Blogul lui rodica cernea

PROMISIUNEA (urmare)

vis_real — Thu, 19 Nov 2009 09:36:12 UT

Simt cum creşte curiozitatea şi mulţumirea colonelului de cum decurge prietenia dintre mine şi Dan.
Dan prins mai mult curaj, e mai sensibil şi mult mai vorbăreţ, mai îndrăzneţ decât era proaspătul licean sosit la pichet. El, care a spus că nu se va urca vreodată în şeaua unui cal, concurează cu mine acum, ba ne mai şi supărăm câteodată când ne furăm unul altuia din timpul de călărie.
Plimbările în natură alternează cu orele de lectură la umbra nucului. Biblioteca de la pichet este imensă şi poţi găsi în ea tot ce-ţi doreşte inima.
Mie-mi plac cărţile de călătorii şi poezii iar Dan le citeşte mai mult pe cele de istorie, poezia e încântătoare, doar când o aude din gura mea, spune el. Dacă mai uit câte un vers, improvizez pe dată altul şi asta-l amuză copios. Ne povestim unul altuia fragmentele care ne-au placut mai mult, ne mai şi ciorovăim uneori, dar ne împăcăm repede şi fugim în luncă.
Ascultăm muzică seară de seară la pickup, muzica clasică e slăbiciunea colonelului iar acum şi a noastră, ascultăm alături de el tot ce a creat vreodată mai bun şi mai frumos mintea omenească.
Pe primul loc în inima mea stau sus pe piedestal, Sonata lunii de Beethoven şi Dansul săbiilor de Khachaturian, iar compozitor Wolfgang Amadeus Mozart. Nimic mai sublim decât să asculţi muzică în seri răcoroase de vară în mijlocul naturii.
Prutul cu malul lui plin de vegetaţie ne îmbie şi ne dezvăluie zilnic noi frumuseţi.
Sunt multe contraste aici în natură aşa cum sunt şi între mine şi Dan. Spre deosebire de mine, el n-ar sta toată ziua cu baţul în balta la pescuit să aştepte până muşca un peşte pentru nimic în lume. I se pare o mare prostie să-ţi pierzi timpul cât pe lume există pescari care fac acest lucru, e mai ieftin şi mai comod să cumperi peştele decât să-l pescuieşti.
El preferă să stea să asculte liniştea, să studieze mişcarea umbrelor în timpul zilei şi cârdurile de raţe ce se ridică în vazduh asemeni unor nori trecători.
Nuferii, care până mai ieri abia se zărea prin apă, astăzi au ţesut covoare de frunze plutitoare din care se ridică asemeni balerinelor pe poane, flori pure ce valsează în arşiţa soarelui. Verdele crud al mătasei broastei, unduirea trestiilor, plânsul tainic al salciilor peste unda lină a apei şi harta de stele desenată da aripi de îngeri pe cerul nopţii sunt minuni ce ne încântă sufletele dornice de frumos şi cunoaştere.
Privim prin luneta dăruită lui Dan de colonel ore întregi la stele.
Alcor e steaua pe care tata mi-a arătat-o prima dată pe când am început să conştientizez lumea şi despre care a spus că-mi va aparţine atâta timp cât voi trai, tot ea va fi şi steua ce ne va uni pe veci, de-ar fi să fim la ani lumină depărtare unul de altul, ea ne va aduce totdeauna în acest ţinut tulburător, unde liniştea e sfâşiată doar de ţipătul cormoranilor lacomi de peşte, de fâlfâitul aripilor egretelor şi vântul ce leagănă uşor covorul de nuferi.
Doar aici e lumea din care pot muşca până la saturaţie din parfumul dulce al speranţei şi mă pot cuibări fără stânjeneală în braţele dorinţei.
Închid ochii şi-n mâinile-mi mici, cuprind obrajii dogoritori ai lui Dan.
Balta este aici pentru mine, pentru tine, pentru tot ce n-a fost şi poate va fi cândva, este leaganul viselor şi al speranţelor noastre, este parfumul a nimic şi a tot ce va fi.
Pornim din acest loc dăruit nouă de Dumnezeu, la drum lung, pe cărări de vis neumblate, spre inima vieţii, unde colbul lui e argintat doar de luna ce priveşte sfioasă dintre nori.
Suntem asemeni mugurilor de nufăr ce-şi croiesc drum din întunecimea adâncului bălţii spre faţa ei aurită, mângâiată de razele soarelui, dar ades bântuită de furtuni nemiloase.
Vântul ne şopteşte alintandu-ne urechile:
-Drum bun, fără oprelişti, copii mei!
Aşa a trecut vacanţa, într-un ritual zilnic de plimbare, lectură, călărie, muzică şi foc de tabără.

va urma

PROMISIUNEA (urmare)

vis_real — Tue, 17 Nov 2009 13:00:29 UT

Dorinţă, vis, speranţă, posibilitate, noţiuni care se contopesc doar pentru a-mi plămădi mie viaţa.
Înca nu m-am trezit complet, dar simt priviri aţintite asupră-mi. Încerc să mă trezesc şi reuşesc, da, Dan e lângă mine şi mă priveşte atât de intens, încât nici măcar nu-şi dă seama că m-am trezit.
Când realizează acest lucru, faţa sa de regulă lividă, se înroşeşte brusc, de parcă l-aş fi prins cu mâna umblâd prin buzunarele cuiva.
-Am venit sa văd dacă te-ai trezit, e ora mesei.
Ora mesei trecuse de mult, dar eu mă adâncisem într-un somn profund, din care doar privirea lui Dan a reuşit să mă scoată, dar asta nu înainte ca visul meu să se sfărâme în mii de bucăţele transformate mai apoi în îngeri şi retrimişi spre înaltul cerului.
Urc treptele ce separă visul de realitate, una câte una şi mă las îmbrăţişată de lumina zilei, care nu face nimic altceva decât să mă aştepte.
Merg la pompa din curtea pichetului şi Dan e cel ce-mi dăruieşte apa pe care o prind în căuşul palmelor cu mare atenţie, pentru a nu-mi şterge cumva linia vieţii şi mă las alintată de atingerea ei răcoroasă. După ce mi-am înviorat ochii un ultim cauş răcoros zboară spre Dan. Nu se aştepta, tresare apoi izbucneşte într-un râs nestăvilit, lăsându-se şi el pradă poveştilor apei şi mâinilor mele care-l stropesc.
Au fost suficiente o zi şi o noapte petrecute aici, pentru ca Dan să se transforme miraculos dintr-un copil sătul de viaţă, într-unul care ştie să râdă soarelui şi florilor.
Până acum a fost doar un orb într-o lume nevăzută de basm, lume care abia acum i s-a dezvăluit pe dea-ntregul, dezvăluit şi cucerit totodată.
Ne mai hârjonim puţin în jurul pompei, apoi mergem la masă.
Sala e lungă şi îngustă. Colonelul ne aşteaptă, are de hrănit două guri flămânde de viaţă şi nu numai. Omleta cu brânză şi mărar ne aşteptă aburindă şi împrăştie o aromă de-ţi vine să mori. La fel şi ceaiul făcut din izmă de baltă. Nu mă poate înşela nimeni, îi recunosc aroma dintr-o mie de alte arome. Pe un platou tronează alături de pâinea prăjită un munte de pesmeciori uscaţi. Sunt pesmeţi făcuţi din cea mai albă şi mai bună faină cu putinţă şi atât de tari, că dacă n-aş avea dinţii mei de felină, puternici, nu cred ca aş reuşi să-i sfărâm. Sunt pesmeţi pe care-i iau militarii în raniţă atunci când pleacă în misiune şi nu au unde să mănânce. Un adevărat răsfăt al papilelor mele. N-am mai mâncat niciodată aşa ceva, sunt o nebunie. Colonelul ne sfătuieşte să-i punem în ceai, zis şi făcut. Sub ochii noştri se înfăptuieşte minunea, din pătreţelele mici care erau, pesmeciorii cresc, se umflă şi devin pufoşi, numai buni de ospătat gurile noastre flămânde.
Pe masă, nelipsitele flori pe care le-am găsit şi seara la culcare în camera mea, răspândesc un suav parfum. Ochii îmi aleargă spre geam unde norii se îmbulzesc care mai de care să ajungă în raza mea vizuală, să fie alintaţi şi mângâiaţi de privirea-mi verzuie de astă dată.
Un văzduh albastru, serafic mă îmbie să-l iau în braţe şi să ne cufundăm în visare.
Hei, de astă dată nu, am altele de făcut. Dan e lângă mine şi aşteaptă doar un semn să fac şi el va face tot ce-mi doreşte inima, o simt.
Râuri de tandreţe, se revarsă din ochii mei spre el, simte, se înroşeşte iară de parcă ar fi făcut cine ştie ce faptă rea.
Terminăm de mâncat sub ochii surprinşi al coloneluilui. Nici el nu-şi explică schimbarea totală a lui Dan, dar o simte, se simte de la distanţa, e ceva ce nu se poate explica ci doar se poate simţi.
Şi cu mine se întâmplă ceva, o simt şi sunt puţin neliniştită, nu ştiu ce este. Dacă până acum îmi era mai simplu să îmbrac un pantalon scurt şi un tricou, astăzi am simţit nevoia să-mi pun o rochiţă.
Nu am decât una la mine, e simplă dar frumoasă, albastră ca azurul cerului senin, cu margarete mici aruncate pe ea şi un cloş ce-mi pune în evidenţă talia subţire.
Ştiu că nu sunt frumoasă, dar sunt subţire şi unduioasă precum trestiile, ele m-au învăţat să fiu aşa şi-mi place, cred că de astă dată îi place şi lui Dan, astăzi mă vede, privirea lui mă caută necontenit, nu mai sunt obiectul care eram la sosirea lui la pichet şi care nu merita nici măcar o simplă privire.
Avem încuviinţarea colonelului să mergem la plimbare pe malul Prutului, dar nu avem voie să ne scăldăm. Pentru asta, vom merge împreună după amiază, când îşi va termină el treburile, la o baltă unde ne vom bălăci în voie.
Mai zăbovesc printre rondurile de flori de unde-mi aleg câteva şi-mi fac o coroniţă, mă aşez la umbra nucului de unde admir norii albi şi pufoşi ce aleargă necontenit pe cerul albastru pe sub verdele intens al frunzelor de nuc. Guguştiucii se iubesc, uguind şi agitându-se, iar în depărtare se aude măcăitul raţelor sălbatece.
Abia aştept să mergem să ne scăldăm, căldura devine din ce în ce mai puternică şi parcă te împinge cu degete încinse spre baltă, unde te aşteaptă răcoarea undelor.
Privesc la colonel şi la Dan cum stau împreună punând la cale cine ştie ce. Tată şi fiu simt cum se regăsesc după o aşteptare veşnică dar dorită în aceeaşi măsură de amândoi.
O îmbrăţişare, ... o văd abia acum,... la sosire doar s-au salutat ca nişte străini, să fi fost de vină prezenţa mamei?
Soţia îşi urăşte oare în aşa măsură soţul încât să-şi îndepărteze propriul fiu de tatăl lui? Întrebări la care încerc să nu răspund, nu vreau să nedreptăţesc pe careva şi în al doilea rând, nu vreau să mă încarc şi cu problemele altora, avem şi noi destule, câte să-mi ajungă pentru o viaţă de om.
Dan vine spre mine şi plecăm împreună la o scurtă plimbare până la malul Prutului. Avem ceva de mers, pe un drum fără copaci, unde pulberea fină ni se lipeşte de picioarele uşor transpirate de arşiţa verii. Mă descalţ şi-mi iau în mână sandalele. Simt dogoarea arşiţei în colbul drumului. Mi se pudreză picioarele cu pudră fină dogoritoare.
O funză de brusture imensă şi grasă se transformă în mâinile lui Dan într-o pălărie ce imediat se instalează pe creştetul meu.
-Asta ca să nu te ardă soarele necruţător şi să-ţi întunece iară privirea, spune zâmbind Dan.
-Mulţumesc, te deranjează culoarea ochilor mei cumva?
-A...nu, dar nu vreau să te înfurii, mi-a spus tata ca atunci se fac verzi, verzi şi deja văd cum au început să-şi schimbe culoarea, iară eu te vreau ca aseară la focul de tabără. A fost ceva ce n-am mai trăit niciodată. Merg cu mama şi bunica adeseori în excursii, am văzut cred aproape tot ce este interesant de văzut, dar n-am trăit niciodată ce am trăit aseară la foc!
-Tu n-ai mai fost la un foc de tabară niciodată?
-Ba da, dar am privit de la distanţă, nu mi s-a permis să stau aproape fiindcă e periculos!
-Crezi că e periculos? Ai simţit aseară aşa ceva?
-Nu, nu, nici gând, dar mama şi bunica...
Mă ia de mână fără un cuvânt şi alergăm să ajungem mai repede la umbra deasă şi răcoroasă ce ne aşteaptă cu braţele deschise.
Nu mai e Dan, „domnisorul”, proaspătul intrat la liceu, ci un puşti ce scoate nori de praf din picioarele desculţe, ce aleargă grăbite prin colbul drumului. E ceva natural în comportamentul lui, ceva de copil abia scăpat din lesă. Îi fac pe plac şi alergăm până pe malul râului.
Vegetaţia înaltă şi deasă ne cuprinde cu braţele-i verzi şi răcoaroase, ascunzându-ne de orice privire indiscretă. Ne întindem pe iarba grasă şi moale şi inspirăm aerul călduţ şi totuşi răcoros al râului şi sălciilor ce-l străjuiesc cu demnitate.
Întorc alene capul spre râu şi vad bărcuţele raţe plutind pe unda lină, lăsând după ele o dâră încreţită de apă. Picioarele lor lopătează ridând faţa apei. Stăm aşa fără să vorbim, ascultăm tăcerea noastră întreruptă doar de păsările ce-şi fac cuibul printre crengile sălciilor şi de vântul ce abia îl simţi ca o adiere.
Sunt ameţită de atâta fericire, sunt iară în elementul meu, aş vrea să pot să-i dau şi lui din fericirea mea, să uite de gândurile ce i-au stăpânit nu cu mult timp înainte cugetul.
Adun toată fericirea mea şi o ferec într-un sărut pe care i-l pun pe frunte ca pe o ofrandă. Am crezut că se va revolta dar l-a acceptat ca şi cum l-ar fi aşteptat de foarte multă vreme.
Am stat aşa nemişcaţi fără să simţim scurgerea timpului, eram doar noi, cerul şi râul, nu mai era nevoie de nimic altceva, era perfect aşa.
Ne-a trezit din visare colonelul care ne striga de undeva de pe drum, era ora mesei deja!
Ieşim la drum şi ne întoarcem la pichet să mâncăm.
De astă dată mâncăm laolaltă cu soldaţii. Suntem axaminaţi pe furiş dar cu mare atenţie de priviri iscoditoare, se aflase deja cine suntem şi curiozitatea proverbială a românilor care stiţi cât e de mare, nu s-a dezminţit nici de astă dată.
După masă a trebuit să dormim înainte de a merge la scăldat. Nu prea s-a lipit somnul de mine, n-am mai fost de mult la scăldat şi abia aşteptam o bălăceala zdravănă.
Mi-am pus costumul de baie de culoarea murei coapte, cumpărat de Marina, (am uitat să vă spun, săptămânal aveam ora la bazinul de înot, oră ce intra şi ea în pregătirea fizică) tricoul şi-un pantalon scurt şi am ieşit înaintea tuturor afară. Părul mi l-am prins tot, într-o bentiţă de aceeaşi culoare, culoarea murei coapte, care spune Marina, că mă prinde foarte bine.
Am mers cu maşina până la baltă. Drumul a fost un coşmar, praf şi multă, multă căldură. Balta în schimb, aproape că o întrece în frumuseţe pe cea la care merg eu de regulă cu tata la pescuit.
Odată ajunşi nu aştept prea mult, îmi smulg hainele, le arunc fără să văd pe unde şi direct în apă.
O răcoare sublimă îmi cuprinde corpul încins de căldură, mă scufund, apoi ies la suprafaţă şi iară mă afund în apă.
Dan e pe mal şi priveşte, nu ştiu de ce nu intră în apă, îl strig şi-mi răspunde că trebuie să se pregătească înainte de a intra în apă, fiindcă apa e rece şi se pot întâmpla accidente.
Oooo, îmi aduc aminte de educaţia pe care i-au dat-o mama şi bunica şi mă umflă râsul.
Pregăteşte-te pregăteşte-te, eu mă scald până atunci. Nu după multă vreme intră şi Dan în apă, ne stropim, ne bălăcim, ne scufundăm în apă, strigăm, într-un cuvânt, balta e la picioarele noastre, dornică să ne satisfacă toate capriciile.
Singura observaţie pe care o face colonelul la adresa mea e că m-am comportat ca o mică sălbăticiune, dar e bine să-mi manifest toate sentimentele, fie ele chiar şi brute, fără să-mi reprim nimic. M-am gândit că are foarte mare dreptate.
După ce m-am săturat întrucâtva de apă, ne-am întins la soare să ne mângâie trupurile cu razele-i fierbinţi.
Mâncăm gogoşi umplute cu dulceaţă de vişine apoi fructe, şi iară bălăceală. În apă, Dan este altul, un înotător desăvârşit, ce stăpâneşte toate stilurile de înot, eu doar o sălbăticiune iubitoare de apă, ce stil de înot, înot fără nici un stil, aşa cum înoată toţi copii crescuţi pe malul gârlei.
Soarele obosit, îşi trimite ultimele suliţe spre noi să ne usuce, apoi cu nelipsită modestie, colorează apusul cu nuanţe nemaivăzute. E semnalul că trebuie să mergem spre casă.
Cu părere de rău lăsăm totul în urmă, urcăm în maşină şi la drum!

