somnium_nox

• Imparte

marţi, 3 februarie 2009 la 23:44

Note:
Ăsta nu este un review, e o chestie. Consider că pentru a scrie un review este nevoie să ştii despre ce vorbeşti, să ai experienţă şi oleacă de talent (la scris, observaţie şi ce mai vreţi). Din astea gasiti la un bun (cel mai bun) prieten al meu: http://ro.netlog.com/Engineered_Dream .
Saracul Oscar

Din moment ce am fost intrebată de mai multe ori, o să încep prin a spune cine este Oscar: conductorul unui tren foarte ciudat( da, stiu, nu vă ajută prea mult, o să vă lămuresc)
Pentru cei (probabil majoritatea, că până acum nu mult timp nici eu n-aş fi avut habar despre ce e vorba) cărora Oscar şi trenul său bizar nu aprinde nicio luminiţă, am să explic: vorbesc despre un joc. Un joc, şi anume Syberia. Il iau ca pe o uniune a celor două adventure games( cum mi s-a explicat, pe indelete, că sunt) Syberia 1 şi 2.
N-am mai scris niciodată despre un joc şi nici nu m-am jucat prea mult la viaţa mea, aşa că o să scriu despre ce cred ca trebuie şi sper să nu insult pe nimeni.
O să încep cu povestea. Este povestea unei avocate din New York, Kate Walker(sau mă rog, asta era la inceputul jocului). Trimisă în Alpii francezi, într-un orăşel numit Valadilene, ea are misiunea de a încheia un contract prin care Voralberg Automaton Factory să fie cumpărată de o companie de jucării din Statele Unite. Fabrica acum aparţinea Annei Voralberg, a cărei semnătură avea sa încheie afacerea. Kate află însă că Anna murise nu cu mult timp înainte ca ea să ajungă. Fiind pe cale să se întoarcă în New York, descopera că mai există un moştenitor, fratele Annei, Hans Voralberg, presupus mort cu decenii în urmă. Kate decide să plece în căutarea lui Hans, în primă fază determinată de slujba sa şi de contractul pe care trebuia sa îl încheie. Cercetând oraşul, Kate face cunoştinţă cu Hans şi cu trecutul său, fără să fi vorbit cu el încă: avusese un accident la vârsta de 10 ani, care îl lăsase lipsit de anumite facultăţi mintale: căzuse de pe o piatră, într-o peşteră, încercând să ajungă la o păpuşă în formă de mamut. Din acel moment, singura dorinţă a lui Hans fusese să vadă mamuţi vii. La un moment dat, fugise de acasă iar familia sa lăsase lumea să creadă că băiatul murise.
Deşi lipsit de întreaga sa capacitate intelectuală, Hans păstrase geniul construirii jucăriilor automate. Sperând că într-o zi, sora sa Anna va veni în urma sa, a conceput un tren…cu cheiţă. Acesta trebuia să aibă cheiţa intoarsă în fiecare staţie în care se oprea , iar în fiecare staţie lăsa câte un “suvenir” ca semn al trecerii sale.
Conductorul acestui tren se numea Oscar, un automaton surprinzător de uman, jumătate maşină jumătate fiinţă vie, cu o urmă de personalitate.El devine prietenul şi ajutorul lui Kate pe parcursul călătoriei, deşi de obicei refuza să işi părăsească trenul. La începutul jocului, în Syberia 1, el are potenţialul de a fi de-a dreptul enervant, cerându-i lui Kate bilet pentru următoarea staţie, fiind foarte conformist şi strict, refuzând însă să îi acorde lui Kate ajutor cand aceasta îl cere. Se mai înmoaie pe parcursul călătoriei, dar îşi păstrează caracteristicile principale. Este un personaj practic construit din contraste, fiind uneori singurul factor care o determină pe Kate să continue, alteori facând-o să creadă că este singură într-o călătorie cu un roboţel automat. În Syberia 2, Oscar devine mai puţin mecanic, se accentuează acea urmă de personalitate care curios, nu apare, ca la oricare alt obiect cu chip uman, din personificarea care i se acordă, ci vine din interiorul său, iar Kate împreună cu jucătorul încep să se întrebe dacă Oscar nu are, într-adevar, un suflet al lui, o inimă.
