Pagina profil a lui naiada_naiada

naiada_naiada

fata - 36 ani
198 fani - 48.296 vizitatori

Blog / Tag-uri / sarbatori

Arata toate mesajele blog

Mesaje blog cu tag-ul 'sarbatori':


  • Anul Nou civil



    Anul nou este creaţia repetată după fiecare perioadă de 365 sau 366 de zile. Teoretic, fiecare zi a anului-cerc putea să devină zi de început a anului. Data celei mai importante sărbători calendaristice nu era lăsată însă la voia întâmplării; aceasta se hotâra în funcţie de sosirea echinocţiilor şi a solstiţiilor, de începutul sau sfârşitul ciclului vegetal sau de reproducţie a unor animale domestice sau sălbatice.



    În spaţiul carpato-ponto-danubian se cunosc sau au fost depistate, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie şi 1 septembrie. Calendarul popular cuprindea însă şi alte începuturi de an. Pentru a descoperi datele calendaristice vechi de celebrare a anului nou, se va elabora un important instrument de lucru, scenariul morţii şi renaşterii timpului după 365 sau 366 de zile, la care se vor raporta apoi sărbătorile şi obiceiurile calendaristice. Modelul (scenariul) presupune, printre altele: existenta unei perioade în care să se desfăşoare ritualul complex de înnoire a timpului; sacrificiul ritual al unui animal, substitut al divinităţii care moare şi renaşte anual; pregătirea unor mâncăruri rituale; stingerea şi aprinderea rituală a focurilor; practici şi manifestări orgiastice; jocuri cu măşti; sărbători nocturne şi priveghiuri; credinţa întoarcerii morţilor printre cei vii; egalitatea supuşilor cu stăpânii; strigătul peste sat; practici de fertilizare a ogoarelor, vitelor şi oamenilor; prevestiri şi pronosticuri, jocuri de încercarea norocului; credinţa deschiderii cerului la miezul nopţii de Ciclul morţii şi renaşterii.



    Înnoirea timpului în Calendarul popular se desfăşoară după un ritual care, pentru a fi împlinit, necesită mai multe "zile cosmogonice". De pildă, moartea şi renaşterea Anului contemporan cuprinde un ciclu de 12 zile (25 decembrie - 6 ianuarie), intersectat la mijloc de momentul culminant al "tăierii" timpului, la miezul nopţii dintre Anul Vechi şi Anul Nou. Acesta este un timp condensat, o reducere simbolică a anului solar de 12 luni. Un scenariu carnavalesc sugerând "familia" anului solar, format din 12 luni, a fost consemnat în zona Bucovinei. Patru perechi de boi trăgeau un car frumos împodobit, în care se găseau cele 12 luni reprezentate prin tot atâtea persoane de diferite vârste: luna ianuarie (anul nou) era reprezentată printr-un copil, luna decembrie (anul vechi) printr-un bătrân ş.a.m.d. În urma carului, o trenă carnavalească alcatuită din copii, curioşi şi gură-cască, însoţesc carul, care umblă prin sat în noaptea de Anul Nou. Alaiul carnavalesc se opreşte la unele case ospitaliere.
    Anul Vechi improvizează, în versuri sau în proză (după îndemânarea celui ce-l reprezintă), un fel de dare de seamă asupra activităţii comunitare a satului: succesele şi insuccesele în lucrul câmpului, în viaţa culturală a ţării şi chiar în viaţa internaţională. Fiecare lună completează analitic, la modul ironic sau satiric, lipsurile. Iar Anul Nou încheie colindul, promiţând pentru viitor un an şi mai bun.



    Instabilitatea timpului care moare şi renaşte la infinit se reflectă în caracterul ambiguu al tuturor sărbătorilor. Orice sărbătoare sezonieră era un moment negativ care marca trepte importante ale timpului, trecător pentru oameni, animale şi plante, dar şi un moment de voioasă făgăduială a ordinii renăscute. În gândirea populară "orice început, fie viaţă, an, treabă, drum, căsătorie, moarte, adică de trecere sau schimbare a unei stări în alta reprezintă o perioadă de criză în care lupta dintre forţele răului şi forţele binelui este inevitabilă".



