Pe o lacrimă cazută din cer
Am găsit urma paşilor tăi,
Să nu plângi,
Eu nu sunt un vis efemer
Şi să nu mă alungi,
Lasă-mi bucuria să sper
Că ochii tăi minunaţi
nu pot fi răi!
Îmi doresc o casă-nsorită
Cu pridvor şi
ghirlande de flori,
Bunăstarea
mi-o doresc ocrotită,
şi-aş mai vrea,
Să aşteptăm amândoi
înserarea!...
Tu să fii îngerul meu
pe pământ,
Vreau, în tine să cred orice-ar fi
Nimic să nu fie prea greu,
Minciuna să nu aibă
cuvânt...
Fie cerul plin de stele mereu!...
Acum ştii ce visez
Şi că acestea le vreau ale mele,
Te asigur că pot să creez
Un paradis mult visat.
Chiar de par toate-acestea
prea grele,
Tocmai de aceea va fi minunat!
Sunt nisipuri ce mai plâng
sub picior...
Sunt nisipuri ce dor...
Ţi-e tamă că o să te iubesc prea mult
Când floarea de castan va plânge scuturată?
Încă vei vrea să-mi spui că n-ai ştiut
Că dragostea se cere-a fi imaculată?
Promit să te dezleg de jurământ
De nu vei vrea să fii a mea nu are rost
Chiar dacă voi rămâne singur pe pământ
Tu pentru mine vei rămâne ce ai fost.
Vin ploi străine şi uragane să distrugă tot
De nu mai ştiu nimic de tine ce-o să fac?
Cum crezi că de acum o să mai pot
Să las durerea să ma doară şi să tac?
Atâta de naivă îmi pari câteodată
Când spui că nu cunoşti ce e iubirea
Mă-ntreb de vrei să pari nevinovată
Si numai eu să ştiu ce-i amagirea!
Te las s-alegi din ce e rău şi ce e bine
Dar să nu uiţi că vreau ca să rămai cu mine!
Mă iartă, dacă încă te aştept
Acolo unde ancora se-afundă-n mare,
Mi-e dor şi mi se pare că e drept
Să simţi şi tu a inimii chemare.
Sub felinarele străjere peste noapte
Plâng ochii mei tot aşteptând să vii,
Te înţeleg dar, nu cred, că nu se poate
Măcar în astă noapte cu mine tu să fii.
Ţi-aş cere să rămâi întotdeauna
Răspunsul la tot ce îmi doresc,
Aşa cum soarele iubeşte luna
Şi eu pe tine întruna te iubesc.
Priveşte-ţi ochii în oglindă
Să vezi cum poţi o lume cuceri,
Şi cum un val de doruri mă inundă
Şi tocmai de aceea pot muri.
Mă iartă dacă, încă te aştept,
Mi-e dor şi, mi se pare că e drept!
Din câte bune,rele, am avut
Doar tu mi-ai mai rămas.
Mă dor a trupului păcate,
Nu te-am crezut şi nici nu am ştiut
Că tocmai tu, nu eşti
Ca celelalte!
In viaţa mea doar tu ai mai rămas
Judecător a toate ştiutor,
Am fost o glumă de pripas,
O rază ce străpunge zidirea
unui nor,
Sunt tot ce vrei, dar să nu uiţi
Că sunt ca toţi ceilalţi;
Greşesc ades dar totuşi am rămas,
Stejar printre stejarii-nalţi,
Ce-n veci nu mor!...
Şi dacă totuşi vânturi şi furtuni
Vor urgisi pământul vreodat,
Numai clepsidra mai poate adânci
A timpului mormânt adevărat.
Mai moare uneori şi lutul,
chiar şi piatra se sparge
sub talpa timpului şi-a
valului învolburat,
însă eu,spre înălţimi îmi voi lua
acum, ultimul salt adevărat! ...
Mă iartă, vreme, pentru toate
Şi pentru dorinţa de-a trăi,
dacă se poate.
Mi-e milă de plânsul meu ascuns
De chinul pentru dorinţa de a şti
Şi că nimic trecutul n-a adus,
Nici măcar un singur vis
din toate visele de noapte
Şi din tot, ce mi-am dorit a fi!
