somnium_nox
fata - 17 ani, center of DreamLand.....ColouredPencilCity, Norfolk Island
Blog 71
in fine...bloguri
-
Negativ
Umbra fină a perdelei se legăna fantomatic pe peretele camerei, întunericul înghiţise tot oraşul. Stătuse în aceeaşi poziţie, aşezat pe pat, capul în palme, de ore în şir.Nici nu sesizase că se făcuse noapte. Se gândise la absolut tot şi avusese intervale în care nu se gândise la absolut nimic, pur şi simplu se uitase într-un punct fix.
Privi pe geamul din spatele său, văzu blocul de peste drum.În luminile de la ferestre îi vedea desenat chipul. Ea se ridică, construindu-se din beton şi metal, născându-se din asfalt. Ea era oraşul. Şi întunericul o înghiţise pe ea. Exact cum inghiţise oraşul. Se ridică încet de pe pat, se întoarse inspre perete şi îl lovi. Furios. Rapid. Începu să plângă în sughiţuri. Greu. Uscat.
Urla...Urla din ce în ce mai tare. Îşi prinse imaginea de guler şi începu să o scuture, să o scuture, să o lovească...”De ce?! Cu ce ai greşit?! Ce a împins-o la asta?! CE?!...” Se privea pe sine terifiat încercând să-şi răspunda la întrebare...”Din cauza ta...TU EŞTI DE VINĂ! TU! TU!....TU!”
Simţea că nu mai poate să respire. Îşi luă geaca şi ieşi furios pe uşă.
Intră iar pe străduţa mică şi murdară...Intră iar pe uşa ruginită a unei scări de bloc mizerabile...Intră iar în apartamentul acela.
Ea îl aştepta pe pat. O privi. Era o curvă, doar o curvă...Încerca să-şi repete asta, dar cum putea o..o curvă să aiba o asemenea figură?..Cum putea o curvă să aibă un asemenea glas?..Cum putea o curvă sa şopteasca vorbe atât de dulci...Cum putea o curvă să asculte in felul acela pe cineva?...Cum putea o curvă să îl facă să se simtă aşa...şi mai presus de toate...Cum...dar cum putea o curvă să îl primească în aşternutul ei fără să îi mai ceară nimic în schimb?...
Din ziua în care o cunoscuse întelesese ca era diferită...Deşi încerca să se convingă că nu are dreptate, că e pur şi simplu...neexperimentată şi chiar dacă nu era aşa, nu mai exista nimeni pe lume ca EA. În final a încetat să se mai mintă...dar nu se putea opri din a se gândi la ea, din a se învinui pentru greşala ei.
Această femeie era nimic. Ce putea să fie, mai mult decât nimic? Simplul fapt că acceptase, in acea primă seară când se cunoscuseră, să îşi dăruiască trupul unui necunoscut o făcea un nimic. Pângărise în cel mai înjositor mod ceva ce ar fi trebuit să fie templul cuiva...templul altcuiva.
Dar ea îl privea cu ochii ei mari si negri...Era atât de multă inocenţă în adâncul lor. Pur şi simplu se trezi înconjurat de un imens negru... Realiză că intrase în ochii ei, însă în acelaşi moment spaţiul din jurul său se lumină iar, când simţi braţele firave atingându-i umerii. Tremurând, el îi puse mâna pe obraz, o îmbrăţişă şi îi şopti: „...mulţumesc”...
Înţelesese în final de ce în seara aceea se oferise să îl aducă în casa ei, înţelese de ce a acceptat să petreacă o noapte împreună cu el...Înţelesese că işi sacrificase puritatea pentru el, pentru un nemernic, căci până la urmă...el a fost cel ce i-a cerut asta în seara aceea, şi în seara de după...şi în toate serile până acum, când i-o va cere iar. Iar ea va spune „da”. Înţelesese în sfârşit de ce ea tot spunea „da”
Fusese ultima noapte în care se mai gândise la dezamăgirea sa, ultimul zbucium....De aceea fusese atât de puternic, probabil. Fusese ultima sforţare, ultimul urlet de furie al demonului său. Căci „curva” crescuse aripi în spate şi lupta acum dintre cearşafuri ultimul tremur de vinovăţie.
O lovitură. Încă una. Încă una...
Şi demonul este, in sfârşit, ÎNVINS.
Noaptea asta este altfel...Se simte altfel. Dulce, ca după orice revelaţie.
Umbrele lor se jucau încolăcite pe peretele pictat oranj, iar pe jos, lângă pat, dormea liniştit, cu ei îmbrăţişaţi în cadru, negativul unei poze vechi. -
Mai presus de Îngeri ( posibil început...)
