Continua pe Netlog

mai multe secunde
Pagina profil a lui tandresse4

tandresse4

fata - 62 ani, France
146 fani - 47.344 vizitatori

Blog 943

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost şi înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viaţă. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soţiei sale (Tristia, III, 73-76):

"Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent."

În traducerea liberă a lui Theodor Naum:

"Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin."


  • TACEM DIN GURA

    [b]
    Tacem din gura

    Radu Gyr

    Gyr Radu Gyr 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975,



    Din tot, ne-a mai ramas aieve,
    Acest zid grav, aceste dreve.
    Crunt ferecati in piatra dura
    Cu pumnii stransi, tacem din gura.

    Tacem, parc'am tacea de veacuri
    Ca niste funduri vechi de lacuri.
    Si ferecat in bezna sura,
    De mii de ani, tacem din gura.

    Ei: ziduri, lanturi, temnicerii,
    noi, numai cremenea tacerii.
    Ei, biciuri cu batai si ura,
    noi, urias inghet pe gura.

    Deasupra vremii si genunii,
    Tacem ca spinii si taciunii.
    Tacem ca lama de custura,
    Tacem mereu, tacem din gura.

    Ne linge frigul pe ciolane,
    Ei, foame, cuie si ciocane
    Si orice zi e-o muscatura.
    Scrasnind din dinti, tacem din gura.

    Tacem ca lacatul pe use,
    Tacem ca focul sub cenuse,
    Tacem... dar noaptea sub celule,
    Vuiesc torente nesatule.

    Un zgomot bubuie departe,
    Se darma parca ziduri sparte
    Si parca lanturi cad in zgura.
    Noi asteptam, tacem din gura
    .[/b][/b]

  • PASTEL DE TOAMNA

    [b]Pastel de toamna

    Adrian Paunescu



    Pe muntele negru de frunza de vara
    Te chem cu accent brumariu sa te sperii
    Când spicul de toamna da-n spicele verii
    Si cade lumina si trage sa moara.



    Si sunt întrebari prin natura puzderii
    Si sfârâie ploaia dintâi ca o ceara
    Si vara ne-nchide în toamna afara
    Femeie, barbat sub pecetea tacerii.

    Aicea la munte mai poate sa spere
    Si cel care moare ca moartea-i departe
    Si noi sa fugim si sa scriem o carte
    În ea cuprinzând ale toamnei mistere.


    Ca suntem în lume pe-acolo prin partea
    Pe unde întârzie posta si moartea.


    [/b]

  • PRUTU

    [b]PRUTUL

    Valeriu Cercel

    Prutule, de-atâta vreme, cât eşti azi de tulburat
    De sudalme şi blesteme, oare cum de n-ai secat ?!
    Cum de albia-ţi bătrână încă ţine-un brav popor
    Să nu dea mână cu mână sub acelaşi tricolor ?…

    Şerpuind, cobori în valuri dor de veacuri clocotit,
    Pân’ şi sălciile-n maluri ţi-au uscat de-atât bocit,
    Cum de ne mai stai în cale între Nistru şi Carpaţi
    Dup-atât amar şi jale când de-o mamă suntem fraţi ?

    N-auzi tu cum plâng morminte, glasul marilor srăbuni,
    Cum bat clopotele sfinte, singure, la rugăciuni ?!
    Stefan-Vodă şi cel Mare, nu-i auzi pe-ai lui voinici
    Cănd prin lunca ta, cărare, făceau printre venetici ?

    Cum de stai curgând alene şi priveşti cu nepăsare
    Haita fiarelor viclene ce te ţine la hotare ?
    Când vei spulbera tu norii cei spurcaţi din răsărit
    Ce ne-au otrăvit feciorii, neamul ni l-au pângărit ?...

    Prutule, ţi-am pus gând rău, îţi aduci aminte oare
    Când voit-a Dumnezeu să nu mai avem hotare ?!
    Milcovul, fratele tău, în clipa de mântuire
    Prinzând hora-n jurul său, l-am secat dintr-o sorbire

    Înălţând pe-a’ lumii astru, dintr-un sânge, dintr-un lan,
    Roşu, galben şi albastru, suflet dac, suflet roman,
    Liberi, sub acelaşi soare, ne-am unit pe veci moşia
    Şi cu apa-i din izvoare botezând-o România…



    Acum este rândul tău, să nu ne mai stai în coaste,
    Din Ardeal la Chişinău, românească, mândră oaste,
    Toţi copiii lui Traian şi-ai lui Decebal în frunte
    Fără paloş, buzdugan, tricolor vom face punte

    Peste malurile tale, peste lunci, dealuri, câmpii,
    Să te prinzi în hora mare, ca un frate să ne fii,
    Să nu ne mai fi povară, să ne-ajuţi când ne-o fi greu,
    Să laşi româneasca ţară, cum ne-a dat-o Dumnezeu.

