Pagina profil a lui piosmarian

piosmarian

baiat - 42 ani, România (general), Romania
289 fani - 45.836 vizitatori

Blog 460

Atentie! Blogul aici de fata nu contine "scriituri iscusite" si nu ascunde vreun maestru in ale oratoriei. Unele lucruri iti vor parea plictisitoare sau din contra, interesante. Pot insa garanta ca totul e curat si din suflet, asa ca, papucii murdari ii lasi la intrare!


  • 1

    Discurs rostit de către Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez, în faţa adunării unor factori politici internaţionali, la hotelul "Four Seasons" din New York, în toamna anului 2009.

    Dragi prieteni,
    Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat.
    Vin în America cu o misiune.
    Nu este totul bine în lumea veche.
    Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist.

    S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei.
    Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuși viitorul Europei,
    ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului.
    Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică.
    Mai întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam.

    Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare.
    Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne.
    Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume.
    Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă.
    Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă.
    Şi dacă este, ajunge s-o regrete.
    Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie.
    Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor.
    Ai moschei la multe colţuri de stradă.
    Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi.

    Cu greu veţi găsi vreo activitate economică.
    Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi.
    Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei.
    Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş.
    Există acum mii de moschei în toată Europa.

    Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine.
    Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitice fiecare biserică în acea regiune.
    Semnalul este evident: Noi dominăm!
    Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia.

    În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană.
    Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane.
    Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe.
    În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani.

    Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai "halal food" (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane).
    În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani.

    Antenele de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană.

    În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi ofensivi musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin.

    Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauza sensibilităţii musulmane.
    În Anglia, tribunalelet;Sharia=; fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei - n.t.)
    Multe cartiere ale orașelor din Franţa sunt astăzi zone de "necirculat" pentru femeile fără capul acoperit cu un şal.

    În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când la ei era Ramadanul.
    Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi
    curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel .
    Aş putea conti nua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare.

    Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa.
    Într-un calcul recent al Universităţii San Diego, s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani.
    Bernard Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.
    Acestea, desigur, sunt numai cifre.

    Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare.
    Însă sunt infime semnele în sensul ăsta.

    O treime dintre musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe.
    Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un "califat" mondial.

    Musulmanii cer să "li se arate respect", iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat.
    Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte "sharia" dacă există o majoritate musulmană.
    Avem miniştri, membri de cabinet, cu paşapoarte de Maroc şi Turcia.
    Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă.
    Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale.
    Eu îi numesc pe aceşti criminali "colonişti".
    Pentru că asta sunt.

    Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam - ul lor.
    Din cauza asta sunt colonişti (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial - n. t.)
    Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară .
    Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora.

    Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed.
    Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată.
    Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum erau, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă.
    Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp.
    Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorât duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război.

    Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah.
    Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău.

    M-am chinuit enorm sa postez acest blog,nu ma lasau defel.le-am scris de nenumarate ori sa imi indice ce cuvinte nu corespund,le stergeam pe acelea si tot nu ma lasau.
    Apoi am inceput sa postez pe bucati in bloguri separate si sa le reunesc aici pe toate.
    pana aici am reusit mai departe orice as face nu a mai functionat si atunci,pentru ca finalul blogului e aproape m-am gandit la alta stratagema.Am postat o bucata mai mica si va las link-ul ca si continuare a blogului
    deci continuarea aici:
    M-am laudat degeaba,nu ma lasa sa postez linkul.Atunci va zic ca blogul se numeste

  • vitralii

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Vitralii_despre_r...

  • Iluminismul și Revoluția Franceza: baza ideologică pentru

    Iluminismul și Revoluția Franceza: baza ideologică pentru teroarea secolului XX

    Relevanța istoriei pentru prezent

    Secolul al XVIII-lea, numit şi Epoca luminilor, se remarcă printr-o efervescenţă culturală şi ideologică fără precedent. Concret, ea s-a cristalizat într-un curent literar, filosofic, politic şi ideologic, numit iluminism. Iluminismul a apărut în Franţa secolului al XVIII-lea şi a fost reprezentat de cele mai strălucite minţi ale vremii: Voltaire, Rousseau, Diderot, Montesquieu, D'Alambert, etc.

    Denumirea de iluminism a fost explicată prin aceea că reprezentanţii acestui curent dovedeau încredere în raţiunea umană şi în capacitatea ei de a lumina lumea.

    Filosofia luminilor susţinea că lumea poate fi cunoscută cu ajutorul raţiunii umane; aceasta are forţa necesară înţelegerii legilor care o guvernează. Punctul de plecare al filosofiei luminilor l-a constituit raţionalismul cartezian şi empirismul englez, mai ales John Locke, cu al său "Eseu despre intelectul uman".

    Scrierile iluminiştilor erau marcate de un puternic curent materialist, susţinând că lumea este o realitate obiectivă care există indiferent de voinţa omului sau chiar a Divinităţii. Poziţiile faţă de Divinitate nu erau unitare. Unii dintre iluminişti erau atei, negând existenţa lui Dumnezeu: Diderot spunea că nu există niciun Dumnezeu şi considera crearea lumii o poveste; La Mettrie era numit "ateul regelui", fiind protejat de Frederic al II-lea al Prusiei. D'Holbach a redactat, între altele, un Dicţionar al ateilor, unde figurau popoare întregi alături de Zoroastru şi Grigore din Nazians.

    Dar secolul luminilor a fost mai degrabă deist decât ateu. Deiştii acceptau existenţa lui Dumnezeu ca o forţă primară a Creaţiei, prea desăvârşită să fi apărut prin simpla evoluţie a materiei, la întâmplare. Însă aceştia negau întruparea Divinităţii şi amestecul ei în treburile lumii, ale universului. Dumnezeu a participat la Creaţie doar ca element primordial, dar acum era atât de îndepărtat încât nu putea interveni în problemele umanităţii. Simpla acceptare a existenţei lui Dumnezeu le părea suficientă, respingând reprezentarea Fiului pe Cruce, clasică în teologia catolică. Actele de credinţă, spun deiştii, nu spun nimic. Ele sunt acceptate de oameni printr-o simplă operaţie intelectuală şi corespund nevoii de a-şi afirma credinţa în simpla existenţă a lui Dumnezeu. Lessing, în schimb, accepta revelaţia, venirea lui Hristos, dar numai ca urmare a unei educaţii progresive a omenirii.

    O preocupare a filosofiei luminilor, în vădit contrast cu doctrina Bisericii Catolice care considera omul predestinat nefericirii, a fost căutarea şi definirea fericirii. Fericirea era concepută în spirit raţionalist ca fiind imediată, un mod de a te mulţumi cu posibilul. Montesquieu, în "Eseu despre fericire", considera esenţială depăşirea fricii de moarte şi înţelegerea faptului că ceea ce este în favoarea noastră depăşeşte ce este împotrivă.

    Unii savanţi sau filosofi din secolul al XVIII-lea au înfiinţat sau au devenit membri ai unor loji masonice, care s-au dezvoltat mai ales în Franţa, dar şi în alte ţări. În 1773 a fost înfiinţată cea numită „Marele Orient”, despre care se spune că avea, în 1789, peste 30.000 de membri.

    Secolul al XVIII-lea a fost dominat de raţionalism, precum şi de regândirea locului şi rolului statului, a raporturilor dintre individ şi stat. Se acreditează ideea că nu doar individul are anumite obligaţii faţă de stat, ci şi acesta faţă de individ.

    Literatura şi filosofia luminilor au lansat un atac virulent împotriva societăţii secolului al XVIII-lea. Critica societăţii este camuflată sau deschisă, ceea ce face dificilă demarcaţia dintre literatură şi scrierile social-politice. Bătaia de joc împotriva oricărui lucru sacru al Vechiului Regim, tradiţional, se ascundea sub cea mai nevinovată creaţie literară. În Scrisori persane, Montesquieu realizează sub forma romanului epistolar, un Pamflet antifeudal (genul literar predilect iluminismului), iar Diderot, în „Călugăriţa”, critică obiceiurile, condiţia femeii, linguşeala şi slugărnicia.

    Lucrările filosofice nu făceau excepţie, doar că aici atacul este deschis: operele lui Voltaire resping violent ideea absolutismului şi a originii divine a monarhiei, la fel cu cele ale lui Rousseau care-și îndreaptă criticile asupra proprietății private. Voltaire militează când pentru o republică constituţională, când pentru o monarhie ideală, având în frunte un rege filosof.