va urma

PROMISIUNEA (urmare)

vis_real — Mon, 16 Nov 2009 11:22:15 UT

Cal şi călăreţ într-un singur trup şi-o singură voinţă. Uimirea i se citeşte pe chip, colonelul ne priveşte din umbră fără să facă vre-o mişcare, fără să scoată vre-un sunet.
Mai târziu aveam să aflu ca soţia şi fiul lui locuiau la Bucureşti. Arar îşi vizita doamna soţul şi asta o făcea doar la rugamintea lui Dan. Nu-i plăcea să părăsească Bucureştiul pentru a se îngropa prin noroiul desfundat la graniţa ţării.
Familia se reunea în capitală, atunci când colonelul era în concediu şi destul de rar de sărbători.
Ea, era unica fiică a unui demnitar cu funţie sus pusă în CC al PCR. S-a căsătorit nu din dragoste, ci fiindcă aşa trebuia. I-a fost ales un soţ deştept şi frumos pentru a avea o progenitură pe măsură, care să moştenească imperiul dobândit de bunic.
Nu era o femeie proastă şi nici urâtă, dar felul ei de-a vedea viaţa nu era plăcut şi nu cred că eu îl voi putea înţelege vreodată, cu atât mai puţin eu, care pentru mine ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Era destul de înaltă şi subţire, elegant îmbrăcată, dar limbajul chiar dacă trada instruirea, era al unei fandosite. O brunetă elegantă şi frumoasă, dar astea fără s-o priveşti în ochi, s-o vezi doar în ansamblu. Vă întrebaţi poate de ce? Ei bine, ochii despre care se spune că sunt oglinda sufletului la ea erau de un albastru şters, fără viaţă, reci, ce nu-ţi spuneau nimic, sau totuşi îţi spuneau ceva că te afli în faţa unui om fără suflet. Un albatru de peşte opărit pe care eu nu i-am putut privi decât o singură dată şi m-am lecuit, nu vedeam în ei decât moartea, pustiul, frica şi nehotărârea.
M-am întrebat cum de un bărbat aşa cum e colonelul poate avea o asemenea nevastă, fie ea chiar şi fiica nu ştiu cui.
Dan, un copil crescut sub fusta mamei şi a bunicii, chiar de era inteligent, era un foarte mare fricos. Nu avea voie să pună mâna pe animale, fiindcă erau pline de microbi, nu avea voie să se joace cu copiii fiindcă erau needucaţi şi sub rangul lui, nu avea voie să zburde, să alerge pentru că se putea răni sau murdări, era ţinut la distanţă de joc şi veselia copilăriei, un copil ce nu se putea bucura de nimic, era crescut sub un clopot de sticlă, la adăpost de microbi şi mizeria umană, după spusele mamei, şi el respecta cu mare sfinţenie toate astea, fără pic de împotrivire.
Departe de privirea ei, mi-a mărturisit că s-a săturat de viaţă şi vrea să moară. Astfel de gânduri la un copil înseamnă că era în pragul disperării, tremurând, i-am spun colonelului ce gândea Dan.
Colonelul n-a fost surprins, ci dar alarmat şi m-a rugat să-l ajut pe Dan, fără să-mi spună cum şi când.
Nu ştiu ce-a vorbit cu soţia lui, cert e că Dan a rămas la pichet să-şi petreacă vacanţa de vară. Era prima lui ieşire de sub clopot, prima lui experienţă de viaţă.
Mama lui a plecat în aceeaşi zi spre Bucureşti. N-am văzut şi nici nu cred că voi vedea atâta răceală, la o despărţire între doi soţi.
Am rămas şi eu ca oaspete la invitaţia colonelului, să-mi petrec câteva zile pe malul Prutului. Nimic mai ademenitor pentru mine decât câteva zile în mijlocul naturii, într-un loc nou, neexplorat de ochii şi sufletul meu.
Seara am făcut un foc de tabară, nu prea mare, fiindcă nu aveam voie, dar în jurul căruia, militar şi colonel, copil şi natură, cu toţii ne-am lăsat pradă plăcerii, fără să ţinem cont de grade şi orgolii.
Focul, ca element de sine stătător, asociat cu dreptatea, cu puritatea, cu puterea sau infernul, acum, era prietenul nostru, prieten al oamenilor, ce era pus în astă seară în slujba noastră, în slujba prieteniei.
Focul, apa, aerul şi pământul, am învăţat că sunt cele patru elemente care domină universul şi care ne sunt prieteni dragi.
Astă seară unul dintre ele, focul, e alături de noi iar în dansul sălbatec al limbilor lui ne găsim fericirea. Căldura lui, ne umple de inimile, ne încarcă de energie pozitivă, iar flacăra lui, ne face să iubim căldura, să ne dăruim caldură. E ca o aventură continuă, prin care simţim triumful vieţii.
S-a cântat din acordeon, fluier, muzicuţă şi balalaică, am dansat în jurul focului şi am spus poveşti cu înfricoşătoare cu strigoi.
Dan, care o vreme doar s-a uitat fără să scoată un cuvânt, fără să schiţvre-un gest, s-a lăsat până la urmă subjugat de atmosferă şi a dansat cu mine în jurul focului, îmbujorat fiind de limbile nesătule dar şi de mirajul nopţii sub clar de lună şi mai ales de libertate, fără privirea mamei veşnic aţintită asupra lui.
Mi-a şoptit la ureche că nu şi-ar fi închipuit vreodată că se poate trăi şi aşa, liber şi atât de plăcut, că focul poate dărui şi altceva în afară de căldură. N-a bănuit frumuseţea statului turceşte direct pe pământul răcoros acoperit de ierbă, langă un foc ce-ţi trimite din când în când funigeii în păr şi pe haine, făra ca acest lucru să te deranjeze prea mult, să mămânci dintr-un singur vas direct cu mâna carne friptă şi mămăligă, fără furculiţă şi cuţit, fără şerveţel, să bei apă rece de fântânâ din aceeaşi sticlă, gură după gură, fără să te sinchiseşti de microbi.
N-am vrut să-l jignesc, învăţsem de la Marina acest lucru, de aceea am tăcut şi nu l-am întrebat aşa cum îmi era obiceiul altădată, cum şi unde a trăit el până acum, cum a fost viaţa lui fără frumuseţea dăruită de natură, cât de orb poţi fi să nu vezi nimic din tot ce te înconjoară.
L-am luat de mână şi întinşi pe covorul de iarbă umedă, am privit întunecimea cerului, brodată cu mii şi mii de stele. Le ştia pe multe după nume, dar niciodată n-a privit cerul cu alţi ochi , n-a văzut în el decât harta astrală şi nimic altceva. Era doar un observator şi atât. L-am rugat să născocească o poveste desore stele dar n-a fost în stare şi iară s-a ruşinat.
Are câţiva ani buni în faţa mea, dar pare un copil neajutorat pe lângă mine. Ştie atât de multe, dar ce folos, nu ştie esenţialul, nu ştie să trăiască. Îl ajut să descopere frumuseţea nopţii, să asculte greerii şi păsările de noapte, să simtă mângâierea blândă a vântului, aroma florilor care este cu totul alta acum la răcoarea nopţii, să descopere plăcerea şi mirajul ce-l poate crea noaptea, să înlăture frica, să-i vadă doar frumuseţea.
Plouă cu stele şi flori, sub cerul cel negru, arar fără de nori. Am suflat spre el ca să înlătur urgia pe care i-o simt în suflet, să-l fac să vadă seninul şi şoapta, suspinul, să vadă cum noaptea-i crăiasa ce-şi vălureşte-ntunericul care vine spre case, spre pămant şi spre el!
Nu mişă, nu respiră, mă strânge puternic de mână şi-i simt încordarea şi zbuciumul, simt cum se transformă din cel ce-a fost, într-unul pe care nu-l recunoşti şi toate astea acum, într-o singură noapte petrecută departe de mama lui. Dan se transformă din dovleac în prinţ. Prinţul căruia i-a fost înlăturat voalul orbilor de pe ochi, căruia i-au fost scoase dopurile din urechi şi-a reuşit să vadă frumuseţea nopţii, şi să-i audă simfonia. Dusă-i departe frica de-ntuneric şi spaima de fiarele nopţii!

Noaptea-i perdeaua, ce viaţa ascunde
când sufletul stingher, fără iubire,
zămislit la foc aprins de stele,
e doar un prizonier al lacrimii cereşti.

Voi face colier din boabele de rouă
să-mpodobesc povara-mi de tăceri
ce umeri, garboviţi mi-apleacă,
dar sper o viaţă nouă şi alte primăveri!

Apoi te-adorm cu cald descântec,
cuţit ce taie sterpe mângâieri,
şi graţios te-nalţă, spre o lume nouă
spălându-ţi faţa cu lumini şi rouă!

Odată ce-a fost înlăturată perdeau, viaţa adevărată şi frumuseţea ei germinează în sufletul lui Dan, acum vede şi aude, a părăsit pentru totdeauna ţara orbilor şi-a surzilor, e şi el om!
Megem la culcare, merităm cu adevărat somnul binefăcător, suntem totuşi copii şi ne lăsăm legănaţi de braţele lui Ene.
-Somn usor!

va urma

PROMISIUNEA (urmare)

vis_real — Fri, 13 Nov 2009 12:58:12 UT

Nu ştiu când a trecut noaptea. Sărutul pe frunte al tatei m-a trezit în
zori. Era timpul să mergem, degeaba mergi la pescuit dacă n-o faci în zori, atunci se prinde peştele, dacă vine căldura şi el sărăcuţul se ascunde în afundul bălţii la răcoare şi mai va, pescuit. Stai cu baţu-n baltă fără să mai prinzi nimic, doar poate să dai mâncare mormolocilor.
Cerul e plumburiu, doar spre răsărit pânza-i întunecată e ruptă puţin lăsând să se strecoare o fantă de lumină şi aceea opacă, fără viaţă. Aripa nopţii, nu se dă învinsă, încă mai acoperă suflarea pământului într-o nemişcare totală. Închid ochii pentru o clipă şi suflu spre răsărit să alung noaptea. Dumnezeu îmi ascultă dorinţa şi o suliţă de foc din coroana soarelui îi străpunge aripa, obligând-o să plece într-o fâlfâire de culori ce-ţi taie respiraţia.
Urcam în şaretă şi pornim, fără a-mi lua însă ochii de pe cer. Într-un amestec de culori cum numai zorii pot să-i născocească, ziua se face simţită. Încet, încet, întregul orizont e cuprins de flăcări ce prevestesc mirajul apariţiei soarelui.
La plecare, am rupt o zorea din perdeaua cu zorele ce acoperă faţada casei să-i simt aroma şi răcoare picăturilor de rouă ce se află adăpostite în cupa ei. E albastră, albastră, cu nervuri aurii ca razele soarelui ce se ghiceşte la orizont, mi-o prind în păr şi mă las mângâiata de privirea blândă a tatei.
E înca destul de intuneric, dar cu toate astea privirea mea soarbe cu nesaţ împrejurimile ce se ghicesc, lăsând loc fanteziei mele de a le descoperi aşa cum le vreau eu şi nu aşa cum sunt ele în realitate.
Odată ajunşi la pichetul de grăniceri, coborâm din şaretă, şi pornim spre malul Prutului, nu înaine de a pune de mâncare calului, un braţ de fân în care aroma florilor de câmp se împleteşte în mod miraculos cu aroma fânului proaspăt cosit. Dacă aş fi cal, cu siguranţă tot aşa ceva aş mânca şi eu, fânul e ca un tort în care aroma ciocolatei se amestecă într-un dans sfios cu aroma de citrice şi rom.
Gata cu aromele şi hai la pescuit.
Privesc cu drag la tata cum îşi pregăteşte sculele, cum pune momeala şi aruncă undiţa. E ora la care peştele îşi serveste dejunul, e şi normal să prindă.
Pântecul umflat al Prutului e plin de peşte, iar tata aruncă şi scoate, aruncă şi scoate, prinde peştele unul după altul. Mă întreabă râzând.
-Hei Piti, nu vrei să prinzi şi tu?
-Nu, astăzi vreau doar să privesc. Mi-a fost dor de pescuit şi vreau doar să savurez privind. Malul Prutului e plin de vegetaţie care mai de care mai deosebită. Fiecare cu floarea şi aroma ei, fiecare plantă cu forma şi verdele ei, toate stau înşiruite sub coroanele imense ale sălciilor care-şi plâng pletele până la luciul apei. Şi apa?...o oglindă cu faţa tremurată ce aruncă scântei la întâlnirea cu razele de soare.
Doamne, câtă magie poate exista în aceste clipe, câtă frumuseţe ne dăruieşte natura, ştim noi oare aprecia vreodată toate astea? Îmi umplu sufletul cu frunuseţe, să-l am cu mine la Bucureşti.
Acolo e şcoala, baletul, spectacolele la care merg cu Marina, e muzica doamnei Olga, dar aici e tata şi raiul Prutului, de-ar fi să aleg vreodată nu ştiu ce-aş putea alege, Bucureşti ori balta! Mai bine nu mă gândesc la aşa ceva fiindcă nu aş putea alege, ori poate aş alege neantul decât să renunţ la una ori la alta.
După ce a prins suficient peşte, ne întoarcem la pichet, aştept fără să par prea nerăbdătoare, surpriza, tata a spus că aici mă aşteaptă o surpriză, care ar putea fi, ce m-ar mai putea pe mine surprinde oare, după jumătate de an petrecut în Bucureşti şi după ce am cunoscut şi frumuseţea de vis Prutului???
O curte minunată ne întâmpină la pichet. Flori de toate mărimile şi culorile, ce cresc în razoare circulare, rombice, sinusoidale, sunt într-o armonie şi o ordine perfectă. Nici nu banuieşti ca aici, la capătul ţării unde trăiesc doar bărbaţi, poţi afla împărăţia florilor, aici femeile nu că nu ar avea acces, dar ele vin doar în vizită la soţii sau fii lor şi acea vizită de regulă e foarte scurtă.
Iedera, cuceritoarea faţadei dormitoarelor îşi etalează în soarele arzător florile şi verdeaţa frunzelor, dansănd dansul îvingătorului de înălţimi în adierea uşoară a vântului. La fel şi trandafirii urcători, o splendoare de culori şi arome. E cu adevărat frumos, o împărăţie a culorilor şi parfumului, într-o zi însorită de vară şi toate acestea datorită colonelului care e un mare admirator de frumos, un cultivator de flori neobosit.
Merită să trăieşti într-o astfel de zi. Mult adevăr se ascunde în câteva cuvinte “omul sfinţeşte locul”, iar aici, la capătul lumii e un loc sfinţit, e împărăţia florilor.
Ne întâmpină domnul Pamfile, colonel, care e şi comandantul garnizoanei de grăniceri. E un bărbat frumos, mult mai înalt decât tata, cred ca are doi metri înălţime, eu pe lângă el par cu adevărat pitic, are un trup atletic iar prin haina militară care-i stă ca turnată, i se ghicesc fibrele muşchilor, are părul blond, scut, creţ, aşa cum îl au africanii, iar ochii... nici albastrul cerului nu-i poate egala în frumuseţe. Tata începe să râdă în hohote...uitându-se la mine, care stau neclintită admirând cu adevărat un bărbat frumos. Îmi e şi ciudă în acelaşi timp, fiindca e mai frumos decât tata.
Trebuie să vă fac o mărturisire, Marina adeseori îmi educă spiritul, mă învaţă ce e bine, ce e rău, ce e frumos sau urât, dar toate astea trecute prin sufletul meu, el e cel ce face selecţia, ea este doar ghidul, eu ucenicul vrăjitor. Cu ea am mers la spectacole de balet, la Baletul Operei Naţionale am vazut Giselle montat prima oară de Vasile Marcu, Călin, file de poveste, Domnişoara Nastasia, Masa tăcerii ori Coloana infinită, spectacole în coregrafia lui Oleg Danovski, Tilde Urseanu şi Vasile Marcu, am fost la premiera Rinocerii, unde l-am văzut prima dată pe Radu Beligan şi Ion Lucian, veţi spune că acestea nu sunt spectacole pentru un copil de opt ani, aşa e, dar Marina m-a educat ca pe un adult, eu i-am fost partener de plimbare, ori de spectacol, a considerat că pot înţelege acele speclacole chiar la vârsta mea.
M-a învăţat cum să mănânc la o masa “simandicoasă” cum spune ea, cum trebuie să-mi ţin mâinile, cum să-mi ţin picioarele apropiate sub masă. Doamne, câte nu m-a învăţat Marina şi eu am fost un elev cât se poate de silitor receptând şi urmându-i sfaturile înţelepte. Cât mult bine a făcut, cum mi-a educat simţul artistic nu cred că vă puteţi imagina.
Am devenit adult peste noapte, cu o educaţie culturală de invidiat.
-Hei Piti, nu te îndrăgosti de domnul Pamfile, e mult prea mare pentru tine, îmi spune tata, trezindu-mă.
Fiindcă mi-a simţit stânjeneala, comandantul mă ia de o mână, mă roteşte într-o piruietă, apoi ma ia în braţe, mă sărută pe frunte şi-mi spune cu glas profund de bariton...
-Am auzit că eşti un puişor de balerină şi din cate văd eu, tare, tare frumuşică, hai să vezi surpriza, nu te mai ţinem pe jar.
Mergem împreună în grajd unde e un cal ce mă lasă fără grai şi fără aer, aşa cum m-a lăsat şi colonelul când l-am văzut.
Degeaba Marina îmi spune mereu să nu mă las copleşită de sentimente, să nu las să mi se citească pe faţă tot ce simt, în orice împrejurare, ci doar atunci când trebuie. Sunt momente în viaţă, spune ea, când nu trebuie nimeni să ştie ce gândeşti, ce e în sufletul tău, poate voi reuşi cu timpul, acum tot ce simt şi trăiesc se vede ca într-o oglindă.
E alb, alb, ca spuma laptelui cu o coadă frumos împletită şi o coamă minunată, pieptănată şi tăiată uniform, cu ochi mari şi blânzi. După ce mă lasă să mă satur cu privirea de ceea ce văd îmi spune:
-Hei prinţesă, îţi place? Dacă da, sus pe el, pe cât este de frumos pe atât e de blând şi-i place să fie călărit de copii şi mai ştiu că eşti şi foarte curajoasă, aşa cum nici baieţii nu sunt câteodată.
-Eu? Eu pot să călăresc minunea asta? Nici macar nu ştiu să călăresc, spun cu tristeţe!
-Cineva care face balet, dacă se suie pe spinarea calului şi se lasă în voia mişcărilor lui, poate spune că e un bun călăreţ, te învaţă el ce să faci.
Mă aşează în şa, ia calul de căpăstru şi mergem la pas. Are dreptate, eu şi calul suntem unul, parcă aş fi călărit o viaţă întregă. După ce dăm ocol de câteva ori curţii, îmi dă frâul şi merg singură, eu şi Samson, aşa îl cheamă pe cal.
În timp ce călăresc am în urechi Boleroul lui Ravel, e un miracol, când îmi place ceva, imediat e şi muzica prezentă. Acum cunosc şi muzica adevărată, muzica clasică, nu doar cea pe care o auzeam la ţară, a avut Marina grijă şi de cultura mea muzicală.
Mai târziu, în toamnă, la Bucureşti, amintirea acestei zile nedându-mi pace, am scris o pezie, e prima mea poezie.