“S-a scurs clipa şi totul a rămas în trecut.E ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat, am putea pur şi simplu să uităm, să credem că niciun eveniment nu a avut loc, astfel pentru noi războiul să nu mai existe, dar câmpul pustiu ne reaminteşte,purtându-şi coroana de cadavre,ca semn al bătăliei ce s-a purtat.Totul e atât de tăcut,depărtările îmi fură privirea şi o duc in…linişte.Cel puţin acum pământul şi-a recăpătat pustietatea. Era foarte bine aşa, aşa cum era înainte.A fost bătătorit de paşii unor soldaţi care luptau pentru o cauză ce nici nu le aparţinea…Pentru ce luptau? Pentru pământ?...Credeţi că pământul e al vostru?..Credeţi că sunteţi îndreptăţiţi să îl posedaţi doar pentru că aţi vărsat sângele unui seamăn pe el?
Priveşte,Omule,câmpul tău de bătaie!..Priveşte şi mai spune-mi cât de rău iţi pare,cum crezi tu că eşti Rău şi că aşa ceva nu ar trebui să se întâmple!..Unde a dispărut focul din ochii tăi?…Acela care ardea atât de tare când ai înfipt sabia în pântecul unui bărbat nevinovat,doar pentru că nu era de aceeaşi credinţă cu tine!Nu te-ai gândit tu oare,Omule…Nu te-ai gândit că poate şi el era Om?...”
“Invocă Omul de parcă ar fi altceva decât un simplu animal, un animal exact la fel ca oricare altul,o raţiune în plus, de care ar fi trebuit să se folosească..Şi se foloseşte, se foloseşte de ea pentru a comite acte mai prejos de cele ale animalului. Poţi învinui un Lup pentru că a ucis o Căprioară?..Nu vroia decât să supravietuiască, iar Natura are grijă de tot. Moartea este un nou început,pentru cel ce trece şi pentru cel ce vine in locul său.Moartea naşte Viaţa, Copiii mei. Observ că nu aţi învăţat asta încă.”
Oamenii stăteau în faţa Zeului şi I se închinau întru iertare, dar nu era nimic de iertat.I se închinau pentru Victoria de mâine,iar El se mâhnea văzând cât de orbi sunt, cum Îi cer ceea ce nu se poate cere, căci nu acesta era scopul Său.
“Care este scopul meu,Copii? Să vă aduc în existentă, astfel să vă rănesc, poate, e adevărat. Dar nu puteti sări peste acest Pas.”
Oamenii nu auzeau…Continuau în rugile lor stupide, goale, lipsite de sinceritate…Toţi cu excepţia unuia,care privea in gol,aparent, dar insistent înspre locul unde este Nevăzutul. Zeul îl observa, şi zâmbea cu gândul la ideea că poate mai existau speranţe pentru experimentul său. Poate totuşi oamenii nu vor deveni lut tare, nu vor deveni imaleabili, imuabili, cum deveniseră cândva Îngerii. -
Vara
Vacanta...Pentru prima oara de cand am intrat la scoala....nu mai simt atmosfera de vara,desi sunt constienta ca luni nu mai plec nicaieri dimineata.
Ceea ce stiu e ca inceputul unei veri,una mai calda si mai frumoasa decat a mai fost vreuna...E inceputul unui alt fel de vara,pentru ca de data asta am sa am prieteni cu care sa o petrec.Prieteni care ma accepta si ma plac pentru ceea ce sunt.Nu am mai avut asa ceva pana acum.
SI sunt...fericita. -
Semne de intrebare
???....???
Mă gândesc la…
Dar dacă………?
Şi dacă…………
Sau dacă……….?
M-am gândit la ceva.
Întreb ceva:……….?
Şi dacă……………?
Sau poate…………
Dar dacă………….?
Am întrebat ceva.
Mă gândesc la….
Dar dacă………?
Şi dacă………….
Sau dacă………?
M-am gândit iar
Afirm ceva:……….
Dar dacă………….
Sau poate…………
Şi dacă…se întâmpla aşa
Am afirmat ceva.
Aştept şi contradicţii
Şi alte întrebări
Şi mulţi alţi de “dacă”
Dar dacă…………..? -
Chestie
Atunci a fost altfel,cum nu a mai fost până acum,atunci am avut sfere fierbinţi, în flăcări, în irişi şi în inimi.Atunci nimeni altcineva nu mă putea atinge.Atunci am simţit cât de plină este goliciunea unui trup cald,tânăr,puternic.Atunci mi-am lăsat ochii să nu vadă altceva decât clipa de atunci,atunci am fost la nord de fericire.