    Epoca iluminiştilor a dezvoltat conceptul de drept natural. Acesta se referea la dreptul individului de a se dezvolta liber, fără constrângeri, în conformitate cu legile naturii. Anticlericalismul era un aspect important al acestor scrieri: papalitatea este ţinta unor atacuri directe, iar clerul a unor persiflări permanente. Filosofii luminilor vedeau în religie un instrument al despotismului, chiar deiştii considerau religiile „temniţe ale raţiunii umane” iar Biserica - un duşman al ştiinţei şi progresului. (După Manual de istorie, clasa a X-a editura Corint, 2000, pag. 82-84)

    Toţi aţi studiat la şcoală Revoluţia Franceză, dar aspecte foarte importante ale ei au fost trecute sub tăcere, până şi-n facultăţi se evită discutarea lor. Revoluția Franceză nu a fost doar o mişcare politică, ea a fost, în acelaşi timp şi o mişcare religioasă, care a propagat în societatea franceză principiile filosofice ale masoneriei transformate într-un cvasicult.

    Deşi Papii Clement al XII-lea şi Benedict al XIV-lea au condamnat în enciclicele lor masoneria, în 1772 se înfiinţa Loja Marelui Orient al Franţei, ca structură ocultă care urma la nivel public să preia puterea sub forma a ceea ce se va numi Adunarea Naţională. Deşi vreme îndelungată s-a evitat a se discuta despre aceste lucruri, astăzi este acceptat de toţi istoricii rolul decisiv jucat de masonerie în răspândirea Enciclopediei franceze şi în declanşarea Revoluţiei.

    27 nov 1790 – Clerului francez i se cere să jure pe Constituţia civilă a clerului. Ca şi în creştinismul primar erau puşi să aleagă între deportarea în Guyana unde cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa, şi abjurarea de la creştinism.

    4 Apr. 1791 – Biserica Sainte-Genevieve (o adevărată Putna franceză) este transformată în panteon civil (templu masonic). Redau câteva fragmente din raportul lui Lucien Bonaparte (18 germinal anul 10 – atenţie, nu mai numărau anii de la naşterea lui Hristos ci redenumiseră şi lunile anului: „Monumentele religioase, ca şi cele artistice se transformaseră în ruine. Mâinile pline de sânge ale ateilor au jefuit bisericile (...), pietrele. Mormintelor familiilor noastre au fost necinstite, femeile desfrânate purtate în triumf se aşezară pe marmura altarelor”. Toate clopotele bisericilor din Franţa au fost topite. Începe să fie permisă căsătoria clerului catolic. Simbolurile creştine sunt înlocuite pretutindeni de cele ale noii religii laice. Sunt dezgropate osemintele regilor Franţei de la Saint-Denis şi profanate.

    11 nov. 1793 – Este instaurat oficial în catedrala de la Notre Dame, cultul zeiţei raţiunii (a se vedea în acest sens versurile imnului Europei, aparţinând lui Schiller). Sunt ridicate în catedrala Notre Dame busturile lui Voltaire, Rousseau, Franklin şi Montesquieu. Faţă de aceste manifestări, Vandeea (localitate unde încep revoltele țărănești) ţăranilor catolicismului şi Regelui se răscoală, capii revoluţiei trimit armată împotriva propriului popor pe care pretindeau că-l reprezintă. Represiunea sălbatică face cel puţin 200.000 victime civile, inclusiv femei şi copii.

    7 mai 1794 – Noua religie de stat a Franţei proclamată de organul legislativ este „Cultul Fiinţei Supreme”. Erau interzise ceremoniile, expunerea simbolurilor şi inscripţiilor creştine, noul cult se baza pe Morală, era egalitarist, încuraja ajutorarea aproapelui şi lupta împotriva tiraniei. În locul studiului religiei în şcoală, se studiază Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (a se vedea confruntarea azi, în planul formării elevului, între ora de religie şi cea de cultură civică).

    Reeducarea Delphinului (după Mircea Platon, Ortodoxia pe litere, pag, 21 şi urm.):

    – „Luis Charles duce de Normandia, delphin al Franţei, născut la Versalilles, 1785 – un băieţaş extrem de simpatic şi nevinovat. 13 august 1792 închis împreună cu familia sa. Petion, deputat în Adunarea naţională, nota în jurnalul său: „Tânărul prinţ mi-a stat pe genunchi şi s-a jucat cu mine. Era plin de voioşie şi foarte neastâmpărat”. În timp ce erau închişi, tatăl său, Louis al XVI-lea. a profitat de biblioteca rămasă în preajmă pentru a-l educa învăţându-l să recite pasaje din Racine şi Corneille şi să deseneze hărţi. La lecţiile la gramatică obişnuia să spună vorbind despre gradul superlativ: „Mama este cea mai iubitoare şi bună dintre toate mamele”.

    Revoluţionarul Hebert scria: „Am văzut micul copil din turn. E frumos ca lumina zilei şi extrem de interesant.

    20 ianuarie 1793 - Tânărul prinţ îşi ia rămas bun pentru totdeauna de la tatăl său care urma a fi executat a doua zi. Sărmanul prinţ a încercat să vorbească poporului, să-l convingă să nu-l ucidă pe dragul său papa. Ulterior, în data de 3 iulie 1793, noaptea bineînţeles, o echipă de comisari ai poporului au intrat în apartamentul Reginei şi i-au luat copilul sub ameninţări de asasinat. Micul prinţ a fost pus sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar beţiv exaltat iacobin dar recomandat de Marat şi Robespierre. Misiunea sa era să-l transforme pe micul Capet într-un bun cetăţean şi să-l dezbare de prejudecăţile trecutului. Simon trece la reeducarea lui. Mai întâi nu-l lăsa să doarmă, îl striga Capet, Capet, prinţul trebuind să răspundă: „Aici sunt, cetăţene”, ca apoi Simon să-l lovească strigând „Du-te la loc, pui de căţea ce eşti” – asta ca să înţelegeţi originea prigoanelor și ororilor din temnița Piteştiului.

    Copilul era obligat să cânte Marseilleza şi La Carmagnole. A fost învăţat să-şi înjure familia, aristocraţia şi să hulească. A fost forţat să bea până a devenit alcoolic. Au fost aduse prostituate care l-au molipsit de boli venerice (1793-1795 când a murit, avea 8-10 ani). Suferea de diaree continuă, era ameninţat frecvent cu ghilotina, ajunsese să leşine deseori. În contextul procesului Mariei Antoaneta, mama sa, l-au pus să semneze o declaraţie prin care să recunoască că mama sa l-a învăţat să se masturbeze, şi că s-a culcat cu ea. L-au adus să spună aceste lucruri şi la procesul mamei sale, în urma căruia ea a fost ghilotinată”.

    Se tot vorbeşte de acele scuze: catolicismul pentru Inchiziţie, germanii pentru evrei, turcii pentru armeni, americanii pentru populaţia indigenă. Cred că este imperios necesar ca toate regimurile politice derivate din iluminism şi revoluţia franceză să-şi ceară public scuze iar reprezentanţii lor să-şi pună cenuşă în cap. Bolşevicii nu au fost decât continuatorii criminalilor francezi. Teroarea revoluţiei franceze este urmarea firească a iluminismului, iar înainte de Gulag şi de camerele de gazare naziste a fost ghilotina.

    Pentru a nu fi acuzat de partizanat religios postez link-ul Wikipedia,unde veti gasi multe puncte comune cu articolul de fata:

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_fr...

  • Biserica domnească din Curtea de Argeș-

    BISERICA DOMNEASCĂ A BASARABILOR
    MISTERIOSUL MORMÂNT NR. 10




    Construita în secolul 14 pe ruinele unei biserici mai vechi distrusa în 1330, Biserica Domnească din Curtea de Argeș este cea mai veche biserica din Țara Românească. A planului de elegantă - cruce greacă înscrisă într-un pătrat - și proporții, Biserica Domneasca este îmbrăcata la exterior, în straturi alternative de cărămidă și piatră, și e pictata pe interior cu fresce minunate datând din a doua jumătate a secolului al 14-lea. Restaurata în secolele 17 și 19 și reconsolidata între 1911 și 1914, biserica este, de asemenea, un site arheologic adapostind 14 morminte .


