Blog 33
-
Conspiraţia românilor împotriva românilor
În primăvara lui 1989 ştiam că, “până la finele anului Criminalul va fi lichidat” şi că din primul guvern democrat al României postbelice vor face parte doi dintre coordonatorii volumului Perspective globale ale omenirii apărut la Editura Tehnică şi Ştiinţifică în acel an. De frică, atunci, nici îndrăzneam să răsfoiesc lucrarea prin librării şi abia în ianuarie 1990 am văzut despre cine e vorba: Ion Iliescu şi Serghei Celac.
Iată – aţi punea grăbit concluziona – un strălucit exemplu de conspiraţie care a reuşit! Numai că eu o să vă dezamăgesc de îndată şi o să vă spun că nu cred în conspiraţii şi în teoriile conspiraţioniste. Şi nu cred deloc, mai ales când este vorba despre o conspiraţie pritocită de români.
Prima mea neîncredere vine din faptul că în spaţiul nostru mental, al României, ceea ce este valabil , de pildă, la 9 dimineaţa nu mai are nici o actualitate în după-amiaza aceleiaşi zile, darămite într-un interval mai mare de timp, cum ar presupune o atare manevră.
Al doilea motiv – poate mult mai temeinic – este că, sub teoria conspiraţiilor de tot felul noi, românii, ne autoscuzăm, ne cauţionăm extrem de plauzibil toate neputinţele, eşecurile, neîmplinirile. E foarte uşor să spui – mai ales acum, în ultimele zile, când a devenit o modă! – că Occidentul , FMI-ul Banca Mondială şi alţii nu ne vor binele, că au ceva cu noi, că România este adusă la faliment de marea finanţă sau de cine mai ştiu eu.
Privită cu mai mult sânge rece, situaţia necesită cel puţin câteva corecţii.
Mai întâi, să ne amintim că, în 1990, România nu mai avea datorii. Cine a păpat noul salam fără soia, cine a primit miliarde de dolari şi nu s-a mai ştiut de ei? Americanii, ungurii, evreii? Nici vorbă. Ei au dat, noi le-am păpat! Noi!
Ba chiar printre prădătorii minunatelor noastre bănci sau pustiitorii de întreprinderi de stat (avicole şi Comtimuri) nu s-a găsit picătură de sânge străin, de parcă ai noştri învăţaseră în clasele mici, din manualele de istorie, numai tehnica pârjolirii!
Bine, bine, veţi cârcotăşi imediat, dar cum se face că Ungariei, Poloniei şi Cehiei li s-au cam anulat din datorii, în vreme ce nouă FMI-ul ne mai dă încă şi una peste ceafă în loc de bănuţi.
Răspunsul e, din nou, de o banalitate stupefiantă: nu are ceva cu noi în mod special, ci, pur şi simplu, în România, de 9 ani, guvernanţii cântă aproximativ aceeaşi partitură a jumătăţilor de măsură. Care nu duc la nimic şi care nu au rezolvat nici măcar o zecime din marile probleme ale economiei noastre, ba chiar le-au acutizat şi mai mult.
Noi nu avem, se spune, o diasporă capabilă să facă un lobby eficient pentru a ajuta România. Ceea ce e şi mai grav e că nu prea mai avem români mari personalităţi prin alte colţuri de lume. Mulţi, prea mulţi au părăsit ţara din lipsa oricărei speranţe şi, adesea, scârbiţi de singura conjuraţie reală: cea a românilor împotriva lor înşile şi împotriva valorilor lor.
Chiar nu vă întrebaţi cum se face că, dintotdeauna, marile personalităţi ale României au urmat calea exilului tocmai pentru a se face cunoscuţi omenirii?
Cei care au plecat, au reuşit să plece, s-au exilat într-o altă ţară. Mulţi dintre cei excepţionali care au ratat momentul au urmat un exil şi mai greu. Cel în sticla de alcool.
De unde nu prea mai există repatriere! -
Elite şi proşti
De ce România nu pare a fi o ţară condusă de elite, ci chiar de “altcineva”? Răspunsul cel mai simplu e unul istoric: fiindcă adevăratele elitele fie au fost distruse în timpul comunismului, fie au ales calea exilului. Sau poate că vorbim despre lucruri complet diferite sau la autoproclamări şi asistăm la nesfârşite contestări atunci când ne referim la elitele culturale.
