Blogul lui Marcel Tolcea

Menestreli şi cerşetori

marcel_tolcea — Fri, 25 Jul 2008 21:03:35 UT

1. Una dintre cele mai frumoase poveşti despre manipulare şi cerşetorie spune că an cerşetor stătea pe un pod din Boston, nebăgat în seamã de nimeni, cu o pancartã în faţã pe care scria: „Orb din naştere”. Întâmplarea a făcut ca un copywriter (specialist în texte publicitare) să treacă pe acolo. Se povesteşte că i-a cerut voie cerşetorului să îi ia pancarta pentru a-i ameliora textul. A făcut modificarea şi, imediat, trecătorii au devenit mult mai sensibili şi, în scurtă vreme, au umplut cu bani cutia orbului. Trecătorul manipulant înlocuise textul „Orb din naştere” cu un alt text: „E primăvară, dar eu nu pot s-o văd!”.
2. Timişoara este invadată de cerşetori. De fapt, România este invadată de cerşetori şi nu cred că există vreo intersecţie importantă din vreun mare oraş al ţarii care să nu geamă de cerşetori. Malformaţi, cu o serie de defecte fizice (multe autoprovocate!) care mai de care mai “spectaculoase”, copii, adolescenţi, maturi şi bătrâni cerşetori ne întâmpină la tot pasul. Un străin ce a venit pentru prima oară în România mi-a spus că are impresia că toţi cerşetorii din lume au venit aici, la Timişoara. După o clipă de ezitare a întrebat dacă nu cumva cerşetorii văzuţi de el sunt de confesiune musulmană. Nu este vorba de culoarea mai închisă a pielii a unor romi — aşa cum aţi putea crede —, ci de faptul că respectivul străin ştia foarte bine că în ţările islamice cerşetoria nu este ceva reprobabil. Mai mult chiar, în Turcia există o lege nescrisă conform căreia fiecare musulman care trece pe lângă un cerşetor are o datorie religioasă şi morală de a-i oferi un mic mărunţiş.
3. O atitudine asemănătoare faţă de cerşetorie caracteriza şi Evul Mediu european, dar ea s-a pierdut de mult. De fapt, în acele timpuri se distingeau mai multe tipuri de cerşetori. Astfel, etica religioasă medievală îi considera pe măscărici, jongleri, menestreli şi chiar pe actori un soi de cerşetori marginali, fiindcă ei îşi obţineau cele necesare traiului din minispectacolele oferite prin târguri şi sate. O excepţie făcea o categorie aparte de povestitori, numiţi ioculatores, care primeau bani de la oameni fiindcă le povesteau, cu har, diverse episoade din Biblie. (Un asemenea comerţ cu poveşti, de data asta laice, se putea întâlni prin pieţele sârbeşti, la începutul anilor ’90, când nişte sârbi mai isteţi le povesteau românilor, pentru 10 dinari, episoade în avans ale serialului Sclava Isaura!)
4. Seminţia menestrelilor sau a jonglerilor din vechile timpuri nu s-a pierdut. Prin marile capitale europene ei cântă pe străzi, prin metrouri şi gări. Unii dintre ei sunt autohtoni, alţii sunt veniţi de prin America de Sud, de prin locuri îndepărtate. Nu cer nimic, muzica lor e frumoasă şi bine interpretată. Cine vrea le lasă ceva într-o farfurioară discretă.

Alcool? Cool!

marcel_tolcea — Wed, 23 Jul 2008 08:12:21 UT

* Bunul-simţ comun — despre care un mare filozof francez spunea cu ironie că este lucrul cel mai bine împărţit în lume — are o părere proastă despre beţivi. În ciuda unei vorbe ce spune că există un Dumnezeu atoateocrotitor al beţivilor, Mache, Lache şi Gicuţa fac bube de indignare la chestia cu beutura. Cei de mai sus, anonimi gardieni ai moralei publice, se remarcă prin abstinenţă totală. Dar ceea ce e realmente îmbătător se referă la faptul că, în cultură sau în ştiinţă, Unanimitatea Talentelor l-a slujit cu evlavie pe Bachus şi ceilalţi zei ai vodcii, ţuicii, secăricii sau ai romului mic. O lungă listă de scriitori, muzicieni, pictori, actori, dansatori. Mai lungă decât agonia, în şanţ, a lui Edgar Allan Poe. * Citiţi romanul Femei al lui Charles Bukowski. Pe la p. 210 daţi de un citat bun : „Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiţi; dacă se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătoreşti; dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva.” Nu ştiu de mă gândesc mereu la Malcolm Lowry. De fapt, la un articol al Feliciei Antip despre Lowry în care povestea cum lui M.L. i s-a făcut o operaţie pe creier pentru a scăpa de cumplitele angoase ale alcoolismului cronic. O a doua lege a compensaţiei: aş vrea ca protagonistul lui Bukowski, Chinaski, să fie un Lowry fericit şi priapic. * Restauraţie, pentru un francez, înseamnă şi arta de a conduce un restaurant. Iar cuvântul „a restaura” vine din secolul X, când avea sensul de „a vindeca” (Vezi Micul Robert, căruia ar fi trebuit să i se interzică alcoolul!). * Eu cred că restaurantul a fost inventat pentru social drunkeri, ăia care nu pot bea singuri acasă. * De asemenea, eu cred că restaurantul a făcut mari progrese în România ultimilor 15 ani. Tot eu cred că în România restauraţia a reuşit!

Bacalaureatul – mandat de arestare preventiv

marcel_tolcea — Sun, 20 Jul 2008 10:09:30 UT

Bacalaureatul a fost anul acesta penal. Directoarea unui liceu privat din Sighetul Marmaţiei a fost arestată de procurorii DNA pentru mită. (Ce caută DNA într-un asemenea caz şi de ce era nevoie de un arrest preventive, astea sunt alte dicuţii!) O elevă a fost şi ea arestată, iar procurorii pregătesc mandate de arestare pentru toţi elevii care au susţinut examenul de bacalaureat la respectivul liceu. Acuza: dare de mită.. De fapt, ar trebui arestaţi mai toţi absolvenţii clasei a XII-a din România anului 2008. Şi nu numai promoţia de acum. Dintr-un motiv extreme de simplu: toţi elevii români au dat mită comisiei de bacalaureat. Absolut toţi!
Sunt şcoli în Timişoara unde se strâng bani buni la fiece bac pentru ceea ce se cheamă cu un cuvânt bălos “protocol”. 1000, 2000 de lei pe cap de elev. Se ajunge pe comisie până la 2-3 milliarde de lei vechi. De ce nu se dezmorţeşte totuşi nicio anchetă? Fiindcă în spatele oricărui liceu timişorean, bucureştea sau neamărăştean se află un lanţ de interese beton: un părinte cu funcţie politică, unul cu bani, altul prin Poliţie, SRI, Garda Financiară, judecător, procuror, journalist, belfer. Şi totuşi, cum a fost posibilă intervenţia DNA la Sighetul Marmaţiei? Fie s-au plătit nişte poliţe politice, fie statutul de liceu privat e unul fără greutate. Se pare că liceul şcolariza tot soiul de personae ce frecventau mai mult culturile de căpşuni din Spania decât cursurile. Adică sunt nişte amărâţi care au avut naivitatea să creadă că pot şi ei fura. Ca toţi românii!
Ştiţi ce mi-a spus unul dintre studenţii din anul I, anul trecut, într-o discuţie despre maturitate? Citez cu fidelitate: “Eu m-am maturizat în clipa în care am înţeles că bacalaureatul e un bussines al părinţilor meu cu comisia!” Toată lumea ştie că există tarife diferenţiate pentru trecere, 8, 9 sau 10. Că, uneori, se ajunge la mici licitaţii. Un fel de nuntă cu dar. Toată lumea ştie că banii aceştia de “protocol” se dau pentru a li permite elevilor să copieze. Tacit. E un sistem pus la punct ce funcţionează perfect. Profesorii rezolvă subiectele, iar apoi le dictează.
Nimeni nu spune nimic fiindcă oferta e mult mai mare decât cererea. E de bon ton să cumperi totul în ţara asta. Diplome, curve, fală, cărţi, loc în parlament, funcţii, tăcerea.
În 7-8 ani, dacă “protocolul” merge tot aşa şi procurorii nu arestează nicio promoţie, estimez că şeptelul de analfabeţi cu liceu va fi cu puţin mai mare decât şeptelul analfabeţilor cu diplomă universitară. Iar în 10 ani, parcă văd că doctoranzii români vor fi mai numeroşi decât populaţia Belgiei. Nu cea flamandă.
Atunci, de ziua fetei mele, Ana, la majorat, o să-i cumpăr 3 diplome: două noi şi una second brain.

Gradele alcoolice ale Revoluţiei din 1789

marcel_tolcea — Sat, 12 Jul 2008 10:08:26 UT

* La mijloc de iulie, întreaga răsuflare franceză sărbătoreşte Ziua Naţională. Nu o să vă plictisesc aici cu tot soiul de lucruri cunoscute şi nici nu doresc să scriu banalităţi despre semnificaţii, simboluri, tradiţionalele noastre legături ş.a.m.d. Chiar dimpotrivă! Mie mi se pare cel puţin ciudat faptul că 14 iulie, cunoscutul episod al căderii Bastiliei, se referă la cucerirea barbară a unui simbol al justiţiei, al pedepsirii celor dinafara legii. * Oare câţi dintre cei care au fost eliberaţi atunci au fost infractori, criminali sau hoţi? Oare nu cumva a fost o revoluţie, o revoltă a celor căpătâi căreia istoria i-a dat un sens mult mai nobil decât s-a întâmplat cu adevărat? * În acest sens, aş remarca şi faptul că toţi istoricii francezi scriu că în acel an, 1789, Parisul era (scuzaţi ligamentul!) invadat de vagabonzi şi cerşetori veniţi din toate provinciile regatului. Fenomenul a fost interpretat ca fiind o consecinţă a mizeriei şi foametei. Dar, după câte ştiu, nimeni nu a speculat şi un alt aspect care poate, la rîndu-i, explica „beţia” revoltei ce cuprinsese Franţa : deşi recoltele anului 1788 fuseseră distruse de o teribilă furtună urmată de îngheţ, producţia de vin a întrecut toate aşteptările, astfel că vinul se vindea la un preţ de nimic. * Aşadar, oricum am lua-o, oricâte explicaţii subtile şi explicate din punct de vedere sociologic am citi, tot trebuie să vorbim despre gradele alcoolice ale Revoluţiei. Între altele, e de ajuns să evocăm episodul arestării regelui, în 5 octombrie 1789, când gărzilor regale li s-a ordonat să nu opună nici o rezistenţă unei mulţimi profund etilizate (după cum scrie negru pe alb şi Pierre Gaxotte) ce venea la Versailles. Beţivi şi vagabonzi care au luat pe sus familia regală şi, agitând baionetele în care erau înfipte capetele ofiţerilor, a condus-o în prizonierat la Paris. * Pentru ceea ce va urma gestul retezării capetelor este unul premonitoriu şi este prima procesiune publică în care ţestele umane sunt folosite ca simboluri ale biruinţei asupra unui duşman, deocamdată nenumit. * Culmea, a doua zi, Ludovic a dat o proclamaţie în care se felicita că a venit la Paris pentru a primi „dovezile respectuoase ale iubirii şi fidelităţii locuitorilor”* Delirium tremens clar al mulţimilor, după care, spun medicii, urmează stările de Panică. Sau Teroarea. Cu o ghilotină în semn de justiţie absolută. Sau o beţie a sângelui nemaiîntâlnită vreodată. * Şi-atunci cum să nu te miri că Franţa eternă a ieşit teafără din aburii beţiei de la 1789 ?! * Uneori, la 14 iulie, mă gândesc la cuvintele lui Charles de Gaulle : “E greu să conduci o ţară care are peste 500 de sortimente de brânză”. Fiindcă brânza se mănâncă la finele mesei cu un pahar de vin, nu-i aşa?