    Mormântul princiar din Biserica Domnească, Curtea de Argeș, a fost descoperit neprofanat în 1920, în naosul bisericii, o dată cu renovarea acesteia. Descoperirea aparține istoricului Virgil Drăghiceanu, sub supravegherea căruia s-au efectuat săpăturile. Mormântul conținea resturile umane ale unui personaj domnesc, datat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Au fost avansate mai multe ipoteze asupra identității acestuia, cele mai vehiculate nume fiind cele ale lui Basarab I, Vladislav Vlaicu și Radu I.

    Piatra de mormânt este paralelipipedică, din calcar de Albești, iar pe ea se află în relief personajul înmormântat, purtând o mantie lungă cu guler franjurat pe umeri. Actual, ea se află în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României din București, la fel ca și nasturii și paftaua.



    Alături în naos au mai fost găsite două morminte domnești. Primul, în mijloc, ar putea fi al lui Vladislav Vlaicu, dacă interpretarea inscripției șterse de pe piatra de mormânt, din care au mai rămas doar câteva litere (la și is, deci posibil [V]la[d]is[lav]), este corectă. Cel de-al doilea a fost atribuit cronologic lui Dan I. Personajul din interior mai purta dintre podoabe doar diadema de pe cap. Dacă eliminăm deci aceste variante, pentru personajul găsit de Drăghiceanu rămân Basarab I și Radu I. Dar, cum Basarab I se știe că a murit la Câmpulung, iar unul dintre mormintele descoperite acolo i s-a atribuit lui, varianta cea mai sigură rămâne cea care îl vizează pe Radu I, mai ales că portretul votiv aflat alături este creditat ca fiind o reprezentare a lui și a doamnei sale, Ana.

    Tot aici se mai păstrează mormântul prințului Vladislav, fiul lui Radu I, mort la 15 - 18 ani și cel al prințului Voislav, fiul lui Nicolae Alexandru, mort în ianuarie [1366?]



    Unul dintre sarcofage, se arată în această serie de imagini, o cruce, un pom de viață, și o stea de douăsprezece colturi. Comorile sale au fost la fel de impresionante, care să ateste viața bogată și eleganța feudala ai Țării Românești.

    Biserica domnească din Curtea de Argeș



    În timp ce autocarele cu turişti se varsă la Mănăstirea lui Manole, mânate de ghizi grăbiţi, iar lumea n-are timp să se închine pentru că fotografiază, o minune rămâne ascunsă, în singurătate: este Biserica Domnească a Basarabilor. Rarii trecători care au inspiraţia să-i treacă pragul devin fascinaţi: sub cupola întunecoasă, aureolele sfinţilor licăresc palid, a reproş. Sunt fresce de secol XIV, care l-ar face invidios şi pe Giotto. Cu economie de mijloace, câteodată cu numai două culori (un albastru translucid şi un bej saturat, sticlos), meşterii au înfăţişat cetele îngereşti, iar feţele apostolilor au fost migălos construite.



    Aici, o vezi pe Maica Domnului într-o ipostază aproape laică, ținându-și cu greu pântecul umflat, sub pulpanele hainei; colo, tâlharii din dreapta şi stânga lui Hristos îşi poartă crucile parcă dansând, dezvăluind o uluitoare anatomie. Pe peretele de nord-est, un misterios graffiti anunţă şi datează moartea marelui Basarab Voievod.



    Nu se ştie cu exactitate cine a ridicat acest lăcaş şi nici în ce an a făcut-o. Pisania de deasupra uşii de intrare a fost distrusă acum 200 de ani. Oricum, biserica se află în spaţiul Curţii Domneşti a Basarabilor, iar construcţia ei se pare că s-a întins pe zeci de ani, în perioada legendară a fondării Ţării Româneşti, de la sfârșitul secolului al XIII-lea şi până la jumătatea secolului al XIV-lea. E o vreme a misterului. Unele tradiţii vorbesc despre descălecarea lui Negru Vodă, pe la 1215, un voievod din Făgăraş care a trecut munţii la Câmpulung, probabil în urma atacurilor cavalerilor teutoni, implantaţi în Ţara Bârsei la 1211 de regele ungar, Andrei al II-lea. De la Câmpulung, el va străbate dealurile şi va fonda capitala, Curtea de Argeş. De aici, legenda îşi dă frâu liber: Negru Vodă avea un cal înaripat, cu care îi bătea pe tătari, ridica stăvilare pe Dâmbovița ca să inunde valea în calea duşmanilor, răpea la hotarul Moldovei femei venite la târg (o nouă răpire a Sabinelor...), ridica fortăreţe în locuri inaccesibile (precum cea de la Cetăţeni) şi câte şi mai câte. Ce reţin istoricii din legende? Că este posibil să fi existat mai mulţi domni ai locului, poate şefi cumani, poate voivozi veniţi peste munţi, care, pe fondul atacurilor tătarilor, ce au slăbit până la anihilare puterea Regatului Ungar, au unit mai multe căpetenii din văile de sub munte, constituind o structură politică feudală, numită Ţara Românească.



    Pilda bogatului care şi-a făcut casă

    Oricum, istoria „oficială” începe după 1310, când boierii ţării îl aleg domn pe Basarab I, fiul lui Negru Vodă. De aici avem documente: „Cronica pictată de la Viena” povesteşte lupta lui Basarab I cu regele ungar Carol Robert de Anjou, la încă neidentificata Posadă. După victoria valahilor, cu prada de război şi din comerţ, Curtea de Argeş înfloreşte. Suntem pe la 1330. Dinastia Basarabilor se întăreşte – întâiul născut al Domnului, Nicolae Alexandru , va ajunge să trateze cu noul rege al Ungariei, Ludovic, o vasalitate convenabilă. E şi timpul ridicării Bisericii Domneşti. Lui Nicolae Alexandru îi va urma la tron fiul său, Vlaicu, al treilea Basarab, apoi dinastia va continua cu Radu I (zis cel Negru, în timpul căruia se va termina zugrăveala Bisericii domneşti), care a fost tatăl lui Mircea cel Bătrân. Apoi istoria se învaţă la şcoală.
    Anii au trecut, nemiloşi peste Biserica Domnească. Multe au văzut bătrânele ziduri. Incendii, cutremure, inundaţii. Ba chiar restauratori nepricepuţi. Pe la 1827, noii „ctitori” scot pardoseala de cărămidă, considerată prea modestă, strivesc pietrele mormintelor voievodale din sfântul lăcaş, jefuiesc tot ce le cade în mână, compromit zugrăveala.


    Lespedea misteriosului mormânt nr. 10

    Abia la începutul secolului XX, „Comisiunea Monumentelor Istorice” desemnează o echipă de savanţi, printre care şi marele Nicolae Iorga, care să cerceteze ce se mai poate salva. Sunt înlăturate rândurile de cărămidă şi... surpriză! Apar 14 morminte, dintre care unul, mormântul nr. 10, este găsit intact! Lespedea care-l acoperă nu poartă însă nici o inscripţie, ci doar un desen straniu – un Arbore al vieţii încununat de o stea cu 12 colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri echilaterale. În mijlocul stelei, alt simbol solar. Racla de piatră mai are săpată, la picioarele mortului, o cruce templieră şi la cap o Stea a lui David!


    Cavalerul cu lebădă

    Arheologii abia îşi ţin răsuflarea. Lespedea este trasă la o parte şi, din negrul mormânt, apare vedenia unui nobil cavaler. Pe cap poartă o diademă de mărgăritare, strânsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie, veneţiană, împodobită cu zvastici, îi acoperă pieptul. Treizeci de nasturi de aur încheiau haina, strânsă la mâneci, la piept şi la gât cu mărgăritare. Un guler de dantelă, lucrată în mătase şi aur, amintea de moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins cu o centură brodată cu metal preţios, care se strângea cu o uluitoare pafta de aur, înfățișând un castel cu patru turnuri. În faţă, pe smalţ albastru, o lebădă de argint cu cap de femeie strălucea enigmatic. Inele dăltuite cu litere latine se vedeau pe oasele descărnate ale mâinilor. Apoi, deodată, în contact cu aerul, ţesăturile minunate s-au pulverizat, rămânând, ici-colo, câteva petice! Disperat, marele Iorga a căzut atunci în genunchi şi s-a rugat de iertare. Dar ireparabilul se produsese.