    Sărbătorile de Anul Nou

    Scenariul sărbătorilor de Anul Nou cuprinde două părţi simetrice: perioada dintre ajunul zilei de 25 decembrie şi miezul nopţii de Anul Nou, când spiritele malefice ale morţilor circulă printre cei vii, abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor, apar elemente ale unor străvechi practici orgiastice, si perioada dintre miezul nopţii de Anul Nou şi Bobotează, dedicata curăţirii spaţiului de forţele malefice, alungării morţilor, practicilor de divinaţie, propitiere şi profilaxie. Împărţirea ciclului sărbătorilor de iarnă în două perioade (nefast - fast, vechi - nou) este mai puţin evidentă astăzi din cauza amestecului practicilor tradiţionale provocate de mutarea spectaculoasă a nativităţii (Crăciunul) din ultima zi a ciclului (6 ianuarie) în prima zi a acestuia (25 decembrie).



    Răspândirea creştinismului nu s-a realizat în forma sa pură; el a vehiculat numeroase practici precreştine pe care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu ar fi ajuns până în secolul XXI în cele mai variate forme combinatorii păgâno-creştine. Acesta este unul din motivele pentru care disocierea practicilor creştine de cele păgâne, pe de o parte, a practicilor precreştine greco-romane şi orientale de substratul autohton geto-dac, pe de altă parte, presupune un mare risc ştiinţific. Având în vedere amestecul practicilor rituale, ritologia specifică naşterii anuale a timpului va fi urmărită unitar, la nivelul întregului ciclu, fără împărţirea acestuia în cele două perioade amintite mai sus: nefastă şi fastă.



    (după crestinortodox.ro)

  • Revelionul - Îngropatul Anului Vechi



    Revelionul nu este altceva decât un ceremonial funerar al antichităţii geto-dace ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a primului zeu al omenirii, Anul, şi a timpului calendaristic cu care se confundă, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie.



    Timpul obiectiv, care curge spre infinit, liniar şi fără întoarcere, este oprit, dupa 365 de zile, şi întors, precum ceasornicul, de la început. Întoarcerea simbolică a timpului în noaptea de Revelion a fost asimilată cu moartea divinităţii adorate, iar reluarea numărului zilelor cu naşterea acesteia.



    Împreună cu divinitatea, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte după alte 365 de zile. Ideea înnoiri timpului supravietuieşte în Calendarul popular unde sfinţii sunt tineri, maturi şi bătrâni, după şansa sau neşansa avută la împărţirea sărbătorilor. Cei sărbătoriţi la începutul anului sunt tineri (Sânvasai, Dragobete, Sângiorz), la mijlocul anului maturi (Sântilie, Sântamaria), iar cei sărbătoriţi la finele anului sunt, fără excepţie, bătrâni (Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş Crăciun). Excepţiile întăresc regula: Moş Alexa şi Baba Dochia, celebraţi primăvara, şi-au păstrat locul avut într-un străvechi calendar, cu început de an în perioada echinocţiului de primăvară. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou, care începe cu Ajunul Crăciunului şi se încheie cu Ajunul Bobotezei şi Boboteaza este un timp ritual împărţit simetric de Revelion: perioada dintre Crăciun şi miezul nopţii de Revelion şi perioada cuprinsă între miezul nopţii de Revelion şi Boboteaza.



    În prima parte a ciclului timpul se degradează neîncetat: se măreşte noaptea, sporeşte frigul şi întunericul şi, o dată cu acestea, spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Soarele va dispărea definitiv de pe cer. Soseşte însă fenomenul astronomic spectaculos al solstiţiului de iarnă când Soarele începe să urce pe bolta cerului şi ziua să crească puţin câte puţin, cu cât sare cocoşul de pe pragul casei sau cu cât se mişcă puiul în găoacea oului. Prin infinite obiceiuri şi credinţe care exprimă, la început, teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii culturalizează fenomenele naturale care se desfăşoară independent de dorinţa şi voinţa lor: sacrificiul ritual al porcului, reprezentare zoomorfă a spiritului grâului; prepararea alimentelor rituale din grâu (colaci, turte), şi din carne de porc (piftie, cârnaţi); credinţa că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor printre cei vii; abundenţa ospeţelor şi petrecerilor unde apar excese de mâncare, băutură, distracţie, gesturi, cuvinte şi expresii licenţioase, Periniţa, supravieţuiri ale unor practici orgiastice; strigătul peste sat, bilanţ nocturn, în auzul tuturor, pentru ceea ce a fost bun sau rău în anul care se încheie; activitatea cetelor de feciori care redau, printre altele, prin colinde şi numeroase acte rituale, drama naşterii şi morţii anuale a divinităţii adorate; stingerea luminilor în noaptea de Revelion înfăţişând întunericul şi haosul desăvârşit provocat de moartea divinităţii; aprinderea luminilor care simbolizează naşterea divinităţii şi, o dată cu aceasta, a timpului lumii înconjurătoare; credinţa deschiderii cerului, arderea comorilor şi vorbitul animalelor; alungarea spiritelor malefice prin zgomote şi încuratul cailor; Sorcova; Chiraleisa; încercarea norocului, aflarea ursitei, întocmirea calendarului, efectuarea observaţiilor astronomice şi meteorologice; împăcarea pricinilor şi săvârşirea actelor de toleranţă şi îngăduinţă; începerea simbolică a lucrului şi altele.