-
Introspectie
Stau intre doua oglinzi,imaginea mea se continua la infinit,ochii mei se duc spre infinit,intre oglinzi sau cand e intuneric.Ochii mei fug si cauta,ochii mei alearga intr-una,si cauta raspunsuri.Raspunsuri la intrebari care nu s-au pus inca,raspunsuri la intrebari legate de mine,dar daca ochii mei ma cauta pe mine,de ce privesc in exterior?...Exteriorul e infricosator si rece.Exteriorul e negru si necunoscut.Negrul imi place,ma face sa-mi doresc sa il cutreier si sa ajung sa ii cunosc fiecare secret,sa ii savurez pofunzimea.Secretele intunericului din jur ma tenteaza,desi eu nu cunosc secretele propriului meu suflet.Sufletul ce imi este gazduit de trupul meu fragil imi ofera viata,viata pe care o simt,o traiesc stand intre doua oglinzi.
Oglinzile sunt ale mele,eu ma vad in ele,dar vad stanga la stanga si dreapta la dreapta,aceea nu sunt eu.Aceea nu sunt eu caci e in oglinda,e imaginea mea.Imaginea mea ma imita,ma supara sa vad cat de mult imi seamana,ma sperie…Iar frica este a mea,asemenea oglinzilor.
Oglinzile ma privesc si ma arata,ma privesc numai pe mine si ma arata,dar ma mai arata cuiva?Cine mai e in jur?Oglinzile ma arata pe mine si dorintele mele,imi vad dorintele in oglinda,si vreau sa invat sa le inversez,sa le inteleg.
Dorinta mea e cupru si fier. -
Luna
LUNA
Scena 1
-personaje: Luna,în trei ipostaze:fetiţă,femeie şi bătrână
(în scenă intră o fetiţă cu un ghem de lână pe care îl deapănă)
Luna:Lună nouă,lună nouă,
Să-mi rupi cerul nopţii-n două
Cu lumina ta cea dulce,
Lună nouă.
(iese din scenă,intră o femeie tânără,cu un ghem de lână pe care îl deapănă)
Luna:Luna plină mă cuprinde,
Dulci dorinţe îmi aprinde
Cu lumina-i argintie,
Lună plină.
(iese din scenă,intră în loc o bătrână,cu un ghem de lână pe care îl deapănă)
Luna:Semiluna mea iubită,
La sfârşit îmi eşti ursită
Cu lumina să m-adormi,
Semilună.
(se opreşte,aruncă ghemul care se rostogoleşte afară din scenă şi se culcă pe jos)
Scena 2
Luna:Lună nouă,lună plină,semilună…
(repetă de nouă ori,în timp ce prin spatele trece fetiţa,privind în sus,visătoare,apoi bătrâna,cu ochii în pământ,oprindu-se ocazional şi uitându-se înapoi,melancolică) -
Crisis(din jurnal)
.....
Pur si simplu zgarii hartia cu penita stiloului,lasand in urma dare nelinistite de cerneala,priveste scrisul meu furios.Priveste-l!
Cine esti?
Eu sunt tu.
Eu?
Tu.
.........
Cum poti tu sa fii eu?Cum?
Asa cum ma vezi.Asa cum te vezi.
Fiorii...De ce vin fiorii?!
Sunt ai tai!
Simte-te!
Simte-te toata!
Priveste!
Creste!
Supravietuieste!!
Supravietuieste caci de asta nu vei putea scapa!
Supravietuieste!
TU! -
Mă întreb cum e să poţi zbura
Vântul îmi sulfa încet şuviţele de păr de pe faţă,în timp ce priveam oraşul proaspăt înmuiat în mireasma ploii de-abia trecute.Fusese furioasă,foarte furioasă,iar acum în aer plutea un calm ireal.Ştiam că va urma o a doua furtună,poate nu la fel de violentă,dar urma să vină.Deja se vedeau norii negri în depărtare,aşteptând parcă un semnal de la Domnul,pentru a scufunda din nou străzile într-un val de groază,apă şi nămol.
…
Continuam să privesc pierdută zarea ponosită şi nervoasă,în timp ce păşeam încet pe acoperişul blocului.Întotdeauna imi dorisem să mă urc pe un bloc,iar acum eram pe unul.Pe unul de zece etaje.Îţi dă o senzatie uimitoare,de..măreţie a lumii,de superioritate uneori.Dar privind oraşul mi-am dat seama că nu mă face să mă simt bine deloc…Sunt doar tone întregi de beton tare,rece şi asfalt.Atât şi nimic mai mult.M-am apropiat de marginea clădirii,şi am privit în jos.Eram în transă,hipnotizată de senzaţiile pe care le trăiam.M-am urcat pe balustradă,jos nu vedeam pe nimeni.Fără să mă mai gândesc…am sărit.Aerul trecea pe lângă mine,vâjâind furios,asurzindu-mă,părea pornit împotriva mea,nu ma oprea,dar mă critica într-una pentru decizia mea.Dar eu credeam că acţionasem bine.Înca.