La "iertarea" Mitropolitul Corneanu de către Sf

marcel_tolcea — Thu, 10 Jul 2008 12:18:22 UT

* În urmă cu mai mulţi ani, atunci când a vorbit despre o carte a celui ce a fost Părintele Mihail Avramescu, Domnul Andrei Pleşu a făcut o observaţie care situează religia şi cultura într-un raport pe care l-aş crede mai degrabă dezirabil decât antagonic: „Din păcate, oamenilor de cultură le lipseşte adesea problematica Bisericii, iar Bisericii îi lipsesc uneltele oamenilor de cultură.” * Observaţia sa, delicată şi melancolică, cred că s-ar însenina de îndată ce ar avea în vedere personalitatea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului.* Fiindcă, înainte de vorbi despre covârşitoarea prezenţă în mijlocul ortodoxiei române, comunitatea culturală a Timişoarei sărbătoreşte cei 80 de ani ai unui Mitropolit-Cărturar. Şi aş sublinia de îndată liniuţa de unire ce aduce laolaltă două faţete ale unei mereu consecvente cu sine personalităţi. Doctor în teologie de la 26 de ani, traducător, autor al unor cărţi fundamentale în domeniul patristicii, „semănător” de articole cu varii teme dogmatice ori din veac, Dr. Nicolae Corneanu şi-a exemplificat mereu vocaţia sa de Om al Bisericii prin intermediul studiului literaturii şi filozofiei. De altfel discipline pe care le-a urmat în paralel cu studiile teologice. Nu de puţine ori, în sânul Bisericii Ortodoxe un asemenea unghi de abordare trezeşte anumite reţineri, chiar tăceri politicoase. Ceea ce nu înseamnă neapărat refuz categoric, dar, oricum, grila culturală nu este în uzanţa obişnuită a hermeneuticii de acest tip. Ceea ce face ca gestul Înalt Prea Sfinţiei sale să fie unul mult mai profund şi cu mult mai multă substanţă decât ar părea în lumea mirenilor. Unde cultura este, din păcate, singurul loc de reconfortare spirituală. * Am spus şi la Uniunea Scriitorilor unde a fost sărbătorit vinerea care a trecut : Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Nicolae Corneanu este un om-simbol în sens etimologic. Fiindcă, după cum se ştie, la greci, symbolon era gajul de recunoaştere, îndeobşte un obiect, o monedă (tessera hospitalitatis) tăiată în două ale cărei părţi care, dacă erau apropiate (sym-ballo) şi se potriveau, serveau drept probă a relaţiilor de prietenie, ospitalitate sau de alianţă. Interesant e că opusul lui symbolon este, din această perspectivă, diabolon — cel care desparte, dezbină. Ceea ce ne atrage atenţia că, funciarmente, menirea unui Păstor Spiritual este aceea de a apropia, de a uni. Or, în cazul de faţă avem de-a face cu o viaţă care a unit mereu : cultura cu religia, religiile prin vocaţia ecumenică la Timişoara şi în lume, confesiunile - prin gestul faţă de greco-catolici ş.a.m.d.

PS Acest articol a apărut în revista "Orizont" în noiembrie 2003

Conspiraţia românilor împotriva românilor

marcel_tolcea — Sat, 05 Jul 2008 21:23:16 UT

În primăvara lui 1989 ştiam că, “până la finele anului Criminalul va fi lichidat” şi că din primul guvern democrat al României postbelice vor face parte doi dintre coordonatorii volumului Perspective globale ale omenirii apărut la Editura Tehnică şi Ştiinţifică în acel an. De frică, atunci, nici îndrăzneam să răsfoiesc lucrarea prin librării şi abia în ianuarie 1990 am văzut despre cine e vorba: Ion Iliescu şi Serghei Celac.
Iată – aţi punea grăbit concluziona – un strălucit exemplu de conspiraţie care a reuşit! Numai că eu o să vă dezamăgesc de îndată şi o să vă spun că nu cred în conspiraţii şi în teoriile conspiraţioniste. Şi nu cred deloc, mai ales când este vorba despre o conspiraţie pritocită de români.
Prima mea neîncredere vine din faptul că în spaţiul nostru mental, al României, ceea ce este valabil , de pildă, la 9 dimineaţa nu mai are nici o actualitate în după-amiaza aceleiaşi zile, darămite într-un interval mai mare de timp, cum ar presupune o atare manevră.
Al doilea motiv – poate mult mai temeinic – este că, sub teoria conspiraţiilor de tot felul noi, românii, ne autoscuzăm, ne cauţionăm extrem de plauzibil toate neputinţele, eşecurile, neîmplinirile. E foarte uşor să spui – mai ales acum, în ultimele zile, când a devenit o modă! – că Occidentul , FMI-ul Banca Mondială şi alţii nu ne vor binele, că au ceva cu noi, că România este adusă la faliment de marea finanţă sau de cine mai ştiu eu.
Privită cu mai mult sânge rece, situaţia necesită cel puţin câteva corecţii.
Mai întâi, să ne amintim că, în 1990, România nu mai avea datorii. Cine a păpat noul salam fără soia, cine a primit miliarde de dolari şi nu s-a mai ştiut de ei? Americanii, ungurii, evreii? Nici vorbă. Ei au dat, noi le-am păpat! Noi!
Ba chiar printre prădătorii minunatelor noastre bănci sau pustiitorii de întreprinderi de stat (avicole şi Comtimuri) nu s-a găsit picătură de sânge străin, de parcă ai noştri învăţaseră în clasele mici, din manualele de istorie, numai tehnica pârjolirii!
Bine, bine, veţi cârcotăşi imediat, dar cum se face că Ungariei, Poloniei şi Cehiei li s-au cam anulat din datorii, în vreme ce nouă FMI-ul ne mai dă încă şi una peste ceafă în loc de bănuţi.
Răspunsul e, din nou, de o banalitate stupefiantă: nu are ceva cu noi în mod special, ci, pur şi simplu, în România, de 9 ani, guvernanţii cântă aproximativ aceeaşi partitură a jumătăţilor de măsură. Care nu duc la nimic şi care nu au rezolvat nici măcar o zecime din marile probleme ale economiei noastre, ba chiar le-au acutizat şi mai mult.
Noi nu avem, se spune, o diasporă capabilă să facă un lobby eficient pentru a ajuta România. Ceea ce e şi mai grav e că nu prea mai avem români mari personalităţi prin alte colţuri de lume. Mulţi, prea mulţi au părăsit ţara din lipsa oricărei speranţe şi, adesea, scârbiţi de singura conjuraţie reală: cea a românilor împotriva lor înşile şi împotriva valorilor lor.
Chiar nu vă întrebaţi cum se face că, dintotdeauna, marile personalităţi ale României au urmat calea exilului tocmai pentru a se face cunoscuţi omenirii?
Cei care au plecat, au reuşit să plece, s-au exilat într-o altă ţară. Mulţi dintre cei excepţionali care au ratat momentul au urmat un exil şi mai greu. Cel în sticla de alcool.
De unde nu prea mai există repatriere!

Elite şi proşti

marcel_tolcea — Mon, 30 Jun 2008 21:26:34 UT

De ce România nu pare a fi o ţară condusă de elite, ci chiar de “altcineva”? Răspunsul cel mai simplu e unul istoric: fiindcă adevăratele elitele fie au fost distruse în timpul comunismului, fie au ales calea exilului. Sau poate că vorbim despre lucruri complet diferite sau la autoproclamări şi asistăm la nesfârşite contestări atunci când ne referim la elitele culturale.
Îndeobşte, sociologii au ajuns la un consens cu privire la faptul că există elite conducătoare şi elite conduse. Paradoxul face că tocmai elitele conduse exercită cu adevărat presiune asupra elitelor conducătoare. Prin faptul că au autoritate şi nu putere, o distincţie esenţială ce vine din Evul Mediu când descria relaţia dintre puterea statală şi cea a Bisericii. Elitele conduse nu se legitimează, ci sunt legitimate, fiindcă sunt plauzibile. Iar validarea mediatică a acestor elite coincide chiar cu crearea efectului de agendă: impunerea temelor importante ale momentului. Aşadar, elitele pot fi considerate minorităţi valorice creditate mediatic tocmai fiindcă elementele constitutive — performanţă, notorietate, prestigiu, carismă — nu înseamnă nimic fără mediatizare.
De regulă, elitele sunt purtătoare ale unui mesaj adversativ, univoc, opus tendinţei generale. Din acest unghi, formula conform căreia elitele sunt rupte de mase, de popor e o stupizenie, fiindcă rolul elitelor constă chiar în faptul de a nu fi în tonul general, unanim, de minimă rezistenţă. Elitele fie se opun unui statu quo, fie îl nuanţează. Dar nu se opun masei, ci stultocraţiei, adică “domniei celor proşti”. Din păcate, în nici o limbă nu există un cuvânt care să traducă expresia “domnia, puterea lichelelor”.
Fiindcă viaţa mediatică românească e mereu gâdilată de vizitele unor şacali pe la Parchet, am să citez mai jos consideraţiile unui mare sociolog, Vilfredo Pareto, cu privire la performanţa diferitelor elite:
“Celui care nu reuşeşte decât să nu moară de foame, îi vom da 1. Celui care este internat într-un azil de săraci, îi vom da 0. (...) Escrocului abil, care ştie să-i înşele pe oameni şi să scape de pedepsele din Codul penal, îi vom da 8, 9 sau 10, după numărul celor pe care i-a înşelat şi cantitatea de bani pe care le-a sustras-o. Micul găinar, care fură un tacâm de la masă (...), va primi.”
Textul a apărut în 1916 şi pare scris special pentru imediatul acum.

Misterul solstiţiului de vară

marcel_tolcea — Mon, 23 Jun 2008 21:07:32 UT

Ziua solstiţiului de vară este celebrată pretutindeni în lume cu o intensitate aparte. Din vremuri imemoriale, solstiţiile au fost interpretate ca “porţi” de comunicare cu cosmosul, dar şi cu lumea de dincolo. În tradiţia pitagoreică, solstiţiul de vară reprezintă poarta prin care cad sufletele spre pământ, iar solstiţiul de iarnă reprezintă poarta prin care sufletele se întorc în ceruri. În creştinism, data corespunde cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, iar popoarele din răsăritul Europei adaugă momentului o semnificaţie aparte, cea a Nopţii de Sânziene, când cerurile se deschid şi animalele prind grai. Numai şi numai în acea noapte — spun obiceiurile populare româneşti — se pot culege ierburile magice eficiente. Basmele româneşti, dar şi tradiţiile folclorice vorbesc despre noaptea în care se culege „iarba fiarelor”. Dar şi despre „cununa de Sânziene” cu care se poate ghici durata vieţii. Este un interval temporal privilegiat, încărcat cu deosebite forţe magice fiindcă, astronomic vorbind, Soarele este la apogeu. Ceea ce înseamnă triumful Focului dătător de viaţă, al Luminii.
Filologii cred că etimologia cuvântului Sânziene are legătură cu Sfântul Ioan, fiind o preluare din latină : Sanctus Dies Johannis. Alţi savanţi apropie numele de Sancta Diana, fiindcă, în limba română, opinând că cuvântul zână vine de la Diana.
Doi mari scriitori ai literaturii române — Mihail Sadoveanu şi Mircea Eliade — au scris despre clipa magică a solstiţiului de vară : Nopţi de Sânziene şi, respectiv, Noaptea de Sânziene. Ambii au fost masoni, ambii au fost iniţiaţi în taine aparte.
Şi, fiindcă am scris în rubrica de faţă despre unele aspecte ale Masoneriei, ar trebui subliniat că ea acordă acestei date o semnificaţie particulară. De fapt, dacă ar fi să ne ghidăm după momentele ei de răscruce ori de sărbătoare, ar trebui de îndată să observăm că principalele repere istorice ale Ordinului sunt în legătură cu ziua 24 iunie. În ziua sfântului Ioan al verii a anului 1313, Pierre d’Aumont, Mare Maestru de Auvergne al Ordinului Templierilor, prezida primul capitlu scoţian, adică prima reuniune a cavalerilor templieri fugiţi de prigoana regelui Franţei. Un an mai târziu, la aceeaşi dată, Robert Bruce, regele Scoţiei, învingea la Bannonckburn. Ieşind din timpul mitic, la 24 iunie 1717 a luat naştere Marea Lojă de Londra, “mama” francmasoneriei moderne, “speculative” sau “simbolice”. De asemenea, numai şi numai 24 iunie este ziua în care este instalat Maestrul Venerabil.
Fixarea unor ceremonii iniţiatice la această dată vine de pe vremea corporaţiilor meşteşugăreşti, a ghildelor, când Maestrul era ridicat la rangul de “magnificat”, fiindcă reperul temporal al solstiţiului era în strânsă legătură cu ideea de creştere, de spor, tocmai datorită faptului că — aşa cum spuneam la început — ziua începe să fie mai mare decât noaptea, iar lumina învinge tenebrele.