    (după crestinortodox.ro)

    Nu pot încheia anul fără poezie :)

    Anul Nou - de Vasile Militaru

    Din cireşul veşniciei
    S-a mai scuturat o floare
    După ce-a visat sub lună
    După ce-a surâs sub soare.

    Şi-n clipita-n care floarea
    A căzut pierind în vânt,
    Câte visuri neîmplinite,
    Câte doruri nu s-au frânt!

    Dar în locul celei duse,
    Altă floare vine acum,
    Sufletul să ni-l îmbete
    Cu nemaigustat parfum.

    Şi cum primăvara codrul
    Muguri mii desface-n rouă,
    Floarea nouă ne aduce
    Muguri de nădejde nouă.

    Îmbrăcaţi al vostru suflet
    În veşmânt de sărbătoare
    Şi primiţi cu imn de slavă
    Noua veşniciei floare.

    Iar dacă-ntre voi iubirea
    Va cânta fără să plângă,
    Nici un vis n-o fi himeră,
    Nici un dor n-o să se frângă.




    Dragii mei, vă doresc din suflet o petrecere de Revelion aşa cum este pe placul inimii fiecăruia dintre voi, iar Noul An să vă sădească în suflet atâta iubire încât nicio respiraţie să nu existe fără ea!

  • Crăciunul



    Crăciunul sau Naşterea Domnului este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 6 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii.
    În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine şi o sărbătoare laică, celebrată atât de către creştini cât şi de către cei necreştini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moş Crăciun”.



    Originea termenului

    Cei mai mulţi cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu) consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. La romani prin calatio se înţelegea convocarea poporului de către preoţii păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă, şi, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârşitul secolului al IV-lea, naşterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obişnuia să se facă anunţarea sărbătorilor de peste an (Paşti etc.). Şi cum celor de curând creştinaţi din Dacia şi din sudul Dunării această anunţare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creştină a naşterii lui Hristos. Datele la care se sărbătoreşte Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se ştie data exactă a naşterii lui Iisus.

    Alţi cercetători (între care Aron şi Ovid Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur ş.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus. Deşi s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepţie ariană (care socoteşte că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaşte (şi nu cunoaşte nici acum) asemenea subtilităţi teologice. În reacţie la această ambiguitate, elitele bisericeşti au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), aşa cum se constată în Evanghelia învăţătoare din 1642 şi în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiaşi termen deci cu care şi celelalte limbi neolatine (romanice) - şi nu numai - au derivat numele sărbătorii (Noël, Natal, Natale, Navidad, Nativity).



    Alte etimoane latine care au fost propuse de lingvişti, fără a fi convins un număr suficient de specialişti, sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) şi Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urmă seamănă cu termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Naşterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificaţii sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche şi rusa modernă).

    Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici şi anume Korochun, Kračún, Karachun (în limba maghiară Karácsony înseamnă chiar Crăciun, iar cuvântul a fost preluat odată cu creştinismul de la slavi).



    Istoria sărbătorii

    Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci naşterea, botezul şi primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creştină considerată eretică de către creştinismul canonic) serbau aceeaşi „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” ). Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie.

    În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.

    Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naşterii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus.

    Din motive politice, aşa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne.



    Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creştin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!” ). Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.

    O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.

    Triburile nord-europene (germanice) celebrau şi ele, la aceeaşi dată, „Iule”, pentru a comemora „renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII).



    Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creştinismului, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum). Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: "Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos şi el se naşte!".

    Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie.

    Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

    Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături şi măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înţelegem apariţia diferitelor mitologii şi tradiţii culturale. În noaptea solstiţiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineaţa de după solstiţiul de iarnă. De la data solstiţiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstiţiului de iarnă, soarele îşi opreşte coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu îşi modifică poziţia pe orizont. După acest moment soarele îşi începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui şi a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocţiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopţii (dată de care se leagă în creştinism sărbătorirea Paştelui).



    Pomul de Crăciun

    Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun îsi trage originile de la popoarele Germanice. Tradiţia s-a răspândit în restul Europei şi apoi în toata lumea după Primul Război Mondial.

    Moş Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae care şi-a făcut apariţia în secolul I.

    Credinţă şi legende populare privitoare la originea termenului

    În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naşte. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun şi Crăciunoaie, însă nici aceştia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin naşterea unui prunc zămislit din greşeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile naşterii. Crăciunoaia, auzind-o, şi ştiind ce înseamnă o naştere de copil, i s-a făcut milă de dânsa şi s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moaşă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat şi i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, şi l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, şi când a bagat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moaşele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveştii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei şi acestea cresc la loc.



    (după wikipedia)

  • Revelionul



    Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691 prin papa Inocenţiu al XII-lea. Înainte Crăciunul avea rolul începutului de an nou.
    În liturghia romano-catolică 1 ianuarie repezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria. În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus - la fel şi în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este şi ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesarea.

    Sărbătoarea Crăciunului deschide o perioadă de 12 zile care se încheie la 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului. Această perioadă era, în Evul Mediu, una în care toată lumea petrecea încontinuu, tot acum având loc şi multe mariaje. O parte din manifestările specifice sărbătorilor păgâne, precum cele ale saturnaliilor din imperiul roman, s-au păstrat în diverse forme, de aici provenind şi obiceiul de a purta măşti sau de a participa la baluri mascate. William Shakespeare a intitulat o piesă de a sa „A douăsprezecea noapte“, referindu-se la această perioadă de sărbătoare.

    De la prima zi de Crăciun până la Bobotează, se împodobea bradul sau crenguţe verzi, sau se agăţau de uşi cununi împodobite cu fructe, cereale, dulciuri.

    Tot în perioada dintre Crăciun şi Bobotează lumea îşi oferă daruri, iar, în unele regiuni, precum cele nordice, copiii primesc de la Moş Crăciun câte un dar în fiecare dintre cele douăsprezece zile. În Statele Unite se aprind lumânări în fiecare dintre aceste douăsprezece zile şi se cântă versete biblice specifice perioadei. Nu lipsesc nici mâncărurile tradiţionale care se servesc în fiecare noapte. În cea de a 12-a noapte se despodobea bradul şi casa, iar lumea îşi relua cursul normal al vieţii de zi cu zi.

    În Marea Britanie precum şi în ţările care au făcut parte cândva din imperiul britanic, dar şi în alte ţări, are loc „Boxing Day“, o zi în care sunt oferite daruri pentru cei săraci. Într-o povestire a sa, Charles Dickens aminteşte despre cum era această zi în epoca elisabetană. Astfel, de la masă nu lipseau preparate precum budinca de prune, friptura de gâscă, totul stropit cu wassail, un punci puternic condimentat care semăna cu cedrul. Băutura, specifică ţărilor anglo-saxone, îşi trage numele de la sintagma „wćs hćil“ care înseamnă „Sănătate!“ sau „Să fii sănătos!“.

    Sărbătorile se încheiau pe 6 ianuarie, atunci toate urmele sărbătorilor erau îndepărate, iar unii chiar credeau că e semn de ghinion dacă decoraţiunile nu erau date jos la această dată.

    Revelionul se sărbatoreşte, în fiecare an, timp de 13 ore pe întreaga planetă. Primii care vor intra în anul 2009 vor fi locuitorii din insulele Kiribati situate în Oceanul Pacific, pe linia ecuatorului. Cincisprezece minute mai târziu, adică la ora 12.15 (ora României) locuitorii insulelor din Noua Zeelandă vor bea şampanie, iar australienii se vor îmbrăţişa abia la ora 15.00, ora României. Ultimii care vor intra în Noul An vor fi cei din Honolulu, Tahiti şi cei care locuiesc în Samoa Americană. Ei vor lansa artificiile abia la ora 13.00 - pe 1 ianuarie în România.



    În Japonia, China şi India...