Te sfătuiesc, să fugi de unde
răul din oameni te pătrunde
Dar,să nu uiti,
ceasul universului
s-asculti!...
Eu am venit din nou, dar nu te văd deloc...
E-atâta ceaţă aici şi drumuri se-ntretaie,
De nu sunt soţul tău, să-mi spui acum pe loc
Să nu mai vin pe-aici ca să mai iau bataie!
In uşa prea îngustă, madam se proţăpi
Rămase mult pe-afară... - La ce-ai venit din nou?
Eu? N-am venit ca să... dar chiar dacă ar fi...
N-ar fi nimic, iar cine eşti, mai bine n-aş mai şti!
Păi spune-mi, nu ai familie, n-ai casă?
În fecare noapte prinzi câte-un stâlp în braţe,
Eşti beat mereu iar lor nu le mai pasă?...
Pardon madam, femeile... e rele, e...nişte caţe,
Să ştii că ... am dreptate!
Ba, dumneata eşti bădăran, ce baţi la uşa mea?
Eu?! O, nu madam, să ştii, nu-s chiar atât de beat,
Mi-ai dat aseara-n cap, se poate-aşa ceva?...
Acum... cum ieşi din uşă, ha...ţi s-a mai întâmplat?
Nu-i treaba ta. Ia uită-te la mine! Aha, iar ai băut
Şi dacă, dacă...ce? nu eşti nevasta mea. Aha,
De-aceea-s foarte fericit şi am băut mai mult
M-am rătacit e-adevarat, dar oare... de ce, tot
nimeresc la dumneata?...
Se-ntoarse dumneaei în tocul de la uşă
Dar cum cucuiul vechi încă-l mai durea,
Şi profitând că ea în casă era dusă
Sări peste o treaptă şi-apoi...mereu de-a-buşelea
Din buzunar sări şi sticla, spărgându-se-n amar
El, unde să se ducă, de ce nu ţine minte?...
Mai merse câţiva paşi şi adormi pe-un trotuar...
Dar bubui un glas...Nu ai şi tu un pat?... Ce faci
printre morminte?...
Păi... sunt acasă Doamne! Vezi? Nici Tu, nu prea ţii minte!...
Zadarnic zdrobeşti roua din flori
Căutând un zâmbet
al dimineţii.
Au ramas întipărite acolo,
în amintire
Clipele ce nu pot muri
din cauza tristeţii.
Ridică spre cer
Ochii tăi,
acolo libertatea-i stăpână
Iar foamea şi setea se-alină
din izvoarele ce se
varsă în văi.
Vreau să-ţi arăt revărsarea
Unui izvor căutat
pe pământ,
E apa vie culeasă din marea
sărată si spălată
de ploile repezi
şi vant.
Văd crengi ce mai plâng
în bătaie de vânt
iar frunzele cu durere ajung
de acolo de sus, pe pământ.
Ca să credem iar
în cuvânt
o mie de ani nu ne ajung.
nici în cer şi
nici aici pe pamant.
Şi atunci, alt pământ
vom zidi
din clipe ce-au fost şi
nu pot muri!...
E vina mea, că tu eşti sloi de gheaţă
Că pierzi singurul drum ce ţi s-a dăruit?
Şi că tot tu, în fiecare dimineaţă
Îţi aminteşti c-ai fost a mea deşi...
nu m-ai iubit?
E vina mea, că urma îţi tot caut
Şi că întruna eu mă rătăcesc?
Şi tot a mea e vina că te laud
Că tu eşti totul pentru mine şi că,
încă te iubesc?
E vina mea, că soarele răsare
Şi că lumina lui păleşte-n preajma ta?
Şi tot eu sunt de vină, că mă doare
Acel cuvânt atâta de umil, iubita mea?
de ce oare?...
Am renunţat la soare pentru tine
Mi-s nopţile altare de lacrimi şi visări,
Şi mă gândesc de ştie cineva de mine
Să nu mă pierd pe tainice cărări
fără să ştiu de tine.
