somnium_nox
fata - 17 ani, center of DreamLand.....ColouredPencilCity, Norfolk Island
Blog 71
in fine...bloguri
-
Contra campaniilor contra vaccin
In mod normal mi-as tine gura, ca un "intelectual" roman ce ma aflu. Sau ca majoritatea oamenilor mai rationali. Dar apoi mi-am zis ca daca tot am dreptul sa-mi expun opinia, de ce sa nu o fac. Mai ales din moment ce pe internet gasesc mai mult materiale impotriva vaccinului (sunt sigura ca stiti despe care vaccin e vorba).
Eu fiind un tanc neimportant, va pot asigura ca nu sunt o unealta a "celor" care vor sa va insele, sa va omoare sau ce mai credeti unii ca vor sa va faca.
O sa incep prin a spune ca oamenii sunt cam lipsiti de ocupatie. Asa ca toata lumea, de la mic la mare (de stat, varsta sau de IQ) are ragaz sa se gandeasca la tot felul de chestii, mai mult sau mai putin corecte.
Uite, stiu ca toti sunteti plictisiti groaznic de rutina vietii de zi cu zi. E normal, e natural. Nu se aduna lumea la accidente ca la spectacol din motive rationale. O fac pentru ca isi doresc sa aiba o idee despre alternative: probleme, rani sau chiar moarte, fara sa le traiasca pe pielea lor.
Si acum aplicand chestia asta pe subiect: virusul gripei porcine nu-i genul de virus pe care il vedeti in filme. Nu o sa omoare jumatate din oamenii de pe glob . Nu a fost creat in laborator ca sa se reduca populatia lumii, si nici vaccinul nu-i pentru asa ceva.
E un virus, care a parut, ca na, mai apar virusi noi pentru diverse boli cateodata. Si vaccinul nu e ca sa va omoare/salveze de la moarte.
Dar nu avem imunitate pentru gripa in cauza, si fiind foarte contagioasa, exista pericolul ca multa lume sa se imbolnaveasca in acelasi timp.*
Nu cred ca vreo autoritate in domeniul farmaciei sau medicinei a spus ca o sa murim daca nu facem vaccinul sau sa declanseze panica generala. Panica e creata de categoria de persoane care nu stiu ce vorbesc, in final, dar o fac oricum, ca sa condimenteze putin desertul asta de nimic in care traim.
Imi pare sincer rau sa va spun asta, dar viata e intr-adevar plictisitoare...As recomanda sa gasiti placere in lucrurile mici pe care vi le ofera viata, sa va calmati si sa nu mai aplecati urechea chiar la tot ce vi se spune.
Jucati un joc, Cititi o carte (sau de ce nu, o banda desenata). Uitati-va la Looney Tunes.
Vorbiti despre altceva decat politica sau conspiratii.
O sa fim toti cu mult mai fericiti si productivi.
* Mi-a zis mama. Si mama stie mai bine, ca-i doctor. -
Drag me to hell-recenzie de film
A fost scârbos
Serios acum...
Drag me to hell e un film despre un blestem destul de nerezonabil. Cele doua exemple fiind un băieţaş care furase un colier şi o tânără care nu acordase un împrumut unei bătrâne care urma sa îşi piardă casa. Hai...în al doilea caz mai mergea, dar fătuca nu era o scorpie, nu era o persoana neapărat rea. Cat despre puşti, da-o naibii de treabă...Idee de bază ar fi că dacă superi pe cine nu trebuie, nişte mâini urâte de demoni or să te tragă în iad (fază la care nu văd cum participă Lamia, spiritul trimis după nefericitul blestemat)
Miezul poveştii are rol moralizator. Pentru mine asta a propulsat în primul rând filmul la un nivel la care să fie laudat de critici. Episoadele greţoase sunt în acelaşi timp funny, într-un mod foarte, foarte macabru. Chestia asta mi s-a părut destul de bine realizată, mai ales că filmul nu era construit numai cu ele şi nu au fost complet lipsite de scop.
Filmul se vroia haios şi a fost haios pe alocuri, dar n-am râs eu pentru că vreau să fiu o mâţâită (serios). În rest, a fost greţos şi mie una mi-a displăcut destul de mult.
Pot să spun însă că nu a fost un horror tipic (cel puţin nu a fost ceva la care să mă fi aşteptat). Şi dacă tot mi-a provocat senzaţii urâte, si-a cam îndeplinit scopul, nu?
*mie tot nu mi-a plăcut filmul* -
Why are people stupid?
Nota de inceput: sunt putin ametita, ori din cauza unei patologii cerebrale ori ca am baut un pahar de must putin fermentat mai devreme.