BOLEROUL lui RAVEL!

Lăcrămioarele îşi scutură gingaş
clopoţeii de cristal, în ritm domol, săltăreţ,
lovindu-se de-al frunzei, verde de smarald!
Flautul îngână cu drag şi el,
încercând să ţină la pas cadenţa muzicii lor.
Un crin şugubăt, măreşte ritmul uşor
pe pagini de dor, în re bemol.
Un bondăraş bas, toboşar, încercă şi el
al muzicii pas vioi şi alert.
Nelăsându-se mai prejos, un cosaş greeraş
menţine cadenţa, în pas voios de dans.
Într-un cor mă alătur şi eu lor,
alături de crăiasa regină a nopţii
ce îngână cu dor, al inimii sale ecou.
În arena de circ, un cal alb, mare şi voinic
îşi impune ritmul în pas de defilare,
scoţând scântei din potcoavele-i de oţel.
Pe scara unui curcubeu muzica inimii
saltă, saltă mereu, urcă spre cer,
într-un pas de defilare hotărât,
spre stele, întrând în rezonanţă cu ele.
Un cor sideral pe-o muzică solemnă de cristal
se ‘nalţă în ritm alert spre nesfârşitul infinit
în ritmul drag al inimii şi cântând cu drag şi dor.
Împreună,
lăcrămioare, un flaut, crini, bondari, regine ale nopţii
stelele ce sclipesc pe bolta cerului vieţii
şi la urmă şi eu, în ritmul inimii mele cea plină de dor
BOLEROUL lui RAVEL îl cântăm într-un cor!

Am călărit cu părul despletit, manunchi de şerpi galbeni prelingându-se pe umerii încălziţi de dogoare soarelui de vară, până ce am simţit că-mi amorţesc picioarele de încordarea şi emoţia noului. Samson îmi ghicea intenţiile şi mi se supunea aşa cum se supune tata dorintelor mele. Cal şi călăret, formam un tot unitar de plăcere, amestecată cu dorinţa de a călări.
Dinspre cantină, mirosuri surprinzătoare mă ademenesc, după atâta efort, foamea pune stăpânire p trupul meu tânăr.
Suntem oaspeţii garnizoanei la prânz, apoi o altă surpriză mă aşteaptă. Sunt nerăbdătoare să aflu ce va mai fi.
Apropo, ce credeţi că am mâncat, fasole, faimoasa fasole la cazan, atât de apetisantă de-ţi lasă gura apă numai când îi simţi mirosul. În loc de salată, ceapă verde, proaspăt scoasă din grădină, în două culori, partea albă, fragedă, crocantă şi zemoasă, urmată de frunzele-i verzi aromate. Nu-i aşa că va pătruns şi vouă roua poftei în gură?
Colonelul şi tata fumează după masă sub un nuc şi beau cafeaua ce răspândeşte un miros deosebit. Aici în mijlocul naturii până şi aroma cafelei e alta, mai blândă parcă, mai ademenitoare decât în garsoniera Marinei.
După o aşteptare care mi s-a părut foarte lungă soseşte o maşină militară din care coboară soţia colonelului şi un tânăr. Este fiul colonelului, copia lui fidela. Înalt, subţire şi totuşi musculos, cu aceeaşi ochi albastri, un ten de o albeaţa ireală, dar cu părul negru abanos.
Viitoarea femeie din mine a tresărit, inima a început să-mi bată puternic şi un foc a pus stăpânire pe mine, inundându-mi trupul de o căldură plăcută.
Era Dan, proaspăt intrat la liceu, pătruns de importanţa pragului pe care abia urcase, abia de mi-a aruncat o privire.
Răzvrătită, l-am întrebat dacă nu vrea să călărească şi el. S-a înroşit ca o fată mare şi a recunoscut că-i este teamă de cai şi nu s-ar urca niciodată pe vreunul.
De astă dată am zâmbit eu superior şi l-am invitat să ne privească pe mine şi Samson.

va urma

PURĂ ÎNTÂMPLARE!

vis_real — Thu, 12 Nov 2009 09:44:31 UT

PURĂ ÎNTÂMPLARE!

De-i trupul nostru poate un păcat,
şi mintea tot continuă să zboare,
când totul este-atât de-alambicat
şi viaţa cred, că-i pură întâmplare!

rodica cernea
12.11.2009

PROMISIUNEA (urmare)

vis_real — Tue, 10 Nov 2009 09:13:35 UT

….nu pot sta locului, deschid fereastra de pe culoar şi las să pătrundă prin ea destinul, odată cu degetele vântului ce-mi resfiră pletele înfiorându-mă cu răcoarea primăverii.
Imaginile se perindă într-un dans frenetic prin faţa ochilor mei fără să le percep întru totul, fără să le simt cu adevărat, eu am pătruns deja într-o lume doar de mine ştiută, acolo unde mă simt întreagă, mulţumită şi împlinită.
La capătul acestei călătorii simt că mă aşteaptă împlinirea tuturor dorinţelor, că voi devei EU, cea care m-am dorit a fi. M-am desprins de trecut pentru a mă arunca în braţele viitorului. Las în urmă memoria cea încărcată de tristeţi, de nelinişti şi-i dăruiesc în totalitate doar bucuria noii mele vieţi.
Picioarele mele simt ritmul cadenţat al roţilor trenului, transformându-le în valuri de amintiri ce-mi revin neăncetat în memorie. Vreau să le părăsesc dar ele mă vor cu încăpăţânare.
Totul dansează în mine, amintiri, imagini, inmagazinându-se cu grijă în ochii ce-au devenit verde safir, consolidând secretele femeii de mai târziu.
Sunt viitoarele mele amintiri, secrete ce-mi hrănesc spiritul şi trupul toate avide de nou, farmec şi inedit.
Trupul meu e trunchiul salciei de pe malul balţii ce-a înmagazinat în el, trecerea anilor, defilarea anotimpurilor, unul dupa altul, într-o scurgere continuă, lentă, aşa cum trec acum prin faţa ochilor mei acum, staţie după staţie, ducându-mă mai aproape de împlinirea pregătită de destin.
Degetele mele simt curgerea năvalnică a aerului de pimăvară încărcat încă de răceala trecutei ierni, de albul zăpezilor scurse în pământul ce musteşte de sevă. Curge aerul şuvoi împotrivindu-se parcă destinului, punând barieră nevăzută în faţa trenului ce mă duce spre ţintă. Finalul călătoriei se apropie, dar el se împotriveşte cu încăpătânare.
Simt acuta dorinţă să scriu, să scriu despre tot şi toate, poate aşa îmi voi găsi liniştea, dar sentimentul de jenă ce mă încearcă, de faţă fiind călătorii care sunt în jurul meu se acutizează şi renunţ.
Am învăţat să scriu frâturi din tot ce mi se întâmplă, să nu credeţi că m-a învăţat cineva, aşa simt eu că trebuie, nu pot afirma că ţin un jurnal strict, dar îmi notez tot ce cred că e important în viaţa mea, poate cândva vor fi punctul de pornire a unor povestiri, poate a unui roman, îmi place să scriu şi poate voi scrie cândva.
Oricum sunt privită ca o vietate aparte, oriunde m-aş duce şi nu ştiu de ce. Nu mă deosebesc cu nimic de cei din jur, totdeauna am avut o părere simplistă depre mine şi cu toate acestea oamenii simt nevoia să mă examineze îndeaproape. Ce-i apropiaţi, mi-au spus ca înteaga mea fiinţă emană fortă şi un nu ştiu ce, care-ţi atrage atenţia. Poate modul meu de-a privi pe sub gene, poate modul meu de a mă mişca asemeni vântului printre trestiile bălţii pe care le ador, ori poate parfumul ce-l emană trupul meu firav proaspăt îmbăiat cu apa de flori de câmp, ori cine mai poate şti ce.
Oricum sau orice ar fi, nu-mi place să fiu examinată sub lupă precum insectele ce aşteaptă să fie puse sub sticlă într-un insectar.
Conştientă, ascund în adâncul sufletului, ordonat şi împachetat tot ce înseamnă trecut, conştienată că mi-am îndeplint misiunea faţă de viitor, până în acest punc al vieţii.
D-ne nu ştiu cum a trecut timpul şi mă trezesc în Gara de Nod. …..m-am lăsat în voia gândurilor tot drumul, dar acum, înainte de a coborâ din tren Marina îmi şopteste la ureche…….
- Norocul să fie cu tine, în rest ştiu că vei fi o luptătoare ce poate va îvinge viaţa. Dă-mi mâna şi hai să pornim.
E prima dată când vin în capitală, nu sunt speriată ci doar surprinsă de forfota ce mă întâmpină, într-un dute-vino, oameni, trenuri, bagaje, tramvaie, maşini, trăsuri,…..mă ameţesc, dându-mi senzaţia că sunt prinsă într-un cleşte, sau în plasa unui păianjen nesătul, din care nu voi reuşi să mă desprind.
Nimic mai neadevărat , urcam într-un tramvai ce ne va duce la internatul în care voi locui atâta timp cât voi urma şcoala aici.
Coborâm, mai mergem puţin şi ajungem în faţa unei clădiri vechi, coşcovită de soare şi ploi, ce ne priveşte cu zeci de ochi întunecaţi.
Obişnuită cu spaţiul liber de acasă în care natura, împletea toate culorile curcubeului, aici totul mi se pare searbăd, fără viaţă, trist şi puţin înspăimântător.
O femeie portar ne întâmpină cu bunăvoinţă spunându-i Marinei, că voi fi cazată la etajul trei camera 35.
Pe fiecare palier, un singur bec şi acela chior, luminează fantomatic creând jocuri de lumini şi umbre, printre unghere.
Acesta să fie locul unde îmi voi clădi viitorul? Încerc să-mi ascund dezamăgirea şi lacrimile ce mai au puţin şi-mi vor tâşni râuri, râuri.
În cameră sunt patru paturi metalice, patru dulapuri o masă şi deasupra fiecărui pat e suspendată câte o etajeră. Asta e toată bogăţia în care trupul meu se va desfăta.
Mi se face un dor cumplit de acasă, de cotruţa unde dorm în nopţile geroase de iarnă, de masa sub care mă joc împreună cu toate păpuşile mele, de copacii din gradina în care stau cocoţată toată ziua, fie că au fructe sau flori, ori doar braţe dezgolite ce aşteaptă primăvara, de caţei, pisici, găini, vrăbii, grauri, ciori şi de turma de copii neobosită de joacă, de mirosul de plămadă al pâinii, de aroma pâinii proaspete scoasă din cuptor, de mirosul de ciorbă de peşte, sau iepure împănat şi gătit în cuptor, de copilaria mea ce am lăsat-o în urma pentru....pentru ce oare D-ne, ce mă aşteaptă aici în inima capitalei, ce Doamne???
Marina îmi scoate din geamantan pijamalele, mă ajută să-mi pregătesc patul, mă acoperă cu pătura, mă sărută pe frunte şi-mi spune şoptit.
- Mâine vin să te prezint fetelor, să-ţi pun în ordine hainele şi să mergem la
şcoală.
Somnul meu e fugar în cele patru zări, nu ştiu dacă voi putea dormi, sunt prea multe noutăţi ce au pătruns în viaţa mea.
Dar Ene cel binefăcător nu întârzie, sunt doar un copil copleşit de ce-l aşteaptă şi care legănat de braţele binefacătoare ale somnului pătrunde în lumea viselor cât se poate de repede, lăsând în urmă ziua ce-a trecut.
Mă trezeşte glasul Marinei care e deja lângă mine, aşteptând să las somnul şi să dau bineţe soarelui care mă priveşte râzând.
E o dimineaţă plină de soare şi lumină. A ramas în urmă trecutul cu cenuşiul lui. Razele călduţe ale soarelui de primăvară mă mângâie ademenindu-mă să îmbrăţişez ziua ce-şi deschide uşa în faţa mea. Îi trec pragul într-o nouă existenţă.
S-au trezit şi celelalte fete, sunt mai mari decât mine, Miruna are zece ani, Paula tot zece şi Alexia doisprezece, eu voi fi şi aici piticul, fiindcă am doar şapte ani şi jumătate.
Doar Paula mi se pare mai distantă, Miruna şi Alexia ciripesc precum vrabiile iarna, mă simt bine cu ele, deja le simt căldura şi-mi las sufletul să iasa la lumină.
Pleacă fiecare în drumul ei, numai eu şi Marina ne îndreptăm spre sala unde are loc pregatirea fizică, să mă prezinte profesorului care-mi va testa calităţile fizice.
Domnul Valeriu e profesorul cu pregătirea fizica. Mă examinează din cap până-n picioare şi mă pune să fac sfoara, podu, lumânarea, stând pe cap şi pe braţe, nimic mai uşor, doar asta făceam zilnic acasă în joacă, alerg doua ture de sală, îmi ia pulsul şi se declară foarte mulţumit.
Îi face ştrengăreşte cu ochiul Marinei întrebând-o unde m-a găsit, apoi îmi spune că voi veni zilnic de la ora 15 la 17 pentru orele de pregătire fizica, mai puţin dumineca.
Părăsim sala de sport şi mergem la şcoala unde fi eleva în clasa I-a B. Şcoala e la câţiva paşi de căminul unde sunt cazată şi este impresionantă. Are în faţă un parc plin de copaci şi arbuşti unde aroma, florilor proaspăt deschise te îmbie să la admiri, gazonul deja prinde viaţă într-un verde crud, iar aleile cu piatra albă măcinată te îmbie la plimbare.
Asta da şcoală, tot să înveţi aici. Învăţătoare seamană mult cu Marina, e bună şi blândă, mă prezintă clasei şi fiindcă sunt atât de micuţă mă aşează în prima bancă.
Şi aici ca şi la şcoala de unde vin învăţătoarea e mulţumită şi surprinsă de toate câte ştiu, acelaşi interogatoriu, de unde, cum şi de ce ştiu totul.
Aici, spre deosebire de vechea mea clasă unde eram recunoscută ca lider, sunt privită de sus fiindcă vin de la ţară. Nu ştiu ei cu cine au de-a face. Voi fi prima aşa cum mi-am promis, cum am fost totdeauna, nu mi-o va lua nimeni înainte.
Dupa ore, masa am luat-o la cantina din incinta căminului, nu sunt prea încântată că trebuie să mănânc la ore fixe, acasă mâncam doar ce voiam şi când voiam, aici....
Ora de balet este o încântare, poate şi fiindcă Marina este instructorul meu şi o iubesc tare, tare mult. După ora de pregătire fizică merg în sala de balet, e plină de oblinzi iar pe jos un parchet oglindă.
Muzica e divină. Pianista, d-na Olga, are mâini de aur. Mângâie clapele pianului care o ascultă docil, scoţând din străfunduri o muzică divină. Nu cred că poate fi ceva mai frumos decât muzica ei. Găseşti în ea, murmurul de izvor, şoapta vântului, chemarea dorului, glasul pruncului nenăscut, zborul pescăruşului şi vocea lui Dumnezeu. Nu poţi să nu dansezi decât foarte bine pe o astfel de muzică, nu poţi să nu fii lebadă, ori vânt sau şoaptă de îndrăgostit. Fără o astfel de muzică nu s-ar putea naşte baletul. Când Dumnezeu sau oricine a creat baletul cred că au ascucultat muzica doamnei Olga.
Sunt pur şi simplu vrajită de tot ce mi se întâmplă. Învăţ dimineaţa, apoi pregatire fizica, balet şi teme pentru a doua zi. Mi-am dorit să fac aşa ceva, am visat asta, dar realitatea întrece cu mult visul.
Marina îmi e şi mamă şi tată şi frate şi soră şi suflet şi dans şi trecut şi prezent şi viitor. Toate astea pe muzica divina de pian a doamnei Olga.
Mult mult, mai târziu, când toate astea vor fi doar simple amintiri şi când îndeletnicirea mea avea să fie cu totul alta decât dansul, am scris despre pian şi muzica lui.