    [photo]22641008[/photo]

    Alte amanunte la fel de importante culese din arhivele muzeelor(nu mai enumar numeroasele arhive studiate.Exista un site cu toate muzeele din Romania in care este explicat orice detaliu despre orice artefact continut in acest muzeu)

    Descrierea personajului princiar găsit în mormânt

    Starea în care a fost găsit mormântul în 1920
    La deschiderea mormântului, personajul domnesc a fost găsit acoperit cu un giulgiu de mătase mult deteriorata.

    Personajul poartă o tunică purpurie lungă până la jumătatea femurului și strânsă pe trup. Tunica este cusută cu fir și decorată cu mărgăritare, în special la mâneci (manșete și coate), și este închisă în față cu 30 de nasturi de aur smălțuiți cu verde astfel încât pe bumb să înfățișeze stema dinastiei Basarabilor: scut despicat, fasciat în jumătatea dreaptă în opt zone care alternează aur-verde. Circa 20 de nasturi similari decorau și antebrațele mânecilor.

    [photo]22641184[/photo]

    Peste mijloc, personajul este încins cu o centură de piele căptușită cu catifea, ornată cu fir și mărgăritare dispuse în romburi, având steluțe de aur la colțuri, centură care se închide printr-o pafta din aur atent lucrată. Paftaua reprezintă un castel în miniatură în centrul căruia se află o lebădă cu cap de femeie.

    Sub tunică se afla o vestă din care nu s-au mai păstrat decât bordurile de la gât, mâneci și din față, bogat ornate cu mărgăritare. Din cămașă a mai rămas doar dantela de la guler, din mătase și fir, realizată în tehnica „pointe de Venise”.

    Pantalonii și încălțămintea nu s-au păstrat, însă e probabil ca acestea din urmă să fi avut vârfuri ascuțite și lungi, după moda vremii.

    Pe cap, personajul poartă o diademă de fir decorată cu mărgăritare, care alunecase și, când a fost descoperit mormântul, ajunsese sub bărbie.

    Mâinile erau prinse pe piept cu o legătură ornată cu mărgăritare care formau crucea patriarhală și erau acoperite cu mănuși decorate cu aceleași pietre prețioase. În degete au fost găsite patru inele din aur și pietre prețioase, purtând mai multe inscripții săpate pe verigă.



    Prima dintre acestea este „Ave, Maria, gracia plena Dominus te[cum]” (adică „te salut, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine”), iar cea de-a doua este „† Iesus autem, transiens per medi[um illorum, ibat]” (adică „† Iar Iisus, trecând prin mijlocul lor, mergea”) — versetul 4:30 din Evanghelia lui Luca.

    Concluzia asupra inventarului acestui mormânt, așa cum o expune istoricul Constantin C. Giurescu, este că „voievodul de la Argeș, așa cum ni-l arată veșmintele și podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciți monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noștri, o viață umilă, modestă, de țărani păstori și plugari, așa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul și strălucirea unei societăți de nobili, de boieri cu proprietăți întinse și cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât și cu Bizanțul și imitatorii acestuia din urmă, cu «țarii» sârbi și bulgari”.

    Actual, mormântul se păstrează deschis, iar personajul este învelit în giulgiu alb de mătase.

    Stema găsită pe nasturi

    Stema este alcătuită dintr-un scut franțuzesc despicat, primul câmp fiind fasciat în opt piese din aur alternat cu verde. Cel de-al doilea câmp este din aur plin.

    Numismatul Octavian Iliescu consideră că respectiva stemă era autoconferită de către posesorul ei, în sensul că metalul folosit (aur) era superior celui din stema seniorului maghiar (argint). De aceeași părere este și heraldistul Dan Cernovodeanu, care compară acest herb cu cel al lui Ștefan cel Mare, regăsit în Tetraevanghelul din 1502. Cel din urmă adoptă pentru câmpul fasciat o cromatică alternativă azur-verde, care ar putea proveni din multiplele legături de sânge între familiile domnitoare ale Basarabilor și Mușatinilor.



    Ion Nicholas-Mănescu este de părere însă că stema de pe nasturi nu are nici o însemnătate cromatică din punct de vedere heraldic

    Paftaua centurii, în formă de castel, cu misterioasa lebădă cu cap de femeie
    Din arhivele muzeale am desprin urmatorul text despre pafta:

    Închizătoare de centură concepută ca un complex de arhitectură gotică, respectiv o poartă a unei cetăţi care se deschide în zidul unei incinte. Piesa se compune din trei părţi turnate şi articulate prin charniere. Primele două le reprezintă turnurile laterale de formă hexagonală care au câte două metereze pe fiecare latură. Prinderea paftalei de centură se realiza prin intermediul unor plăci tăiate în acoladă şi fiecare prevăzute cu două nituri. Partea centrală este reprezentată de turnul porţii, clădirile cu balconaşe, vrejul de sub punte şi portalul sub care a fost fixată pe un fond de email albastru o lebădă cu cap de femeie. Turnurile laterale şi turnul poartă sunt reprezentate pe acelaşi plan plan, ultimul având faţada decorată cu două registruri de arcaturi şi de crenelurile drumului de strajă. Terasa turnului-donjon este supraînălţată cu un portic cu deschideri în potcoavă, al cărui acoperiş în patru pante are coama decorată cu fleuroni. Partea centrală este redată printr-un portal prevăzut cu arhivoltă ce are extradosul în acoladă decorat în croşete şi fleuroni. Intradosul este alcătuit printr-un decor trilobat.



    Sub portal se află un ornament vegetal realizat din vrejuri, volute şi motivul florii de crin. În interiorul portalului, într-o zonă cu email închis, se află o lebădă cu cap de femeie turnată în argint (Melusina:). Flancând turnul-poartă şi redate în perspectivă apar câte două clădiri cu etaj la care au fost sugerate elemente de arhitectură. Pe două trunchiuri de piramidă inversate, susţinute de câte o coloană au fost reprezentate două personaje, un cavaler şi o domniţă, redate din profil.
    După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat relicvele şi au plecat la Bucureşti. Nu vă luaţi după plăcuţa de plastic, anunțând lapidar că acolo a fost înhumat Vladislav Vlaicu... În lipsa unor teste ADN şi a cercetării amănunţite a relicvelor, nici până astăzi nu se ştie sigur al cui este acest mormânt. Unii au crezut că măreţul Cavaler cu lebădă ar fi Radu Negru… Se ştie însă cu siguranţă că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: „Majestate, lăsaţi-le! Sunt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Hohenzollern - Sigmaringen”. Acestor inele o să le rezerv un articol separat, în viitorul apropiat.



    Radu Negru? Sau mormântul este mai vechi? În lipsa datării cu C14, istoricii se mulţumesc cu speculaţii. Există însă şi alte chei cu care poţi să deschizi uşa misterului. Analizând simbolurile înscrise pe obiectele din mormânt, anumiţi autori au făcut, de-a lungul ultimilor 80 de ani, afirmaţii uluitoare. Iată câteva dintre ele, aparținând scriitorului Vasile Lovinescu.


    Floarea vieţii pe lespedea mormântului

    În „Dacia hyperboreană”, Lovinescu propune următoarea teorie, în consonanţă cu scrierile lui B.P. Hașdeu, Ovid Densuşianu şi René Guénon: Întemeierea Țărilor Române a fost făcută de iniţiaţi în vechile mistere, moştenite de la daci, care şi ei le-au căpătat anterior. Până la anul 1300, când intră în istorie, Basarabii sunt o castă, nu o familie – casta sacerdotală a dacilor, „purtătorii de căciuli”, cum îi numea scriitorul antic Iordanes, supravieţuind 1000 de ani după retragerea aureliană, în Oltenia de sub munte şi în Haţeg. Cavalerul cu lebădă este, la rândul lui, un iniţiat, emanând dintr-un centru hyperborean polar, întrucât pe sarcofag se află dăltuit Arborele vieţii, „Y”-ul sacru al lui Ianus, iar paftaua aminteşte că, în urmă cu 4000 de ani, Polul Ceresc era în Constelaţia lebedei sau a dragonului. Mulţi domni ai noştri, până la Mihai Viteazul, au fost conştienţi de descendenţa lor, adăugându-și în faţa numelui particula „IO”, care înseamnă „Ianus” sau Ion Sânt Ion – „REGELE DACILOR”, o funcţie, aşa cum noi purtăm în faţa numelui titluri ca „ing.”, „prof.” sau „dr.”. Iar Negru-Vodă (sau Radu-Negru) este tot o funcţie, existând mai mulţi domni care au purtat acest nume. Ţările Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească) intră în istorie prin aceşti agenţi (Iancu Corvin, Dragoş şi Negru-Vodă) sub semnul Negrului, sub semnul lui Saturn.