    Revelionul este puţin diferit. Spre exemplu chinezii nu sărbătoresc niciun Revelion pe 31 decembrie spre deosebire de restul lumii. Anul Nou chinezesc este celebrat în fiecare an în primavară - Festivalul Primăverii este celebrat în funcţie de un calendar vechi de peste 4000 de ani.

    Japonezii în schimb sărbătoresc pe 31 decembrie Shogatsu. În fiecare an, în noaptea dintre 31 decembrie şi 1 ianuarie, clopotele templelor budhiste bat de 100 de ori pentru anul vechi şi de încă 100 de ori pentru noul an. Anul Nou reprezintă o ocazie specială pentru niponi. Ei se adună în temple şi donează bani pentru bunăstarea şi siguranţa viitorului.
    Şi japonezii şi chinezii au însă o superstiţie comună. Ei cred că în prima lună din an spiritele rele sunt eliberate pe pământ şi nu pot fi alungate decât cu lumină.

    În India, tradiţiile diferă de la o regiune la alta. Hinduşii nu sărbătoresc Revelionul nici în acelaşi fel, nici în acelaşi timp. Astfel în nordul Indiei, oamenii se împodobesc cu flori colorate, în sud mamele pun mâncare şi daruri speciale într-o cutie destinată copiilor iar în India centrală pe fiecare clădire sau casă se arborează steaguri portocalii. În vestul Indiei, Anul Nou este sărbătorit la sfârşitul lunii octombrie, în acelaşi timp cu festivalul Diwali.

    În Israel, Vietnam şi Europa...

    Tradiţiile şi obiceiurile sunt savuroase dar extrem de diferite. În Vietnam, Anul Nou se numeşte Tet Nguyen Dan sau, mai simplu, Tet.

    Nu pică niciodată în aceeaşi dată. Poate începe între 21 ianuarie şi 19 februarie în funcţie de lună. Vietnamezii cred că în noaptea dintre ani, zeul care stă sub fiecare casă şi supraveghează mersul lucrurilor tot anul, se ridică la cer şi spune cât de bun şi rau a fost fiecare membru al familiei.

    În Israel, Anul Nou se numeşte Rosh Hashanah. Este o perioadă sacră, când oamenii se gândesc la ceea ce au făcut rău în trecut şi promit că vor fi mai buni în viitor. Ceremonii speciale au loc în sinagogi, iar oamenii îşi dau cadouri reciproc.

    Europa este un spaţiu al superstiţiilor şi farmecelor. De la monedele din buzunar până la farfuriile sparte şi costumaţiile speciale, europenii sărbătoresc în mod diferit începutul Anului Nou.

    Danezii tradiţionalişti stau acasă cu familia, iar tinerii se întâlnesc cu prietenii, la artificii şi şampanie. De la masa de Revelion nu lipsesc prăjiturile cu marţipan, în formă circulară, „kransekage“. Danezii urmăresc cu mare atenţie mesajul de anul nou al reginei, la televizor. Momentul culminant este cel în care ceasul din primăria Copenhagăi ajunge la ora 00:00 fix, iar miile de oameni adunaţi în piaţă îşi aprind artificiile.

    În Ecuador, oamenii poartă haine galbene, astfel încât să atragă norocul. De asemenea, pentru a fi sănătoşi, mănâncă 12 struguri, iar pentru a-şi asigura călătoriile dorite în noul an se plimbă cu o valiză în jurul casei.

    Francezii numesc Revelionul şi Sfântul Silvestru. De la această sărbătoare nu lipseşte foie gras şi şampania. Francezii preferă să petreacă alături de familie sau prieteni, dar nu refuză nici o invitaţie la bal, „soiree dansante“, dacă aceasta apare. Şi francezii încheie cu sărbătorile pe 6 ianuarie, zi în care se servesc diverse tipuri de prăjituri, specifice fiecărei regiuni a Franţei.



    Cel mai mare Revelion european, la Poarta Brandenburg

    Germanii numesc Revelionul tot Silvestru, ca francezii. Berlinul găzduieşte în fiecare an cea mai mare sărbătoare în stradă din Europa, care adună peste un milion de oameni, locul central al acestei sărbători fiind Poarta Brandenburg, de unde se lansează artificii. Germanii chiar şi-au făcut o reputaţie de mari cheltuitori de artificii.

    În Liban, oamenii sărbătoresc cu brânză şi vin, împreună cu familia şi prietenii.