Pianul,
e o şoaptă a sufletului meu
ce mă îngână mereu, tot mereu.
Clape de cleştar,
cu sunet de gând primar,
ca visele mele,
amurg printre stele.
Întind mâna spre ele
şi simt o mare, o mare durere.
Mă transform într-o şoaptă
de vânturi purtată
printre plete de copile, abandonată.
Cu muzica ta,
voi atinge infinitul
pe care-l voi strânge
în palma mea
şi-l voi purta
până-n inima ta!
Muzica ta, îmi deschide
întreg universul,
până ce, o pleoapă de timp
peste tine se-aşterne
şi mă inundă în tăcere.
Spuma de mare
de clape purtate,
trezeşte mii de doruri
ce-mi sparge oglinda cu valuri.
Îmi aduce-n dar şoapte
şi buze fierbinţi de iubire,
braţele, înmiite liane
mă împresoară şi mă înconjoară
până ce din două corpuri
vor rămâne doar unul!

Îmi aud sufletul
ce cânta şi se-nchină,
îmi aud visul
ce te caută prin noapte,
îmi aud gândul
la tine pe clape!

Zilele trec una dupa alta, fără să simt efortul fără să simt orele de muncă. Şi aici se munceşte mult, fără odihnă, fără ore de joacă.
Nu ştiu când a trecut timpul, mai sunt doar două săptamâni şi vom avea serbarea de sfârşit de an dar şi primul meu spectacol la care voi participa. Sunt atât de încântată, Marina m-a ales ca solistă la spectacol, asta mi-a atras ura dar şi simpatia unora dintre colegele de trupă. Unele se simt nedreptăţite că o ţărăncuţă (aşa îmi spun pe ascuns şi câteodată chiar pe faţă) care dansează doar de câteva luni să fie solista spectacolului, iar ele care au ani de pregatire, sunt simple dansatoare.
Sunt necajită puţin dar şi mândră că Marina a avut încredere în mine, n-o voi face de ruşine, voi dansa aşa cum îmi spune ea adesea la ureche, fii salcia şi stuful şi papura ta din baltă în bătaia vântului pe muzica doar de tine auzită.......
....ooooo, nu, nu, nu pe muzica mea, ci pe cea a doamnei Olga, mi-a umplut sufletul de ceva ce numai Dumnezeu îţi poate dărui!!!
A venit şi ora spectacolului, pe cât sunt de puternică, pe atât sunt de sensibilă şi emotivă, dar forţa mea interioară e atat de mare şi dorinţa de a-i fi pe plac Marinei, învinge totul, uit de faptul că la spectacol va asista şi prietenul Marinei, Oleg Danovski coregraf la Baletul Operei Naţionale, el este cel ce ne-a făcut şi coregrafia spectacolului nostru, dansul ielelor din Giselle.
Pentru ultima dată înainte de ridicarea cortinei Marina-mi şopteşte...
- Fii salcie şi trestie şi fum şi şoaptă în adierea vântului şi
gândul bun din cugetul tău, lasă-te purtată de muzică şi totul va fi perfect, vreau să învingi!
Cortina grea de catifea ca visina putredă se ridică, o muzica mirifică se înalţă suavă, învăluind ca o trenă, trupul sălii de spectacol. Mă las pradă muzicii şi dansez aşa cum mi-a spus Marina, respectând cu sfinţenie tot ce învăţasem la tehnica dansului, dar neuitând o clipă balta, pe care o aveam în suflet.
Sunt în centrul cercului ielelor, într-o rochie până aproape de glezne, transparentă de culoarea cerului de vară, într-un decor ce imită pădurea în plină noapte!
Pe cap am coroniţa din flori de câmp împletită de mâinile fine ale Marinei, iar în mâna dreaptă un nufăr alb imaculat, a cărui tijă aproape atinge podeaua. Mă las pradă acordurilor muzicii şi dansez, dans suav şi nebun totodată. Vraja muzicii şi dansul mă prind în mrejele lor, mreje în care sunt prinşi toţi cei ce privesc şi ascultă.
Da, un mare triumf, când ultimul acord al muzicii s-a încheiat sala a izbucnit în ropote de aplauze ce m-au dezmeticit.
Programul meu luase sfărşit, nu ştiu nici cum, nici când fiindcă şi eu am fost furată de muzica şi dans.
Marina n-a mai rezistat, cu obrajii încinşi pe care şiroiau lacrimi de fericire, m-a luat în braţe învartindu-mă nebuneşte în dansul biruinţei.
Învinsesem, era triumful ei prin mine, era dansul pe care ea nu-l mai putea dansa din cauza unui stupid accident, eu eram trimful ei, prin mine Marina şi-a învins soarta şi a continuat să danseze.
Eram o învingătoare, o primă promisiune respectată, câte aveau să mai urmeze oare?
Oleg Danovski ne-a îmbrăţişat şi cu ochii umezi i-a soptit Marinei
- Eşti tu în alt trup, nici nu ştii cât mă bucur, să vă dea Domnul bucuria să învingeţi amândouă.
Eram emoţionată şi fericită că am fost aşa cum si-a dorit ea, o învingătoare.
Tata, cu picioarele tremurând de emoţie nu ştia ce să facă, stătuse până atunci pierdut în mulţimea sălii iar acum mă privea, ne privea şi nu credea că sunt eu, zgâtia lui de fată ce cucerise cândva toţi copacii, neânfricata ce învingea noaptea în cimitir, baieţoiul, se transformase acum în iele ce lua minţile celor ce aveau curajul să pătrundă în împărăţia lor.
În câteva luni Marina reuşise această transformare, dar fără frumuseţea locurilor în care mi-am trăit primii ani din viaţă şi care şi-au pus amprenta pe sufletul meu nedesţelenit, nu cred că ar fi reuşit această mirifică transformare.
Natura a reuşit să-mi dea totul, frumuseţe, vis, sensibilitate culoare, Marina a început să şlefuiască diamantul, aşa cum spune ea.
Meritul ei a fost acela de a aduce la lumină piatra neşlefuită, ca mai apoi să o transforme. Dar până la desăvârşire, drumul e lung, e nevoie de multă dăruire şi muncă, fără ele degeaba talent, degeaba sensibilitate şi piatră preţioasă. Ca să transformi piatra în bijuterie e nevoie de muncă, ambiţie şi sensibilitate.
Ştiu ce mă aşteaptă, m-a pus în temă Marina încă din prima zi, dar sunt hotărâtă să înving pentru ea, pentru tata şi pentru mine.
Să nu credeţi că doar la balet am fost prima, nuuu, cu toată îndârjirea de care eram capabilă am învăţat singură, fără nici un ajutor din partea nimănui, am desenat, am cântat şi am avut doar note de 10. Aşa e, am luat şi coroniţă, am terminat anul şcolar cu 10 pe linie.
Tot Marina a fost cea care m-a însoţit la serbarea de sfârşit de an şi care m-a dus mai apoi acasă, în marea vacanţă mare.
De asta dată, dumul mi s-a părut foarte lung, nerăbdarea fără margini de a-l vedea pe Tiberiu, pe mama şi pe toţi ceilalţi din “gaşcă”, a făcut ca el să pară nesfârşit.
Degeaba frumuseţea lanurilor de grâu împodobite de roşul macilor, de câmpia acoperită cu floarea soarelui ce-şi rotea smerită capul după razele soarelui, nu am avut timpul şi răbdarea să le percep adevărata frumuseţe, eram de astă dată un copil nerăbdător.
După luni de muncă venise şi vacanţa bine meritată. Mă aşteptau balta, păpuşile, copacii, prietenii, chiar şi cimitirul.
Tibi, mama şi gaşca erau cu toţii în gară, ştiau că vin şi acum mă aşteptau. Nu mai erau gălăgioşii pe care-i ştiam ci sfioşi, neştiind cum să se comporte acum cu mine, care nu mai eram băieţoiul ce plecase, ci o micuţă balerină de Bucureşti.
I-am pupat, i-am împins, le-am pus piedică şi toate, toate au reintrat în normal, eram iară eu, cea dintotdeauna.
Ene a pus capăt zilei pline de emoţia revederii.
Aştept cu nerăbdare ziua următoare să merg cu tata aşa cum e obiceiul la pescuit. De astă dată vom merge la Prut, unde mi-a spus că am pregătită şi o surpriză.

va urma

NU ŞTIU

vis_real — Fri, 06 Nov 2009 12:16:31 UT

NU ŞTIU

Nici om nu ştiu, de-am vrut ca să mă nasc,
nici pasăre în zbor, spre cer să mă înalţ,
nici cârtiţă-n pământ, nu vreau să mă ascund,
nici vânt să zburd prin crengile din crâng!

Dar dacă m-am născut pe-acest pământ
şi-am chip de om şi sufetul mi-e blând,
o mână-acum spre tine-aş vrea să-ntind
şi lacrima prelinsă pe obraz, să-ţi zvânt!

De am căzut, pe dată mă ridic precum e bradul,
de am ajuns la capătul de drum, să caut altul,
din adevăruri doar, să îmi ridic cetate sfântă,
urgia, minciuna, şi disperarea, ea le-nfruntă!

Singur pe vârf de munte să mă rog aş vrea
urii, nu-i dau să bea din nemurirea mea,
minciuna să o îngrop pe veci în fundul iadului
seara la foc să stau, s-ascult, bătrânii satului!

Să mă îmbrac în haina verde a pădurilor,
să beau din apa rece, pură, a izvoarelor,
sărutul meu l-aş dărui cu drag doar florilor
din care aş lua, mireasma şi năluca zilelor!

rodica cernea
06.11.2009

TOAMNA

vis_real — Wed, 04 Nov 2009 11:09:23 UT

TOAMNA

Flori adună
în cunună
şi le-mparte
şi străbate,
ceasul cel
fără de moarte.

Doar nebunul
de Zefir,
printre plete
lungi,
de fete,
se mai joacă
într-o doară
chiar acum,
în prag de seară!

Risipeşte
pe-ndelete,
frunze moi
de-aramă veche,
pe sub paşi
uşori de damă,
numai ea,
sfioasa toamnă,
până-n zori
harnică ţese,
văluri lungi
pentru mirese
risipind,
aşa `ntr-o doară,
aromă de
scorţişoară.

Se stârneşte-apoi
o boare,
ce încet mă urmareşte,
mă-nfioară,
mă măsoară,
şi cu mâini de vânt îmi trece
peste fruntea-mi
gânditoare,
neguri dulci,
fremătătoare,
să mă-ncânte
şi descânte,
dorurile
să-mi alinte!

Mustul, gâlgâie
în vedre,
la proţap
e-acum pastrama,
colaceii în cuptoare,
îşi mai arămesc culoarea.
E-un miracol de arome
şi culori din curcubee,
să mai spui cumva că toamna,
nu e zâna melopee!

rodica cernea
04.11.2009

TOAMNA

vis_real — Tue, 03 Nov 2009 07:25:37 UT

TOAMNA

Iedera valsează, sus pe o licarnă,
dragă-mi este toamna, cu a ei năframă!

Degetele vânt faţa mi-o mângâie,
boabele de struguri ‘s aromate-n vie!

Soarele spre noi, de acum priveşte
blând a lui privire, nu mai dogoreşte!

Pe albastrul cer, trec cocori în şiruri,
mustul este stors, curge râuri, râuri!

Toamna e stăpâna sufletului meu,
dulce-i nebunia, de iubeşti mereu!

Galbenul mă-ndeamnă spre sufletul tău,
iubeşte-mă toamnă, să iubesc şi eu!

Crizanteme mândre ochii mi-i desfată,
asta este toamna, cea adevărată!

Lăcrămiază gândul, ploaie sunt şi eu
pământul musteşte prin sărutul meu.

Zilele de toamnă dusu-s-au spre zări,
frunzele de-aramă prevestesc ninsori!

rodica cernea
03.11.2009

PROMISIUNEA (urmare)