Semnătură şi chip

marcel_tolcea — Fri, 20 Jun 2008 22:06:16 UT

* Nu doar românul, ci şi, în genere, omul de pretutindeni e născut scriitor-semnător. Scrie şi, mai ales, semnează pe unde apucă : pe copertele unor cărţi, pe ziduri de clădiri sau de peşteri, pe scoarţe de copaci, pe lemnul băncilor din parcuri sau amfiteatre, pe fesele proprii sau ale altora, pe asfalt, pe afişe, pe bani, pe etichete, pe caroserii, pe vitrine. Pe net! De fapt, pe orice. Există o poftă imensă a Omului de a lăsa dovada trecerii sale prin acel loc, drept pentru care nu mai miră pe nimeni un asemenea gest. * Am găsit pe scândura paturilor din staţiuni de odihnă dovada că acolo au dormit şi Gicu, Ducu, Meri, Veti, Ramona ş.a.m.d. * Iar pe zidul din dreapta unui bancomat am citit că oricând o pot suna pe Leni dacă am nevoie de ceva.* E bine, e rău? * După câte ştiu, locul cu cele mai multe semnături din lume e casa Julietei din Verona, o casă pe ale cărei ziduri interioare s-au strâns poate milioane de semnături. De cupluri. Unele peste altele, într-o firească pasionalitate a încolăcirii literelor. Am amintit-o fiindcă mi se pare singurul loc în care semnăturile îşi justifică într-un fel prezenţa, fiind un soi de gaj, de legământ magic. În rest, cred asemenea gesturi sunt fie semnul unei benigne imaturităţi, fie al unei nebunii ce se cheamă paranoia. * Mai mult decât semnătura, a devenit de mult o practică prezenţa imaginii Cuiva acolo nu te-ai aştepta. Asta într-un soi de idolatrie mai mult sau mai puţin recentă. * Cine nu îşi aminteşte de nebunia eternelor portrete ale secretarului general plasate peste tot. Chiar şi în centrul unei vitrine de la o expoziţie chinologică!* Sau, ca să dau şi un exemplu din aria culturii, să ne amintim că Dali a eternizat chipul soţiei sale, Gala, pictând-o numai şi numai pe ea. Chiar şi atunci când a reprezentat-o pe Fecioara Maria! Blasfemie sau nebunie? Poate amândouă deodată. * Ca un amănunt juridic ciudat, în antichitatea romană, contractele juridice care nu se putea semna în prezenţa unui reprezentat al Împăratului, aveau valabilitate numai dacă erau parafate sub portretul oficial al acestuia! * Astăzi, diverşi inşi se trezesc că vor să le apară chipul pictat prin biserici, clădiri de partid şi de stat, muzee, manuale, bannere, bancnote.
Nu-i chip să scapi de ei!

Filme care imi plac

marcel_tolcea — Wed, 18 Jun 2008 20:52:13 UT

Sunt un reacţionar, un învechit, un bombănitor şi nu îmi plac prea mult filmele ce trec de anii 90. Tot mai multe ţâţe sub un singur decolteu, tot mai accentuate actriţe fesiere, tot mai apretată corectitudine politică, tot mai mult computer igrasios în imagine şi tot mai multă demenţă în loc de nebunie. Tiruri întregi de probleme inventate, personaje fără subconştient care vor să sugă din nefericire ca dintr-un Pepsi Light, să nu se obezeze nevrotic.
Ştiţi ce nu mai se vede prin filme? Nici o tipesă de anvergura Giuliettei Masina. Găsiţi filmul lui Fellini, Nopţile Cabiriei, ca să înţelegeţi cum poate intra o actriţă-femeie într-un local de lux legănând-şi poşeta.
Aţi ghicit, mie îmi plac altfel de filme. Alea sovietice şi postsovietice, poloneze, ceheşti, italieneşti, chinezeşti, sud-coreene, franţuzeşti, spanioleşti, câţiva nemţi. Dar puţine, exagerat de puţine filme americane. Luat la repezeală, dintre regizorii americani ai ultimilor 20 de ani, frecventez Tarantino, Jarmusch şi Linklater. Îmi place Dead Man, dar aş fi preferat să nu îl văd pe Johnny Depp cât îi de tâmpiţel la Jay Leno, ultimul un fel de God Rose (Teo Trandafir). Ador în schimb Coffee and cigarettes. La limita suportabilului de verbios şi filozofard, am văzut de 3 ori Waking life al lui Linklater. Un desen animat. De fapt, un desen suprapus peste celuloid, tot aşa cum visele sunt osânza suprasensibilă a stării de veghe. Pentru inşii echilibraţi, un excelent dezechilibrant. Iar dacă vreţi un alt desen animat de clasă, cereţi prietenilor Les triplettes de Belleville.
Ca să vedeţi ce imperiu de filme au făcut sovieticii, mergeţi la http://www.kinoglaz.fr/index.htm şi puteţi imediat înţelege. În franceză. Ca să alegeţi un film de oriunde, lăsaţi-vă pe ochiul juriului de la Cannes: http://www.festival-cannes.fr/
Căutaţi rapid, dincolo de Prut: Sokurov (Russian Ark), Kim Ki Duk, 3Iron, 2046, de Wong Kar Wai sau Adieu, ma concubine, de Chen Kaige.

Două minciuni patriotice

marcel_tolcea — Sat, 14 Jun 2008 18:07:34 UT

1. În 1990, pe la sfârşitul anului, însoţeam prin Timişoara o delegaţie oficială din Franţa ce venise aici pentru stabilirea unor noi contacte culturale. Fusese o dimineaţă dificilă: cel mai greu era pentru oaspeţi să înţeleagă cum de mai exista cultură pe vremea lui Ceauşescu. Disperat, cu o abia reţinută notă de iritare, încercam să le explic cum se dădeau anumite cărţi pe sub pult. Ei întrebau, de îndată, dacă era vorba de cărţi împotriva dictatorului şi, dacă nu — ziceau —, ce rost are să ţii cărţile sub pult dacă se vând atât de bine?! De fapt, am impresia că nici nu prea credeau, dar se prefăceau că îi interesează fenomenul. În fine, am mai vorbit de tiraje şi când le-am spus că o carte de poezie dintr-o colecţie de masă — Biblioteca pentru toţi, de pildă — se tipărea într-o sută de mii de exemplare, asta a pus capac amabilităţii lor: Imposibil, o carte de extraordinar succes se tipăreşte, în Franţa, în cel mult 10 000 de bucăţi!
Am socotit încet, în gând, că dacă la peste 50 de milioane de francezi culturali ajung 10000, asta înseamnă o carte tot la 5 000 de suflete de galoroman. Ceea ce mi-a mai şters puţin din complexul cultural, unul ereditar probabil.
Şi uite aşa, cu statistica asta în minte, am pornit cu domniile lor prin Timişoara, la bordul unei maşini oficiale care, în drum, a trecut şi prin faţa COMTIM-ului. Unde, dacă mai ţineţi minte, se mai formau nişte cozi ce dădeau înconjor cartierului. “Ce fac oamenii aceia acolo?”, a întrebat şeful delegaţiei culturale. “A, ce să facă, e o lansare de carte”, am răspuns eu cu cel mai firesc aer. (Ca un amănunt tot statistic, dialogul s-a reluat abia la Şag.)
2. Dintre profesorii Fulbright care au predat la Universitatea de Vest, Hary Morgan este un personaj cu totul aparte. Fost Senior editor şi director la Reader’s Digest — o publicaţie cu câteva milioane tiraj — a cunoscut şi intervievat nume de primă mărime ale vieţii culturale americane, printre care l-aş aminti doar pe Hemingway. Atunci când l-am întâlnit prima oară, am aflat că, în 1976, Hary organizase Ambasadorii Prieteniei în România şi întâlnirea lui Ceauşescu cu senatorii americani. Coincidenţa face că în acea vară lucrasem pe litoral, la hotelul Neptun, unde “the representatives” fuseseră cazaţi. Ţineam minte data — 21 august, şi cele peste 100 de valize pe care le-am cărat în acea zi pentru care am primit circa 40 de tenchiu-uri, ceea ce înseamnă unul la două valize.
Hary s-a bucurat că, teoretic, ne cunoşteam de atunci şi chiar mi-a spus că parcă îşi aminteşte de un boy plăpând cu părul lung, adică eu. În buna tradiţie a americanilor, m-a întrebat care a fost cariera mea ulterioară celei de cărător de bagaje. I-am spus că sunt cadru universitar la stat şi prodecan la o universitate privată. “Grozav”, a exclamat el imediat. Dar mândria mea subită de fost bagajist mi-a dat ghies să îi trag o minciunică patriotică, aşa că l-am întrebat dacă îşi aminteşte de portarul înalt şi solid al hotelului. A ridicat ochii în sus a efort de memorie şi a dat uşor din cap. “Acum e rector”, am zis eu.
P.S. Profesorul Hary Morgan, stabilit după 1996 la Timişoara, a trecut, anul trecut, la cele veşnice. Fie-i memoria luminoasă!

De ce sunt fericiţi "cei săraci cu duhul"

marcel_tolcea — Tue, 10 Jun 2008 09:32:01 UT

De câte nu am auzit sau chiar am exclamat "Fericiţi cei săraci cu duhul"! Cu siguranţă că ne-am gândit atunci la o anume iresponsabilitate ce le conferă persoanelor în cauză un statut privilegiat, de vreme expresia "sărac cu duhul" nu înseamnă doar lipsit de inteligenţă, ci şi prostie sau chiar nebunie.
Cum bine se ştie, propoziţia este prima parte dintr-o frază care, întreagă, sună astfel: "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor" (Matei, 5,3). Mai puţin se ştie însă că este vorba despre o frază din predica Mântuitorului de pe munte şi că această frază este prima dintre fericiri. Din perspectiva unui asemenea viziuni, e greu de acceptat, în orice logică, faptul că împărăţia cerurilor este rezervată doar celor ieşiţi din sfera normalităţii, celor proşti sau ne-buni.
În acest caz, apar trei ipoteze corective: prima, că este vorba despre o traducere improprie a textului; a doua, că nebunia are valenţe sacre ce s-au pierdut de-a lungul vremurilor; a treia, că sensul frazei se află dincolo de aparenţa lui şi că ar trebui citită altfel.
În traducerea franceză, citim "Bienheureux les pauvres en esprit", ceea ce se traduce prin "Fericiţi cei săraci în duh", fiindcă "săraci cu duhul" se spune "pauvres d'esprit". Şi într-o Concordanţă biblică găsim o trimitere la Luca, 6,20: "Ferice de cei săraci în duh".
Cât priveşte o doua ipoteză, este cert că nebunia a avut, din antichitate până în zorii modernităţii, o strînsă legătură cu sacralitatea. O spune răspicat Platon în Phaidros, prin gura lui Socrates: "Cele mai mari binefaceri ajung la noi pe calea nebuniei", "cu condiţia ca nebunia să fie un dar divin". Tot din Platon, aflăm că există patru feluri de "nebunie sacră": profetică (inspirată de Apolo), rituală (inspirată de Dionysos), poetică (inspirată de muze) şi erotică (inspirată de Afrodita). Cu alte cuvinte, profeţii, ca şi poeţii, se înrudeau prin acest privilegiu de a comunica cu divinul, de a transmite şi de a face înţeleasă "bolboroseala divină".
În Evul Mediu, nebunii oficiali, adică bufonii, aveau o funcţie sacrală şi prin faptul că, în formă ludică, ei transmiteau adevăruri profunde. Un asemenea nebun-înţelept (morosoph) ar fi fost şi Don Quijote.
În fine, să încercăm o altă lectură a propoziţiei: Fericiţi cei săraci, cu duhul. Asta înseamnă că nu despre "cei săraci cu duhul" este vorba aici, ci despre cei săraci care, fiindcă au ales, între lumea cea pieritoare şi mântuire, pe cea din urmă, stau astfel în duh. Iată de ce aceasta este chiar prima dintre fericiri!