    O cruce templieră pe mormântul unui domn ortodox?

    Notă: În legendele germane, Cavalerul cu lebădă este Lohengrin, fiu al lui Parzival și cavaler al Graalului (Sfântului Graal).



    Pentru ca netlogul nu imi permite decat un numar restrans de postari foto,nu am putut afsa superba pictura interioara a bisericii.
    Va las un link cu aceasta pictura,foto cu toti nasturii si inelele si multe alte foto interesante.

    http://ro.netlog.com/bec_de_1oo_wati/photo/seti...-

    Blogul il dedic unui om minunat de la care am invatat multe-Irina-Ignat -mardare

  • Motive şi simboluri: Ciocanul

    Motive şi simboluri: Ciocanul

    Ciocanul, din multe privinţe, este o unealtă a răului, a forţei brutale. Este, tot­odată, creator şi distrugător, instrument de viaţă şi de moarte. Instrument al lui Hefaistos, ciocanul reprezintă activita­tea formatoare sau demiurgică. Când loveşte nicovala, el este metoda, voinţa spirituală de cunoaştere. Făurit în mod ritual, ciocanul este eficace împotriva adversarilor, hoţilor, joacă un rol de pro­tecţie activă şi magică. La unele civiliza­ţii, un ciocan greu din piatră sau bilă de piatră era aşezat pe fruntea muribunzilor pentru a le uşura trecerea în nefiinţă. De altfel, tradiţia romană cere ca Decanul Sfântului Colegiu să-l lovească în frunte cu un ciocan din metal preţios sau din fildeş pe Papa, îndată după ce s-a stins din viaţă, înainte de a-i proclama dece­sul. în Lituania, au fost descoperite ves­tigiile unui cult închinat unui ciocan din fier de o mărime extraordinară. Acest cult îşi are rădăcinile într-o legendă ve­che, care spune că pe vremuri un rege a închis soarele într-un turn de necucerit. Acesta a fost eliberat de semnele Zodia­cului care au distrus turnul cu un ciocan mare. Buzduganul din basmul românesc „Făt-Frumos şi soarele” este şi el simbol al forţei şi izbăvirii.
    Va aduceti aminte ca pe artasireligie am scris despre Sfanta Marina care omora si scoate dracii din oamenii?Va mai amintiti icoana?Cu ce ii scotea?Cu ciocanul



    Primul care a fost sacrificat de catre evrei a fost Hiram,dupa ce a trenminat templul de construit(el era si arhitect-constructor,tot el adussese cedrii din Liban,era rege),el a fost lovit cu ciocanul in cap pe zidul templului.



    Ciocanul a ramas simbol al puterii se foloseste si azi in justitie!

    Ce simbolizeaza Ciocanul utilizat de judecator?

    Ciocanul este in mai toate mitologiile un simbol puternic cu semnificatii in general pozitive, rar fiind folosit ca arma ofensiva. De obicei simbolizeaza autoritatea, ordinea, forta si decizia finala.
    Cunoastem din mitologia popoarelor germanice vestitul Ciocan al lui Thor cu ajutorul caruia zeul nordic fabrica fulgerele si tunetele.
    Thor este urmaşul lui Odin în mitologia nordică. Zeu al naturii, dar şi al fulgerelor şi al războiului, el deţine nişte obiecte magice: o centură (Megingiord) care îi conferă puterea divină cât timp o poartă, nişte mănuşi de fier indispensabile pentru a ţine şi a folosi un ciocan magic numit Mjollnir ( "măcinătorul" ) . Acest ciocan revine în mâinile sale după fiecare aruncare şi simbolizează fulgerele. Se spune că acest ciocan nu şi-a greşit ţinta niciodată. Thor este fiul lui Odin şi al lui Jord, având-o ca soţie pe Sif (cea cu părul de aur), o zeiţa a fertilităţii. Are doi copii (Modi şi Thrud) cu giganta Jarnaxa, iar cu Sif are un fiu, pe Magni.



    Thor se deplasează într-un car tras de doi ţapi numiţi Tanngrisnir şi Tanngnjostr , el este conducătorul oamenilor şi a lumii, protector al tărâmurilor Asgard şi Midgard. Numele lui înseamnă "tunet" şi mai este numit de germani şi "Donar"

    Se spune ca Noe a fost primul care ar fi utilizat ciocanul in timp ce incerca sa convinga un peste sa intre in arca sa. La refuzul acestuia Noe l-a lovit cu ciocanul, care a devenit, de atunci, simbolul deciziei rapide.
    In India, ciocanul era utilizat pentru a calma raul, adversitatea si pentru a-l proteja pe detinator. La Celti ciocanul reprezenta puterea si vointa creatoare si a lui Dumnezeu. Japonezii considerau ciocanul ca fiind instrumentul magic cu care Daikotu(ku) , zeul fericirii si al bogatiei, facea sa tasneasca aurul.



    Dincolo de semnificatiile generale, legatura ciocanului cu actul de justitie pare sa fie tot atat de veche ca si simbolul insusi.
    De exemplu, exista o istorioara potrivit careia, in Roma antica, ciocanele erau utilizate pentu fragezirea carnii. Intr-o zi, Iulius Cezar , in timp ce observa cum se pregateste carnea a avut revelatia semnificatiei ciocanului de a inlatura opozitia, de a imblanzi si netezi asperitatile. A ordonat atunci tuturor judecatorilor sa loveasca cu ciocanele in masa pentru a imblanzi (fragezi) sau pentru a calma partile neascultatoare.
    La sfarsitul secolului XVIII franc-masoneria face pentru prima data referire la ciocan ca la un instrument al justitie. Ciocanul este un ciocan de lemn cu doua capete de care se servea Venerabilul Maestru pentru a impune linistea si autoritatea.
    Momentul cert in care ciocanul a devenit parte integranta a arsenalului judecatorilor nu se cunoaste, insa cunoastem din vechiul drept roman asocierea puternica dintre justitie (proces) si ritualurile rostirii formulelor.



    Odata ce dreptatea se infaptuieste prin justitie, sorgintea divina, transcendentala a acestor concepte ne face ca si astazi, intr-o lume extrem de practica, sa pastram simbolistici stravechi ca parte a culturii noastre.
    În contextul poemului „Împărat şi proletar” de M. Eminescu, ciocanul se asociază cu puterea care are menirea să lovească pe cei supuşi: „Istoria umană în veci se desfăşoară,/ Povestea-i a ciocanu­lui ce cade pe ilău”.

    Nota:

    Intentionat nu am scris nimic despre secera si ciocanul

    Va astept pe fiecare cu noi adaugire pentru a afla cat mai multe despre simbolistica ciocanului.

  • A.I. Cuza, “unirea”, masoneria şi secularizarea averilo

    A.I. Cuza, “unirea”, masoneria şi secularizarea averilor mănăstirești

    „Nu vă puteţi închipui cât de grozav mă izbi acel anunţ, puindu-mă din nou în cea mai adâncă mâhnire sufletească… Vă rugăm să binevoiţi a face prin mijlocirea de care dispuneţi de a lăsa pomenitului schit iarăşi de a se administra de sine ca şi până acum.” (din Scrisoarea Sfântului Calinic de la Cernica adresată ministrului
    Cultelor pentru a nu seculariza averile Mănăstirii Frăsinei)

    Ne aducem aminte de faptul că Voievozii noștri au ctitorit multe mănăstiri, atât în Țările Românești cât și în alte țări ortodoxe. Unele mănăstiri de la noi erau închinate unor mănăstiri din Sfântul Munte Athos sau de la Ierusalim; o parte din veniturile lor mergeau la acele mănăstiri, ca milostenie; iar Părinții de acolo se rugau pentru tot neamul românesc. Aceasta a durat până la secularizarea averilor mănăstirești (1859 și 1863), înfăptuită de doi francmasoni: domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu.