vis_real — Thu, 08 Oct 2009 06:47:54 UT

**

A început şi pentru mine şcoala, nu e mare lucru, aş putea intra direct în clasa a treia, ştiu totul până aici. Abecedarul şi Aritmetica nu-mi sunt necunoscute, sunt materile pe care le-am învăţat ca să-i pot face temele lui Tiberiu. Materii pe care el le urăşte din tot sufletul.
De ce oare, mintea mea de copil nu pricepe cum poţi să urăşti să scrii şi să rezolvi exerciţii, când totul e atât de simplu şi atât de plăcut.
Îmi place să scriu, să adun, să scad, să fac înmulţiri şi împărţiri, să desenez, într-un cuvânt îmi place şcoala cu toate necunoscutele ei, ce pot deveni cunoscute totuşi. Încerc cu ajutorul culorilor să descriu lumea mea de basm, lumea mea nevăzută în care îmi place adeseori să mă strecor, departe de oameni, departe de realitate.
Învăţătoarea mea, e destul de tânără, dar frumoasă, cum numai în vise poţi vedea. E mlădie, ca o ramură de salcie atinsă de adierea vântului, iar faţa, nu mă mai satur să o privesc. Un ten alb perfect ce mă duce cu gândul la pieliţa fină ce o prinde grişul cu lapte dupa ce s-a răcit putin. Doi ochi mari şi negri, două fântâni adânci în care te poţi pierde de ne eşti atent, te privesc din dosul unor gene grele, lungi si negre. Privirea ei exprimă atâta tristeţe încât dacă-i priveşti mai mult timp începi să lăcrimezi. Acea minunată faţă, e încadrată de un râu negru abanos de plete, ce curg ca o cascadă ondulată până mai jos de umeri. Mâinile ei micuţe dar ferme, cu degete prelungi, au aceeaşi căldură ca şi mâinile tatei.
A fost pentru puţină vreme învăţătoarea mea, dar frumuseţea şi blândeţea ei, m-au urmărit totdeauna. Aceste maini pline de caldura ne mângâie pe toţi, nu face deosebire între noi, că suntem mai frumoşi sau mai puţin fumoşi, mai bine îmbrăcaţi, sau cu haine mai uzate, mai deştepţi, sau mai puţin deştepţi.
Totdeauna vine îmbrăcată în fuste neagre, lungi puţin mai jos de genunchi şi bluziţe albe de borangic, brodate de mâinile ei fine.
Ne verifică pe rând să vadă ce ştim fiecare, e încântată şi dezorientată de câte ştiu eu. M-a întreabat uimită cum de ştiu totul pe dinafară. I-am povestit încântată de atenţia pe care mi-o arată, cum îi citesc eu zilnic lui Tiberiu, toate lecţiile pe care le are de făcut într-o zi anume ca să le poată învăţa, cum îi scriu toate temele şi râde, cu un râs vesel de clopoţel, exact aşa cum e clopoţelul care m-a chemat la prima oră din viaţa mea.
-Să văd ce fac cu tine, piciule să nu te plictiseşti la ore. Să nu care cumva să te dai mare că ştii mai multe decât colegii tai. În viaţă nu vei şti niciodată totul, totdeauna vei mai avea câte ceva de învăţat de la cei de lângă tine! Viaţa îţi poate rezerva totdeauna surprize. Oamenii simpli sunt înţelepţi prin ceea ce ştiu. Înţelepciunea lor este un izvor ce nu seacă niciodată.
Nu-mi imaginam pe atunci câtă dreptate putea să aibă. M-am mirat puţin, gândindu-mă că atunci când voi fi mare, nu voi mai avea prea multe de învăţat, fiindcă acum învăţ în fiecare zi câte ceva.
În timp ce lucra alfabetul cu colegii mei de clasa, eu citeam, da, îmi adusese o carte veche de Jules Verne, O călătorie spre centrul pământului. Doamne, cu câtă nerăbdare am citit-o.
Câte visuri nebuneşti a deschis acea carte în creerul meu de copil dornic de cunoaştere. Câte călătorii am reuşit să-mi imaginez, nu doar la baltă, la stână, şi pe câmp. Acum mă visam pe vârful munţilor fără a cunoaşte vreun munte cu adevărat. Pădurile erau raiul meu, le cunoşteam secretele, dansam pe muzica pădurii precum ielele, fără să ştiu însă de existenţa lor.
Ielele, acele fiinţe supranaturale cu chipuri de fete în număr de 3; 5; 7...9; sau 12, îmbrăcate în alb, cu cunună de flori pe cap şi clopoţei la picioare care mâncau doar flori şi beau apă neâncepută de izvor!
Dacă te afli în preajma lor, acolo unde ele-şi fac hora, eşti pedepsit pe veci. Ori îţi smintesc minţile, ori trupul.
Pe mine cred că m-au pedepsit să nu pot trăi fără muzică, poezie sau dans. În lipsa lor sufletul meu trece de la o stare la alta, de la fericire la tristeţe, de la muzică la linişte deplină, de la neastâmpăr la imobilitate....
Dar cred că o zână bună stă alături de mine totdeauna încercând cumva să-mi nuanţeze aceste stări, să-mi lase de regulă doar acele vise realizabile. Culorile vii, optimiste şi fantezia mă caracterizează să-mi dau scânteia de care viaţa mea are atâta nevoie!
Păduri necunocute, animale preistorice, toate îmi completează visele şi imaginaţia mea nesătulă.
Acum am aflat că poţi găsi prieteni adevăraţi în persoane care la prima impresie ţi se pare că nu valorează prea mult şi poţi afla deziluzia în cei de la care te aştepţi mai puţin. Acum am prins cu adevărat gustul nemaipomenit al lecturii.
Tot ea, mi-a purtat mâna nesigură de copil pe pânza de tort, pe care am brodat cu plăcere florile câmpului. De la ea m-a învăţat arta cusutului şi a broderiei. De pe mâinile mele nesigure încă, au ieşit adevărate capodopere, aşa le priveam, erau realizările mele de suflet, mândria mea şi a părinţilor mei.
De la Tiberiu am furat arta împletirii răchitei şi a pănuşilor. În acele timpuri băieţii realizau altfel de lucrări la orele de lucru manual.
Spre deosebire de învăţătură, lucrul manual era îndeletnicirea preferată a lui Tiberiu. Dacă-l lăsai toată ziua să meşterească ceva, o făcea cu atâta pasiune încât uita de masă şi chiar şi de joacă. Dăruia vecinilor, prietenilor, obiectele meşterite de mâinile lui harnice şi pricepute. Era un adevărat maestru.
Mi se părea o mare nedreptate ca el să ştie ceva, iară eu nu.....
Într-una din zile învăţătoarea mea, a venit însoţită de o tânără doamnă care m-a impresionat profund. Poate a fost doar o intuiţie că ea avea să fie acea care va schimba total şi iremediabil cursul vietii mele.
Era o rudă a ei, balerină la Teatrul de Stat din capitală.
Venise cu gândul să caute fetiţe pe care să le înveţe arta dansului. Când ne-am privit şi eu şi ea, am înţeles că destinul a fost cel care a adus-o acolo.
Eu eram fetiţa căutată, lujerul care trebuia să înveţe arta dansului clasic şi modern.
M-a rugat să-i cânt ceva, să vadă dacă am şi ureche muzicală. Pentru a fi un bun balerin, mi-a spus ea, trebuie să simţi muzica cu tot corpul, corpul trebuie să intre în rezonanţă cu muzica, altfel zadarnică toată truda, am zâmbit în sinea mea, ştiam că muzica e o parte din viaţa mea, că fiecare por, fiecare fibră o simte şi o trăieşte, dar ea, ea, nu avea cum să ştie.
Aveam, a fost încântată, n-a mai rămas decât să ceară acordul mamei şi tatei să mă ia cu ea la Bucureşti. Aici era buba, presimţeam că mama nu mă va lăsa să plec, eram fetiţa ei pe care şi-o dorise atât de mult, cum să se despartă de ea, cum să o lase pe mâna străinilor atât de mică şi fragilă, atât de neastâmpărată şi dornică de aventuri cum mă ştia ea, cu greu cred că ar fi acceptat să se despartă de mine.
Aşa a şi fost, o săptămână i-a trebuit Marinei, aşa se numea frumoasa doamnă, să o convingă pe mama să mă lase cu ea la Bucureşti. În cele din urmă mama s-a lăsat înduplecată doar de lacrimile mele, nu de perspectiva care mi se deschidea cu şcoala de balet, nu de faptul că aveam să urmez şcoala în capitală şi nu într-un sat de la marginea lumii, după propriile ei afirmaţii.
A venit şi ziua cea mare, cu bagajul făcut, cu lacrimile şiroind pe obraji, m-am despărţit de tata, mama şi Tiberiu şi am pornit să-mi întâmpin destinul.
Eram mult prea mică să mă gândesc la destin, nu ştiam ce mă aşteaptă, nu vedeam decât ţinta de la capătul drumului, trebuia să ajung o mare balerină.
Destinul, ştim oare cu adevărat ce este destinul? Dacă avem un destin dinainte stabilit, avem oare măcar posibilitatea de a alege drumul până la împlinirea destinului, ori şi acesta e marcat şi trebuie neapărat să mergi pe el!
Sunt întrebări care mă preocupă încă, uitându-mă înapoi spre acele vremuri. Aş fi ales oare să plec de lângă cei dragi mie dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă şi câte aveam să pătimesc, puteam oare alege să nu plec, s-ar fi schimbat oare destinul meu cu ceva în acest caz?
Părerile sunt împărţite, unii oameni cred în destin, alţii cred că destinul şi-l face omul însuşi, care e adevărul oare, care?
Cred că finalitatea în viaţă e aceeaşi, doar drumul pe care-l urmezi poate fi unul sau altul funcţie de dorinţele tale, de aspiraţiile tale şi de ce nu, de hazardul în viaţă.
Poţi alege un drum care se înfundă la un moment dat, te întorci pentru a urma o altă cale spre ţinta care ţi-e hărăzită.
Porneşti dintr-un punct cu o multitudine de bifurcaţii, tu, trebuie doar să alegi calea pe care o vei străbate ca să ajungi în final în acelaşi punct terminus care ţi-a fost hărăzit de destin!
Ce bine ar fi să avem posibilitatea să cunoştem fiecare drum şi efectele pe care le poate avea parcurgerea lui, asupra noastră.
Mai putem spune în acest caz oare, că alegerea unuia sau a altuia dintre drumuri e la liberul nostru arbitru, sau e tot o determinare a destinului, a sorţii ce ne-a fost hărăzită de Creator!
“Fiecare om are destinul sau; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde l-ar duce” spunea Henry Miller.
Şi dacă nu-l accept, ce se întâmplă, viaţa mea se opreşte în punctul în care sunt hotărâtă să nu-l accept?
Ce cale va urma viaţa mea, se va sfârşi şi ea, ori nu va avea nici un ţel, ci voi trăi de azi pe mâine fără nici un scop, fără nici o finalitate, voi fi o simplă frunză pe valurile unui ocean?!
“Numele este destinul” spuneau romanii, e oare posibil că un nume, pe care de regulă ţi-l dau alţii să-ţi influenţeze destinul?
Prof. dr Leif Nelso şi prof. dr. Joseph Simmons, au studiat legătura dintre iniţialele numelui şi anumite realizări ale persoanei care poartă numele respectiv. Rezultatul studiului a fost publicată în revista Psychological Science. Concluzia lor este surprinzătoare şi anume, există o legătură între nume şi realizările pe care le are persoana respectivă de-a lungul vieţii. Să fie oare posibil?
Numele meu Dorina,vine de la Dorina, Dorin, Dorian este nume de origine grecă, de apartenenţă la grupul etnic “Dorilor” sau derivat de la “Theodor” şi înseamnă “darul Domnului“;
Mă întreb ce fel de dar sunt şi pentru cine? Dacă sunt dar, pentru cei de langă mine, pentru propria mea persoană ce sunt? Fiind “darul Domnului” viaţa mea va fi mai bună, voi fi mai bogată, mai frumoasă, mai deşteaptă, viaţa mea va fi doar o reuşită?
Acum când scriu aceste rânduri, nu pot preciza cu exactitate în ce punct al vieţii mă aflu, dar pot spune cu certitudine că am fost un “dar” pentru cei din jurul meu. Le-am dăruit prin dansul meu, prin scrierile mele o parte din sufletul, din simţirea şi din viaţa mea.
Pentru propria-mi persoană am fost oare un dar, sau voi fi?
Stiu şi simt că sunt mai mult decât o fiinţă fizică ce ştie să danseze, să picteze, să scrie, să dăruiască frumosul.
Am suflet, este el nemuritor cum se afirmă ades?
Sf. Pavel ne spune foarte clar, numai Dumnezeu singur are nemurirea (1 Timotei 6:13-16) dar prin jertfa lui Isus, Dumnezeu ne-a dăruit şi nouă viaţă veşnică. După moartea fizică, sufletul devine nemuritor doar prin pocăinta.
Cum e posibil să fim pe picior de egalitate cu Dumnezeu?
Dacă avem un destin, doar Dumnezeu ni-l dă, atunci de ce dă posibilitate omenilor să-şi aleagă calea pe care să o străbată, această cale fiind nu cea dreapta ci calea pierzaniei! Asta doar pentru a ne forţa mâna cum se spune si a ne obligă să uzăm de “salvare” ? După o viaţă păcătoasă urmată de moarte, vine învierea, transformarea omului într-o fiinţă spirituală, cu ajutorul Duhului Sfânt. Prin “salvare”, vom primi viaţă veşnică!
Aşa e oare şi în viaţa fizică, avem posibilitatea de a alege drumul pe care să-l urmăm, drum care nu e dat de destin ci de alegerea noastra? Destinul eu mi l-am ales, când şi cum?!!!
De ce trebuie să-mi pun atâtea întrebări despre mine, de ce trebuie să aflu cine sunt cu adevarat. De ce nu pot trăi şi eu ca ceilalţi, simplu, fără să-mi pun mii de întrebări, de ce?
Am încercat cândva să mă descriu, în câteva versuri să spun cine sunt cu adevărat, nu ştiu dacă am şi reusit
.
Sunt o secundă
sau poate-un ceas din viaţa ta,
sunt doar un gând răzleţ,
sau strop de apă ce însetate-i guri ofer.

Sunt, fulgul de nea
ce-a rătăcit în palma ta,
sau poate doar sărutul
ce risipeşte aburul pe buza ta.

Mai sunt lumina,
sau povara unei renunţări,
sunt un surâs
şi-un gând de dor,
sunt dragoste şi moarte
ce trăieşte aici şi în eternitate!

E doar o simplă încercare de a mă afla pe mine insămi, de a-mi descoperi locul pe care-l ocup în această imensitate a universului.
Nori grei, întunecaţi acopereau cerul, era o zi posomorâtă de primăvară, când iarna încă se vrea stăpână pe pământ. Vântul vuia destul de puternic printre crengile copacilor, ai căror muguri umflaţi de apropiata primăvară stau gata, gata să pocnescă, lăsând loc florilor să-şi deschidă culoarea spre soare, doar doar l-o îmbuna să ne aducă primavara binecuvântată.
Pe lângă casa noastră trece un râu, l-am privit vrând să-mi iau bun ramas.
Oare imaginaţia mea, imi joacă iară feste? Îi privesc apele învolburate de vântul tăios şi nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii!
Da, eu sunt, valurile plumburii ale râului mă poartă spre un nu ştiu unde. Nu sunt îngrozită aşa cum ar fi trebuit să fiu, ci doar neliniştită ca m-am udat şi aş putea răci din cauza frigului din jur! Îl văd pe tata pe mal cum îmi face din mână apoi se întoarce şi pleacă în drumul lui.. Nu pot crede că mă abandonează în mijlocul apei, el? De ce tocmai el?
Mă scutură un fior rece şi revin la realitate, n-a fost decât o închipuire şi totuşi de ce acum, de ce în clipa când îmi iau destinul în mâini cum s-ar spune să am asemenea viziuni, de ce?
În gară înainte de sosirea trenului m-au îmbrăţisat cu toţii, tata mai mult ca altădată şi-a lăsat mâna-i caldă pe creştetul meu şi simt cum întrega lui dragoste mă inundă, dau uitării felul cum m-a părăsit când eram în mijlocul vâltorii râului, era tot el, tata dintotdeauna. Cum am putut avea asemenea vedenii, cum m-am îndoit pentru o fracţiune de secundă de dragostea lui pentru mine, cum?
E poate apăsătoarea tristeţe ce domneşte în gara hrănită şi de tristeţea despărţirii de toţi cei dragi mie şi de plecarea la sute de kilometri depărtare de casă. E aceeaşi tristeţe ce am simţit-o ieşind din fiecare vers al poeziei lui Minulescu, Prin gările cu firme-albastre.
Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!...
Simt cum timpul s-a oprit, un strigăt pornit din inima-mi mică, s-a oprit la nivelul buzelor, s-a oprit oare pe veci, sau aşteaptă acel ceva care să-l declanşeze, să-i dea drumul tăvălug peste tot şi toate.
Ştiu ce l-a oprit, e locomotiva ce o zăresc în depărtare fumegând din toţi rărunchii să ajungă mai repede la mine, să mă ia şi să mă ducă...unde oare Doamne, unde???
Sunt doar un copil ce are un ideal poate prea înalt, ce se zbate încercând să iasă la lumină dintre pereţii crisalidei.
Pentru asta las totul în urma, inclusiv copilaria...
Doar pentru o secundă mă las inundată de toate gândurile, într-un dans demonic, dans pe care-l vreau strunit, educat, va fi dansul vieţii mele…

va urma

ASTEPTARE

vis_real — Fri, 02 Oct 2009 10:35:58 UT

Am să te-aştept şi-n astă noapte
cu dorurile-mi multe, mii
şi-n părul tău voi împleti doar şoapte,
să nu-ţi mai fie, zările pustii!

Te voi iubi, cât soarele şi luna
pe boltă, se vor căuta neâncetat
şi-n părul tău de abanos, întruna
bătrânul tei, flori albe-a scuturat!

Am să te-aştept şi-n astă noapte,
iubitul meu cu braţe de mărgean,
fiorul dăruit de ale tale şoapte,
îi este vieţii mele, dulcele alean!

rodica cernea
02.10.2009

REGĂSIRE!

vis_real — Mon, 28 Sep 2009 08:51:14 UT

E toamnă şi plouă mărunt, neâncetat!
Fără chip şi ecou, încerc să-mi recompun identitatea.
Doar vântul mai mătură trecutul rătăcit prin unghere.
Prezent şi viitor, ascunse în aceeaşi gaură neagră
mă caută îngrijorate, aşteptând o reacţie!

Cuminţi şi ascultătoare,
cuvintele stau aşteptându-şi rândul
în vârful peniţei!
-Unde te-ai rătăcit poetule?
în Piaţa Revolutiei,
ori în ochiul de vultur scrutând viitorul?

Stau în punctul stabil dintre viaţă şi moarte,
dintre noapte şi zorii de zi!
O clipă, universul şi-a stopat extinderea
dăruindu-mi puterea regăsirii!
Peniţa se apropie de pagina albă şi.........

Deportate într-un univers invizibil de la marginea galaxiei
tăcerile mele rup barierele destinului,
cuvintele se regăsesc, mă regăsesc
şi ne regăsim, într-o iubire absolută!

rodica cernea
28.09.2009

URNA !!!

vis_real — Fri, 25 Sep 2009 08:09:52 UT

Încerc să-mi alipesc spinarea
de ochiul transparent al universului.
Strig după ajutor,
zadarnic!
Numeni şi nimic nu mă ajută!
E greu să alipesti o spinare cocoşată, plină de ură,
de sfera universului în plină expansiune!
Ochiul D-lui creşte,
cristalinul lui va ajunge la saturaţie!
Se va produce implozia ce va absorbi totul în ea!
Materie, credinţă, ură, fiinţă!