România, ţara turismului la morminte!

marcel_tolcea — Sat, 31 May 2008 16:54:18 UT

Mai de mult, unul dintre cunoscuţii mei a emigrat în Australia. Era la capătul a trei-patru ani de drumuri şi demersuri la ambasada Australiei de la Belgrad, dar, mai ales, la capătul a zeci de ani de umilinţe pe care România i le “oferise” din plin, chiar şi după 1989. Când l-am întrebat de ce pleacă aşa departe, el mi-a replicat doar atât: “Departe de ce?”
Cum la fel de sec a replicat un altul, ce se pregătea pentru Noua Zeelandă, la observaţia că pleacă “la mama dracului”: “Mama dracului e aici!”
De ziua morţilor, cele două răspunsuri mi-au revenit în minte cu o acuitate aparte. Mai întâi, fiindcă, de 1 noiembrie, cei plecaţi “afară” se întorc în ţară pentru a se reculege la mormintele celor dragi. Stranie metamorfoză de-o zi, cimitirele româneşti au masca, aparenţa celor mai luxoase şi aglomerate parcări; iar cei care trec prin preajma fostelor aşezări şvăbeşti simt plutind dinspre cimitire mirosuri de parfumuri şi coloniale ciudate, necunoscute. Pentru că limuzinele şi rafinatele arome sunt ale celor ce au stat cândva în România. Şi care, în covârşitoare majoritate, sunt legaţi de România doar prin aprox. 8 metri cubi de pământ. Sau ar trebui să fie, fiindcă primul răspuns de mai sus, “Departe de ce?”, arată că şi acest reper se clatină.
Sau că noi, românii, am ajuns la o depăşire a disperării şi la un naufragiu în maladiv, de vreme ce anularea, ruperea brutală a tuturor legăturilor afective cu cei mai dragi, uitarea părinţilor decedaţi, de pildă, e semn de grea boală a sufletului.
Curios, l-am întrebat pe un alt cunoscut care vine în ţară doar de Ziua morţilor, dacă nu s-a gândit să îşi ducă rămăşiţele pământeşti ale părinţilor în Austria, unde locuieşte de peste 15 ani. Fiindcă, presupuneam eu în acest absurd dialog, morţii obţin mult mai uşor viză în spaţiul Schengen după ce au obţinut şedere definitivă în spaţiul Thanatos, al morţii. Ştiam că întrebarea e nedelicată, că are în ea un mare sâmbure de cinism, poate de nebunie, dar mai ştiam că pentru el acest spaţiu, spaţiul meu, nu mai reprezintă nimic. Ceea ce – trebuie să vă spun – îmi dă copleşitoarea şi umilitoarea senzaţie de a aparţine nu unui popor, ci unei asociaţii de locatari cu numele România. Sau că aparţin unei Românii funerare ce nu mai are de oferit nimic în afara spaţiului amintirii. Pentru cei plecaţi dar şi pentru cei încă rămaşi. Că suntem o ţară a turismului la morminte, un turism nici măcar de sezon, ci de o singură zi, pe care, culmea, începem să-l pierdem.

Nota: Articolul e postat si pe Brand de Romania! Alaturi de flegmele de rigoare ale unor admiratori.

Despre societăţile secrete (3)

marcel_tolcea — Fri, 23 May 2008 22:25:34 UT

Comunism şi francmasonerie
E de ajuns oare faptul că steaua cu cinci colţuri este un simbol comun Masoneriei şi comunismului pentru a deduce de aici că între cele două fenomene există indubitabile legături?! Unii dintre autori, mai puţin dotaţi cu precauţii ştiinţifice, văd în acest lucru un semn clar de îngemănare. Mai mult, unele lucrări dedicate masoneriei scriu despre o legătură ocultă cu comunismul, ba chiar insinuează până la delir o conspiraţie mondială având ca stâlpi principali Masoneria şi comunismul. De regulă, autorii acestor “studii” sunt legionari sau se bazează pe aşa-numitele dezvăluiri ale unui fals întocmit de Poliţia secretă ţaristă, Ohrana, intitulat Protocoalele înţelepţilor Sionului.
Singura legătură directă dintre comunism şi societăţile secrete este faptul că autorul Manifestului Partidului Comunist, Karl Marx, a făcut parte dintr-o organizaţie secretă, Liga celor Drepţi. Ceea ce trebuie de îndată nuanţat e faptul că organizaţia nu avea nici o legătură cu Masoneria, în ciuda devizei “Toţi oamenii sunt fraţi”. Prima jumătate a veacului trecut a cunoscut o efervescenţă aparte a societăţilor secrete conspirative, dintre care cele ale socialiştilor utopici făceau o figură aparte prin credinţa nestrămutată într-o nouă umanitate a egalitarismului total. Ceea ce, evident, nu avea cu nimic de-a face cu gradele şi ierarhia masonică, darămite cu ceremonialele iniţiatice.
Despre Lenin s-a speculat că ar fi fost mason şi că ar fi fost iniţiat fie în Franţa, la Belleville, fie în... Turcia. Nimic nu este confirmat de documente. Se ştie, în schimb, că Troţki a scris o broşură extrem de violentă la adresa Masoneriei. Iar atitudinea ostilă a lui Lenin la adresa Masoneriei după 1917 s-ar putea datora şi faptului că numeroşi menşevici — printre care şi Kerenski — au fost iniţiaţi în lojele din Apus. Înainte de toate însă reacţia virulentă pe care au avut-o este consecinţa firească a faptului că, indiferent de ţară sau de timp, comuniştii au dorit să aibă controlul absolut asupra societăţii. Aşa se face că, la Congresul al IV-lea al Internaţionalei Comuniste, în 1922, a fost proclamată doctrinar incompatibilitatea dintre socialism/comunism şi Masonerie. Comisia franceză a Internaţionalei a fost condusă chiar de Troţki şi acesta a reuşit să îi determine pe fraţi să demisioneze. (În replică, Liga Pentru Drepturile Omului şi Amnesty International a exclus din rândurile ei orice comunist sau simpatizant comunist.)
A fost o ruptură între Masonerie şi partidele comuniste care a durat, în Europa occidentală, până după război. În SUA, şi astăzi Masoneria consideră că între principiile ei şi cele comuniste există o definitivă “incompatibilitate”.
O “incompatibilitate” contrazisă de o realitate istorică unică în peisajul comunismului mondial : Cuba. O ţară unde Masoneria nu numai că nu a fost desfiinţată, dar se bucură de un puternic sprijin oficial. Numărul masonilor este foarte mare în comparaţie cu populaţia — circa 20 de mii, în 324 de loje (în 1984). Explicaţia este foarte simplă : Fidel Castro şi companionii săi au fost masoni în momentul în care au preluat puterea.

Despre societăţile secrete (2)

marcel_tolcea — Mon, 19 May 2008 20:03:52 UT

Există o conspiraţie a Masoneriei?

Am făcut, în rubrica trecută, în mare viteză, un foarte sumar inventar în legătură cu societăţile secrete şi cu legăturile lor cu istoria profană. Printre primele cuvinte pe care le enumeram atunci în legătură cu societăţile secrete era şi “conspiraţie”. Fiindcă sintagma “conjuraţia lojelor”, adică a Masoneriei, a devenit de mult un loc comun, o să încercăm astăzi să vedem care sunt unele faţete ale acestui subiect vast şi, desigur, interminabil.
Prima lucrare modernă care susţine că există o conjuraţie universală a Masoneriei îi aparţine unui abate francez, Lefranc, şi a apărut în 1791 : Vălul ridicat pentru curioşi sau secretul revoluţiei revelat cu ajutorul franc-masoneriei. Un an mai târziu avea să apară o alta al cărei titlu spune totul despre conţinutul ei — Conjuraţia împotriva religiei catolice şi a suveranilor, al cărei proiect, conceput în Franţa, trebuie executat în întregul univers. Nici una dintre cărţi nu are succes şi abia în 1788-1789 vor apărea patru volume ale altui cleric francez, abatele Barruel, care vor face carieră în istoria ideilor cu privire la teoria conspiraţiei.
În Memorii pentru a servi la istoria iacobinismului, Barruel nu enunţă doar ideea complotului universal, ci şi construieşte o adevărată teorie despre “arierloje”, adică “loje din spate, necunoscute”. Expresia — după cum s-a dovedit ulterior — nu are nici o acoperire istorică însă va hrăni pamfletele antimasonice şi chiar va inflama spirite presupus obiective cum ar trebui să fie cele ale istoricilor. Ar fi vorba despre nişte loje ignorate de masonii naivi unde o mână de aleşi urzeau comploturile ce urmăreau schimbarea la faţă a Europei. Ceva totuşi era adevărat în teoriile sale. Barruel confunda sau identifica Masoneria cu o societate secretă deosebit de activă între 1778 şi 1785, Iluminaţii din Bavaria. “Iluminaţii” erau nişte revoluţionari anarhişti în sensul modern al termenilor ce complotau împotriva capetelor încoronate ale Europei. Mai mult, aveau în vedere, pur şi simplu, un program ce semăna izbitor de mult cu cel de peste circa 250 de ani, al bolşevicilor : exterminarea fizică a aristocraţiei şi a preoţilor, confiscarea proprietăţilor, anularea rangurilor, desfiinţarea căsătoriei (şi asta au făcut bolşevicii!), anularea frontierelor, anularea oricărei legi, adică anarhie absolută. E uşor de înţeles cum înţelege toate acestea un preot, iezuit pe deasupra.
Ceea ce e mult mai greu de demonstrat se referă la faptul că Revoluţia franceză ar fi fost opera Masoneriei. Ca şi Lefranc, Barruel crede că abolirea monarhiei şi executarea regelui în 1792 nu ar fi decât efectul blestemului templierilor care ar fi adevăraţii întemeietori ai Masoneriei, conform unei legende cu un evident iz ficţional. Dacă Revoluţia franceză ar fi fost fructul Masoneriei, este de la sine înţeles că această societate secretă nu ar fi fost interzisă. Ducele de Luxembourg, Marele Maestru al Marelui Orient, pleacă în exil unde moare. Sute de masoni au fost ghilotinaţi, iar cel mai interesant lucru este că atunci când a izbucnit Revoluţia, masonii au făcut pentru regele lor, la ieşirea din Hôtel de Ville, aşa numita “boltă de oţel”, ca semn al solidarităţii.
Istoricii serioşi ai Masoneriei spun că nu numai duşmanii Ordinului au îmbrăţişat această teorie, ci şi destui masoni care — fără să se aplece asupra veridicităţii datelor — au fost flataţi că sunt moştenitorii unei organizaţii ce a schimbat soarta lumii.

Câte ceva despre societăţile secrete (1)

marcel_tolcea — Sat, 17 May 2008 13:50:08 UT

Spui “societăţi secrete” şi, de îndată, imaginaţia începe să lucreze febril : conspiraţie, secret, semne de recunoaştere, nouă ordine mondială, asasinate, răsturnări de guverne, scenarii din umbră. Departe de a fi o prejudecată a vremurilor de azi, o asemenea atitudine a fost, am putea spune, mereu constantă de-a lungul istoriei. Fiindcă, cel puţin în ultimele şapte sute de ani, nu a existat o perioadă, un secol al istoriei europene care să nu fi stat sub semnul ocult, misterios al vreunei societăţi secrete.
Aşa a fost secolul al XIII-lea, marcat de misteriosul proces al Templierilor, o organizaţie iniţiatică — după toate semnele — care, în momentul arestării capilor, în 1306, era stăpâna absolută a lumii creştine. Şi tot în acelaşi veac, se pare că Dante ar fi fost unul dintre capii organizaţiei secrete antipapale Fede Santa.
La 1420, Domul din Milano stătea într-o rână, gata să se prăbuşească. Un cunoscut arhitect al vremii, Mignot, a înconjurat imensa clădire cu nişte pânze uriaşe la adăpostul cărora, ferit de ochii curioşilor, a reechilibrat-o perfect. Pe un zid, a pus să se scrie: Ars sine Scientia nihil est. Adică Arta fără Ştiinţă nu este nimic. Ştiinţa la care se referea era Ştiinţa secretă a Societăţii Francmasonilor ale căror reţete de construcţie s-au pierdut definitiv.
Secolul al XVI-lea este al alchimiştilor. Cel următor stă sub semnul Rozicrucienilor, prima societate secretă în care se vorbeşte despre o reînnoire a lumii, despre o nouă ordine şi de “Maeştrii Necunoscuţi” care conduc omenirea. Analogiile cu noua Masonerie, speculativă, sunt evidente şi nici nu e de mirare fiindcă secolele XVIII şi XIX au fost profund marcate de conspiraţia din loje.
În 1773, masonii americani din Boston declanşează Războiul de independenţă aruncând în ocean încărcătura de ceai englezesc. În Franţa, societăţile de cultură, saloanele urzesc şi conspiră momentul Revoluţiei din 1789.
La 1848, Italia stă sub semnul carbonarismului, o societate secretă apărută la începutul secolului. De altfel, în aceeaşi perioadă, curtea regelui de Neapole se retrăgea în Sicilia, izgonită de trupele lui Napoleon. Atunci, pentru a-l proteja pe rege de bandiţii de pe insulă, s-a născut Mafia.
În 1859, masoneria română, sprijinită de cea franceză, a făcut Unirea. În 1919, la Versailles, cei şase membri ai delegaţiei române la convorbirile de pace (între care bănăţenii Traian Vuia şi Caius Brediceanu) au fost iniţiaţi în loja Ernest Renan şi au avut o cu totul altă poziţie la tratative.
Dar când vorbeşti despre societăţile secrete nu se poate să nu te referi la Ku-Klux- Klan, ETA sau Sinn Fein, ceea ce înseamnă rasism, atentate, crime, violenţă.
Câte ceva din toate cele de mai sus, în episoadele viitoare. Asta dacă, evident, am reuşit să vă trezesc interesul.

