somnium_nox
fata - 17 ani, center of DreamLand.....ColouredPencilCity, Norfolk Island
Blog 71
in fine...bloguri
-
.4
" Se spune ca Iadul are cea mai buna muzica. E probabil adevarat, dar Raiul are cei mai buni coregrafi."
-
.3
A fost o data un punct negru si mic care traia pe o hartie. Si pe hartia aia erau multe multe puncte. Si toate punctele erau mai bune decat primul punct. Si primul punct era mic si trist si singur.
-
. 2
Evolutia e un proces care se desfasoara cat poate. Cand nu mai poate, nu mai e nevoie. Cand nu mai e nevoie, e Perfect.
-
.
Vointa reala e in limitele puterilor si constientizarea acestora.
-
Nu conteaza:D
Un singur cuvant:
TABLETAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA
A -
Coma - Un loc sa ajung
Am avut lumea in sarut,
Cel mai dulce si mai scurt
De acum am sa ma tot duc
Am avut timp sa nu uit.
Oricat de strain
Sa devin,
Voi avea partea mea de destin
Dur sau senin...
Ca ecou, banuit de inaltimi
Ca ecou, neaflat de lumini
Ca ecou, dus pe aripi de vis
Ca ecou, strans la piept si neatins
Nu stiu ce anume ma uita-n trecut
Nu stiu ce ma incurca mai mult
De e crezul pe care ti-l pierzi,
Sau cuvinte ce nu le mai crezi.
Simt acum, sau simt ce-am simti
Ce ma tulbura nu vad sa prind
Ce-a mai fost in acea zi de mult
Sau a fost destul...
C-am avut lumea in sarut,
Cel mai dulce si mai scurt
Ca sa incep sa ma tot duc,
Sa nu stric ce am avut
Si oricat de las am sa fiu
Am sa am unde sa ma stiu
Sincer si viu
Lin si pustiu
Nou si tarziu
Ca ecou, banuit de inaltimi
Ca ecou neaflat de lumini
Ca ecou...
De-ar fi sa ma rup in azi si trecut
Si sa-mi fie dat un loc sa ajung
Am sa ma duc
De-ar fi sa ajung
Un suflet de azi si suflet trecut
Sa stiu ca apuc sa stiu ce am avut
In mai mult decat un simplu minut
Am sa ma duc, am sa ma urc
Am sa ma afund, am sa ma duc
tot am s-ajung intr-un fals inceput
Sa simt mana de azi langa cea de trecut
Am sa ma duc chiar de-ar fi sa n-ajung
Am sa ma duc am sa ma duc
Sa fiu iar un azi in trecut,,,
Sa am iar lumea in sarut. -
Recviem
Sincer, nu stiu de ce naiba mai postez asta, dar in fine.
Sufrageria aceea părea şi mai mare noaptea, cu colţurile prelungite infinit de întuneric. Podeaua era desenată cu carouri de lumină, umbrele ramei din geam.Era linişte, iar ea păşea încet înspre şemineu, cu ochii larg deschişi, îmbrăcată în capotul ei roşu, cu părul scurt şi argintiu lucindu-i în razele lunii.
În noaptea aceea doar contururile negre mai vorbiseră, exact ca acum. Prin faţa ochilor îi fugea încăperea, neschimbată, curată. Pusese ceva în cutiuţa muzicală, apoi tot ce îşi mai amintea era duşul şi sângele care colora apa.
Bănuţii de argint erau terni, goi, dar totuşi vii, în luciul lor ea revedea totul, totul...Deschise capacul cutiuţei încet.
Liniştea fu brăzdată brusc de clinchete subţiri care se urmau unul pe altul în drumul melodiei. Pentru un moment, încremeni.
..Oh, Doamne!..
Privind într-o parte, lăsându-se înconjurată de un negru adânc şi iluzoriu, întinse mâna subţire iar degetele atinsera o ţesătură moale. Îşi întoarse capul, scăpând din îmbrăţişarea rece a nopţii. Scoase încet bucăţica de material, o despături dezlipindu-i faldurile unul de altul, cu sunete de parcă s-ar fi rupt. În lumina slabă zări pete...Pete vechi de zeci de ani...
O lacrimă se perinda printre ridurile bătrânei, care acum se descoperea...Un monstru uman lipsit de sânge roşu. -
Sticla sparta in sangele unui vis
Să fiu sinceră, niciunul dintre cele trei pahare sparte nu mi-a plăcut. Scara blocului era prea întunecată, abia am putut zări cum sticla se destramă în cioburi.Însă lumina care venea dinspre intrare a făcut totul să lucească într-un asemenea hal încât aproape am orbit...În fine, cel puţin am reuşit să te conving să le spargem, apoi să te fac să crezi că o să ai noroc de acum...Nu-mi place să te văd atât de trist, nu-mi place să ştii numai tu cum este să mergi speriat la baie şi să-ţi speli mâinile de propriul tău sânge...Tot ce ştiu eu este cum este să mergi cu cel mai bun prieten la baie, ca să-l poţi ajuta să-şi spele mâinile de propriul său sânge...Avem noroc că te-am găsit la timp, Sebastian...Altfel ai fi sângerat toată viaţa din tine. Nu te înţeleg, serios că nu te înţeleg...De ce să vrei să mori? De ce să mori, când poţi să stai aici cu mine şi să spargem pahare, ca să vedem ce frumos sar cioburile în lumină. Nu-ţi mai place cum lucesc, Sebi?