În pumni, se mai zbate o şoaptă
cătându-şi ecou în clipa ce trece
dar, şi-a uitat numele turnându-şi cenuşa zeilor peste cap!

rodica cernea
25.09.2009

PREZENT

vis_real — Fri, 25 Sep 2009 05:13:45 UT

Împachetat în hârtie cerată
să nu pătrundă prin ea
bunăstarea din noi,
şifonată pe alocuri
de cuvânt de poet,
prezentul aşteaptă
o simplă apăsare
pe tasta Del!
Cine are curajul?
Disperarea ori speranţa?
Foamea,
ori ecoul a toate la un loc!

rodica cernea
25.09.2009

UMBRĂ

vis_real — Thu, 24 Sep 2009 20:34:08 UT

Sunt doar umbra
a ce-aş vrea să fiu,
sunt eu,
umbra sufletului tău!
Cu braţele gând,
şterg lacrimi ferestre,
de dor nerostit
scurse-n pocalul
ce-aşteaptă uimit!

Umbră ursită,
hazard sau destin?
Te umple cu viaţă
trăieşte puţin!
Simte durerea
în spargerea clipei
respiră-n talazul
ce spal’acum malul!

Umbră hoinară
păcat de iubire,
ascunsă-n neant
de zâmbet curat,
în lumi paralele
ascunde mistere,
şi gură nectar
de maur hoinar!

rodica cernea
24.09.2009

PROMISIUNEA (urmare)

vis_real — Tue, 22 Sep 2009 08:25:31 UT

Se spune despre mine că sunt un mare baieţoi, au dreptate în felul lor, toată ziua sunt pe urmele lui Tiberiu, e supărat deseori pe mine fiindcă mă ţin scai după “coada” lui.
Joacă el nouă pietre, joc şi eu, joacă el prinsea, ascunselea şi toate jocurile băieţeşti, vreau şi eu să le joc.
Sunt acceptată cu greutate în trupa băieţilor, şi asta, doar la şantaj, după ce Tiberiu refuză să se mai joace alături de prietenii lui, dacă nu voi fi şi eu acceptată. Primesc acceptul e drept, dar nu cu prea mare bucurie. Nu mai au cum să-şi dea drumul la gură, nu se mai simt în largul lor având un piticot de faţă printre ei... şi aşa le încolţeşte gând de răzbunare împotriva mea.
Hei, dar ei nu prea ştiu cu cine au de-a face, nu mi-e teamă de nimic, de întuneric, de vietăţi oricare ar fi ele, nici măcar de o noapte petrecută în cimitir nu cred că m-aş teme vreodată.
Cimitir? Oare am avut o premoniţie pronunţând acest cuvânt?
Am anticipat oare ce mi se pregătea?
Am simţit oare că acest cuvânt putea fi finalizarea celei mai îndrăzneţe acţiuni din copilăria mea?
Hotărârea baieţilor a fost luată, nu voi mai fi primită printre ei decât dacă mă dovedesc a fi vrednică de această cinstire.
Pentru asta ar trebuie să merg la miezul nopţii în cimitir, la un mormânt anume ales de ei, să aduc un oarece lucru aflat într-un felinar, pus anume de ei acolo din timpul zilei. Nici mai târziu, dar nici mai devreme decât miezul nopţii, altfel s-a dus cu locul meu în trupa lor.
Vine noaptea mult aşteptată de baieţi pentru a-mi dovedi curajul şi a-mi obţine dreptul de a mă juca alături de ei.
Normal, Tiberiu care ştie cu cine are a face, nu e prea mulţumit, bănuieşte că nu va scăpa de mine, decât dacă nu voi avea chef de joacă alături de ei.
Ei da, îmi place să mă joc şi cu păpuşile mele. Are tata grijă să-mi aducă tot felul de păpuşi, mari şi mici, din cele care-şi mişcă ochii, elegante, care mai de care mai frumoase.
Lenjerie, mobilier pentru păpuşi, primesc în dar adeseori de la el şi de la prietenii lui.
Toti, au ce au cu nasul meu este mic şi cârn, mă trag de el de fiecare dată spunând ...să crească.
Cand sunt solicitată le şi cânt dacă am chef. Îmi place să fiu admirată, aşa că, le satisfac dorinţele aproape de fiecare dată.
Dar nu mă rezum doar la daruri, ades le croiesc şi le cos rochiţe din resturi de pânză ce se mai găsesc prin casă, dar şi din rochii ale mamei. Trebuie să-mi mărturisesc şi păcatele. Am stricat o rochie a mamei nouă, nouţă, pentru a face păpuşilor mele rochii elegante de seară.
E curios cum de nu am fost certată şi nici măcar puţin muştruluită de mama. Altele în locul ei cred că mi-ar fi dat o zdravănă bătaie, dar ea, s-a mulţumit doar să mă priveasca cu ochii ei mari dojenitori.
Aş fi preferat o bataie bună, decât să suport acea privire. Am jurat că nu-i voi mai tăia nimic din ce este al ei şi credeţi-mă chiar m-am ţinut de cuvânt.
Ghinion, e o noapte în care tornă cu găleata. O ploaie rece şi nemiloasă de toamnă cu fulgere imense, adevărate limbi de foc ce brăzdează cerul întunecat, cer, mai negru decât smoala şi tunete, ce, mai mai să-ţi spargă timpanele.
Nici măcar acest lucru nu-i îmbunează pe baieţi, trebuie să mă dovedesc aptă de întreaga lor gratitudine indiferent de cum este timpul, aşa au hotărât ei, aşa trebuie să fie.
A plouat toată ziua, pâmantul este deja îmbibat de ploaia rece.
Până la cimitir e lung drumul, şi în mod normal ar trebui să mergi jumătate de oră pe timp de zi, dar noaptea, pe o ploaie torenţială aşa cum toarnă acum, cu siguranţă mi-ar trebui cel puţin o ora, dacă nu mai mult.
Zis şi făcut, îmi pun pelerina de ploaie, cizmuliţele de cauciuc şi mă pregătesc de plecare sub privirea plină de spaimă a lui Tireriu, care mă roagă cu lacrimi în ochi să nu merg la cimitir. Nu ştie ce, şi cum să facă, să mă spună sau nu tatei!
Şi el e mândru de mine şi mă admiră pentru curajul meu nebunesc câteodată, dar acum când vede ce este afară, spaima a pus stăpânire pe el.
Orgoliul din mine iese la iveală şi îşi spune cuvântul, trebuie să ajung la cimitir, nimic nu mă poate opri să-mi demonstrez în primul rând mie de ce sunt în stare.
Ies tiptil din casă fără să mă simtă tata şi mama şi pornesc la drum.
Nu cred să mă mai fi întâlnit vreodată cu o aşa noapte teribilă. Vântul fluieră năprasnic, rupând crengile din copaci şi aruncându-le prin aer ca pe nişte biete aşchii.
Copacii cerşetori, îşi întind haotic braţele spre mine abia aşteptând să mă înhaţe la fiecare pas pe care-l fac spre cimitir. Fulgerele imense ce brăzdează cerul, cu toată teama pe care mi-o insuflă, îmi şi luminează calea spre izbândă, iar tunetele, tunetele îmi bubuie în creer, asemenea unor tobe imense, ce caută parcă să aducă îndârjirea în soldaţii porniţi la atac, dar şi în sufletul meu dornic de izbândă.
Sincer, pentru prima dată în viaţa mea am simţit cum pielea mi se face o adevărată “piele de gaină”. Doar o secundă mi-a trecut prin minte să mă întorc acasă unde aş fi fost în siguranţă. Am simţit, tot pentru o fracţiune de secundă, că e posibil să nu ajung la cimitir, darămite să mă mai întorc şi înapoi.
Îndârjirea nereuşitei m-a făcut să strâng din dinţi, şi să nu simt ploaia care deja îmi ajunsese la piele, frigul care deja mi se instalase în corp, să nu văd firişorul de abur ce-mi ieşea din gură la contactul respiraţiei cu răceala nopţii ce mă înconjoară, să nu simt noroiul care asemeni unor palme uriaşe îmi prindeau picioruşele firave, nelăsându-mă să înaintez.
Mi se lipeau picioarele în noroiul alunecos şi alunecam la fiecare pas pe care-l faceam. Din cauza, vântului, a crengilor cazute pe jos şi a noroiului, biata mea pelerină de ploaie nu mai era decât o jalnică haină franjurată şi murdară, care mai rău mă incomoda la mers decât să mă apere de vânt şi de ploaie.
Am renunţat la ea în scurt timp şi am pornit mai departe, nălucă
singuratică, prin noaptea haină.
Ajunsă într-un sfârşit la poarta cimitirului, am constatat cu stupoare că era închisă. Teroarea a pus stăpânire pe mine la gândul că va trebui să abandonez.
Mi-am amintit însă de o gaură în gardul lateral al cimitirului şi am luat-o la
Picior într-acolo, strecurându-mă până la acel loc de mine ştiut.
Era o deschidere făcută de copiii ce mergeau la furat poame din copacii din curtea cimitirului. Cred că greşesc când spun furat, cimitirul e al tuturor deci şi al copiilor, iar fructele sunt pentru toate gurile flămânde şi doritoare de bunătăţi. Sunt copaci mulţi şi diverşi care să sature toate gurile flămânde ale copiilor din împrejurimi şi nu numai!
Cu chiu cu vai m-am strecurat în interior. Mi-am zdrelit braţele şi picioarele în sârma ghimpată a gardului, dar nu mai simţeam oricum nimic, frigul pusese stăpânire pe trupul meu firav în totalitate. Am început să tremur, un tremur care nu vrea să mă părăsească oricât îmi doresc.
Aici, vântul spumegă mai aprig, mai îndârjit, plin de mânie că îndrăznisem să-l înfrunt, eram intrusul care trebuia pedepsit şi o facea cu multă râvnă.
Crucile de pe fiecare mormânt mi se par a fi monştri ce ies din pământ gata, gata să mă înhaţe cu braţele lor imense, iar ceea ce gândeam eu că ar trebui să fie flori pe morminte, am impresia că sunt suflete ce părăsesc pământul gata să mă ia cu ele, pedepsindu-mă pentru neobrăzarea ce am avut-o de a le înfrunta, de a le deranja tihna.
Am nevoie de toată puterea mea de imaginatie pentru a pătrunde într-o lume cu mult mai frumoasă, de a transforma urletul sinistru al furtunii, într-o adiere de vânt, stafiile florilor să-mi fie prieteni dragi de joacă, iar tunetul, nimic altceva decât zgomotul mingii atunci când învinge statuia celor nouă pietre din jocurile noastre copilăreşti.
Cu o astfel de imagine, nimic nu-mi mai poate sta în cale, nici fulgerul care fără milă lovise un copac din apropiere şi-l transformase într-o torţă arzândă, dar care se stinge încet, încet sub perdeaua nemiloasă a ploii, nici tunetul care venea, pleca şi iară venea într-un ritm infernal, nici rănile de la mâini şi de la picioare, nici măcar noaptea ce mă cuprinsese cu braţele ei nemiloase.
Am ajuns în sfârşit la mormântul pe care trebuia să-l găsesc. Căut frenetic cu mâinile-mi mici, îngheţate, care nu mai reuşesc mare lucru, felinarul pe care trebuie să-l deschid, îl deschid, caut şi........ am simţit cum ceva se târăşte şi mi se încolăceşte pe mână, ceva mai rece decât propria-mi mână, o strânsoare mai rece decât frigul datorat ploii însă-şi........un şarpe, mi-am şoptit într-o străfulgerare şi am zâmbit.
Credeau că mă înving, că oroare pe care o simt ei când pun mâna pe un şarpe o voi simţi şi eu. Cât erau de naivi pot fi, am gâdit, şi am strecurat capul şarpelui în deschizătura de la gât a rochiţei, sperând să mai găsească bietul de el puţină căldură ca să nu-l pierd pe drumul la înapoierea spre casă.
Am simţit cum se dezlănţuie iadul, izbânda mea, natura a vrut să o pedepsească trimitându-mi în loc, ploaie, tunete, fulgere şi vânt, cu mult mai puternice acum la înapoiere.
Mi-am promis că voi ajunge acasă, orice s-ar întâmpla!
Ploaia mă şfichiuia cu mii de bice ce aveau bile de plumb la capete. Drumul spre casă a fost un calvar de nedescris, mii de ochi de lup mă pândeau din beznă, gata să mă înhaţe la fiecare pas pe care-l făceam spre casă.
Ştiam, nu era decât lumina de la fulger, reflectată în ferestrele caselor pe lângă care treceam.
Nu aveam decât un gând, să ajung acasă, să arăt victorioasă şarpele izbânzii mele asupra baieţilor, asupra celor care nu credeau că o fată e capabilă de asemenea fapte.
Nu mă mai sperie nici, furtună, nici ploaie, nici întuneric. Ştiu că casă, braţele puternice, tandre şi calde ale tatei mă vor ocroti.
Cu fiecare pas puterile îmi scad, iar frigul mă cuprinde cu gheara lui nevăzută ce se strânge încet, încet în jurul inimii mele, care-şi încetineşte şi ea bătăile.
Trebuie să reuşesc, îmi spun! Merg fără să mai văd, doar instinctul mă conduce spre casă. Mi se pare că văd luminiţe multe ce tremură în faţa mea. E oare doar un miraj, ori cu adevarat se apropie. Da, se apropie, cad în braţele tatei care alertat de Tiberiu a pornit în căutarea mea. Simt doar căldura lor cum mă înconjoară şi lacrimite lui calde ce-mi cad pe faţă amestecându-se într-un vârtej nelămurit cu stropii de ploaie.
Mă prăbuşesc în gol!
O linişte deplină, nefirească mă înconjoară. Aurora boreală flutură peste tot în jurul meu, multitudinea ei de culori. Să-mi aleg una, cea mai dragă, să mă las cuprinsă de vraja ei.
Asta şi fac! Îmi aleg galbenul, e culoarea soarelui, a blăniţei mele călduroase de leu şi a grâului copt.
Mă las cotropită de galben şi plutesc. Aripi imense sunt peste tot în jurul meu. Simt cum îmi cresc şi mie aripi. Doamne, cât e de minunat să ai aripi şi să zbori. Totul în jur e doar un zbor!
Aud în depărtare cum cineva spune:
- Să fie anunţată salvarea.
- E pe moarte, spune o altă voce şoptită.
Simt doar legănatul, căldura braţelor tatei şi zborul...
M-am trezit abia după două săptămâni de agonie, două săptămâni de coşmar pentru cei care mă iubeau şi care au sperat să revin la viaţă.
Medicii, nu mi-au dat nici o şansă, doar o minune, spuneau ei, m-ar fi putut salva. Minunea cred, au fost braţele tatei, care nu m-au părăsit nici o clipă.
Rămăsese doar o umbră din el, o umbră cu ochii adânciţi în orbite, cu faţa palidă ca de mort, încadrată de o barbă deasă şi lungă. I-a revenit lumina în ochi, abia când ochii mei s-au deschis şi i-au întâlnit privirea goală, în care se putea citi doar o oboseală imensă.
Era cred, abia acum îmi dau seama, golul vieţii lui, gol pe care doar eu reuşeam să-l mai umplu.
Legatura dintre noi doi, era de nezdruncinat. Nimic, nici chiar moartea nu o mai putea rupe. Eram eu, Dorul lui şi el, tata.
Şi astfel eroica mea ispravă m-a dus la un pas de moarte.
Prietenii mei băieţii, sunt uluiţi de reuşita mea!
Acum sunt mentorul lor, eu piticul băieţoi! Mă uit în ochii lor şi le citesc respectul şi admiraţia, dar nici în ruptul capului nu vor recunoaşte, ei sunt băieţi, eu,… o fată!
E treaba lor, îmi spun şi mă las iară cuprinsă de somnul binefăcător al vieţii.
Nici chiar mama nu m-a certat dupa peripeţia cu cimitirul, doar că atitudinea ei s-a schimbat faţă de mine.
Între noi a intervenit o răceală imensă pe care o simţeam la fiecare apropiere.
Mi se facea “pielea gaina”, la atingerea ei. Nici înainte nu mă lua prea des în braţe să mă iubească, acum o simt distantă, mult mai distantă decât înainte. E tot mama care-mi face orice hatâr numai să mănânc ceva, care aleargă peste tot să am ce-mi trebuie, care nu mă ceartă atunci când îmi fac rochii elegante la păpuşi, din rochia ei ce mai bună şi totuşi unde e mama pe care mi-o doresc atât?...