Marcel Tolcea

Înjurătura de mamă ca admiraţie

marcel_tolcea — Sat, 10 May 2008 16:13:53 UT

În România, instituţia fundamentală a relaţiei cu Celălalt este înjurătura. Şi, fiindcă înjurătura cea mai frecventă este cea de mamă, nu am exagera deloc spunând — asemenea lui Vasile Alecsandri — că românul s-a născut şi ginecolog, nu doar poet. Dar înjurătura de mamă e o chestiune mult prea serioasă pentru a fi lăsată doar pe gura amatorilor de pe stradă ori a votanţilor la alegeri! Au apărut şi studii serioase despre ea, s-au scris tratate despre cum unele popoare au dezvoltat un întreg folclor în legătură cu acest drum spre originile biologice. Astfel, un cunoscut eseist român contemporan credea că trimiterea spre origini e chiar suprema formă de aneantizare. Sau cum alte popoare, pur şi simplu, nu cunosc asemenea forme de excursii, chiar şi în utere de 5 stele! Cu alte cuvinte sunt lipsite de imaginaţie!
Ceea ce face înjurătura de mamă cu adevărat fascinantă la români este însă caracterul ei recompensator. A te înjura de mamă cu cineva trece drept semnul definitivei prietenii, iar expresia “ e dat în mă-sa” înseamnă de fapt “e un om extraordinar”!
Mai ţineţi minte povestea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte în care coconul de împărat nu voia să se nască, adică să iasă de-Acolo? Tare i-ar fi plăcut în România de azi, cred eu, fiindcă numa’ şi numa’ înapoi acolo ar fi fost dânsul trimis!

Dumnezeu, mecanicul nostru auto

marcel_tolcea — Tue, 06 May 2008 21:25:04 UT

“La coborârea din avion, toţi redevenim atei”, spune o vorbă din folclorul aeroporturilor de pretutindeni. Înţelepciunea ei am încercat-o cu toţii, nu numai în avion, ci, mai ales, în orice situaţie dificilă când ne-au cotropit pe fiecare, ca din senin, o pioşenie şi o fervoare de care n-avuserăm habar înainte.
E de ajuns, de pildă, să strănutăm ceva mai dezordonat şi să ne trezim dimineaţa cu o supraproducţie nazală pentru a redeveni ortodocşi, catolici sau ce o mai fi. E de ajuns să plecăm la un drum mai lunguţ cu o Dacie sub standarde africane pentru a-L ruga să ajungem cu bine. (Unii punem fie o cruciuliţă sub oglinda retrovizoare, fie un autocolant cu Maica Domnului, deşi în casă nu avem loc nici de cruce, nici de icoană!) E de ajuns ca, în prag de iarnă, să îi transpire caloriferului un por pentru ca să ne rugăm, aşa, în trecere, să îl ţină bun până la primăvară. Sau chiar e de ajuns să ne luăm biletul de loto săptămânal pentru a ni-l închipui pe Bunul Dumnezeu aşezând cu mâinile Sale numerele pe care tocmai le-am scris.
De fapt, pentru noi, Dumnezeu e şi medicul de familie, şi agentul de asigurări, şi mecanicul auto, şi instalatorul, şi tot ce e nevoie la o adică, atunci când suntem la ananghie, de parcă fiecare, individual, am avea audienţă deschisă la El.
Fiindcă asta e chiar întrebarea-cheie: pot avea nea Luţă din Freidorf sau Bözsi neni din Sânnicolau Mare audienţă deschisă la Dumnezeu?
O să vă rog să nu zâmbiţi fiindcă teologii Evului Mediu au formulat o întrebare încă mai copilăroasă în problematica ei: “Dacă Dumnezeu e atotputernic, ar putea face o piatră pe care nici El măcar să nu o poată ridica?” La care au răspuns după ani de aprige dispute teologale: “Dumnezeu poate face orice cu excepţia a ceea ce se opune Atoputerniciei Sale”. Or, în prelungirea graţioasă a acestui răspuns, oare ce L-ar putea determina să nu fie disponibil mereu, aşa cum ne imaginăm noi cu atâta speranţă?
Faptul că Dumnezeu ţine audienţe cu fiecare în parte l-a spus, cu alte cuvinte, acum cinci sute ani, Martin Luther, părintele protestantismului, şi, în opinia unui celebru sociolog, acest mesaj a schimbat faţa Europei, a lumii. De fapt, Luther a transmis burgheziei (negustorimii, bancherilor) – care nu aveau audienţă la Dumnezeu din pricină că făceau bani şi luau camătă – că munca cinstită place Domnului. Că banul câştigat cinstit nu e murdar, dar că Domnul îl vede pe fiecare în parte şi îl pedepseşte pentru furt şi necinste. Pe această audienţă divină şi personală e construită bunăstarea tuturor naţiunilor protestante – Germania, Elveţia, ţările nordice, Anglia, Statele Unite ale Americii – iar modelul ei poate părea naiv şi utopic.
Aşa cum poate părea şi morala rândurilor de faţă.

Trabucul, violul si spionajul

marcel_tolcea — Sat, 03 May 2008 08:13:40 UT

Moto: Persuasiunea a scăpat mai multe femei de la viol decât fuga! (Eu)

Început de decembrie. Al doilea război mondial, undeva în Europa de Vest. Un mesaj de maximă importanţă pentru soarta frontului Aliaţilor din Mediterana trebuia să ajungă la Istanbul, iar apoi la Ankara. Calea obişnuită a telegramelor codate era foarte riscantă, drept pentru care a fost aleasă soluţia trimiterii unui spion cu instrucţiunile memorate. Agentul special ar fi urmat să ajungă la destinaţie pe o cale banală, cu Orient Expresul, fiindcă cei în măsură au hotărât că era modalitatea cea mai puţin bătătoare la ochi. După cum a şi pornit la drum!
Numai că, între timp, germanii au aflat de planurile Aliaţilor, au aflat identitatea persoanei şi i-au întins o cursă. Nu, nu s-au pripit să îl lichideze pe emisar — cum poate ar fi fost mult mai simplu —, ci au urzit o arestare a acestuia pentru motive mult mai... excitante. În compartimentul luxos în care călătorea de unul singur respectivul spion a intrat o superbă femeie şi, la doar câteva clipe, l-a somat imperativ să îi destăinuiască totul. Altfel, a zâmbit ea ameninţător — asemenea Oanei Zăvoranu —, îşi va smulge hainele, îşi va zgâria faţa şi va spune Poliţiei de tren că a fost o tentativă de viol.
Exact în clipa în care a aflat că fusese deconspirat, agentul nostru şi-a scos calm un trabuc cubanez precastrist Romeo y Julieta, l-a aprins şi, fără să scoată o vorbă, a privit tacticos — după o pauză de aşteptare — cum femeia şi-a pus planul în aplicare. Nu fără un rictus abia reprimat când a observat că eleganta doamnă avea, sub botine, peste ciorapii fini de mătase nişte şosete de lână cu zvastici. Atunci când Poliţia de tren a sosit la faţa locului, alertată de ţipetele femeii, el a spus doar atât:
“Domnilor, priviţi, vă rog, scrumul lung al trabucului meu! El arată că, de cel puţin 5 minute, stau nemişcat. Darămite să încerc a o viola pe fermecătoarea domnişoară!”
Socks, crime and violence!

Hei, priviţi Bicicleta cum îşi ţine respiraţia în roţ

marcel_tolcea — Mon, 28 Apr 2008 13:47:54 UT

În 1978, îndrăgostit fiind de o făptură K.M., i-am spus că sunt poet, fiindcă ce altceva puteai fi atunci pentru a spera la o privire ori o jumătate de zâmbet. Şi, cum ne întâlneam numai seara, când o conduceam la ghidonul unei biciclete Tohan, am conchis că eu sunt asemenea dinamului care, la lăsarea întunericului, îşi apropie obrazul de roata din faţa şi iubirea lor ţine doar cât lumina din far. Şi fiindcă trebuia să fiu altfel decât toţi cei care o aşteptau în faţă, la U, i-am zis că scriu poezii numai şi numai despre bicicletă, ceea ce, cred eu şi-Acum, a cam lăsat-o cu răsuflarea tăiată, cam cum face şi Bicicleta Dintotdeauna, fiindcă – nu ştiu dacă aţi fost informaţi – Ea inspiră aerul în roţi, fără să îl mai dea în afară. Aşa că am început să scriu poezii despre bicicletă, câte una pe seară, pe care i le citeam lui M.M., redactorul-şef al revistei O., noaptea, în Oficiul Căminului 16 din Timişoara.
De-atunci – cum poate observa oricare dintre cititorii atenţi – au trecut 30 de ani. K.M. a plecat altundeva. Bicicleta mi-a fost furată de cineva care a îmbătrânit şi el poate tot cu atât. În ce mă priveşte, am publicat cele aproximativ 2o de texte – sub titlul Bicicleta Van Gogh – prin reviste ori antologii regionale şi naţionale, le-am recitat în diverse locuri din ţară şi străinătate, cum se mai spune. Însă niciodată nu am scris despre câteva lucruri a căror importanţă teoretică mi se pare că a trecut neobservată. Fac acest lucru pentru prima oară, ca un fel de preambul al volumului ce va apărea la editura Brumar şi, evident, dintr-un scrupul ştiinţific, explicând: 1.de ce se numeşte volumul aşa; 2. de ce “Marcel” se află în directă legătură cu bicicleta şi 3.de ce Ea (ştiţi la cine mă refer când scriu asta!) este un centaur din pneumă şi oţel, la mijloc dintre spirit şi biată unealtă.
1. Această carte de versuri se numeşte Bicicleta van Gogh, fiindcă Vincent Van Gogh (1853-1890), într-o dimineaţă de iarnă – sau ce-o mai fi fost pe atunci – a anului de graţie 1888, a bătut la poarta stabilimentului din Bout d’Arles nr. 1 pentru a-i aduce domnişoarei Rachel – e drept, trecută puţin! – o bucată de ziar despre care istoria nu mai spune nimic, reţinând doar că acolo se afla, frumos curăţată, urechea sa dreaptă pe care i-o adusese în dar, aşa, să îşi amintească de el.
Desigur că dacă pictorul Nostru ar fi fost biciclet într-o viaţă anterioară – şi avem destule motive să credem chiar asta privind cerurile sale şi lanurile sale rotite – am avea aici de a face cu un mit modern despre originea bicicletei care, de-atunci (, nu mai are decât o sonerie-ureche.
Cu lob argintiu.
2. Într-un text al lui Mircea Horia Simionescu din Jumătate plus unu. Alt dicţionar onomastic, apărut în anul 1976, la p. 121, domnia sa titrează Marcel sau bicicleta cu marşarier. Faptul că prozatorul pune prenumele Marcel în legătură cu bicicleta înainte ca poeziile mele să fi existat se poate interpreta ca un destin înscris în zaţ tipografic?
3. “Cartea aparţine acelei categorii de ustensile care, odată inventate, nu mai sunt susceptibile de a fi ameliorate. Din această categorie mai fac parte: foarfecile, ciocanul, lingura şi bicicleta”, a susţinut domnul Umberto Eco la o întâlnire a librarilor italieni niţel îngrijoraţi de respiraţia tot mai grea a filelor Cărţii, atunci când sunt răsfoite.
Şi fiindcă la acea întâlnire participa şi o doamnă din Heidelberg ce venise până acolo cu bicicleta fixată pe portbagajul de pe capota minunatei ei Volvo, distinsa auditoare a ieşit pentru câteva clipe afară pentru a reveni de mână cu velociclul strălucitor. A cerut apoi o clipă doar de atenţie, a spus într-o italiană destul de corectă că prietena ei din otzel se numeşte Baum Hanelore şi a pus oarecum mirată microfonul la unul dintre ventile pentru ca toţi cei prezenţi să auză clar un oftat preromantic, german.