Anastasia...Ţie ce-ţi pasă? Continuarea ta îţi este asigurată de simplul tău nume...La fel ca prinţesa Romanovilor, după care te-a numit mama. Mi-aş dori să-ţi pot spune cât de mult te iubesc, aproape vreau să devin recunoscător că m-ai găsit atunci, dar încă nu pot. Nu mai suport ciclicitatea asta, toată durerea care vine şi vine din nou...Vroiam doar să..rup firul. În timp ce tu ai numele, eu am cicatricile.
Sebastian, nu te mai gândi la prostii, ştiu că te gândeşti la prostii.Gândeşte-te doar la cioburi. Ar trebui sa-ţi arăt pozele alea, pe care le făcuserăm cioburilor în timp ce zburau...Mi-ar plăcea să ţi-o lipesc de creier, ca să nu te mai poţi gândi la altceva.
M-aş gândi numai la cioburi, aşa cum faci tu uneori...Tu eşti atât de pură, atât de..copilă. Mă înec uneori în mintea ta, încerc să-mi dau seama cum te simţi, tu eşti singurul motiv pentru care m-am lăsat salvat în ziua aceea...Dar nu ţi-am spus niciodată, de frică, şi pentru că te văzusem de mână cu el. M-am gândit că nu ţi-ar plăcea să auzi ce am de spus atunci...Mi-aş dori să mă pot gândi numai la cioburi, dar cioburile sunt cele care dor. Mă întreb cînd o să se termine şirul de vise sfărâmate. -
Mai presus de Îngeri (2)
„Îmi amintesc Începutul, lumea Mea cea nouă zvâcnind de viaţă in faţa ochilor Mei.
Primele fiinţe care s-au pogorât dintre degetele Mele au fost Nimfele…Le-am creat din iubire, la fel şi lumea în care le-am aşezat, astfel încât şi ele işi iubeau lumea.Lăsate libere în grădină,au terminat-o de sădit.Acum parcă totul părea mai frumos,iar totul era cum Îmi dorisem.Nimfele Mă iubeau, Eu nu mai eram singur,copiii făceau Lumea să strălucească.
Timpul alerga cu noi, pe lângă noi şi pentru o periadă am fost fericit.Nimfele creşteau, evoluau şi trăgeau după ele şi Lumea în ascensiunea lor.Dar începuseră să ajungă din ce în ce mai sus, atingeau o boltă albastră şi infinită.Aripi au început să le răsară din spate.Cu timpul creşteau, mai mari,mai albe…Mai puternice.La început M-am bucurat, dar după o vreme am observat că Nimfele Mele jucăuşe nu mai alergau prin grădina, ci rămâneau în umbră, cuminţi şi tăcute.Deveneau din ce în ce mai reci şi mai albe,pe măsură ce aripile prindeau rădăcini mai adânci în spatele lor, lungindu-se, crescând, rănindu-le, furându-le de la Mine.
Tocmai învăţau să zboare, când orice urmă de maleabilitate din ele s-a scurs prin rănile aripilor şi s-a pierdut.Evoluţia lor stagnase, la jumătatea drumului şi alte fiinţe noi au luat naştere, păstrând frumuseţea Nimfelor îngheţată sub un strat de piatră translucidă. Astfel s-au născut Îngerii.”
-Deci un Înger este…o nimfă cu aripi?
-Da. Şi nu numai asta..Este o nimfă rece, goală..aproape lipsită de viaţă…Îngheţată.
-Îmi închipuisem Îngerii altfel…
-Pari dezamagită.
-Sunt,puţin…Mi-i închipuiam ca pe nişte fiinţe pure,fără de păcat..Mi-i închipuiam ca ceva frumos.
-Ţi-i închipuiai ca ceva mai bun.
-Într-un fel…
-Dar gândeşte-te un pic…De ce să fie mai buni? Au fost creaţi înaintea noastră…Şi de ce ne sunt prezentaţi ca fiind…protectorii noştri?
-De ce ar trebui neapărat să fim mai buni, doar fiindcă am fost creaţi mai târziu?Ar însemna să spunem că Îngerii au fost un soi de prototip al nostru…Dar sunt diferiţi.
-De unde ştii?
-Nu ştiu.Dar asa mi s-ar părea. Oricum…Din câte am inţeles, nici nu a fost Voia Lui să apară Îngerii…Au fost un fel de…accident.
În acest timp,Împăratul si sfetnicul său stăteau la fereastră, urmărindu-i pe cei doi tineri plimbându-se prin curtea castelului.
-Callisto pare foarte apropiată de Căpitan, nu vi se pare?
-Da…
-Nu vă faceţi…griji în legatură cu asta?
-Nu…De ce mi-aş face? Căpitanul Athos şi Callisto sunt prieteni din copilărie, cum am fost şi noi, de altfel. Nu mai fi atât de rigid, dragul meu, spuse Împăratul zâmbind.
Cei doi se îndepărtară de fereastră, sfetnicul încă privind înapoi, mirându-se de calmul suveranului. Prinţesa era prea apropiată de Căpitan, iar acesta nu i se părea un lucru bun.
Pătrunseră în Sala celor 13 Scaune- o încăpere imensă destinată şedinţelor Împăratului cu Sfatul din Castel. Uşile masive se închiseră în urma lor,iar liniştea se aşternu iarăşi pe coridor, în timp ce înăuntru începeau rugăciunile. -
mda
...:|