Din momentul în care l-am descoperit, în primul joc, m-a izbit cu modul său de a se comporta, discutând cu el am inceput să înteleg de ce locuitorii din Valadilene nu simpatizau deloc cuvântul “robot”. Automatonii nu erau roboţi, erau jucării, obiecte de artă ce păstrau în ele suflul creatorilor lor. Totusi, Oscar era mai mult de atât. Hans îi dăruise o inimă mecanică şi una reală, o parte din a sa. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul jocului, Oscar începe să aibă trăiri, din ce în ce mai umane, până când trăieşte un sentiment adevărat. Acel moment vine inainte de o acţiune a sa care m-a şocat, atât de mult încât am ales să vorbesc despre ea în detaliu, deşi jocul mi-a placut şi m-a afectat per ansamblu.
Hans îi cere lui Oscar să “îşi deschidă inima pentru el” iar automatonul nostru drag, pe care ajunseserăm să îl credem niţel egoist şi fricos, face un gest de altruism ieşit din comun chiar şi pentru un om: se sacrifică pentru creatorul său, chiar şi după ce refuzase să vină în ajutorul lui Kate în momentul în care viaţa ei era în pericol. Deschizându-şi inima, vorbind la propriu, Oscar devine din automaton cu suflet în nimic altceva decat o armură pentru trupul slăbit al lui Hans, pentru ca el să îsi poată încheia călătoria şi să vadă, în sfârşit, insula Syberia şi mamuţii ce supravieţuiseră pe ea. La figurat, deschiderea inimii lui Oscar înseamnă pasul final spre a deveni complet uman. Oscar este Pinocchio din Valadilene, Kate zâna iar Hans un alt fel de Geppeto.
Efectul care întâmplarea l-a avut asupra mea este pur subiectiv, dar atunci a fost apogeul uniunii mele cu personajul din joc, Kate, pe care am urmărit-o şi am trăit odată cu ea, observându-i evoluţia, schimbarea dintr-un avocat american într-un aventurier. Pe măsură ce călătoreste, scopul ei se schimbă, încet încet, de la semnarea contractului de vânzare a fabricii în găsirea lui Hans, primeste lovitură după lovitură iar relaţiile cu persoanele apropiate ei în New York se înrăutăţesc şi se răcesc, rupându-i legătura cu universul căruia îi aparţinuse cândva. Când în final realizează asta, la sfârşitul lui Syberia 1, decide să i se alăture lui Hans şi să il ajute să îşi împlinească visul.
În Syberia 2 atmosfera devine ceva mai rustică, ne indepărtăm din ce în ce mai mult de civilizaţie aşa cum o cunoaştem din joc, călătorim în trecut, de la jucăriile automate din vremuri apuse până la vestigiile unui popor preistoric. Kate şi Hans reuşesc, în final, să găsească insula pierdută a Syberiei. Jocul se încheie cu Hans plecând cu o turmă de mamuţi, lăsând-o pe Kate singură şi trăind nostalgie, fericire şi un soi de durere seacă, înfundată.
Ultima întrebare pe care o am şi la care nu voi putea raspunde niciodată este ce se întamplă mai departe cu Kate, pentru că o lăsăm în împrejurări nu tocmai prielnice. Putem presupune că va rămâne singură pentru multa vreme, dacă nu pentru restul vieţii sale.
Jocul m-a lasat perplexă, l-aş numi tragic, dacă sfârşitul nu ar fi pe drept, fericit. M-a lăsat plină de întrebări şi incertitudini, zguduită, stingheră pe o insulă naiba ştie unde şi mai presus de toate, profound marcată.