    Olandezii sărbătoresc cu colţunaşi fierţi în ulei, numiţi „oliebollen“, precum şi cu felii de măr prăjit, numite „appelbeignets“.

    Ruşii şi ucrainenii împodobesc bradul sau molidul de Crăciun, iar copiii îl aşteaptă pe Ded Moroz, un fel de Moş Crăciun a cărui sanie e trasă de trei cai, în loc de reni.

    Familiile se întâlnesc în jurul unor mese foarte îmbelşugate, fac tot felul de urări şi îşi spun dorinţele pentru noul an. Membrii familiei îşi oferă daruri, precum şi celor invitaţi care nu sunt din familie. Acest obicei este cu stricteţe respectat şi nimeni nu îndrăzneşte să îl încalce.

    Malanka este sărbătoarea ucraineană pentru Revelion, numele provenind de la sărbătoarea Sfintei Melania. În această noapte, colindătorii tradiţionali merg din casă în casă, cântând sau jucând diferite scenete.

    Spaniolii pregătesc o prăjitură numită „Rosca de reyes“, similară „prăjiturii regelui“ din ţările anglo-saxone, în timp ce francenzii au „Galette des Rois“, o prăjitură pentru trei „regi“. Această prăjitură are în mijlocul său o mică figurină care îl întruchipează pe micul prunc, iar cel care găseşte această figurină atunci când se împarte prăjitura devine rege şi poartă o coroană de hârtie pentru întreaga zi. Spaniolii servesc la masa de Revelion creveţi, miel sau curcan. Pentru ei este foarte important să poarte ceva roşu, pentru a fi norocoşi în noul an.

    Turcii îşi decorează casele şi străzile cu ghirlande luminoase, iar unii îşi împodobesc casa chiar cu mici arbori ornamentali pe care îi decorează, asemenea bradului de Crăciun. De asemenea, îşi fac mici daruri, organizează mese festive în familie, prilej cu care servesc friptură de curcan, dar şi alte preparate precum humus, musaca şi alte feluri tradiţionale de mâncare.



    Aproape tot mapamondul sărbătoreşte revelionul în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, fiind adoptat oficial, mai peste tot, calendarul gregorian.

    O parte dintre ţările cu populaţie majoritar ortodoxă a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian, astfel că 1 ianuarie este prima zi a anului şi pentru creştinii din Bulgaria, Cipru, Egipt, Grecia, Polonia, România, Siria şi Turcia.

    Pentru ţările ortodoxe care păstrează calendarul iulian, noul an începe pe 14 ianuarie, conform anului civil al calendarului gregorian. În ţări precum Rusia, Georgia, Serbia, noul an civil este sărbătorit pe 1 ianuarie, dar, din punctul de vedere al religiei, noul an este sărbătorit şi pe 14 ianuarie.

    Pentru chinezi, noul an are loc la luna plină, care are loc cu opt săptămâni înainte de venirea primăverii, iar data variază între 21 ianuarie şi 21 februarie, conform calendarului gregorian.

    Conform vechiului calendar roman, noul an începea pe 1 martie. Iulius Cezar a decis ca anul nou să înceapă pe 1 ianuarie, în anul 45 înainte de Hristos.

    În Evul Mediu, unele sărbători importante religioase constituiau şi prima zi a anului. Anul nou, care începea pe 25 decembrie, a fost folosit în Germania şi Anglia în secolul al XIII-lea şi în Spania din secolul al XIV-lea până în secolul al XVI-lea.

    Alte sărbători religoase care au fost punct de pornire al anului au mai fost 25 martie, Bunavestire, dată introdusă de Dionisie Exiguul în anul 525. Această sărbătoare a fost prima zi din an în Anglia până la 1 ianuarie 1752, cu excepţia Scoţiei. O altă dată pentru prima zi a anului a fost şi Vinerea Mare, numai că această dată nu a fost păstrată deoarece nu era una fixă, variind de la un an la altul.

    În final, ziua în care Iisus a fost dus pentru circumscriere la biserică a fost aleasă ca prima zi a anului, zi care a fost adoptată treptat de diferite ţări ca prima zi a anului civil. Printre primele state care au adoptat această dată se numără Veneţia, în 1522, Suedia în 1529, Germania în 1544, Spania şi Portugalia în 1556, Prusia, Danemarca şi Norvegia în 1559, Franţa în 1564, Olanda în 1576, Scoţia la 1600, Rusia la 1700, Marea Britanie la 1752.