Deci.
De ce sunt oamenii prosti?...
Am vazut in ultima vreme o multime de chestii pro/contra Dumnezeu...Teistii mi se par imbecili si/sau ignoranti si ateistii exagerati si/sau ignoranti.
Suntem toti oameni cautand raspunsul la o intrebare simpla si de mai mare actualitate decat exista impresia: sa crezi sau sa nu crezi in Dumnezeu.
Vrei raspunsul la intrebarea asta? Raspunsul e in tine. E in rahatul tau de cap. Depinde de cum te simti tu. Vrei sa crezi, nu te opreste nimeni. Vrei sa nu crezi, nu te opreste nimeni.
As vrea doar sa se scoale careva si sa realizeze ca "Dumnezeu" este dincolo de logica, si mai ales dincolo de niste povestioare simple propovaduite prin carti.
Nu poti intelege ce ar fi divinitatea, si nu o poti subjuga cu logica umana, doar pentru ca vrei sa te iei de cativa fanatici.
Da-ti-o dracu' de raspandire a opiniilor de genul pe net. Chestia asta este adresata mai ales credinciosilor. Daca Dumnezeu reprezinta atat de mult pentru tine, nu te baga cu el/El pe net. E urat. E nepotrivit. E gresit. -
Dave McKean si arta din Arkham Asylum
Dave McKean si artworkul din Arkham Asylum
Note: Iarasi, asta nu-i review, e o chestie.
Habar n-am despre ce vorbesc.
In afara, bineinteles, de ideea ca Dave McKean e Dumnezeu.
Arkham Asylum e un graphic novel “cu Batman”, scris de Grant Morrison si ilustrat de sfantul McKean. Povestea e foarte interesanta, si il pune pe nenea liliac fata in fata cu cele mai adanci temeri, laolalta cu cei mai temuti dusmani.
Dar nu ma leg de comic si de povestea lui in sine, va las un link: http://ro.netlog.com/Engineered_Dream/blog/blog...-
Eu am fost rugata sa vorbesc despre artworkul lui Arkham Asylum. Pentru cei mai nefamiliarizati cu benzile desenate (categorie in care ma plasez si eu) sa deschizi cartea si sa vezi cum arata e un soc.
Serios, e un soc. In general, daca nu esti mai adancit in mediul artistic al benzilor desenate, ai impresia ca toate trebuie sa fie, ca aspect, de domeniul cartoonului, sau sa aiba un stil pueril, cu persoanje conturate si umbre stilizate. In fapt, nici macar la nivelul acesta nu e foarte simplu sa desenezi pentru un comic book. Asa ceva cere migala si rabdare. Totusi, am descoperit ca in multe situatii, continutul panourilor arata surprinzator de bine. Nu stiu cum arata istoria comicului, dar banuiesc ca a aparut la un moment dat o tendinta spre a transforma artworkul in altceva, sau in ceva mai mult decat era inainte. Fiecare panou are potentialul de a fi o opera de arta in sine, si trebuie tratat ca atare. Asa ca au venit oameni cu idei noi pentru aspectul personajelor, al lumii in care sunt plasati, al culorilor folosite si asa mai departe. In felul asta, imaginile sunt mai mult decat niste simple ilustratii in sens strict. Modul lor de realizare transmite si el informatii despre intamplari si personaje.
Dupa cum spuneam, fiecare panou are potentialul unei opere de arta si trebuie tratat ca atare. Dave McKean stie asta, si o demonstreaza destul de clar.
El lucreaza mai ales mixed-media, adica lucreaza in prima faza la o piesa in mediu traditional, si apoi o finiseaza digital. Acest mod de abordare este foarte popular printre artistii din prezent. A lucrat la CD covers, si este cunoscut pentru artworkurile din benzi desenate facute in colaborare cu Neil Gaiman (eu am citit Mr Punch). Ale lui sunt copertile spectaculoase ale celebrului Sandman, scris tot de Neil Gaiman.
Arkham Asylum a fost unul dintre primele comicuri la care a lucrat, asta la nu mult timp dupa absolvire. Artworkul lui Arkham este pictura (in ulei/acrilic, nu stiu sigur), probabil ceva creioane colorate si pastel . Asta in sfera traditionalului. Imaginile finale au fost prelucrate digital si exista, pe alocuri, fotomanipulare. “Mr Punch” se bazeaza mai mult pe fotografie, scenele de teatru cu papusi fiind realizate exclusiv in mediul acesta. In rest, este pictura expresionista.