    Valeriu Cercel
    [/b]

  • VORBESTE- NE DESPRE RATIUNE SI DESPRE PASIUNI

    VORBESTE- NE DESPRE RATIUNE SI DESPRE PASIUNI

    Iar o preoteasă îl rugă, zicând: „Vorbeşte‑ne despre Raţiune şi despre Pasiuni”.

    Şi el răspunse:

    „Sufletul vostru, adeseori, este un câmp de luptă, unde raţiunea şi judecata se înfruntă cu pasiunile şi poftele voastre.
    Pot fi eu pacificatorul sufletului vostru, spre a schimba ura şi duşmănia din voi în unitate şi melodie?
    Dar cum aşi reuşi, afară numai dacă voi înşivă nu sunteţi, de asemeni, liniştitorii, ceva mai mult, prieteni ai chipului vostru interior?

    Raţiunea şi pasiunea sunt cârma şi pânzele sufletului vostru mereu navigând.
    Dacă pânzele şi cârma voastră se rup, nu puteţi decât să vă clătinaţi pe valuri la întâmplare, ori să rămâneţi prinşi în impas în mijlocul mării,
    Fiindcă raţiunea, de una singură domnind, restrânge întregul elan; şi pasiunea, liber lăsată, e o flacără arzând până la propria‑i mistuire.
    De aceea, fie ca sufletul vostru să‑şi exalte raţiunea până la înălţimea pasiunii, pentru ca astfel să poată cânta,
    Iar raţiunea să vă conducă pasiunea astfel încât aceasta să poată dăinui în permanentă reînviere şi ca pasărea Phoenix să renască din propria‑i cenuşă.

    Potrivit e să daţi raţiunii şi pasiunii aceeaşi preţuire, ca şi când aţi face‑o pentru doi oaspeţi iubiţi în casa voastră aflându‑se,
    Cu siguranţă, nu veţi onora pe unul în dauna celuilalt, pentru că, dând mai multă atenţie unuia, veţi pierde dragostea şi încrederea amândoura.

    Când, printre coline, vă odihniţi la umbra răcoroasă a plopilor argintii, împărtăşindu‑vă din pacea ogoarelor şi a pajiştilor până în zări întinzându‑se – atunci inima voastră să spună în taină: „Creatorul se odihneşte în raţiunea sa”.
    Iar atunci când bubuie furtuna, când vântul năprasnic zdruncină pădurea şi când tunetul şi fulgerul proclamă măreţia cerului, atunci inima voastră să şoptească smerindu‑se: „Creatorul se frământă în pasiunea sa.”
    Şi, fiindcă sunteţi un suflu în sfera celui Puternic şi o frunză în pădurea acestuia, asemeni lui trebuie să vă odihniţi în raţiune şi să vă mişcaţi în miezul pasiunilor”

    KAHLIL GIBRAN extras din PROFETUL

  • CINTEC DE TOAMNA

    [b][b]

    [b]Cantec de toamna

    Paul Verlaine



    Al toamnei lin
    Prelung suspin,
    Ca de vioara,
    Raneste greu
    Sufletul meu
    Si ma-nfioara.

    Pendule bat
    Si-ndurerat
    N-ascult nici una,
    Caci in urechi
    Simt zvonuri vechi
    Si plang intruna.



    Si singur sunt
    In asprul vant
    Care ma poarta,
    De parc acu’
    Asemeni cu
    O frunza moarta.
    [/b][/b][[/b][i]/i]

  • CRIZANTEME

    CRIZANTEME

    Victor Eftimiu


    Stefan Luchian (1868 -1916)

    Stefan Luchian, Lorica cu crizanteme, 1913
    Muzeul National de Artă, Bucuresti



    Aşteaptă-mă diseară la fereastră
    Cu ochii trişti, cu fruntea visătoare...
    Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme,
    Să-mpodobim iubirea care moare...

    Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme...
    Sunt flori târzii, sunt florile din urmă,
    În viaţa lor e moartea primăverii,
    Cu viaţa lor iubirea ni se curmă...

    Aşteaptă-mă diseară la fereastră
    Cu fruntea-n mâini, cu ochi pierduţi în vis –
    Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme
    Şi cel din urmă cântec ce ţi-am scris...

  • UNDE NE SINT VISATORII ?

    Unde ne sunt visătorii?

    Al. Vlahuta

    Nu știu, e melancolia secolului care moare,
    Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
    Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
    Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
    Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
    Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
    Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
    Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

    Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
    Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
    Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
    Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
    Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
    Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
    Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
    Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?...

    Și în bocetul atâtor suflete descurajate,
    Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
    Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
    Când își scaldă toți în lăcrimi visul lor de nemurire,
    Tu, artist, stăpânitorul unei limbi așa divine,
    Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
    Orizonturi largi ș-atâtea frumuseți necunoscute,
    Te mai simți atras s-aluneci pe aceleași căi bătute,
    Să-ți adormi și tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
    Ca în propria ta țară să te-arăți străin, exotic?...
    Cum, când ești așa de tânăr, e o glorie a spune
    C-ai îmbătrânit și sila de viață te răpune,
    Că nimic pe lumea asta să te miște nu mai poate,
    Că te-ai zbuciumat zadarnic și te-ai săturat de toate?

    Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,
    Nu problemele ei vaste, încâlcite și profunde,
    Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
    Când atâtea-ți schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
    În vertiginosul haos de priveliști, ce te-nșală,
    Sub imensa și eterna armonie generală?...

    Ești de-abia în pragul lumii. Ți-i așa de sprinten gândul.
    Câte n-ar ști el să prindă în viață aruncându-l!
    Câte frumuseți ascunse vi s-arată numai vouă,
    Fericiți poeți: natura, lumea pururea e nouă!
    Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
    Glasuri, și colori, și forme tu le lași să se strecoare,
    Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
    Când atâtea adevăruri nerostite încă-ți scapă!
    Știu. Am fost și eu ca tine amăgit să cred că-n artă
    Pot să trec la nemurire cu revolta mea deșartă;
    Și cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aș mai aduce-aminte
    Am bocit și eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!...

    Dar când m-am uitat în juru-mi ș-am văzut că e o boală,
    Și că toți începătorii, de abia scăpați din școală,
    Ofiliți în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
    Își zădărnicesc puterea, focul tinereții lor,
    Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
    Desperări de porunceală și dureri închipuite,
    Când am înțeles c-aceasta e o modă care soarbe
    Seva tinereții noastre, am zis gândurilor oarbe,
    Ce-și roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
    Să s-abată lăsând morții în odihna lor de veci,
    Și din florile vieții să aleagă și s-adune
    În nepieritorul fagur adevăr și-nțelepciune!
    Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mișcătoare

    Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
    A torentelor vieții! Câți eroi, lipsiți de slavă,
    Nu dispar în lupta asta nesfârșită și grozavă!
    Și, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
    Câți martiri pe cari vremea și uitarea îi înghite!

    Și când lumea asta toată e o veșnică mișcare,
    Unde cea mai mică forță împlinește o chemare,
    Și când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă și
    luptă
    În campania aceasta mare și neîntreruptă,
    Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
    Să arunci celor ce-așteaptă de la tine-un ajutor,
    Jalea și descurajarea cântecului tău amar,
    Și să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar,
    Ca să-i faci mai răi pe oameni, și mai sceptici, și mai
    triști?
    Asta vi-i chemarea sfântă de profeți și de artiști?...
    Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
    Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
    Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
    Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
    Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
    Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
    Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
    Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
    Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
    Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

  • TOAMNA

    TOAMNA

    VALERIU CERCEL



    De-o dimineaţă, parcă două,
    Ceva îmi este de mirare,
    Se-aude frunza cum tresare
    Când se alintă-n zori la soare
    Mărgăritarele de rouă,

    Şi-un greieraş, ca după nuntă,
    Pierdut aiurea pe islaz,
    De supărare şi necaz
    Ne-având o clipă de răgaz
    Din scripca lui abia mai cântă,

    Iară în plopii de la gară,
    Sub mieluşeii albi de nori,
    Un cârd, agale, de cocori
    Se-ngână cu privighetori
    Făcându-i parcă de ocară;

    Însă aud osii de care
    Şi zarvă mare peste vii ...
    Din mâini ţesute-n flori de ii
    Coboară iz de razachii
    Spre ale teascului izvoare ...

    Dar, ce să mai întreb prorocii(!)
    Căci mi-au ajuns ochii s-o vadă
    Pe Mărioara prin ogradă,
    Înnumărând, pusă pe sfadă,
    Că tot nu îi ieşeau ... bobocii!

    Valeriu Cercel

  • L ' ECOLE



    L'école

    Maurice Carême

    L'école était au bord du monde,
    L'école était au bord du temps.
    Au dedans, c'était plein de rondes ;
    Au dehors, plein de pigeons blancs.
    On y racontait des histoires
    Si merveilleuses qu'aujourd'hui,
    Dès que je commence à y croire,
    Je ne sais plus bien où j'en suis.
    Des fleurs y grimpaient aux fenêtres
    Comme on n'en trouve nulle part,
    Et, dans la cour gonflée de hêtres,
    Il pleuvait de l'or en miroirs.
    Sur les tableaux d'un noir profond,
    Voguaient de grandes majuscules
    Où, de l'aube au soir, nous glissions
    Vers de nouvelles péninsules.
    L'école était au bord du monde,
    L'école était au bord du temps.
    Ah ! que n'y suis-je encor dedans
    Pour voir, au dehors, les colombes.

    Maurice Carême ("La flûte au verger&quot:)

  • DIN NOU LA SCOALA

    [[/b]

    DIN NOU LA SCOALA



    Iar miroase a cerneală,
    E septembrie, copii!
    Cărți, caiete și penare
    În ghiozdan le-om rândui.

    Școala, un palat din basme,
    Ne întâmpină zâmbind
    Și, cu porțile deschise,
    Ne primește rând pe rând.

    Doi copii, băiat și fată,
    Au pornit spre școală acum,
    Iar în ochi au bucuria
    Începutului de drum.

    Trimisă de înv. Loredana Curelariu, sat Ruși, com. Forăști, jud. Suceava[/b]

1 2 3 4 5 ...