De nu mai vin, să nu zici nimănui
Că am trecut îndurerat prin viaţa ta,
Şi de se află totuşi, poţi să spui...
Că te-am iubit aşa cum, nu te-a iubit
altcineva...
Am ales fără tine să merg mai departe,
Voi uita drumul adesea de tine promis,
Siguranţa că nimic nu ne va mai desparte.
Acum ştiu că acestea au fost doar un vis.
Voi aşeza o distanţă între mine şi tine.
Zorii să nu ne găsească iar pe-amandoi,
Mi-am înşelat soarta visând la mai bine,
Nici cerul cu stele nu mai e la fel fără noi.
Vreau să visez la alte zări mai albastre
Acolo unde pe tine nu te voi mai găsi,
Sper ca alte flori să creasca în glastre
Şi alt orizont Soarta mea îmi va pregăti.
Ce multă-mplinire simt că m-aşteaptă
Întind mâinile de parcă aş cuprinde-o,
Într-o casă la mare în întregime albă
A mea pe vecie, de tine-aş ascunde-o..
Aş mai vrea să am acolo mulţi palmieri
O barcă cu care să plec oriunde,oricând,
În acest paradis să uit şi de azi şi de ieri,
Şi trăind astfel la toate mă văd renunţând.
O să scriu despre tine că nici nu ai fost...
Doar o trecere-aşa, ca un joc dat de soartă,
Un şotron de copii, un joc insipid fără rost,
Tu ai fost ultimul lacăt ce închide o poartă.
Acum trăiesc altă viaţă şi n-aş mai merege
pe acest drum niciodată!
Mă doare o lacrimă ce nu se usucă
Îi simt durerea cruntă-ntre pleoape,
Şi cer valului obosit să mă ducă
Către ţărmul ce-l simt atât de aproape.
Au căzut între timp milioane de stele
E mult de când, de tine, nimic nu mai ştiu,
S-au aprins luceferi în visele mele
Îmi cresc aripi să zbor,cu tine să fiu.
Mi se-aşează pe chip visări de albastru
Culoare de val hrănind albatroşi,
Mi-e dragă viaţa dar, deşi, sunt un sihastru
Eu încă iubesc ochii tăi atât de frumoşi.
E ploaie de stele, ochii tăi strălucesc
Diamante înconjurate de un nimb luminos,
Nu cred să existe ceva să-mi doresc
Mai mult ca pe tine chip drag şi frumos.
Mă dor braţele, de dor de-a cuprinde
Rotundul lumii ce se va stinge cândva,
Te chem, dar, un ecou îmi răspunde
Că nu vii, oricât de mult te-aş striga!
M-am visat ades spre înalturi zburând
Încât, mă întreb, de mai sunt pe pământ!...
[i]Pe străzile pustii şi întunecate, udate din plin de ploaia care nu mai conteneşte,Mioara mergea în neştire. La ce să se mai gândească acum, când cerul, parca ar fi căzut peste ea? Aleea plină de frunze înecate în apă, i se pare acum străină. Pe aici îşi plimba fericită baieţelul acum nouă luni. Vedea mămici care vegheau ca şi ea la siguranţa copiilor lor. Se mai întâlneşte şi acum cu ele doar că ea, nu-l mai are alături pe Sergiu. In cruzimea lui fără egal, Teo a instrumentat un dosar de divorţ pus la punct mişeleşte şi profitând că Mioara mai avea cateva luni pânâ să termine cursurile de management, a reliefat că ea nu are condiţii de întreţinere comparabile cu ale lui şi astfel, judecătorul a decis să-l încredinţeze tatălui pe Sergiu. Inutile lacrimile Mioarei, rugăminţile şi chiar umilinţa. Teodor i-a întors spatele şi a plecat. La câtva timp, a aflat că a ţinut secretă relaţia lui cu Ioana. De atunci e mereu tristă, viaţa parcă nu mai are niciun rost iar lacrimile i-au uscat până şi sufletul.