Arkham Asylum are o paleta cromatica inchisa, rece sau calda, in oricare caz contrastele sunt impecabile. Batman este parca o parte din peisaj, mai degraba decat un personaj separat de el, contribuind la starea de incertitudine si teama (teama lui Batman ca Joker are intr-adevar dreptate)
Probabil mai mult decat atmosfera in sine a scenelor mi-au placut fetele personajelor, portrete in toata regula, fiecare relevand o mica parte din personalitatea fiecaruia. Am vazut aici o alta fata a Jokerului, foarte potrivita, care ii sugereaza personalitatea, nebunia si cam cat e el de periculos, simultan dandu-i aspectul unui om imbatranit prematur, consumat de viata. Aproape mi s-a facut mila. Harvey Dent iarasi mi-a atras atentia, fata lui trada perplexia si o oarecare inocenta in fata drumului catre “vindecare”, confuz si incapabil de a lua decizii.
Calitatea desenului este ridicata. Am descoperit o singura gresala(daca era gresala): ochii lui Harriet care il priveau pe Arkham prin fereastra casei de papusi, se uitau la un moment dat intr-o alta directie. Poate si postura usor falsa a Jokerului cand ii…inteapa fundul lui Batman. In rest…nimic.
Singurul lucru de care ar putea fi artworkul acuzat ar fi comercialitatea. Chiar McKean, satul de acest mod de lucru, alege sa varieze putin in propria sa lucrare, “Cages”. Dar nu ma leg de ea, nu am citit-o. Dupa terminarea acesteia, in anul 1998, McKean ia o pauza indelungata de la comic books.
Oricum…Arkham Asylum merita citita si numai ca sa iti scalzi ochii in aspectul ei mai mult decat spectaculos. Dave McKean este o figura cunoscuta (sau divina
in randul studentilor de Graphic Design (care aparent nu pot trai fara colectia de coperti Sandman, adunate intr-un volum numit “Sandman Dust Cover Book”-adica Biblia).
Nu am o incheiere potrivita. Am gandit eseul/reviewul/chestia mea pentru persoane care au citit deja Arkham Asylum, dar am ridicat-o in slavi pentru cei care nu au facut-o. Deci…Daca nu ati citit-o, merita. Povestea e buna si aspectul e mind-numbing. -
Cu basmaua curata
Blogul asta are potentialul de a fi o scuza ceva mai putin ieftina, in functie de valoare de adevar a afirmatiilor. Va las sa decideti.
Nu exista calitati sau defecte. Exista trasaturi care sunt valorificate ca fiind calitati sau defecte in functie de situatie. Deci un om are mai multe "calitati" sau "defecte" si este mai mult sau mai putin placut in functie de cat de bine stie sa isi valorifice trasaturile.
Astfel, putem sa gasim oameni care nu au niciun defect, sau nicio calitate, fara sa deranjeze intr-adevar pe cineva sau sa iasa in evidenta. Sper. -
Portret .01
Vreau sa ma sinucid. Ma auzi? Ma asculti? Vreau sa ma sinucid!
Vreau sa ma sinucid dar nu pot. Nu pot pentru ca sunt oameni care ma iubesc, si nu sunt destul de cruda, sau nu sunt destul de puternica pentru a le frange inimile. In schimb, nu mai stiu sigur daca fac pe cineva fericit…Nu cred ca multumesc in vreun fel pe cineva, nu cred existenta mea aduce cuiva vreun folos, vreun bine. Sunt un parazit, un parazit infect care iubeste, va iubeste pe toti atat de mult, chiar si numai pentru ca ma iubiti si voi…Va fac sa ma iubiti si voi…
Va fac sa ma iubiti si imi pare rau, e probabil cel mai groaznic lucru pe care il pot face cuiva. Si va rog, va rog frumos sa ma iertati…
M-am gandit ca m-as putea sinucide daca nu m-ar mai iubi nimeni, daca viata mea nu ar insemna nimic pentru nimeni. I-as putea indeparta pe toti, si atunci nimeni nu ar mai plange, nimeni nu ar mai suferi, nimeni nu m-ar mai pierde. Las cicatrici adanci in cei carora le fac asta, dar sunt mai putin adanci decat daca traiesc, sau decat daca mor fara sa ii indepartez de mine.
Daca traiesc…Daca traiesc va fi mereu cineva trist pentru ca ma uit in gol cand sta langa mine. Va fi mereu cineva ranit cand nu am sa ascult, fara sa vreau, ceea ce imi spune. Nimic nu va avea ocazia sa se vindece, pentru ca eu nu ma pot schimba.