Mielul şi simbolistica sa

marcel_tolcea — Fri, 25 Apr 2008 19:16:03 UT

Prea ades, sărbătorile nu li se înţelege tâlcul lor profund şi duhovnicesc. Poate că biserica noastră — dar şi mulţi alţii dintre cei ce pot face acest lucru — ar trebui să explice mai îndeaproape sensul unul simboluri, dincolo de semnificaţiilor lor obişnuite, dincolo de felul în care înţelege lumea din veac. Între ele, în aceste zile, Mielul este cel dintâi simbol ce se cere dezvăluit în lumina lui dumnezeiască.
Fiindcă, înainte de a fi animalul ritualic, de jertfă, înainte de a întruchipa curăţenia şi nevinovăţia, el este chiar Dumnezeul Întrupat ce se jertfeşte pentru a mântui Lumea. „Căci Paştile nostru Hristos s-a jertfit pentru noi”, citim în Epistola către Corinteni, 5:7. Iar în Apocalipsa lui Ioan, în viziunea vremurilor din urmă, este scris că cei „o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi”, adică cei aleşi, „strigă cu glas mare zicând : Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, care şade pe tron, şi de la Mielul” (7:10).
Episodul din urmă este deosebit de interesant şi arată legătura profundă dintre simbolurile creştine şi cele ebraice. Astfel, prăpădul asupra lumii nu se dezlănţuie până ce aleşii, cei 144 000, nu vor fi „pecetluiţi pe frunte”. Adică până ce nu vor avea semnul crucii pe frunte, acelaşi semn pe care Dumnezeul Iudeilor a cerut să fie făcut pe uşorii casei, de Paştele fugii din Egipt, cu sângele mielului jertfit.
Acea pecete de pe frunte, sub formă de cruce cu braţe egale, se numea „sphragis” iar obiceiul de a o pictata sau tatua în ritualul botezului se menţine cel puţin până prin secolul al V-lea, când Fericitul Augustin scrie despre „acele crucile de pe faţă”. Abia din acel veac se va impune definitiv crucea ca simbol al creştinătăţii, până atunci creştinii având ca semne distinctive (pentru morminte, locuri de cult) mai ales mielul şi peştele. Peştele, mai întâi fiindcă era desenat sub forma unei litere greceşti alfa sau unei litere omega (Eu sunt începutul şi sfârşitul); apoi fiindcă fiecare literă ICHTUS, adică peşte în greacă, era iniţiala unei afirmaţii fundamentale : Iesous CHristos Theou Uios Soter (Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul); fiindcă Hristos a mâncat, după Înviere, peşte, acesta a rămas simbolul mesei euharistice; în fine, pentru că apostolii vor fi fost făcuţi de Mântuitor „pescari de oameni”.
De fapt, între Miel şi Cruce există o asemănare mai profundă decât pare la prima vedere. Ambele simboluri reprezintă exact contrariul lor din lumea pământească : simbolul fiinţei lipsite de orice apărare, duse cu forţă spre sacrificiu, este de fapt simbolul Celui Prea Puternic ce se face Om şi se sacrifică pe Sine pentru a împăca Lumea cu Tatăl, asemenea Noului Adam. După cum crucea Răstignirii (acea cruce romană numită „a tâlharilor”, crux dimissa) îşi pierde tâlcul suferinţei pentru a-l pune în evidenţă pe cel al Iubirii Neţărmurite faţă de propria-I creaţie, fiindcă unii teologi spun că gestul răstignirii este şi gestul îmbrăţişării lumii întregi.
Sau, poate, Crucea este amprenta divină — după cum spune Sfântul Grigore de Nyssa — cu care El se face recunoscut între atâtea şi atâtea tâlcuri. De cei ce vor să Îl vadă.

Manual de agăţat femei şi nu numai 4

marcel_tolcea — Wed, 23 Apr 2008 10:12:16 UT

Marcel Tolcea

1. Despre unele probleme comune ale sexualităţii la casele monarhice din Europa şi Orient.
O cititoare fidelă a revistei noastre, doamna M.S. din Ploieşti, mi-a trimis un mail în care, printre altele, îmi mărturisea uşor stingherită că este singura simpatizantă a monarhiei dintr-un bloc cu şapte scări dintre care patru republicane şi restul logic indiferente. De fapt, monarhista noastră din Ploieşti (pe care, în continuare, o vom numi Mona) era curioasă asupra următoarelor aspecte cu privire la fenomenul regalităţii în general:
1. dacă nu cumva dumneaei încalcă uşor Constituţia nutrind asemenea simpatii;
2. dacă alteţele lor regale au şansa să se folosească de Manualul din revista noastră, la fel cum o fac, de anul trecut, simplii cetăţeni.
Stimată Doamnă Mona din Ploieşti, am să răspund întrebărilor dvs. în ordinea importanţei, adică exact aşa cum le-aţi şi formulat.
1. Nu vă mai faceţi probleme de prisos cu încălecarea şi descălecarea textului iorgovanian! Deşi republicani prin Constituţie (prin constituţie, românii încalcă legea fundamentală încă din fragedă pruncie. Pruncii, de pildă, habar n-au şi ei acolo de vreo poveste cu fiice de preşedinţi, iar basmele cu feciorii de regi şi împăraţi se bulucesc în minţile lor în cea mai deşănţată propagandă regalistă. Dar asta nu-i tot!
La maturitate, aceloraşi români republicani unele vinuri le amintesc din nou de regalitate şi, dacă d. Ion Iliescu era mai hotărât imediat după 1989, greaua moştenire de dinainte de Dej nu ar mai putea fi evocată de un gât din Fetească regală. În acelaşi spirit, s-ar mai cuveni de urgenţă modificate corespunzător sintagme cum ar fi “împărăţia cerurilor” ,“regina balului”, “alai princiar” şi chiar “Ursus, regele berii din România” ş.a.m.d., fiindcă, se ştie, cuvântul “rege” nu datează la noi din vremuri imemoriale, de când, de pildă, Burebista era managerul dacilor. Ţinând cont de faptul că întreaga ţară traversează o grea perioadă de reformă în care foştii şi actualii foşti guvernanţi şi-au umplut buzunarele regeşte (nu am alt cuvânt!), nu ar strica şi o reformă şi în jocul de şah în care, de acum înainte, Rege şi Regina să se numească Şefu’ şi Şefa. Ascultaţi cum sună de minunat : gambitul Şefei!
După cum nu ar fi de prisos şi o aducere în contemporaneitate a albinăritului, câtă vreme numitele insecte, ignorând prefacerile moderne din lume şi moftul proprietăţii, produc pe mai departe după modelul britanic : cu Regina în frunte!
Sigur, stimată minoritară Doamnă, că nu îmi pun prea mari speranţe în toate aceste necesare adecvări lingvistice. Viaţa de fiecare zi arată că, dincolo de cuvinte, se dau în stambă chiar persoanele, iar aici lucrurile chiar încep să se complice. Nu aş vrea să vă reamintesc aici de consortul Dudă, un fruct alcoolizat care a făcut de pepene o familie cu sânge germano-grecesc care s-a retras cu demnitate din ţara lui Groza doctor Petru exact atunci când trebuia.
Ce să mai zicem, în cu totul alt sens, de Prinţul Paul pe care cartea sa de vizită îl recomandă drept “de România”, în ciuda tuturor evidenţelor exprimării sale?! Faptul că s-a hotărât, anul trecut, să candideze la fotoliul de Primar general al Capitalei e un semn. Fiindcă are din naştere vocaţie de horticultor — este nepotul din flori al regelui Carol al II-lea —, eu l-aş fi sfătuit să candideze mai degrabă pentru Primăria Timişoarei. Sub sloganul: “Un prinţ din flori pentru oraşul florilor!”
2. A doua problemă pe care o ridicaţi este mult mai importantă pentru subiectul paginilor de faţă. Înainte de a intra în detalii cu privire la monarhiile europene, aş vrea să citez o afirmaţie a unui autor spaniol de manuale pentru „delfinii” caselor regale europene, Senzualino Lindi Cortez. Parafrazându-l cu aproximaţie, am spune că viaţa sexuală a prinţilor moştenitori este singura ferită de onanie. Aceasta în ciuda faptului că anumiţi prinţi moştenitori nordici au protestat — la finele anilor 70 — în faţa unei asemenea discriminări, considerând că bărbăţia începe tocmai cu o asemenea experienţă. De umilitate, la urma urmei, datorită capului de sus în jos şi invers. Dar Maiestăţile Lor nu au fost ascultate şi, dimpotrivă, femei tot mai frumoase le-au invadat baldachinurile regale. Mai mult, în programa analitică a şcolilor particulare ei învăţând, de pe la 13 ani, tot soiul de materii. Astfel, ei deprind noţiuni elementare despre preludiu de la preludişti orientali sau britanici ultraspecializaţi în acupunctură sexuală (fuckupunctură). (Se ştiu, de pildă, foarte puţine lucruri despre o metodă de fuckupunctură aplicată favoritelor din seraiurile islamice în urma căreia aprecierea lungimilor şi duratelor este hipertrofiată, 10 centimetri fiind percepuţi cât 30 de centimetri, iar 5 minute cât o oră întreagă!)
Toate acestea s-au mai schimbat în ultimele decenii, când prinţii moştenitori sau nemoştenitori au renunţat la guvernantele special antrenate pentru a fi abordate cu aplomb şi au ieşit în stradă, prin locuri publice, la baruri, chiar discoteci. A fost ceea ce s-a numit Democratizarea Prohabelor Albastre. Tocmai pentru a nu uita cum se făcea agăţatul înainte de acea perioadă, am ales un episod din istoria zorilor monarhiei româneşti.

2.Poveste Regelui Carol I surprins în decalotaj cu o guvernantă aborigenă.
Aceasta este o poveste adevărată. Şi, ca orice poveste adevărată, ea se referă la nişte personaje importante. Este vorba despre primul nostru rege, Carol I, care, atunci când a sosit în România, şi-a jurat să devină cu adevărat român. Drept pentru care a decis, împreună cu Regina, să înveţe cât mai repede limba română şi să vorbească limba supuşilor lor în orice situaţie. În absolut orice situaţie!
Zis şi vorbit. Numai că o asemenea promisiune ar fi trebuit să ţină cont şi de susceptibilele elemente perturbatoare, printre care cel mai greu de suportat era chiar frumuseţea persoanei feminine care îl obişnuia cu fagurii de miere ai limbii române, ca să ne exprimăm în nota veacului trecut deja de un veac.
Asta face că, într-o anume zi, Regina — în cutreierarea ei prin camerele oficiale ale Palatului — să nu îl întâlnească pe ilustrul consort şi, din această cauză, să fie nevoită a da la o parte tot soiul de perdele, strigându-l, bănuim noi, cu un familiar Cuki. Căutatul, nimic. Intrigată, consoarta ajunge lângă o altă draperie mişcândă pe care o smulge cu o mână sigură, teutonă. Desigur că s-ar fi bucurat mult să dea de gol, de nimic, de vid (Wied, pentru cunoscători).
Nu a fost să fie aşa. Prinţul — la acea dată nu era încă rege — se afla în plin exerciţiu extrem de intim cu guvernanta sus-pomenită. La care, buimacă de ceea ce i se înfăţişa în faţa ochilor, se spune că femeia ar fi reuşit cu greu să îngaime :
- Carol, Carol, ce facem aici?
Cuki, dacă nu exagerăm noi cu intimităţile într-un moment atât de intim, fidel (sic!) promisiunii de a folosi limba română, i-a răspuns pe loc:
- Cum ce facem? Luam lecţii!
- Bine, bine, luam lecţii, dar de ce pul desculţ?