A terminat cursurile, cu ajutorul financiar al mamei ei, şi-a deschis o agenţie imobiliara care, timp de două luni i-a dat mari bătăi de cap, fiind pe punctul de a o inchide de câteva ori. Acum insă, a început să meargă bine iar bucuria ei nu are margini. Va putea însfârşit, să redeschidă dosarul de încredinţare a lui Sergiu pentru că nu poate concepe altfel. Bătălia a început de ceva vreme dar rezultatul este încă departe. Teo se menţine într-o poziţie defensivă iar discuţiile cu el par a fi inutile.
- Draga mea, nu cred că te poţi tu lăsa dusă de nas de fostul tău soţ - zise Nina, mama ei. Teodor, -aşa îi spunea mereu fostului ei ginere- nu merită atenţia ta. Te asigur că va veni şi zua când va regreta pasul făcut. Atunci însă, te va găsi mai puterncă. De fapt, mă gândesc să facem ceva care să îţi dea o notă de siguranţă mai mare dar şi de încredere în tine.De aceea, cred că e bine, să începem prin a cumpăra o maşină cu care să te poţi deplasa mai uşor pe teren.
Cum viaţa merge mereu înainte, Mioara începu să dea toată atenţia, afacerii. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Ceea ce îi dădea neâncredere la început acum ,pare să fie partea solidă a afacerii. Relaţia cu clienţii îi face o plăcere deosebită ba chiar, o face să creadă că are un talent deosebit pentru asta. De când a deschis şi până în prezent nu a pierdut nici-un client.
Duminicile şi le petrece înafara oraşului, făcând plimbări scurte dar odihnitoare. Astăzi fiind Duminică, s-a dus la mare. Soarele este blând, nisipul fierbinte, iar când a intrat în apă a simţit cum viaţa ei capătă alt sens. O bucurie
imensa a pus stăpânire pe ea. A făcut cunoştinţă cu o femeie frumoasa tocmai când vroia să-şi cumpere o îngheţata. Nina o suna din oră în oră sfătuind-o să se distreze cât mai mult. Dacă viaţa ar putea fi mereu atât de frumoasă, ce bine ar fi!
Daniela, noua ei prietena, se arătă încântată de ea. Seara au mers la masă la restaurant. Mioarei i s-a părut că Daniela are un gust deosebit în a se îmbrăca. O rochie bleu ca cerul de vară, cu pietre la breteluţe. O sandaletă cu toc, argintie, fără cusur, iar părul ei roşcat si lung era strâns cu o agrafă si ea din pietre argintii. Un singur inel avea, dar cu diamant.
- Eşti atât de... odihnitoare Daniela, emani o linişte aparte. Mă simt bine aici cu tine.
- Iţi mulţumesc Mioara, aceleaşi cuvinte le spun şi eu despre tine. Simt o energie foarte pozitivă lângă tine. Nu-ţi mai spun că ţinuta ta a captat toate pivirile.
Oare să fie aşa? Gândi Mioara.S-a îmbrăcat cu multă atenţie dar şi foarte simplu. Frumuseţea ei însă iese întotdeauna în evidnţă, aproape că nu se observă calitatea obiectelor de îmbrăcăminte. Rochia galben pai, mulată pe talia ei superbă şi despicată cu decenţă pe piciorul stâng, lăsa imaginaţia să se încingă fără însă a stârni reacţii îndrăzneţe. Şi una şi cealaltă refuzară cu delicateţe cele câteva invitaţii la dans. După fix o oră şi jumătate, au fost conduse până la maşină de însuşi patronul localului-în persoană.
- Vă mulţumesc doamnelor pentru onoarea de a fi clientele localului nostru. Vă aşteptăm cu plăcere în fiecare seară.
- Mulţumim domnule dar, întâmplarea face ca mâine să plecăm. Afacerile nu ne permit să mai rămânem. Parcă s-a întristat dintr-odata. Nu-ţi venea să crezi că un bărbat care arăta aşa cum arăta el, adică până într- un metru şi nouăzeci,elegant,brunet şi cu nişte ochi gri închis la un ten creol, poate să se
întristeze aşa deodată. Amândouă se priviră ghiduş şi îl asigurară că vor mai veni,
dacă nu anul acesta, în anul următor, sigur. Domnul în discuţie se aplecă cu eleganţă şi se prezentă.