Daca imbratisez pe cineva cand este suparat, supararea nu ii trece. Daca incerc sa spun cuiva ceva ca sa il fac sa se simta mai bine, nu se simte mai bine. In schimb voi fi mereu eu, eu cea tacuta, singuratica, ursuza. Voi fi cea care nu va accepta sa deschida dracului gura, sa priveasca in ochii cui sta in fata sa, sa vorbeasca. Voi fi cea care nu va accepta sa faca nimic pentru nimeni…
Asta ar insemna ca nu iubesc, nu-i asa? Nu?...
Dar iubesc, iubesc din tot sufletul…Sunt o gresala. O eroare. O malformatie. Nu functionez cum ar trebui sa functioneze un suflet de om, ma doare pe mine, ii doare pe ei si nu mai vreau sa doara pe nimeni…
Imi pare rau. -
Dev
http://somnium-nox.deviantart.com/art/Forgotte...
Jur ca nu fac asa ceva de obicei
Daca aveti cont pe Deviant Art si va place imaginea, puneti un fav. -
[sigh]
http://icanhascheezburger.files.wordpress.com/...
cum ii spuneam si lui alin
Da-o in ma-sa de masonerie, daca nu-i facuta din pisici, atunci pisicile sunt calea de a invinge orice organizatie secreta de conducere a lumii.
(i could't breathe for a second back there)
-
confesiune(si nu prea)
Sunt o ignoranta. Si ma consider un om fericit.
-
Oscar, the automaton with a heart
Note:
Ăsta nu este un review, e o chestie. Consider că pentru a scrie un review este nevoie să ştii despre ce vorbeşti, să ai experienţă şi oleacă de talent (la scris, observaţie şi ce mai vreţi). Din astea gasiti la un bun (cel mai bun) prieten al meu: http://ro.netlog.com/Engineered_Dream .
Saracul Oscar
Din moment ce am fost intrebată de mai multe ori, o să încep prin a spune cine este Oscar: conductorul unui tren foarte ciudat( da, stiu, nu vă ajută prea mult, o să vă lămuresc)
Pentru cei (probabil majoritatea, că până acum nu mult timp nici eu n-aş fi avut habar despre ce e vorba) cărora Oscar şi trenul său bizar nu aprinde nicio luminiţă, am să explic: vorbesc despre un joc. Un joc, şi anume Syberia. Il iau ca pe o uniune a celor două adventure games( cum mi s-a explicat, pe indelete, că sunt) Syberia 1 şi 2.
N-am mai scris niciodată despre un joc şi nici nu m-am jucat prea mult la viaţa mea, aşa că o să scriu despre ce cred ca trebuie şi sper să nu insult pe nimeni.
O să încep cu povestea. Este povestea unei avocate din New York, Kate Walker(sau mă rog, asta era la inceputul jocului). Trimisă în Alpii francezi, într-un orăşel numit Valadilene, ea are misiunea de a încheia un contract prin care Voralberg Automaton Factory să fie cumpărată de o companie de jucării din Statele Unite. Fabrica acum aparţinea Annei Voralberg, a cărei semnătură avea sa încheie afacerea. Kate află însă că Anna murise nu cu mult timp înainte ca ea să ajungă. Fiind pe cale să se întoarcă în New York, descopera că mai există un moştenitor, fratele Annei, Hans Voralberg, presupus mort cu decenii în urmă. Kate decide să plece în căutarea lui Hans, în primă fază determinată de slujba sa şi de contractul pe care trebuia sa îl încheie. Cercetând oraşul, Kate face cunoştinţă cu Hans şi cu trecutul său, fără să fi vorbit cu el încă: avusese un accident la vârsta de 10 ani, care îl lăsase lipsit de anumite facultăţi mintale: căzuse de pe o piatră, într-o peşteră, încercând să ajungă la o păpuşă în formă de mamut. Din acel moment, singura dorinţă a lui Hans fusese să vadă mamuţi vii. La un moment dat, fugise de acasă iar familia sa lăsase lumea să creadă că băiatul murise.
Deşi lipsit de întreaga sa capacitate intelectuală, Hans păstrase geniul construirii jucăriilor automate. Sperând că într-o zi, sora sa Anna va veni în urma sa, a conceput un tren…cu cheiţă. Acesta trebuia să aibă cheiţa intoarsă în fiecare staţie în care se oprea , iar în fiecare staţie lăsa câte un “suvenir” ca semn al trecerii sale.