va urma

PROMISIUNEA (urmare)

vis_real — Mon, 21 Sep 2009 06:10:57 UT

Niciodată cred, nu voi mai mânca pâinea copilariei, aburindă şi fragedă, cu iz de strugure şi cartof copt. În loc de drojdie, mama folosea turtiţe făcute din spuma mustului care borborosea în cadă, certându-se numai el ştie cu cine, de ce, pentru ce şi tărâţe de grâu. Făcea un amestec vârtos pe care-l frământa cu furie cu mâinile-i fine, cu degete prelungi de pianist. Oare la ce se gândea, îi citeam ura-n privire, îmi doream s-o văd senină ca o dimineaţă de primăvară. Din aluatul gata frământat, făcea turtiţe mici pe care mai apoi le usuca la soare. Odată uscate le punea la păstrare în săculeţe de pânză.
Nu cred că vor simţi vreodată papilele voastre gustative, aroma acelei pâini, coaptă pe vatra cuptorului din curte, încinsă cu lemne.
Pentru mine, făcea mama special o pâiniţă mai mică, pe care aşa fierbinte cum o scotea din cuptor mi-o dădea să o mănânc, nu fără a mă certa că o să-mi facă rău aşa fierbinte cum este, dar bai, plăcerea era cu mult înaintea altor lucruri! Mama avea o manie, certa pe toată lumea, găsea ea motive întemeiate totdeuna să o facă. Îmi rupeam pâiniţa fierbinte aşa cum era şi-i savuram aroma ce plutea în văzduh asemeni păsărilor. Mă gândeam că aşa se vor sătura şi ele înfruptându-se din aroma năucitoare. Într-un final o mâncam până la ultima firimitură.
Unde-s oare D-ne acei ani, plini de mâhnire dar şi de atâtea minunăţii, plini de griji dar şi de inocenţa vârstei. Toate cele trăite acum au umplut paharul şi dacă n-aş scrie, simt cum s-ar revarsă şi ar da pe dinafară!
Unde mi-s genunchii zdreliţi de căzăturile sau escalada prin copaci după frunze, flori, ori fructe, unde-mi sunt unghiile roase până la sânge în aşteptarea tatei să mergem împreună la pescuit, la vânătoare sau pur şi simplu la o plimbare cu şareta pe câmpul plin de holde şi înroşit de macii sângerii, unde-s oare?
Unde-i viaţa trăită alături de un tată atât de iubitor cum doar Dumnezeu îşi iubeşte pruncii?
Fratele meu nu iubea nici pescuitul, nici vânătoarea nici plimbările pe câmp, nici viaţa la stână printre oi, caş, fum, câini si pureci.
Aţi auzit foarte bine pureci, acele lighioane mici care-ţi sug sângele până la ultima picătură dacă te laşi năpădit de ei. La stână trebuia să dorm în cojocul baciului fiindcă noaptea era tare, tare frig, şi atunci trupul meu subţire era hrană tânără pentru cohorta de pureci, dar dimineaţa era raiul, brânză, caş dulce sub forma unor roţi cât roata carului, urdă, jântiţă, toate pe alese şi la discreţie, fără privirile mamei dure, aţintite asupra mea că trebuie să mănânc cutare sau cutare, că ciupiturile puricilor se vor transforma în răni greu de suporta şi vindecat...raiul cu adevarat intrat în viaţa mea în acele clipe, când mâncam alături de dulăii fioroşi, mieii zburdalnici, fără nici un fel de restricţie sau obligaţie!
Aşa e viaţa mea, un du-te vino, în trecut şi prezent, în viaţă şi vis.
Apa din ceaun fierbe, ţepuşele pentru peşte sunt gata, focul jucăuş pregăteşte jarul pentru somn, iară eu, eu pregătesc “racii”.
Numai eu şi bunicul suntem specialişti în raci, doar unul din familie preia tradiţia pregătirii racilor, şi acela sunt eu.
Bucăţi imense de somn stau aliniate cuminţi pe frunze de papură aşteptându-şi rândul la proţap. Tata pune făina şi începe dansul mămăligii. Dacă nu eşti atent te trezeşti cu stropi fierbinţi pe mâini sau obraji, cu focul nu e de glumit. Când e gata o răstoarnă pe un stergar ca spuma laptelui proaspăt mult de tuşa Fana, aşa-i place lui, mămăliga să odihnească liniştită şi cuminte pe stergar.
E ca un soare mare, galben auriu, numai bun de mâncat, ei, dar las’ să aştepte, abia se mai răceşte puţin, somnul nu e gata încă. Trebuie pătruns bine de iuţeala jarului, să curgă grăsimea din el, ce se aprinde îndată ce cade pe jar.
În jur e un fum atât de plăcut mirositor încât şi pământul dacă ar putea, ar deschide gura să se înfrupte din bucatele noastre.
Mă învăluie mirosul de peşte fript ce se împleteşte cu aroma dule-iute de mujdei într-un dans frenetic al papilelor gustative.
Oricât ai fi de sătul, aroma ce ne învăluie îţi aduce la suprafaţă foamea îngropată undeva în stomac.
Mănânc întâi raci cu mămăliga conform tradiţiei, mai apoi peştele înobilat de acelaşi mujdei. E mâncarea cea mai ieftină, mâncarea săracului aşa cum spune tata, nu te costă decât timpul petrecut pe malul bălţii şi un ciur de făină.
După masă, când soarele arde cerul, ne întindem la umbră cu mâinile sub cap, cu ochii închişi şi ascultăm simfonia bălţii.
Foşnet, adiere de vânt, orăcăit de broaşte, greeri, bărzauni, toate la un loc creează o simfonie ce nu are nevoie de dirijor, îşi schimbă singură intensitatea şi tonalitatea de la o clipă la alta după pofta proprie.
Mă las dusă de vis şi de somn, nu de somnul ce abia l-am mâncat, ci de somnul binecuvântat de moş Ene, într-o lume feerica, lumea aripilor albe, de unde nu mi-aş mai dori să plec, dar glasulul tatei mă trezeşte.
-Sonoroaso, cât mai dormi, strânge peştele şi hai să mergem.
De-ar şti el că eu n-am dormit, am fost doar în pădurea mea fermecată, am dansat împreună cu vântul într-o vâltoare nebună printre nuferi şi stuf,printre păsări şi insecte, răcorită doar de şoapta frunzelor şi-a apei.
Ştie el că-mi place să visez, dar nimeni nu va avea vreodată cum să-mi cunoasca taina, ţara mea de basm, de sunet culoare şi dans în care fug adeseori e doar a mea! Rochiţa rândunicii e fusta scurtă care mă acopera uşor, pe umeri şi în jurul taliei mă înfăşor în mătasea verde, stravezie, brodată de apa stătută a bălţii, iar pe cap, doar ea, balta îmi pune cunună de nuferi. Pot fi atunci când imi doresc “regina apelor şi-a vânturilor”.
Câteodată l-aş vrea şi pe el alături, dar renunţ destul de repede la idee, de frică să nu dispară magia, să nu-mi fure mirajul, aşa că prefer să strecor singură în lumea mea.
-Bine, bine, tată rău ce eşti, imediat mergem.
Ochi-mi verzi de astă dată, se deschid cu încetineala melcului privind spre cerul de azur, pe care vălătuci imenşi de vata de zahar, se joacă printre razele scânteietoare ale unui soare obosit, ce se vrea şi el dus la culcare.
Nu fără regret mă ridic, şi merg să ne facem bagajele şi să pornim spre casa.
Tata-şi făcuse deja ordine printre sculele de pesuit, prinsese încă trei moace, şi o pradă bogată de caraşi, crapi, plătici.....mama ar fi trebuit să fie mândra şi bucuroasă de aşa pescari, dar cine ştie dacă nu va fi iară furioasă pe noi, cine ştie......
Aş vrea, când ajung acasă, mama să-mi pună o mâna pe frunte şi prin ea să se scurgă ca un fluviu lin, toate trăirile şi toată simţirea mea, să vadă şi ea albastrul pur al cerului senin, aşa cum îl văd eu, nu neapărat privindu-l cu ochii deschişi, ci cu ochii minţii. Să danseze nebuneşte fără oprelişte pe muzica bălţii, alături de mine, de tata, de trestii, papură, bondari, albine, broaşte şi de toate vietăţile cerului şi ale pământului, e mult oare să vreau toate astea, voi reuşi să văd că simte şi ea asemeni mie vreodată?....
E toamnă, începe şcoala, nu, nu pentru mine, pentru Tiberiu. Eu sunt fericită, el nefericit. Nu-i place şcoala, nu-i place să scrie, e norocul meu, eu îi scriu temele, îi fac toate desenele, el îmi dă mie toate dulciurile pe care le primeşte.
Ştiu că sunt rea, dar ce pot face, munca trebuie răsplătită cumva şi cum m-ar putea Tiberiu răsplăti pentru toată munca pe care o fac în locul lui, dacă nu cu dulciuri. Alături de vis, dulciurile sunt o altă mare pasiune a mea.
Tot dulciurile lui îmi revin şi când îi fac diverse servicii. Îi e frică de noapte, de şerpi, de lighioane în general, nu ţi-ar ieşi afară din casă ferite-ar sfântul, aşa că, eu fac totul în locul lui.
E pâinea lui D-zeu Tiberiu, mă iubeşte, poate ca nu e vorba de iubire cât de milă, care e dominanta caracterului lui.
Sunt mică şi tare, tare slabă, când e vorba s-o luăm pe coajă amândoi pentru oarece năzbâtii, preferă să o ia el în locul meu. Decât să mă vadă pe mine pedepsită, preferă să fie el, eu sunt “puiul”, surioara lui mică.
Ei, acum nu vă imaginaţi că eu sunt la fel de mărinimoasă aşa cum e el. Dacă mă supără una două sar la bătaie şi dau cu ce apuc fiindcă sigur nu primesc nimic înapoi, sunt aşa de mică, iar mila lui atât de mare........şi apoi ce, primeşte de la sora lui, nu de la altul străin nu!

va urma

PROMISIUNEA

vis_real — Thu, 17 Sep 2009 09:05:03 UT

Iubitu-m-ai tu oare
în vremuri ce s-au dus
e-un semn de întrebare,
la care, nu găsesc răspuns!

Am încercat să dau o definiţie promisiunii, dar nu o definiţie filozofică, pentru că nu sunt filozof, ci o definiţie simplă, aşa cum numai un muritor de rând o poate da, un simplu muritor care a luat pieptiş viaţa încă de la primele clipe ale ei.
Promisiunea e legătura mea cu sacralitatea, cu puterea de a învinge, e însăşi victoria mea ca om asupra tuturor forţelor răului care mă înconjoară, mă refer la forţele răului –ispita, minciuna, pofta, delăsarea, lenea, intriga..fiindcă doar ele sunt cele care m-ar putea determina să nu-mi respect o promisiune făcută.
Promisiunea poate fi câteodată doar o acţiune sau o modalitate de a ieşi dintr-un impas, fără a ne gândi câtuşi de puţin, la câtă durere poate provoca o asemenea faptă atunci când o încalci şi ce cumplită dezamăgire poate produce ea, persoanei căreia i-ai promis ceva.
Poate fi chiar o promisiune făcută propriei tale persoane, fiindcă şi ei îi poţi promite în anumite momente ceva, aşa cum şi eu mi-am promis cândva ceva.
Pentru mine, promisiunea e o lege divină, e o carte de căpătâi după care-mi conduc întreaga mea viaţă, ea este ceea ce mă obligă să nu mă abat de la drumul drept.
Nu uit prima promisiune pe care mi-am făcut-o mie însămi înca din copilarie şi anume de a fi toată viaţa pe propriile-mi picioare, de a nu depinde de nimeni financiar şi moral, oricât de apropiat mi-ar fi, promisiune pe care am respectat-o ca pe un jurământ făcut lui Dumnezeu.
Să nu vă amuzaţi, am fost un copil câteodată oropsit de viaţă, câteodată fericit în ignoranţa şi inocenţa copilăriei, aşa cum sunt marea majoritate a copiilor.
Prima “persoană” care mi-a ascultat promisiunea capitală aş spune, a fost o vietate din curte, da, să nu vă minunaţi, era singura care nu mă putea dezamăgi, era companionul meu de somn, de plimbare, de joacă, de confesiune.
Aşa o consideram eu pe atunci, era aracul de care mă sprijineam spre a mă ridica din colbul unde ades mă arunca viaţa, era prietenul meu care nu mă pâra nimănui şi care nu mă putea dezamăgi ....
Nu aveam decât trei ani şi jumătate la acea vreme, trei ani şi jumătate care acum mi se par a fi trei sute de ani.
Am păstrat cu sfinţenie într-unul din sertarele sufletului toate trăirile acelei perioade, dar şi o fotografie reală cu ea, cu prietena mea cea mai bună.
Nu-mi mai amintesc cum o botezasem, ştiu sigur însă că avea un nume, acum am să-i spun Dor, de la dorul după cele vremuri şi de la numele meu Dorina, nume predestinat, compus din două nume, Dor şi Ina.
Am păstrat acea fotografie ca pe un talisman al vremurilor trecute, vremuri pline de voioşia copilăriei, de neştiinţa luptei ce mă aştepta cu viaţa, dar şi de tristeţea unei laturi întunecate ale vieţii, datorate unei mame dominată de o cumplită gelozie.
Dor, este martorul primei mele promisiuni făcută vieţii.
Au fost zile şi nopţi în care am muncit până la epuizare, dar roadele acestei munci s-au văzut mult mai târziu, ele sunt mândria şi orgoliul meu de a fi răzbătut în viaţă fără nici un alt ajutor decât cel al propriei mele fiinţe.
Nu sunt Dumnezeu, doar el este cel care face totdeauna precum zice, fără să-şi ia vreodată cuvântul înapoi, sunt doar un om simplu, dar care atunci când promite ceva, dărâmă munţii, smulge copacii din rădăcină şi îşi respectă promisiunea făcută ca pe un jurământ sacru.
Promisiunea poate face din imposibil, posibil, dar la fel de mult promisiunea poate fi un mijloc de dinstrugere a omenilor.
Cei tineri, cred adesea cu naivitate în cei care le promit o viaţă numai miere, iar în final ajung să-si vândă trupul şi sufletul pe doi lei. La tot pasul întâlnim tineri dezamăgiţi, debusolaţi de promisiunile făcute de cei de lângă ei, sau cei pe care au crezut o clipă, că-i au alături.
Promisiunea cel mai des încălcată, făcută între doi oameni ce se iubesc, este promisiunea făcută la căsătorie, e o promisiune sacră după părerea mea, cu atât mai mult cu cât ea se face în faţa lui Dumnezeu.
Ea duce ades la deziluzii, la suferinţe sufleteşti nemăsurate, nu numai a celor doi, ci şi a sufletelor pe care le pot aduce pe lume, suflete cărora le leagă de gât, poate fără vrerea lor, o mare greutate pe care aceştia ades o poartă fără a avea vreo vină întreaga viaţă.
Unirea a două vieţi într-una singură se realizează simbolic prin unirea mâinii drepte a celor doi, -mâna e simbolul puterii-, până “ce moartea îi va despărţi”. Promisiune dragostei eterne e simbolizată prin sărutul mirilor.
Aceeaşi promisiune şi-au facut-o şi ei, părinţii mei, oameni simpli, săraci, care şi-au unit destinele doar datorită iubirii ce s-a înfiripat între ei.
Erau tineri, frumoşi, se iubeau, au hotărât să fie unul şi totuşi.............
Cine e vinovatul că iubirea lor s-a rătăcit, cine e vinovatul pentru toată vrajba care a pătruns între ei, pentru clipele de coşmar pe care le-au trăit nu numai ei, ci şi noi copiii lor, eu Dorina şi el fratele meu Tiberiu.
Unde s-a rătăcit promisiunea ce şi-au facut-o atunci când şi-au împletit destinele, unde e jurământul sacru al sărutului, unde?
Sunt întrebări care încă mă frământă după ani şi ani trecuţi. Întrebări care au răsunat în urechile mele de copil multă vreme. Nu înţelegeam pe atunci de ce când tata venea acasă după lungi perioade de absenţă, în loc să-i văd iubindu-se, să facă dragoste, începeau certurile, reproşurile, cum că ar fi fost cu alte femei, că dăruia dragostea pe care ea, soţia , era îndreptăţită să o primească, altora.
A dus cu el în mormânt, mult prea devreme acest secret, a iubit-o pe mama sau nu, a înşelat-o sau nu.