- Mă numesc Adrian, Adrian Lăzărescu. Ele desigur, au întins încet şi delicat mâinile pentru a fi strânse. Mioarei i s-a părut că i-a meţinut mâna în mâna lui puţin mai mult decât ar fi spus cronometrul, daca ar fi fost declanşat, desigur.
Nimic nu e mai presus de iubire ar spune un îndrăgostit sau, de bani, ar spune un afacerist. Mioara si Daniela însă nu purtau nici grija banilor şi nici a iubirii. Bani aveau suficienţi cît să ducă o viaţă frumoasă, fără griji, iar de iubire nu putea fi vorba acum. Până să ajungă acasă au trecut câteva ore dar lor li s-a părut că abia au plecat.
- Mioara, te văd puţin tristă sau, obosită doar? Trebuie să mă crezi că eu consider că acest weekend a fost cel mai frumos din viaţa mea.
- Da, pot spune acelaşi lucru şi eu, m-am smţit foarte bine, simt o mare schimbare şi sper ca totul să meargă la fel în continuare. Însă mă întreb uneori, cât de mult contează ca noi să dorim să fie bine şi să şi fie? Şi daca nu e, atunci de cine depinde? Nu caut vinovaţi dar mi-ar plăcea să cred că noi suntem singurii făuritori al binelui nostru, dar nu este aşa, sunt convinsă. Mai există ceva sau cineva... Daniela căuta într-o geantă mare o pereche de mănuşi din dantelă albă.
- Chiar nu-mi dau seama ce am făcut cu ele! Ah, iartă-mă Mioara, le-am găsit
însfârşit. Ce spuneai? A,da despre binele nostru făcut de nu se ştie cine. Da, sunt de acord cu tine, sigur există cineva peste toată voinţa noastră care dacă nu vrea, noi nu avem ce face. Aş vrea să ne mai vedem astăzi, eşti de acord cu ora opt diseară? Acum suntem amândouă obosite după atâta drum. Aş mai avea o vizită de făcut dar sigur, nu se poate.
Mioara, o ascultă un timp, îi dădu dreptate în legătură cu oboseala deoarece, chiar
nu mai ştia ce a spus Daniela în legătură cu mănuşile, cu vizita şi nici cu ora opt spre seară...
- Desigur, Daniela, ne vom vedea cum spui tu, oricum vom vorbi la telefon.Vezi, să-l ai la tine pe acesta, pe care am tot vorbit, ok?
Se îmbrăţişară automat, în timp ce Daniela în fugă,îşi dădu acordul.
- Da,da, fără probleme!
Mioara găsi pe servantă un bilet de la Nina. Bine ai venit, te pup, mama! Ca o telegramă, zâmbi Mioara, dar era bucuroasa pentru cuvintele găsite. Suna telefonul, se îndreptă spre măsuţă dar în acelaşi timp suna şi soneria. Spuse, sun eu mai târziu - şi se îndreptă către uşă. Un tânăr în uniformă roşu cu alb era ascuns în spatele unui frumos buchet de trandafiri albi şi doar unul singur roşu. Mioara semnă fără să întrebe nimic. Pe biletul ce însoţea buchetul scria, “Cu o frumoasă amintire, Adrian Lăzărescu!” Zâmbind, Mioara îşi aminti de strângerea de mâna a lui Adrian, gingaşă, caldă şi oarecum prelungită. I se umplu inima de o căldură necunoscută.
Tot căutând ceva potrivit să se îmbrace, se făcu seară. Daniela, după un scurt apel
ajunse la uşă. Îi sări în ochi buchetul de trandafiri.
- Eeeeeeei, ce avem noi aici?... Draga mea, ai pe cineva îndrăgostit de tine. Pe când nunta? Mioara nu ştia dacă trebuia să-i spună sau nu, de unde e buchetul. Prea târziu însă, deoarece chiar în clipa aceea, Daniela ţinea în mână biletul lui Adrian.