…
Stăteam la balcon,lăsând ploaia să ne pătrundă prin haine,să ne ude,nu ne păsa.Asta ne şi doream de fapt…Să ne udăm.Părul meu era deja plin de apă,îmi placea.Era răcoritor şi plăcut…Un mod de a arăta ca furtuna nu e un monstru,nu e un monstru deloc.Îşi împărtăşea podoabele de argint viu cu noi,noi care eram doar nişte..păcătoşi,nevredinici.
Noi ne-am spus…Că e o prostie să te arunci de la etajul zece.E o prostie pentru că…până ajungi jos e mult,destul cât să ai timp să te gandeşti,să ajungi să crezi că ai greşit,să-ţi pară rău…
…
Dar nu am greşit…Nu am greşit.Timpul trece atât de greu acum,e enervant.Când am sărit,mi-am asumat riscul.Riscul că nu mă voi speria.Că nu mi se va face frică la jumătatea drumului.Totuşi,te aştepţi la un impact.La un impact puternic şi la un negru liniştit.Cănd am sărit,am crezut ca se va termina repede,nu mi-am închipuit că va dura atât de mult…Credeam ca pur şi simplu îmi voi savura căderea în linişte,senzaţia de zbor…Pare ideal…Să sfârşeşti imediat ce ai trăit visul milenar al omenirii…zborul.Şi să sari de cât mai sus,doar ca să prelungeşti perioada ta de reverie…Dar la urma urmei..E reverie.Iţi aminteşti multe… Şi regreţi…Iar apoi loveşti din plin pământul,desfigurând ceea ce odinioara fusese trupul tau,casa ta.Şi te ridici la cer…
Am greşit…pot recunoaşte asta…Dar încă mă întreb cum e să poţi zbura. -
Dialog
Scos din caietul de romana,trist,scris la depresie...vedeti daca se mai poate alege ceva din el...
In cel mai frumos parc din oras,frunzele aramii incepusera deja sa cada,lasandu-se duse de bataia calduta inca a vantului si incepand sa teasa covorasul colorat de pe alei.Razele soarelui patrundeau printre copaci,patand aerul si pamantul cu raze luminoase si galbui.
-E frumos aici,nu crezi?..
-Da,este…
-Imi place cum vine toamna aici…Se inroseste totul,iar mie imi place rosul.
-Stiu.
-Nu ti se pare ciudat?...Modul in care peisajul se incalzeste cu astfel de culori,desi vremea devine mai rece?..
-N-am de unde sa stiu…nu ma pricep la culori.
-Toata lumea poate sa se priceapa la culori…Tot ce trebuie sa faci este sa le…vezi.E usor sa le vezi…dar trebuie sa te si uiti.
-Imi plac metaforele tale…Si totusi tot nu inteleg de ce fugi.Si..mai ales…de ce fugi de mine.
-Nu fug…
-Ba da,fugi.Fugi si te ascunzi mereu.Si nu vrei sa vorbesti cu mine.
-Nu sunt ca tine…Nu ma pot studia astfel incat sa inteleg pe deplin tot ce simt.Eu merg mai mult pe…intuitie,sa-i zicem.Deci nu are rost sa ma tot intrebi lucruri,din moment ce eu nu am raspunsurile pe care le cauti.
-Ba le ai…doar ca nu stii sa le exprimi.Ai putea incerca sa inveti.
-Si crezi ca nu am incercat?Crezi ca nu asta mi-am dorit?
-Nu ai incercat destul.Iar daca vroiai cu adevarat,ai fi si reusit.
-Nu-i atat de simplu.
-Mereu spui asta…Nu este nici atat de greu pe cat pretinzi ca e.
-…
-Si acum nu mai zici nimic?...Doar o sa taci,asa cum faci de obicei?
-…
-De ce taci?...De ce nu vorbesti niciodata?..De ce nu vorbesti cu mine?
-…
-Doamne,te rog! Spune ceva! Orice!...
-Nu mai are rost acum…
-…Da..ce mai conteaza,nu?Pentru tine nu a avut rost niciodata.
“Nu evoluasem deloc,caci am facut exact ce as fi facut si acum cativa ani…Am continuat sa tac,si la un moment dat,am fugit.Degeaba spun acum cat ma urasc pentru asta,mi-am spus-o mereu.Dar niciodata nu am fost in stare sa schimb ceva,pentru ca am fost si sunt in continuare slaba.”