*

Aud înca în urechi glasul mamei care târziu în noapte mă trezea cu glasul abia şoptit să nu mă sperii,
- Dorina, du-te şi-l adu pe tata în casă să doarmă.
Ştiam unde e, stătea trist şi îngândurat cu capul între palme, pe treptele scării de la intrare. Nu îndrăzneam să-l tulbur, doar mâna mea micuţă, se strecura sub palma lui puternică şi totuşi atât de blândă când mă mângaia. Gura mea, îi spunea abia şoptea ca o adiere de vânt în noapte,
- hai tată la culcare, e târziu, mâine pleci iară.
Stăteam aşa tată şi fiică unul lângă altul, două creaturi ale lui Dumnezeu, două umbre întunecate, vag luminate de lumina lunii.
Într-un târziu, mă lua în braţe şi mă ducea în patul meu rece ca gheaţa. Degeaba dragostea imensă a tatei pentru mine, ea nu reuşea să încălzească golul, răceala strecurată pe furiş şi nedorită de nimeni în casa şi în sufletul meu de copil.
Îngheţul, îl simţeam străpungându-mă pumnal, până în străfunduri, când îi vedeam cum se chinuie amândoi, cum iubirea care i-a unit cândva acum era doar zbucium şi acuze.
La ce folos situaţia materială bună, poziţia socială deloc de neglijat pe care o aveau dacă între ei iubirea s-a transformat doar într-o luptă surdă, arar întreruptă de momente de acalmie şi tandreţe.
Îmi luam prietena în braţe şi lacrimi de gheaţă imi curgeau pe obrajii încinşi de durere. Îi şopteam printre suspine.
-Când voi fi mare, jur, să nu depind vreodată de banii cuiva, aşa cum mama depinde de banii tatei. Voi ajunge cineva, copii mei se vor mândri cu mine şi vor spune EA E MAMA! Voi citi în ochii lor mândria de a fi copii mei, iară ei vor fi ci siguranţă, mândria vieţii mele.
Gânduri de noapte în capul unui copil cuprins de tristeţe, tristeţe care nu ar trebui să bântuie niciodată viaţa unui copil... nu împlinisem încă patru ani când îmi făceam asemenea jurăminte.
Ene mă legăna pe braţele lui, suflându-mi puţină căldură care ar fi trebuit să-mi încălzească trupul micuţ şi sufletul mare. Adormean într-un târziu făcându-mi promisiuni, promisiuni pe care m-am străduit să le respect şi pe care le-am respectat întreaga viaţă!
Soarele blând al dimineţii, m-a trezit în zori jucându-se printre genele mele, rândunelele ce-şi aveau cuibul sub streaşina casei în dreptul ferestrei, jucăuşe şi vorbăreţe, mă anunţau să mă trezesc.
Priveam cu ochii senini şi inocenţi de copil noua zi, soarele, păsările, cerul azuriu cu norii lui jucăuşi, copacii unduioşi sub adierea vântului, respiram cu nesaţ, aerul încărcat de aromele sfârşitului de vară, uitând de tristeţe dar neuitând vreodata de promisiune.
Prietena mea, mâncase deja, mi-am luat păpuşile şi, la joacă. Tata plecase, mama senină trebăluia prin bucătărie iar Tiberiu era de mult plecat la joacă prin curte. Eram prinţesa soarelui care mă îndemâna să scriu poezii. Mierloi, cioroi, copoi, găini pisici, opinci, toţi şi toate-mi erau prieteni, trebuia să-i laud într-un fel anume, nu să-i alung aşa cum făcea adeseori vecinul Mihai când îi mânca strugurii din vie şi de ce nu, le voi scrie şi o poezie, cu puţina mea experienţă de absolvent al clasei întâi, ca să ne ierte pe noi toti, mari şi mici, dar cu toţii răi!

UNUI MIERLOI şi UNUI CIOROI!

îmi pare tare rău, zău,
nu sunt eu aşa om rău,
nu am vrut să vă jignesc
sau să vă dispreţuiesc!

dragul meu mierloi
şi tu, bătrâne cioroi,
oamenii, nu vă hulesc
nici nu vă dispreţuiesc.

vă ascultă, vă admiră-n zori
ca pe vajnici purtători,
de mândre şi plăcute lăute
de stindarde...blazonate!

îmi cer umilă, iertare,
vă privesc cu-ngrijorare
şi voi sunteţi, ca şi noi
singuri doar, printre copoi.

ne vânăm şi ne certăm
viaţa ne-o îngreunăm,
ne urâm şi ne hulim
şi deloc nu ne iubim!

trebuie să fim ca fraţi,
aripa voi să ne-o daţi
şi cu toţi în lumea mare
să ne facem şi-o urare.

să trăiţi în veci uniţi,
împreună să domniţi
peste lumea asta mare,
ea ne dă, casă şi mâncare!

Acestea fiind zise, prietenii lăudaţi, fericirea mea era aproape deplină. Aşteptam cu înfrigurare să vină tata, mergem împreună la pescuit aşa cum mi-a promis. El prinde peştii, eu gospodina desăvârşită, am să gătesc, normal că mă ajută el, ceaunul pentru mămăligă e mult prea mare, mămăliga prea dură să o pot învârti să nu rămână cocoloaşe, iar găleata, ce să mai zic, mult prea uriaşă pentru mâinile şi picioarele mele de pitic, dar inima mea e mare, mare, mare, în ea pot încăpea, cerul, ceaunul, şi peştii.
Ziua cea mare a venit, plec cu tata la pescuit. Doar noi doi şi cerul.
O D-ne, minunată-i împărăţia bălţilor. Mă pierd în imensitatea apei străjuită de pădurea-i deasă de trestii şi papură, mai apoi îmi trag peste cap rochiţa efemeră ţesută de Crăiasa apelor din cea mai fină mătase, mătasea broaştei.
Visez la Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, legănată de braţele molatece ale valurilor . E cineva pe lumea asta oare, care să nu iubească împărăţia apelor dătătoare de hrană şi muzică? Poţi să nu admiri oglinda ridată a apei în care se oglindesc sufletele celor vii sau ale celor duşi din astă lume? Ascult concertul în do major al broscuţelor, ţârâitul greerilor din iarba deasă şi grasă de pe malul apei şi visez, visez....
Glasul puternic al tatei mă trezeşte din visare.
- Hei lasă visul, viaţa e o luptă, visul nu e pentru noi cei care muncim, vin-
o să vezi ce-am prins şi la ciorbă cu ei!
- D-ne, oare când ai prins atâta peşte? În jurul picioarelor lui se zbăteau
laolaltă, şase caraşi, două ştiuci fusiforme, câteva plătici în care se reflecta soarele, săgeţi de lumină erau trimise de solzii peştilor înapoi spre albastrul neclintit al cerului şi.....şi n-o să vă vină să credeţi, patru ţipari într-o frenetică mişcare printre celelalte capturi.
Unde-i somnul, ştii că vreau somn la proţap, mi-ai promis doar! Tata cu
zâmbetul lui maliţios din colţul gurii dar care-i luminează întrega faţă, mă ia de mână şi mergem împreună să scoatem somnul promis şi atât de aşteptat de gura mea flămândă.
Cu mâinile-i puternice trage încet, încet cârligul în care agăţase încă de la
sosirea noastră la baltă, maţele urât mirositoare ale unei găini pe care o tăiase mama cu trei zile în urmă şi... minune! Văd cum se ridică spre suprafaţa apei o nălucă imensă, nu se zbate, dar nici nu se lasă prea uşor ridicată. Văd cum şi tata e surprins de ceea ce vede, mai sloboade puţin firul şi-mi spune să-i aduc repede minciogul.
Sincer, imaginaţia mea de copil îmi joacă feste, vede cum se cască o gură imensă, plină de dinţi uriaşi şi de bale, ce vrea să mă înghită, nu e nimic exagerat, aşa auzisem într-o seară de la prietenii lui, care spuneau că în baltă e un somn care înghite oile atunci când se duc la adăpat. Mă şi vedeam prizonieră într-o lume a întunericului, o lume pestilenţială, împreună cu leşuri de peşti, oi şi alte mortăciuni pe care ştiam că acest peşte le serveşte ca mic dejun, prânz, ori cină. Tata râzând mă îndeamnă să mă apropii.
- Nu fi prostuţă, îl scot eu din apă, nu te las pe tine să te înhaţe arătarea.
Ia minciogul, întră în apă până la brâu şi scoate o namilă de somn, după
aprecierea tatei cam de douazeci de chilograme.
- Hei, eşti mulţumită, ce crezi te saturi dacă-l frigem la proţap întreg?
- Râzi de mine nu, o fac eu pe îmbufnata, dar mândră nevoie mare de
ceea ce prinsese tata, de la ivirea zorilor când am ajuns pe malul bălţii şi până ce soarele se ridicase binişor deasupra orizontului.
Să nu credeţi că sunt un copil îmbufnat, ci o zgâtie de fată, cu părul ca spicul de grâu ce-a dat în copt, cu ochii ca mura pâdurii, ei, dar aici e miracolul, ochii mei îşi schimbă culoarea în funcţie de starea mea sufletească. Tata face adesea haz pe seama lor. Dacă cineva sau ceva mă supară, se fac verzi, verzi, dacă nu, sunt mure numai bune de mâncat.
Sunt mărunţică şi subţire ca o trestie ce riscă să se frânga la orice adiere de vânt. Asta e doar o impresie, fiindcă sub masca fragilităţii, se ascunde o viguroasă felină (zodia leului), pe care nu mulţi o bănuiesc. Las prezentarea la o parte şi merg la muncă, ce credeţi voi, sunt o harnicuţă, nu-l las pe tata în nevoi!
Cu sfiala sentimentelor şi viziunilor ce mă năpădesc, mă apropii de arătarea ce mă depaşeşte ca înălţime şi o ating cu nestăvilită curiozitatea şi poate şi puţină teamă.
Are o gură imensă în care aş încăpea fără prea multă greutate. Din când în când îşi ondulează trupul ce atârna susţinut de puternicele braţe ale tatei, închizând şi deschizând urechile, ca pe nişte frunze de palmier. După ce-l lasă jos îl loveşte puternic cu toporişca la baza articulaţiei capului cu trunchiul şi ne apucăm să-l pregătim.
Am ochii, verde întens după cum îmi spune tata, aşteptând nerăbdătoare să văd ce are marea arătare în stomac. Imaginaţia mea lucra neântrerupt. Cu două zile înainte de partida de pescuit, dispăruse un copil venit la scăldat la baltă şi acum aşteptam să fie în burta peştelui.
Dezamăgire, doar peşti în diverse stadii de putrefacţie, şi un os mai mare ce părea a fi tibia de la piciorul unui copil. Tata, am văzut cum se uită la el, îl priveşte uimit, apoi cu o neglijenţă studiată îl pune deoparte, învelindul într-un ziar făra să rostească vreun cuvânt.
Care ciorbă, mi-a trecut pofta de ea când văd bucăţile mari de somn tăiate şi pregătite de tata pentru proţap.
Îi privesc cu admiraţie, mâinile dibace şi puternice care înfing trepiedul în
pământul tare, pune ceaunul şi aprinde focul pentru mămăligă. Facem mămăligă, nu pentru că nu am avea pâine, ci pentru că peştele eu îl mănânc totdeauna cu mămăligă şi tatei îi place, nu pot concepe să mănânc peşte la proţap cu mujdei de usturoi fără mămăligă.
Mujdeiul să ştiţi, este unul cu totul special, e o moştenire de la bunicul din partea tatei, el îl numea “raci”. Era un amestec de ardei iuţi roşii uscaţi, în număr de minimum zece, o căpăţână de usturoi, busuioc si cimbru. Totul pisat până devenea o pastă iute-dulceagă. La început îţi înţeapă limba până la lacrimi, mai apoi un gust minunat îţi inundă gura cu o aromă năucitoare. Dacă nu mă credeţi încercaţi.
Bunicului meu când i se făcea poftă de “raci”, mânca acel mujdei doar cu mămăligă. Imaginaţi-va o fetiţa firavă mâncând aşa ceva sub tirul verbal al bunicii care-l apostrofa pe bunicul cu ocări, spunândui că omoară fata, cu aşa blestemăţie.
Să mă omoare? Nicum, era un deliciu, şi astăzi încă mai mănânc “raci”, a ştiut el bunicul, cui să-i transmită plăcerea de a pregăti şi mânca acel mujdei.

VA URMA

TOAMNA

vis_real — Wed, 16 Sep 2009 06:03:12 UT

TOAMNA

Înot în mierea toamnei mult prea capricioasă,
în miros de gutui, fluvii de must şi tămâioasă.
Pădurile de-aramă arzând timid în vraja ei
ne dau răcoarea sărutului, ce nu-l mai vrei!

Umplutu-mi-am paharul cu frunze tremurânde,
plutire tainică, stingheră, pe vraja unei unde.
Un vis de dor, ce-n pragul serii stă să moară,
se-ascunde tupilat, e-ngenunchiata primăvară!

Mai lasă-mi toamnă tristă, flori vii într-un răzor,
făra de ele simt, cum totul, îmi este trecător.
Zările-arzânde se scurg pustii într-un ocean
şi iarba-n câmp uscată-i, pârjolită, făr’ alean!

Ochii mei, murit-au, aminte nu îşi mai aduc
de păsări cântătoare printre crengile de nuc,
ori poate coborât-au în adâncuri, printre rădăcini
pleoapele-mi mulţime, strigăt fără ecou, mi-alini!

rodica cernea
16.09.2009

LUNA

vis_real — Fri, 11 Sep 2009 21:17:06 UT

Oglindă pe ape
ce-aleargă mereu,
e mult prea departe
ca şi sufletul tău!

Mă cheamă-n uitare
în noaptea senină,
adâncă mirare,
de gânduri prea plină!

E un bocet de floare
ce se-ascunde mereu,
iubită-i de soare
şi de sufletul meu!

desfrâu de-arome-n fapt de seară!

vis_real — Mon, 07 Sep 2009 11:13:16 UT

desfrau de-arome-n fapt de seara!

Au înflorit iar teii pe alei,
surâs etern din dulcea primăvară,
şi pace-i între noi acum de vrei
iar gândul meu, nu vreau să doară.

Mi-e teamă să privesc pământu-n lat
de pasul tău călcat odinioară,
şi noaptea, fluturând prin tei stindard
îmi vinde vise-acum pe seară!

Au înflorit iar teii pe alei,
veghindu-ne iubirea printre şoapte,
e jocul sorţii, e pariul pentru zei,
hotarul morţii, străjuit de-o noapte!

Cu gândul doar de te privesc,
văd viaţa scrisă-n trei cuvinte
şi malurile mi te-ademenesc,
zăgaz clădind, cu luare-aminte.

Au înflorit iar teii pe alei,
parfumul lor, hrană divină,
sculptează Eva în splendoarea ei,
înveşmântată doar într-o hermină.

E nuditatea poate un păcat,
privirea atrăgând fugară
şi-n elixirul florilor ce cad,
visez la noaptea, furată ‘ntâia oară!

Au înflorit iar teii pe alei,
desfrâu de-arome-n fapt de seară!

rodica cernea
07.09.2009

adagio

vis_real — Mon, 31 Aug 2009 05:19:45 UT

E haos şi fum
şi ţeste cu orbitele goale,
copaci sfâşiaţi
ce-şi înalţă plângând
braţele goale-nspre soare.
Munţi năruiţi,
oceane opace,
cohorte de suflete
mărşăluiesc înspre soare răsare
cătând săgeţi de lumină
să-şi străpungă
inimile goale.
Ielele,
în dansul lor nebun
printre ruine,
au ucis şi ultimul poet.
Împinsă de iluzii
corabia lui Noe
navigă-n derivă,
într-un viitor
ancorat de trecutul uitat.
Doar Sfântul Graal
îşi mai aşteaptă sămânţa
pecetluind greşeala primară.

rodica cernea
31.08.2009

Fericirea?

vis_real — Fri, 28 Aug 2009 09:49:46 UT

Fericirea?
Merg agale printre mormintele
întemniţate de ură.
Aleg drumul drept
pentru a nu mă împiedica
de cântecul strigoilor.
Privesc la fiecare cotitură
doar, doar oi zări fericirea.
N-am voie să mă abat,
să-mi schimb cursul spre nemurire.
Trupul meu,
delimitează zona dintre înger şi diavol.
Drumul drept
este drumul meu,
e drumul celor înţelepţi.
De ce m-am oprit?
2009,
e anul unde se sfârşeşte înţelepciunea?

rodica cernea
28.08.2009

LACRIMI DE CER

vis_real — Thu, 20 Aug 2009 05:51:19 UT

LACRIMI DE CER

Sfori nesfârşite coboară din cer,
răvăşind a pământului scoarţă,
suspendat-au viaţa acum în mister,
şerpuind, printre văluri de ceaţă!

E ploaia, ce răpăie-acum cadenţat
deschizând surâsul din floare,
este zvon de izvor, de zei acceptat
şi secunda, îngheţată-n mirare!

Suflu vechi ce năşte tainici fiori,
doar în trup inundat de osândă
e lumină, la ivirea primilor zori,
şi e soarta, ce adună dobândă!

Înlănţuie trupul cu sclipiri diamant,
irizare fecundă doar din haos luat,
în desagă de vânzător ambulant,
fire arnici, broderie de timp, adunat!

rodica cernea
20.08.2009