3. Poşta redacţiei

Anonim : Ne trimiteţi un soi de întrebare-cadou pentru Ziua femeii. O transcriu. „Ştiţi care este cea mai frumoasă întrebare pe care o puteţi adresa unei femei de 8 Martie? Pot să v-o pun?”. Am înţeles.
Doamna Cornelia Stamatu (Beclean, jud. Bistriţa) ne povesteşte, pe parcursul unei scrisori superbe, întâlnirea cu un instalator care i-a dat de înţeles că o doreşte înfiletând tot soiul de ţevi, explicându-i, între altele, cum ţeava de la apa caldă se încălzeşte nu de la apa propriu-zis, ci de la forma specială a filetului la contactul dintre cupru şi zinc. Succes garantat, mărturiseşte corespondenta noastră, fiindcă instalatorul a adăugat imediat că e un semn, de vreme ce pe el îl chema Zaharia, iar pe el Cornelia, adică iniţialele de la Cupru şi Zinc. Finalul scrisorii m-a dezamăgit uşor, fiindcă am aflat că dl. Z. Fusese, înainte de 89, „profesor de filosofie şi ateism ştiinţific” la Bistriţa, ceea ce explică într-un fel o asemenea abordare subtilă dar şi eficace.
Domnul Dr. Ion N. din Timişoara ne trimite şi dumnealui o propunere pentru o asociaţie non-coit, „Liga Ejaculatorilor Precoci de Tentă Marxistă”.
(va urma)

Manual de agăţat (şi nu numai!) femei în orice condiţii

marcel_tolcea — Sat, 19 Apr 2008 13:06:06 UT

1. Despre un mijloc ce scuză toate scopurile : mijlocul de transport în comun.
Istoria mondială a mijloacelor de transport în comun este — ca să spunem aşa — intim legată de istoria mondială a apropierii dintre oamenii-pasageri. Este vorba aici mai ales despre bărbaţii şi femeile ce se cunosc în asemenea circumstanţe, în marea lor majoritate împrejurări indiferente de voinţa noastră. Dar nu neapărat lipsite de un farmec aparte, de un anume inedit şi chiar poezie. Renumiţii psihologi sovietici Arkadi Stepanovici Morulov şi Boris Sergheevici Blastulov au demonstrat cei dintâi că, în singurătatea automobilului proprietate personală, omul-şofer se alienează “chiar dacă ar avea tacheţii sistemului nervos asemenea unui motor de Volgă din anii ‘50”. Lipsa de comunicabilitate, absenţa unor surprize, a unor întâmplări extraordinare fac ca orice drum cu automobilul să fie lipsit de imprevizibil, de surprize, de orice gest aparte. “În fapt, probabilitatea de a cunoaşte, în propria limuzină, o persoană străină este chiar mai mică decât probabilitatea reîncarnării într-o şa de bicicletă de damă”, afirma Dr. Saravastraj Kapoor Nenji de la Tantra School Amenthology din New Delhi la o conferinţă ad-hoc, sus-ţinută în faţa lucrătorilor din metrourile americane. În treacăt fie spus, în sanscrită, în original, apărea cuvântul “baldachin” în locul cuvântului “limuzină”, dar ăsta e un amănunt fără importanţă şi important de spus aici este că ofensiva pentru dezalienarea prin mijloacele de transport în comun a început, în SUA, încă din zorii veacului trecut. Sprijinită de stat cu fonduri imense, ea a fost ilustrată şi de marii scriitori americani heterosexuali. Astfel, nu ar fi exclus că însuşi Tennessee Williams să fi scris celebra sa piesă de teatru “Un tramvai numit dorinţă” exact sub influenţa unui asemenea curent de socializare, de scoatere a omului din cuşca singurătăţii şi de proiectare a lui într-o adevărată cruciadă a “seducătorului neconvenţional”. Dacă luăm în considerare faptul că numărul nevrozelor sexuale este cu mult mai mic în oraşele cu o reţea de transport în comun bine dezvoltată, atunci nu ar trebui să ne temem să scriem că există un mijloc, cel de transport în comun, care scuză toate scopurile. Ceea ce schimbă fundamental percepţia noastră faţă de un asemenea fenomen, redându-i demnitatea şi funcţia regulatoare (din nou ca să spunem aşa) a subconştientului colectiv. Poate fiindcă, în tramvai, în metrou, în troleibuz sau în autobus suntem mult mai aproape fizic unul de celălalt, fără ca această îmbrăţişare la propriu şi la figurat să ni se pară ceva nefiresc. Aşa cum dansul, mişcările sale sunt un uitat ritual de împerechere, aşa şi transportul în comun are în ritualul lui secreta plăcere a strângerii în braţe, a unei cuceriri fulgerătoare.
1.2. Un troleu numit libido
Adevăratele povestiri din mijloacele de transport în comun nu s-au scris încă şi poate că o antologie a lor ar avea o circulaţie extraordinară. Una dintre cele mai frumoase le-am trăit pe linia unui troleu ce taie oraşul în trei, datorită unui traseu în formă de Y. MTC-ul (mijlocul de transport în comun) era burduşit de lume şi stătea minute în şir prin staţii până ce călătorii lăsau uşile să se închidă. La una dintre opriri, o timişoreancă de etnie încă minoritară grijea să îşi urce cei 7-8 copii şi ţinea uşa blocată, scuzându-se cu aceeaşi frază, repetată cu voce tare : “Ce să fac dacă am făcut atâţia?” La care, un domn iritat şi de înghesuială, şi de întârziere, i-a reproşat ceva în genul “Noi te-am pus să faci atâţia copii?” La hohotele de râs ale asistenţei, piranda şi-a ascuţit vocea şi l-a ţintuit pe nefericitul om de spirit cu un răspuns ce nu poate fi citat cu fidelitate. În esenţa, ar fi vorba că etnia ei este atât de numeroasă fiindcă îşi satisface libidoul pe căi normale şi nu orale, “aşa cum fac domnii”.
2.Story-ul despre cum se poate cuceri Femeia cu un mijloc de transport în comun
Românii, oricât de multimiliardari s-ar afla, nu îşi cumpără câteva lucruri mult mai de efect decât Mercedesul, piscina, şalupa, elicopterul : un tramvai (cu varianta autobuz) sau o scoică de pisoar bărbătească. Despre ultimul aspect ar fi enorm de multe lucruri de spus, însă ceea ce ne interesează aici este Mijlocul de Transport în Comun. Fiindcă, la data derulării story-ului eram încă student şi, deci, nu îmi puteam încă permite luxul de a fi proprietarul unui tramvai — am studiat în plini ani ai proprietăţii de stat —, a trebuit să găsesc o soluţie originală pentru a rezolva respectiva problemă. Astfel că, în seara în care m-am întâlnit cu Făptura, m-am nevoit să organizez o întâmplare aparte.
Astfel — cum ar spune Mihail Sadoveanu în Fraţii Jderi —, după ce Ne-am întâlnit în faţă la Catedrală, i-am propus “să ne plimbăm cu 33-ul”. Pe vremea aceea fiinţa o staţie chiar lângă Parcul Poporului, unde torcea — în seara despre care va fi vorba aici — cu energia suptă din Motorina Poporului, un autobuz 33 pe stand-by. Aşa că, atunci când am trecut, cică întâmplător, pe lângă numita caroserie, am spus cu indiferenţa dată la maximum : “Am închiriat un autobuz doar pentru noi. Dacă ne va deschide, o să-ţi spun...” Şi am pocnit poruncitor din degetele dreptei spre cabina şoferului care ne-a deschis de îndată uşile şi ne-a salutat monoton : “Bună seara, domnişoară......... . Unde să vă duc, domnule T.?”
Trăiam amândoi un lucru cu adevărat minunat, astfel că nu am mai avut putere să spunem nimic. Am luat-o de mână — pentru prima oară! — şi ne-am aşezat undeva mai în spate. Evident că am compostat biletele pe care le-am pus cu grijă în buzunare, ca şi cum ar fi urmat să fim controlaţi. Dacă nu mă înşel, cred că ne-am şi sărutat, însă nu prea mult fiindcă urma staţia Sinaia.
Unde aştepta lume multă, iritată, nervoasă DEOARECE autobuzul 33-ul nu mai venea.
Am uitat să vă spun că aranjasem — pentru o sumă ridicolă — cu şoferul să îşi pună tăblia pe care scria “Se retrage în Depou”. Că astfel el şi-a notat, cu ajutorul unui creion chimic, numele ei şi numele meu. Că, atunci când noi ne sărutam, el se uita la noi în oglinda special amplasată pentru pasagerii obişnuiţi.
Nu mai ştiu dacă aparatul de compostat a ales anumite cifre simbolice pentru cei atinşi de amor, nu mai ştiu dacă în acea staţie de autobuz aglomerată şi insuportabil de heterogenă i-am mai spus ceva special numai Ei.
3. Ancheta lunii mici, dar vesele
La rubrica pentru prima oară de succes “Chiar şi ei au sedus femei”, au răspuns la întrebare sau doar la telefon : Silviu Brucan, Mircea Ionescu Quintus, Gică Petrescu. Întrebarea, precedată de salut, prezentare, insistenţe, tăceri, sună extrem de simplu : “Cum aţi sedus cel mai mişto?”, cu varianta romantic-galantă “Cum aţi dat-o gata pe selecţionata inimii?”
Evident, că înainte de răspunsurile sau refuzurile extrem de interesante ale anchetaţilor, e necesară o minimă expunere de motive în privinţa alegerii. Dacă la dnii Mircea Ionescu Quintus şi Gică Petrescu selecţia este din start previzibilă şi psihanalizabilă (imaginaţi-vă alianţa liberalo-peneţecedistă sub forma unor săgeţi liberale erecte peste un minicofraj constantinescian!), în cazul dlui Brucan nimic aparent nu lăsa se întrevadă o asemenea prezenţă în sânul anchetei. Şi totuşi, nimeni nu a vorbit până acum despre dl Brucan ca despre un mare şi paradoxal seducător. Fiindcă, după ce, de prin vara lui ’44, a aprins Scânteia iubirii în inima tinerei Românii, iată cum, la nici jumătate de veac îi spune, Aceleiaşi! că e o proastă, incultă, că nu are pic de maniere. Culmea, că i-ar mai trebui vreo dooj de ani. Şi, cum bine ştiţi, fata în loc să-l părăsească pentru un politolog mai tânăr şi mai dotat în antenă (Stelian Tănase, de pildă) îl adoră în continuare, în prostraţie şi servitute totală! Despre asemenea strategii ce îmbină arta seducţiei de roman poporanist cu finele mecanisme ale masochismului autohton aş fi dorit să vorbesc cu Dom’ Profesor. Însă Domnia sa mi-a răspuns că “Nu mă interesează ancheta asta!”
În schimb, convorbirea cu dl Ionescu Quintus a fost mult mai lungă. Fericit că nu are de răspuns la vreo întrebare în legătură cu pereStoica din partid, şeful liberal a început cu un paradox autolinguşitor : “Niciodată nu am reuşit să cuceresc! Totdeauna am fost cucerit!” Pentru a continua imediat într-un alt registru, ca de după alegeri, nostalgic : “Am avut două momente în care Cetatea s-a predat. La 7-8 ani mă găseam la Buşteni, cu părinţii. Acolo, am întâlnit o fetiţă cu vreo trei ani mai mare, o italiancă, şi am simţit că se uita altfel la mine. Am ieşit cu ea în parc şi ne-am plimbat. Nu o să uit niciodată acea plimbare! Al doilea moment s-a petrecut prin ’45. Atunci am cunoscut-o pe soţia mea, la căminul “Voievodul Mihail” din Ploieşti. De Crăciun, am fost invitaţi vreo 70 de persoane acolo, printre care cei care lucram la revista “Gând prahovean”. Am scris pentru fiecare câte un catren şi în catrenul pentru viitoarea mea soţie erau aluzii la iubirea mea. Aşa am cucerit-o!”.
Maestrul Gică Petrescu m-a întrebat mai întâi dacă umblu după “glumiţe”, dar şi-a dat repede seama că este ceva foarte serios, aşa că mi-a povestit cum şi-a întâlnit iubirea, pe Cezarina Moldoveanu, când avea următoarele date : 35 de ani, 1,72 metri înălţime şi 94 de kilograme! Drept pentru care dna Cezarina i-a spus Cocoloş şi a hotărât să slăbească regulamentar. În doi ani, cunoscutul interpret a ajuns la 74 de kilograme. Întâlnirea celor doi a fost aranjată de Stroe, la fostul Bar Atlantic. “I-am trimis flori, da, i-am trimis enorm de multe flori, cred că cu asta am cucerit-o!”