    Alexandru Ioan Cuza a fost „ales de Adunările Elective ale Țării Românești și Moldovei ca urmare a sfatului delegației europene, alcătuită numai din masoni și aflată în Principate pentru a supra­veghea alegerile. Ca urmare a unor neînțelegeri masonice de culise, va fi silit să abdice după șapte ani de domnie”.[1] Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstireşti. Al doilea mason despre care vorbeam a fost Mihail Kogălniceanu. În 1863, când au fost secu­larizate și averile mănăstirilor neînchinate celor străine, Kogălniceanu era prim-ministru. Se cunoaște faptul că el era conducătorul unei loji masonice bucureștene încă din anul 1844.[2]http://toateartele.com/?p=1041
    http://www.mlnar.ro/masoni-celebri/mihail-koga...
    http://www.wall-street.ro/top/Actualitate/1094...
    http://en.wikipedia.org/wiki/Freemasonry_in_Ro...



    Aceste link-uri ce le-am adaugat in afara articolului va face sa va edificati asupra adevarului de netaguit ca A.i.Cuza si Kogalniceanu ,alaturi de N.Balcescu au fost masoni de baza ai tarii noastre.

    „Domnia lui Cuza Vodă se inaugură în 1859 prin acte arbitrare în Biserică. Primul act, comis de guvern împotriva practicei Bisericii şi Tradiţiei, a fost numirea de locotenent episcopal la Buzău, în contra voinţei mitropolitului Nifon. Episcopul Filotei al Buzăului se îmbol­năvise de o boală crudă şi trebuia neapărat înlocuit. Guvernului îi trebuia însă un om devotat în toate planurile sale şi-l găsi în persoana lui Dionisie Fotino, care era „persona grata”. Dar mitropolitul Nifon se opuse la numirea acestuia şi nu-l recomandă, conform uzului. Atunci guvernul călcă în picioare tradiţia, care cere ca Biserica prin şeful său să-şi spună cuvântul la numirea locotenenţilor de episcopi, şi numi cu de la sine putere pe Dionisie Fotino locotenent episcopal la Buzău, îndatorindu-l ca împreună cu autoritatea civilă să strângă toţi banii episcopului îmbolnăvit şi să-i dea guvernului.
    Nota mea:

    Dionisie Fotino
    De la Wikipedia, enciclopedia liberă
    Dionisie Fotino (n. 1777 - d. 1821) a fost un istoric grec, originar din Patras. S-a stabilit în Țara Românească la începutul sec. al XIX-lea. A fost al doilea secretar al domnului Ioan Caragea.

    Opera

    "Istoria generala a Daciei", 3 vol.


    După această numire arbitrară, urmă alt act arbitrar, adică confiscarea averii episcopului Filotei, în valoare de 74.000 de galbeni, înainte de moartea episcopului şi cu toate că exista un testament al său, sub pretextul că un călugăr nu poate avea averea sa, fiindcă el s-a lepădat de lume şi de toate ale ei.

    Alt fapt arbitrar îl săvârşi guvernul în 1859, luând averile bisericeşti ale mânăstirilor Neamţul, Secul, Agapia, Adam şi Verona, sub pretext de administraţie rea, trecându-le sub administrarea Ministerului de Culte, ca şi pe celelalte averi mănăstireşti. Atunci se luară tipografiile din Mânăstirea Neamţul, se desfiinţară fabricile mânăstireşti, se vândură la iarmaroc vitele, stupii şi toate averile mobile ale mânăstirilor, oprindu-se numai ceea ce era de absolută necesitate pentru soborul mânăstiresc. În schimb se făcură mână­stirilor state, în marginile strictului necesar şi se trecură la buget.

    Astfel aceste mânăstiri începură a trăi în mizerie, din cauza sumelor bugetare ridicole şi neînsemnate. Mitropolitul Sofronie Miclescu, care protestă în 1859 demn, dar energic, în contra actului arbitrar al guvernului privitor la vătămarea drepturilor bisericeşti prin confiscarea averilor mânăstireşti, fără a se da garanţii suficiente a fost în fine depus, în noiembrie 1860.

    Se luară apoi măsuri restrictive împotriva mânăstirilor şi călugărilor, iar mânăstirile Doljeşti, lângă Roman, Zagovia din Iaşi şi 31 de schituri au fost desfiinţate, bisericile lor fiind prefăcute în biserici de mir. Aceste măsuri restrictive se luară atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. În Ţara Românească multe mânăstiri şi schituri au fost transformate în închisori, ospicii etc. […]

    Apoi prin legea de secularizare a averilor mânăstireşti din 13 Decembrie 1863, au fost declarate ca averi ale statului toate averile mânăstireşti din România. […]

    Prin «legea comunală» din anul 1864 se luară actele stării civile din mâna clerului, cum fusese până atunci, şi încredinţară purtarea lor primarilor care purtară de acum şi titlul de «ofiţeri ai stării civile» […]



    Tot în timpul domniei lui Cuza-Vodă se luară şi unele măsuri privitoare la alte confesiuni, care erau cu mult mai favorabile decât cele luate faţă de Biserica Ortodoxă. Îndeosebi a fost protejată Biserica romano-catolică. Astfel romano-catolicilor li se acordă favorul de subvenţionare a bisericilor lor şi asigurarea de susţinere a clerului lor. Pentru cultivarea clericilor romano-catolici se înfiinţă la Iaşi, în anul 1864, un Seminar susţinut de Stat, cu patru clase, cu tendinţa de a se completa la şapte clase.

    Tot acum se permise călugăriţelor romano-catolice de a înfiinţa la Iaşi un pensionat de fete, în care erau primite şi copile ortodoxe, fiice de Români, care apoi ieşeau de acolo cu sufletul catolicizat şi înstrăinat. Această favorizare mare a catolicismului papal din partea guvernului român se datoreşte influenţei mari, pe care a avut-o asupra lui Cuza-Vodă, Franţa, precum şi marei treceri, de care se bucura la guvernul român consulul francez aici”.[3]



    Universitatea ieşeană a fost deschisă la 26 octombrie 1860 în clădirea în care funcţionează acum Universitatea de Medicină şi Farmacie

    Nicolae Rosetti Roznovanu scria către Mitropolitul Filaret al Moscovei:

    „… Sunt deja patru ani, de când, în mijlocul celei mai aspre ierni, oraşul Iaşi a fost izbit de îndurerare, aflând odată, într-o dimineaţă, că mitropolitul lui, fericitul Sofronie, un bătrân de şaizeci de ani, a fost smuls cu ajutorul armatei, de la picioarele altarului, unde asculta liturghia, târât din biserică, aruncat într-o trăsură, bolnav, aproape pe moarte, a fost dus de soldaţi, ca un criminal, prin mijlocul întregului oraş şi toată ţara, într-o mănăstire, în fundul munţilor. Ce mare crimă a săvârşit el oare ca să nu poată să se justifice, dar cel puţin să se scuze, oarecum, această nelegiuire din cele mai barbare? Să se socotească o aşa crimă, sfânta apărare a sacrei sale datorii? Aceasta a fost numai curajul cu care a apărat interesele bisericii naţionale, împotrivindu-se luării averilor bisericeşti, pe care guvernul a pus mâna fără nici o formă procedurală. El a murit. Cine a devenit urmaşul lui? Nu a fost şi nici nu este. Prima catedră episcopală a Moldovei este vacantă încă, şi guvernul nici nu s-a gândit vreodată să o ocupe, chemând persoane vrednice, destinate pentru a fi alese după obiceiul ţării. În curând şi cei doi episcopi cari ocupau cele două catedre ale țării s-au pogorât după tovarăşul lor în mormânt, scaunele lor ca şi al aceluia au rămas neocupate. De asemenea a fost şi în Muntenia, unde aproape toţi episcopii, cari ocupaseră catedrele principale ale țării, au dispărut, şi catedrele au rămas văduve, şi în timpul de faţă marea turmă a credincioşilor a fost lăsată fără păstori la batjocura şi atacurile vrăjmaşilor credinţei ortodoxe.