L-a citit. Mioarei i s-a părut că ceva se întâmpla intrucât Daniela a întârziat peste măsură cu comentariul. Însfârşit, mai bine rău decât nimic şi...
- Ce este asta? Dar o spuse pe un ton dojenitor parcă. Mioara zâmbi touşi.
- Nimic, ce să fie? - Secundele treceau greu şi păreau jenante. Eu nu ştiu nimic decât că m-am trezit la uşă cu acest buchet. Chiar dacă Daniela mai voia să spună
ceva, era cam târziu iar Mioara şi-a dat deja seama că gelozia şi răutatea pusese
stăpânire pe ea.
- Unde mergem? Intrebă fără nici-un rost Daniela. Cum nu avea nici-un sens să o întrebe ce părere îi făcuse buchetul, îi spuse cât se putea de scurt că...
- Nicăieri ! Nu mai avea rost să prelungească o prietenie care nu mergea. Mai bine acum decât mai târziu.
- Ştiu şi eu! Dacă nu vrei să ieşi, eu o să trec pe la cineva...
- Ok! Şi eu mă duc până la mama. Ieşiră amândouă. S-au îmbrăţişat pe trotuar. Mioarei i s-a părut o îmbrăţişare forţată. Atunci a fost ultima lor întrevedere. S-au evitat multă vreme.
Lunile au trecut una după alta, era toamnă, ploaie şi frig. Pe la sfârşitul lui octombrie, avocatul o aştepta pe un scaun în biroul Elenei, asistenta ei. Putea să vină mai repede dacă ar fi ştiut. Elena îi spuse că a apelato de mai multe ori. Telefonul rămăsese închis şi nu a ştiut. Când o văzu, avocatul sări precum un arc de pe scaun.
- Ce se întâmplă domnule avocat, care este vestea cea mare? Să nu fie rea că ne supărăm, glumi Mioara.
- Se poate, doamnă? Vă aduc veşti grozave. Sergiu v-a fost încredinţat spre creştere şi educare dumeavoastră. Uitaţi aici hotărârea.
Mioara nu putea să articuleze nici-un cuvânt, o bucurie fără margini o copleşi.
A dat drumul la bucurie şi l-a îmbrăţişat pe avocat şi pe Elena, asemenea. Avocatul i-a sugerat să o însoţească pentru ca să ia băiatul imediat. A luat în fugă sacoul şi i-a făcut semn spre ieşire. Domnul Mărdărescu ieşi salutând-o frumos pe Elena. Porţile de fier forjat ale locuinţei lui Teo erau încuiate. Mioara a smţit o strângere de inimă,iar discuţii interminabile, ameninţări şi cuvinte dezagreabile. În atâţia ani de căsnicie se săturase de ele, chiar nu le mai suporta. Apăsă avocatul pe sonerie, după câteva minute Sergiu ieşi val-vârtej din casă. In urma lui apăru şi Teo cu o geantă mare burdujită. Şi, cum nu se putea să scape aşa cu una cu două, ascultă încântata peroraţia lui...
- Cred că eşti covinsă că voi fi cu ochii pe tine. Intre timp avocatul îl luase pe Sergiu de mână iar Mioara apucase cu hotărâre mânerul geamantanului. Fără a-i răspunde se îndreptă către maşină. Urcară cu totii, Sergiu stătea pe bancheta din spate cu avocatul. Teo nu era mulţumit că discuţia nu a avut cursul dorit de el. Maşina era deja departe, Sergiu nici măcar nu s-a uitat pe geamul din spate. L-a durut asta.
Nina îi aştepta fluturându-şi fericită braţele. Sergiu coborâ, o îmbrăţişă bucuros şi o rugă să nu-l mai lase la Teo.
- Dragul meu, nu vei mai merge acolo, îţi promit. De acum înainte aici va fi casa ta. Şi îţi mai promit că vei avea absolut tot ce îţi doreşti. Eu nu îţi cer decât să înveţi, atât!
fata
-
60 ani, Vaslui, Romania 
Te rugam sa astepti...