Conductorul acestui tren se numea Oscar, un automaton surprinzător de uman, jumătate maşină jumătate fiinţă vie, cu o urmă de personalitate.El devine prietenul şi ajutorul lui Kate pe parcursul călătoriei, deşi de obicei refuza să işi părăsească trenul. La începutul jocului, în Syberia 1, el are potenţialul de a fi de-a dreptul enervant, cerându-i lui Kate bilet pentru următoarea staţie, fiind foarte conformist şi strict, refuzând însă să îi acorde lui Kate ajutor cand aceasta îl cere. Se mai înmoaie pe parcursul călătoriei, dar îşi păstrează caracteristicile principale. Este un personaj practic construit din contraste, fiind uneori singurul factor care o determină pe Kate să continue, alteori facând-o să creadă că este singură într-o călătorie cu un roboţel automat. În Syberia 2, Oscar devine mai puţin mecanic, se accentuează acea urmă de personalitate care curios, nu apare, ca la oricare alt obiect cu chip uman, din personificarea care i se acordă, ci vine din interiorul său, iar Kate împreună cu jucătorul încep să se întrebe dacă Oscar nu are, într-adevar, un suflet al lui, o inimă.
Din momentul în care l-am descoperit, în primul joc, m-a izbit cu modul său de a se comporta, discutând cu el am inceput să înteleg de ce locuitorii din Valadilene nu simpatizau deloc cuvântul “robot”. Automatonii nu erau roboţi, erau jucării, obiecte de artă ce păstrau în ele suflul creatorilor lor. Totusi, Oscar era mai mult de atât. Hans îi dăruise o inimă mecanică şi una reală, o parte din a sa. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul jocului, Oscar începe să aibă trăiri, din ce în ce mai umane, până când trăieşte un sentiment adevărat. Acel moment vine inainte de o acţiune a sa care m-a şocat, atât de mult încât am ales să vorbesc despre ea în detaliu, deşi jocul mi-a placut şi m-a afectat per ansamblu.
Hans îi cere lui Oscar să “îşi deschidă inima pentru el” iar automatonul nostru drag, pe care ajunseserăm să îl credem niţel egoist şi fricos, face un gest de altruism ieşit din comun chiar şi pentru un om: se sacrifică pentru creatorul său, chiar şi după ce refuzase să vină în ajutorul lui Kate în momentul în care viaţa ei era în pericol. Deschizându-şi inima, vorbind la propriu, Oscar devine din automaton cu suflet în nimic altceva decat o armură pentru trupul slăbit al lui Hans, pentru ca el să îsi poată încheia călătoria şi să vadă, în sfârşit, insula Syberia şi mamuţii ce supravieţuiseră pe ea. La figurat, deschiderea inimii lui Oscar înseamnă pasul final spre a deveni complet uman. Oscar este Pinocchio din Valadilene, Kate zâna iar Hans un alt fel de Geppeto.
Efectul care întâmplarea l-a avut asupra mea este pur subiectiv, dar atunci a fost apogeul uniunii mele cu personajul din joc, Kate, pe care am urmărit-o şi am trăit odată cu ea, observându-i evoluţia, schimbarea dintr-un avocat american într-un aventurier. Pe măsură ce călătoreste, scopul ei se schimbă, încet încet, de la semnarea contractului de vânzare a fabricii în găsirea lui Hans, primeste lovitură după lovitură iar relaţiile cu persoanele apropiate ei în New York se înrăutăţesc şi se răcesc, rupându-i legătura cu universul căruia îi aparţinuse cândva. Când în final realizează asta, la sfârşitul lui Syberia 1, decide să i se alăture lui Hans şi să il ajute să îşi împlinească visul.
În Syberia 2 atmosfera devine ceva mai rustică, ne indepărtăm din ce în ce mai mult de civilizaţie aşa cum o cunoaştem din joc, călătorim în trecut, de la jucăriile automate din vremuri apuse până la vestigiile unui popor preistoric. Kate şi Hans reuşesc, în final, să găsească insula pierdută a Syberiei. Jocul se încheie cu Hans plecând cu o turmă de mamuţi, lăsând-o pe Kate singură şi trăind nostalgie, fericire şi un soi de durere seacă, înfundată.
Ultima întrebare pe care o am şi la care nu voi putea raspunde niciodată este ce se întamplă mai departe cu Kate, pentru că o lăsăm în împrejurări nu tocmai prielnice. Putem presupune că va rămâne singură pentru multa vreme, dacă nu pentru restul vieţii sale.
Jocul m-a lasat perplexă, l-aş numi tragic, dacă sfârşitul nu ar fi pe drept, fericit. M-a lăsat plină de întrebări şi incertitudini, zguduită, stingheră pe o insulă naiba ştie unde şi mai presus de toate, profound marcată.