    Palatul Roznovanu

    De pe atunci proiectele ascunse ale guvernului nostru începeau să se deseneze încetul cu încetul: oblăduitorul veniturilor bisericii noastre naţionale, în loc să susţină monumentele credinţei noastre şi să ajute la cheltuielile slujbei dumnezeiești, şi-a însuşit pentru trebuinţele sale proprii aproape toată această sumă a veniturilor; bisericile noastre nu au mai fost reparate şi au căzut în ruină; mânăstirile s-au pustiit; călugării cari le umpleau până acum, au fost izgoniţi cu forţa; toată averea mişcătoare a bisericii până la sfintele odoare au fost date de guvern ca pradă favoriţilor lui; ceremoniile slujbei noastre bisericeşti se bucurau de cea mai măruntă grijă, iar acum guvernul îşi arată faţă de ele, din ce în ce, numai dispreţ şi nepăsare faţă de religia noastră. Totul era îndreptat spre aceia ca încetul cu încetul să pogoare această religie în mintea poporului prin sărăcirea formelor ei materiale, care aşa de puternic influenţa asupra spiritului maselor.

    Cu toate acestea, ca să se prevină orice protest, guvernul în chipul cel mai îndrăzneț, abuzând de autoritatea sa, a numit cu de la sine putere la catedrele vacante pe creaturile sale cu o înlocuire vre­mel­nică. El şi-a asigurat credinţa acestor înlocuitori prin amenin­ţarea că-i va da jos, dacă vor fi bănuiţi de independenţă sau cuvioşie ortodoxă. Astfel, şi-a asigurat şi clerul de jos, care niciodată nu va îndrăzni să-şi ridice glasul, fie şi cel mai slab, întru apărarea religiei supusă atacurilor.

    În acelaşi timp, organele oficiale ale guvernului, au început, la orice ocazie, să deştepte în noi ură şi dispreţ faţă de coreligionarii noştri din Rusia şi de Biserica greacă din Constantinopole, mama noastră obştească.

    Aceasta nu a fost destul şi clerul grec, bogăţiile sale, dătătoare de mare influenţă, adânc devotat credinţei sale pentru cuvioşia sa a părăsit biserica noastră naţională din clipa ce a fost lipsit de putere, care cler, putea prin aceste daruri duhovniceşti să se opună planurilor guvernului. Trebuia cu orice preţ să se scape de el şi să-l împingă până la o desăvârşită sărăcie. De altfel, de mult deja bogata pradă atrăgea însetarea acestui guvern. O lege diavolească i-a uşurat greutatea, averea bisericii greceşti trebuia să se confisce, fără nicio condiţiune”.[4]

    extras din cartea Pagini din istoria neamului românesc, de prof. Ioan Vlăducă

    Articolul de mai sus este opinia lui iustin Parvu,sub obladuirea caruia se tipareste tot ce este antimasonic,antibasescu si antiDaniel.
    Totusi la Iasi i-a obligat pe preotii carora le-a desfiintat manastirea sa construiasca o sinagoga,celalalte culte,in special catolicii,au fost scuti de confiscare.......
    Si atunci ma intreb-Daca e lege nu e pentru toata lumea?

    multi vor spune ca a inceput prima sistematizare serioasa a tarii,prima impartire administrativa a tarii.....Si ce legatura au toate aceastea cu pamanturile manastirilor ce se autofinantau.
    Cum nu inteleg de ce unele manastiri erau'atarnate" celor de la Athos,ierusalim si le plateau dari.
    Va invit la dialog.
    [1] Emilian M. Dobrescu, Iluștri francmasoni, Ed. Nemira, 2003, p. 150.
    [2] Ibidem, p. 159.
    [3] Dr. S. Reli, Curs de Istoria Bisericii Române.
    [4] Şt. Berechet, Un nou document privitor la reformele bisericeşti ale lui Alexandru Ioan Cuza, B. O. R., 1925, nr. 2.

  • Momente delicate în creşterea copiilor - plecarea fiului r

    Momente delicate în creşterea copiilor - plecarea fiului risipitor

    Ieri am postat o melodie rock ce mi-a incantat tineretea,cu mai multe scopuri.
    Vroiam sa provoc o discutie despre aceasta muzica si religie,despre compatibilitate sau incompatibilitate.
    Discutia am avut norocul si placerea sa o am cu un prieten ganditor de aici de pe netlog,un om rasat cu multe cunostinte si mai ales ce stie sa apere si sa critice,avand o frumoasa si buna echidistanta in luarile de atitudine.
    Asa ca m-am hotarat,dupa ce pe celalalt profil al meu,eminamente religios,artasireligie,am postat un articol despre Intoarcerea fiului risipitor,sa postez si aici un articol despre libertatea tuturor de a gresi si a-si indrepta fiecare greselile.



    Cine poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul - chiar şi tânăr adult fiind - că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se va mai întoarce vreodată?



    Intoarcerea fiului risipitor-Rembrandt

    Mai ales când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.



    De multe ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile

    Totuşi, este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“, „trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru deraierile prin care trece.



    Totuşi, pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai conformează lor..., deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil, înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua atitudine.



    Dar nu cu privire la comportamentul lui - ce să facă sau nu -, ci la limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră, trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi acestea.



    Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“ acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.



    O poartă deschisă pentru fiul risipitor

    Tot de ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul „străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu e refractar la ea sau chiar ceva nou - un joc, un film, mers la cumpărături, o excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide, el e cel care trebuie să apese pe clanţă.



    În cele din urmă, evitaţi să vă învinovăţiţi pentru eventualele greşeli din educaţie, care l-ar fi putut aduce aici. Fireşte, veţi recunoaşte ce aţi greşit, vă veţi spovedi şi vă veţi cere iertare pentru greşelile făcute, rugândul-L pe Domnul să îndrepte El ce veţi fi greşit. Modul de abordare a păcatului nu se schimbă. Dar nu este nevoie să rămâneţi blocat în asta şi să vă consideraţi singurul vinovat, din simplul motiv că nu este adevărat. Copilul beneficiază de acelaşi dar de la Dumnezeu, pe care l-aţi primit şi dumneavoastră: acela al voii libere. El a putut face acele alegeri şi este liber şi să se întoarcă. El face alegeri acum greşite, căutându-şi bucuria, căutându-L pe Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce caută.



    Este o etapă foarte grea, dar care, abordată cu înţelepciune, va trece fără prea mari traume şi veţi putea primi apoi în braţele părinteşti un adult capabil să ia decizii responsabile pentru propria viaţă, având o relaţie personală cu Dumnezeu. Ori poate va trece prin consecinţe dureroase, care vă vor frânge inima. Nu vă pierdeţi nădejdea, pentru că el e în mila Domnului. Nu uitaţi de rugăciunea pentru întoarcerea lui, cel mai eficient instrument pe care îl aveţi mereu la îndemână şi care va face să se poată spune şi despre dumneavoastră: „nu este posibil ca să se piardă copilul atâtor lacrimi“.



    Şi poate se va întoarce cândva plângând, spunând ca şi Fericitul Augustin: „Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu - cel ce şi-a pierdut frumuseţea - asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat - şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.“

  • Arta lui Danny O’Connor

    Arta lui Danny O’Connor





    Scopul picturii este acela de a obtine o compozitie cu forme, culori, texturi si desene, care da nastere la o opera de arta in conformitate cu principiile estetice – wikipedia.



    Nu stim daca Danny O’Connor a auzit vreodata aceasta definitie, dar cu siguranta in lucrarile sale gasim toate aceste elemente.



    Inspirandu-se din comics, ilustratii, tatuaje si graffiti, artistul creaza portrete uimitoare in acrilice pe panza, iar influentele digitale fac ca arta sa sa fie atat moderna si futurista, cat si traditionala.



    Desi e o combinatie de elemente si stiluri, arta lui Danny pare sa fie apreciata in randul iubitorilor de arta, mai ales daca ne uitam in portofoliul sau unde mare parte din lucrari sunt vandute, sau pe pagina sa de Facebook care mai are putin si ajunge la 1000 de fani.