Manual de agăţat femei şi nu numai 2

marcel_tolcea — Tue, 15 Apr 2008 13:08:10 UT

Al doilea episod din primele 10!

1. Elemente de abordalogie stradală sau cum putem aborda pe stradă femeile fără teama de a fi refuzaţi, jigniţi, înjuraţi, agresaţi, făcuţi de ruşine faţă de trecători

Pentru libidologi, “abordalogia stradală” — sau ceea ce se numeşte vulgar “agăţatul femeilor pe stradă” — este o ştiinţa a ştiinţelor, o culme a rafinamentului psihologic, actoricesc, comportamental, o chintesenţă a tuturor calităţilor. (Ca să înţeleagă şi cititorii noştri mai rafinaţi, “abordalogia stradală” este ceea ce era semiotica pe la sfârşitul anilor ’60.) O minune, care va să zică, o sinteză a sintezelor! Fiindcă — dacă îmi permiteţi pe mai departe nişte comparaţii istorice — de fiecare dată când un Obiectiv răspunde pozitiv unei abordări pe stradă, mai cade un mic zid al Berlinului. Şi, fiindcă tot am vorbit de spaţiul german, nemţii au răspuns unui sondaj prin anii ’70 din care a reieşit cu peste 25 la sută din cupluri s-au cunoscut pe stradă. O statistică superbă, fiindcă vă daţi seama cum ar trebuie să fie ea la popoarele mai comunicative cum ar fi italienii sau românii de pildă.
Ceea ce însă aş vrea să atrag atenţia la finele acestor mici consideraţii generale, este faptul că abordalogia este o disciplină pe cale de dispariţie în Europa şi America, evident din cauza progresului tehnic, a invaziei automobilului cu precădere. Dacă în Italia marea majoritate a femeilor frumoase sunt în automobile sau în gondole, în SUA le mai poţi întâlni pietonal numai în oraşele supraaglomerate şi cu metrou. În rest, ele parcă nici nu ar mai exista!
Lăsând de-o parte teoria, desigur că aşteptaţi de la acest Manual sfaturi practice în legătură cu ce e de făcut. Succint, trei-patru “arme” sunt necesare în orice situaţie, deşi diversitatea contextelor este mult mai complexă. Voi adapta realităţii româneşti, în cele ce urmează, sfaturile psihoterapeutului austriac Harald Hundertstadts din cartea sa tradusă în limba franceză sub titlul Ici et là-bas (Aici şi acolo), precizând că aceste norme minimale nu presupun în nici un fel creativitate, originalitate, ele fiind scrise pentru austriacul de rând, fără studii universitare.
Prima regulă ar fi să nu daţi de înţeles prin nici o vorbă, gest, nuanţă că vreţi să “agăţaţi” Obiectivul. Cu excepţia elementelor nesănătoase ale societăţii, Făpturile reacţionează negativ la o asemenea ipoteză! Primul ţel al abordalogiei este de a conversa, nu de a seduce!
O a doua regulă este să evitaţi locurile comune, banalităţile. Nu încercaţi în nici un fel formule de tipul “Parcă vă cunosc de undeva”, “Semănaţi foarte mult cu X Y”, “Ne cunoaştem, nu-i aşa?”
O a treia regulă s-ar referi la naturaleţe. Fără naturaleţe, dezinvoltură, veţi da greş. Aş completa creator cele spuse de psihoterapeutul austriac la regula nr. 2 şi aş opina că o întrebare bruscă, spusă cu un ton natural, dezinvolt, de felul “Nu-i aşa că ne cunoaştem de la X eveniment?” ar fi un bun început de conversaţie, chiar dacă răspunsul ar fi negativ.
În fine, a patra regulă de bază, este de a declanşa Făpturii o reacţie de protecţie, cvasimaternă. Experimentele au arătat că atunci când o femeie nutreşte faţă de un bărbat şi sentimente de protecţie, materne, erosul este încă mai puternic şi legătura mai trainică, opinează acelaşi om de ştiinţă.

2. Story-ul
1989, la vreme de primăvară spre vară. Oraşul Timişoara se vedea de sus, dintre nimbus şi cumulus, ca o bluză verde-brotăcel încheiată cu un fermoar argintiu. (Pentru cei nafamiliarizaţi cu locurile, precizez că ceea ce se vede de sus ca un fermoar argintiu este un canal numit Bega, iar culoarea verde a bluzei imaginare i se trage de la parcurile ce o traversează de la umeri până la talie). De la înălţimea trecătorului standard, imaginea oraşului era — şi este de fiecare dată la momentul astrologic cu pricina — a unei mări de sâni tresăltători, semeţi, parcă puţin ameţiţi de hibernare şi de botniţa sutienului.
La toate astea mă gândeam atunci când, în mână cu două geamantane pline de cărţi, mă îndreptam spre un destinatar complet neinteresant căruia urma să îi descarc conţinutul cu pricina. La nici 200 de metri de blocul în care stau, adică în apropierea unei staţii de tramvai, am văzut-O cum vine în aceeaşi direcţie. Am pus geamantanele jos şi am lăsat-O să se apropie. Din registrul meu de situaţii, am luat o privire de om nesigur, rătăcit parcă într-un oraş pe care nu îl cunoaşte. Rugător, i-am spus că sunt pentru prima oară în Timişoara şi am întrebat-o dacă nu cumva ştie unde este o stradă al cărei nume l-am inventat pe loc. Mi-a spus că nu, dar mi-a recomandat să mai întreb şi pe alţii. Am adăugat că strada s-ar afla undeva prin cartierul Soare. De fapt, locul se numeşte Cartierul Soarelui şi Făptura se îndrepta spre un troleibus ce făcea legătura şi cu acel cartier. Deci aveam acelaşi drum, măcar 50 de metri. Drept pentru care mi-a spus să o însoţesc. Aşa că am început să vorbim mici lucruri nevinovate, ba chiar se amuza cu blândeţe de deruta mea în orientare. Numai că...
Numai că, exact în staţia de tramvai m-am întâlnit cu un vecin care, după ce că m-a salutat fortissimo, m-a întrebat dacă voi veni duminică dimineaţa la şedinţa cu locatarii. Făptura m-a străfulgerat cu o privire adânc mustrătoare şi a dat să îmi întoarcă, mai mult decât furioasă, spatele. Am lăsat geamantanele jos şi aproape că i-am strigat :
“Te rog, crede-mă, nu am minţit! De câte ori întâlnesc o femeie atât de frumoasă ca tine, am impresia că sunt pentru prima oară în oraşul ăsta!”

3. Poşta — să ne scuzaţi! — a redacţiei
Aş dori să le mulţumesc cititorilor noştri care mi-au trimis o mulţime de mesaje pentru rubrica de faţă. Reacţiile au fost dintre cele mai diverse şi am primit nu numai relatări despre asemenea situaţii, ci şi oferte dintre cele mai concrete.
Domnul Richard Andress din Timişoara a venit cu propunerea ca să sprijine financiar crearea unui societăţi comerciale care să aibă ca principală ofertă regizarea unor situaţii minunate, visate şi comandate de clienţi. Vă mulţumesc că aţi răspuns unui apel mai vechi de-al meu. Cred că o asemenea firmă are nevoie de un personal nu numai numeros, ci şi diversificat : actori, regizori, psihologi, psihiatri, sociologi, figuranţi ş.a.m.d. Am reţinut că visaţi prea des cum că vă aflaţi într-un restaurant şi că, de la o masă vecină, o superbă roşcată se ridică pentru a veni la masa dvs. unde se aşază şi vă soarbe din ochi. De fiecare dată când vă ridicaţi să plecaţi împreună, visul se termină. Atunci când o să cumpăraţi o asemenea întâmplare sau o să beneficiaţi de ea poate ca şi coacţionar al firmei, vă promit să nu ştiţi dinainte deznodământul-surpriză pe care o să vi-l pregătim în acel restaurant, special închiriat pentru Dvs.
Domnul Jean Stavarache din Craiova ne trimite o povesteşte cum i-a făcut curte soţiei sale, în anul 1988, timp de aproape două luni fără nici un rezultat şi cum domnişoara de atunci Eugenia S. avea doar două pasiuni cu adevărat mistuitoare : să recitească mereu romanul Shogun, tocmai apărut, şi să lingă crema de pe biscuiţii... Eugenia. Ca un amănunt deloc întâmplător, Eugenia lucra chiar la fabrica de eugenii. Domnul J.S. descrie pe larg cât de umilit s-a simţit el ca bărbat fiindcă domnişoara Eugenia îl compara mereu cu o Eugenia şi îi spunea că nu îl va săruta decât în ziua în care va fi cel puţin la fel de bun ca şi produsul cu pricina. Astfel că, într-o bună zi, corespondentul nostru a făcut rost, de la fabrica de pâine unde se asamblau şi Eugeniile, de o găleată cu astfel de cremă. După care, în plină toamnă mohorâtă, s-a dus la adresa unde locuia Fiinţa, s-a dezbrăcat în scara blocului, s-a dat cu toată crema pe corp. Şi a sunat la uşă. Ghinionul său maxim a fost că i-a deschis viitorul lui socru care, la o asemenea privelişte, l-a înjurat de mamă şi chiar i-a aplicat un şut în spate. Omul nostru nu a cedat însă. A completat cu cremă locul şutului primit şi a coborât la parter pentru a fluiera la fereastră. Eugenia-femeie, poate puţin speriată, dar şi fericită, a coborât imediat. Orice psihanalist elin ar şti să explice de îndată că raportul dintre Dra Eugenia S. şi Eugenia-cu-cremă este cel dintre sculptorul Pigmalion şi sculptura sa Galateea, o creaţie, în cazul nostru, din aluat şi cremă. Ungându-se cu cremă de Eugenia, dl Jean a înviat creatura fără viaţă pe care, inconştient, Eugenia încerca să o resuscite cu limba.
Ceea ce cititorul nostru nu ne mai spune este că, din cauza frigului, crema trebuie să se fi uscat puţin şi, pe alocuri, să se fi desprins mici fâşii.
Doamna Lucreţia Borgia din Bucureşti (probabil un pseudonim) mi-a scris o misivă mai puţin amabilă şi mi-a atras atenţia că aş fi misogin, mi-a comunicat faptul că un bărbat cu bani şi situaţie poate cuceri orice femeie doreşte. Păi tocmai asta e, fiindcă eu nu am păreri atât de proaste despre femei.
Doamna Mikall Belchiz din Constanţa îmi trimite un story cu un final trist. Dumneaei îmi povesteşte că stătea într-un bloc lângă care s-a construit, acum 3 ani, o benzinărie. Patronul benzinăriei, un domn în jurul a 50 de ani, s-a îndrăgostit de dumneaei şi i-a făcut curte într-un mod aparte. De fapt, a curtat-o fără ca femeia să ştie. Timp de mai multe luni, ea a circulat fără să pună un strop de benzină în Fordul ei model 1990, fiindcă o persoană misterioasă îi turna pe furiş combustibil în rezervor. Noaptea sau în alte momente ale zilei. În sâmbăta în care Domnişoara Belchiz s-a căsătorit, proprietarul a dat benzină pe gratis tuturor, apoi a închis staţia şi a plecat, lăsându-i un bilet pe maşină că o iubeşte. Fiindcă actualul soţ a aflat de respectiva persoană cum că s-ar fi apucat să fabrice produse lactate, Doamna Belchiz ne cere ajutorul să îl găsim. Poate că va veni cu nişte cisterne de lapte. Poate, de disperare sau gelozie, le va arunca în aer şi oraşul va fi astfel plin de lapte bătut.