  • Eu cu ai mei altii cu cine vor

    13 ani de la moartea lui Ion Raţiu

    Joi, 17 ianuarie se împlinesc 13 de ani de la moartea lui Ion Raţiu (6 iunie 1917- 17 ianuarie 2000), personalitate marcantă a vieţii politice româneşti de după 1989.



    Ion Rațiu a fost fiul avocatului Dr. Augustin Raţiu din Turda, care la rândul său a fost fiul protopopului greco-catolic al Turzii, Nicolae Raţiu iar mama sa, Eugenia Rațiu, a fost fiica lui Ion Codru-Drăguşanu. A urmat școala în Turda şi Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Babes Bolyai. . În 1943, Ion Rațiu a obținut o diplomă de economie de la Univeritatea Cambridge. În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Delegația română din Londra. Între 1940 şi 1990 a locuit în Anglia, unde a înființat în 1979, împreună cu soția sa, Elisabeth Pilkington, Fundaţia Raţiu. În 1984 a fondat Uniunea Mondială a Românilor Liberi.



    Semnatarii Memorandumului
    până rând, de la stânga la dreapta: Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. DOBarcianu, Gherasim Domide , Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu , Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
    jos rând, de la stânga la dreapta: Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești , [b]dr. Ioan Rațiu
    , dr. Vasile Lucaciu , Dimitrie Comșa , Septimiu Albini[/b]

    După repatriere, în ianuarie 1990, a ajutat la refacerea PNŢ alături de Corneliu Coposu şi a devenit vicepreședinte al PNȚCD. A candidat la funcția de președinte al României în 1990. A fost ales deputat de Cluj în mai 1990 şi 1992 şi deputat de Arad în 1996..

    Ion Rațiu a murit la Londra dar conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost dus la Turda, pentru a fi înmormântat în orașul natal. Ion Rațiu a fost îngropat în Cimitirul central din Turda. Preotul ortodox al bisericii “Adormirea Maicii Domnului” (biserică ctitorită de familia Rațiu) nu a permis înhumarea sa lângă strămoși, în curtea bisericii, Slujba religioasă a avut loc în stradă pe un ger pătrunzător.



    “Domnul Papion”, politicianul roman de o eleganţă desăvârşită

    Ion Raţiu rămâne în memoria colectivă atât prin gesturile sale de protest împotriva regimului toalitar cât şi prin eleganţa cu care îşi trata adversarii politici. Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a alăturat luptei împotriva totalitarismului de orice culoare politică, contribuind la formarea Central European Student and Youth Society.

    Spre sfârşitul anilor ’50, Ion Raţiu a început să publice pe cont propriu „Presa Română Liberă” („The Free Romanian Press”), un buletin de ştiri săptămânal. A colaborat în mod constant cu serviciul român al BBC, cu Radio Europa Liberă şi cu Vocea Americii. În 1957 a publicat „Policy for the West”, o carte de mare succes prin care a criticat atitudinea Occidentului faţă de Uniunea Sovietică şi comunism. În 1978, când Nicolae Ceauşescu a vizitat, Raţiu a protestat legându-se cu lanţuri în faţa hotelului Claridge`s unde era cazat Ceauşescu ş unde era organizată o recepţie în onoarea Reginei. Raţiu a fost arestat de poliţia britanică pentru obstrucţionare şi a rămas în arest până după plecarea lui Ceuaşescu.



    O altă scenă, mult mai cunoscută românilor e cea cu Ion Raţiu, la tribuna Parlamentului în timpul mineriadei din 1991 când a reuşit să domine grupurile de mineri nervoşi.

    Ion Raţiu a făcut însă şi nişte gesturi simbolice, mai puţin cunoscute şi mediatizate. Timp de 50 de ani a preferat să fie apatrid, a refuzat orice altă cetăţenie decât cea română. În timpul şederii sale în Anglia a primit oferta de a candida pentru Camera Comunelor, dar a refuzat această propunere după după o noapte de conflicte interioare: pentru a candida trebuia să renunţe la cetăţenia română iar gândul revenirii acasă, într-o Românie liberă era pentru el mult mai important decât fotoliul din Camera Comunelor.



    In Parlament salvand democratia.Desi Iliescu i-a trimit cu tinta precisa,anihilarea lui ratiu in vazul tuturor in Parlament,acesta reuseste ,prin diplomatie,sa convinga minerii sa paraseasca Parlamentul.
    pe seara ,imerii au venit si au devalizat casa ocupa de Ratiu(stiu sigur ce s-a intamplat caci eram acolo)


    Stilul sau de aface politică nu a fost bine înţeles de români, dar nici de colegii din conducerea partidului ori adversari. A fost izolat în mod discret în PNŢCD şi avea serioase rezerve cu privire la capacitatea politică a lui Coposu şi Emil Constantinescu. În 1997 a fost blocat de Petre Roman şi nu a mai obţinut niciun rol oficial în delegaţia parlamentară a României în Adunarea Atlanticului de Nord, organismul politic al NATO.



    Chiar şi a aşa atunci când Ioan Mircea Paşcu şi Adrian Severin l-au rugat să continue activitatea de lobby, Ion Raţiu a dat asigurări că importantă este cauza României. Ca ambasador itinerant pentru NATO, Ion Raţiu s-a întâlnit cu peste 200 de diplomaţi, ziarişti, politicieni ori funcţionari permanenţi ai misiunilor diplomatice şi a pledat pentru includerea României în structurile NATO.



    Fire metodică, a ţinut un jurnal personal , timp de şase decenii, în care îşi nota zilnic impresiile legate de politică ori viaţa de zi cu zi. Observaţiile sale au uneori şi notă de anecdotic. “Apropo, nu l-am recunoscut pe Pacepa. Are mustaţă şi cioc, bărbuţă a la Cuza. L-am întrebat : Ai făcut-o din admiraţie pentru Constantinescu? S-a uitat choirâş la mine”, nota Ion Raţiu, pe 21 aprilie 1997 în jurnalul său.



    „Domnul Papion” a rămas în conştiinţa contemporanilor săi, prin stilul şi eleganţa de a face politică, drept „cel mai bun preşedinte pe care România nu l-a avut”.

  • Mihai Bendeac: Mi-e greata de tot ce inseamna religie!

    Mihai Bendeac: Mi-e greata de tot ce inseamna religie!

    Pana unde credeti ca merge verticalitatea unui om pentru a-si adauga un ban in punga sa?
    Putem calca pe cadavre pentru a ne face imagine?
    Este o moda internationala inceputa de Madonna ,continuata de Lady Gaga si uite ca s-a trezit si unul de la noi sa le urmeze.
    Oare toti isi dau seama ca acesti oameni urmeaza un algoritm pentru a face bani,sau chiar cred in cuvintele lor.?

    Sa trecem la faprtele lui Bendeac,cel ce oricum a injurat si calcat in piciore totul la Tv.
    Mihai Bendeac si-a exprimat parerea despre felul in care religia afecteaza oamenii si a scris, in acest sens, cateva randuri pe pagina personala de Facebook.



    "Promit solemn si ferm ca NU voi mai intra, incepand din azi, in nicio biserica ortodoxa. Mi-e greata de TOT ce inseamna religie. E un rau mai mare decat orice secta satanica. Exista o teama stupida de a vorbi deschis despre asta.

    Cum sa vorbesti religia de rau?! Te bate Dumnezeu! Da' cine e Dumnezeu? Morosanu?! Ba chiar se si spune ca e cumplit 'blestemul preotilor'. Uite parerea mea. Dumnezeu nu face rau. Niciodata! Nimanui! Dumnezeu e Iubire.

    Asa ca, decat sa pup eu mana unor borfasi mercantili turnatori, n-ar vrea sa ma pupe ei? Ghici unde? Treziti-va!',
    a scris actorul.

    Oare spre ce ne indreptam?Cum si cat ne permit in raport cu ceilalti?
    Probabil acesti oameni isi permit cu noi,exact cat le dam noi voie.
    Eu nu ii dau voie sa isi bata joc de mine,facand pe fariseul,nu ii permit sa ma creada produsul lui de relansare.Deaceea am luat atitudine impotriva lui scriind acest articol.
    Prea des suntem mintiti prosteste in fata,prea des se folosesc unii oameni de noi,ajunge!

« ... 8 9 10 11 12 ...