Îndeobşte, sociologii au ajuns la un consens cu privire la faptul că există elite conducătoare şi elite conduse. Paradoxul face că tocmai elitele conduse exercită cu adevărat presiune asupra elitelor conducătoare. Prin faptul că au autoritate şi nu putere, o distincţie esenţială ce vine din Evul Mediu când descria relaţia dintre puterea statală şi cea a Bisericii. Elitele conduse nu se legitimează, ci sunt legitimate, fiindcă sunt plauzibile. Iar validarea mediatică a acestor elite coincide chiar cu crearea efectului de agendă: impunerea temelor importante ale momentului. Aşadar, elitele pot fi considerate minorităţi valorice creditate mediatic tocmai fiindcă elementele constitutive — performanţă, notorietate, prestigiu, carismă — nu înseamnă nimic fără mediatizare.
De regulă, elitele sunt purtătoare ale unui mesaj adversativ, univoc, opus tendinţei generale. Din acest unghi, formula conform căreia elitele sunt rupte de mase, de popor e o stupizenie, fiindcă rolul elitelor constă chiar în faptul de a nu fi în tonul general, unanim, de minimă rezistenţă. Elitele fie se opun unui statu quo, fie îl nuanţează. Dar nu se opun masei, ci stultocraţiei, adică “domniei celor proşti”. Din păcate, în nici o limbă nu există un cuvânt care să traducă expresia “domnia, puterea lichelelor”.
Fiindcă viaţa mediatică românească e mereu gâdilată de vizitele unor şacali pe la Parchet, am să citez mai jos consideraţiile unui mare sociolog, Vilfredo Pareto, cu privire la performanţa diferitelor elite:
“Celui care nu reuşeşte decât să nu moară de foame, îi vom da 1. Celui care este internat într-un azil de săraci, îi vom da 0. (...) Escrocului abil, care ştie să-i înşele pe oameni şi să scape de pedepsele din Codul penal, îi vom da 8, 9 sau 10, după numărul celor pe care i-a înşelat şi cantitatea de bani pe care le-a sustras-o. Micul găinar, care fură un tacâm de la masă (...), va primi.”
Textul a apărut în 1916 şi pare scris special pentru imediatul acum. -
Misterul solstiţiului de vară
Ziua solstiţiului de vară este celebrată pretutindeni în lume cu o intensitate aparte. Din vremuri imemoriale, solstiţiile au fost interpretate ca “porţi” de comunicare cu cosmosul, dar şi cu lumea de dincolo. În tradiţia pitagoreică, solstiţiul de vară reprezintă poarta prin care cad sufletele spre pământ, iar solstiţiul de iarnă reprezintă poarta prin care sufletele se întorc în ceruri. În creştinism, data corespunde cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, iar popoarele din răsăritul Europei adaugă momentului o semnificaţie aparte, cea a Nopţii de Sânziene, când cerurile se deschid şi animalele prind grai. Numai şi numai în acea noapte — spun obiceiurile populare româneşti — se pot culege ierburile magice eficiente. Basmele româneşti, dar şi tradiţiile folclorice vorbesc despre noaptea în care se culege „iarba fiarelor”. Dar şi despre „cununa de Sânziene” cu care se poate ghici durata vieţii. Este un interval temporal privilegiat, încărcat cu deosebite forţe magice fiindcă, astronomic vorbind, Soarele este la apogeu. Ceea ce înseamnă triumful Focului dătător de viaţă, al Luminii.
Filologii cred că etimologia cuvântului Sânziene are legătură cu Sfântul Ioan, fiind o preluare din latină : Sanctus Dies Johannis. Alţi savanţi apropie numele de Sancta Diana, fiindcă, în limba română, opinând că cuvântul zână vine de la Diana.
Doi mari scriitori ai literaturii române — Mihail Sadoveanu şi Mircea Eliade — au scris despre clipa magică a solstiţiului de vară : Nopţi de Sânziene şi, respectiv, Noaptea de Sânziene. Ambii au fost masoni, ambii au fost iniţiaţi în taine aparte.
Şi, fiindcă am scris în rubrica de faţă despre unele aspecte ale Masoneriei, ar trebui subliniat că ea acordă acestei date o semnificaţie particulară. De fapt, dacă ar fi să ne ghidăm după momentele ei de răscruce ori de sărbătoare, ar trebui de îndată să observăm că principalele repere istorice ale Ordinului sunt în legătură cu ziua 24 iunie. În ziua sfântului Ioan al verii a anului 1313, Pierre d’Aumont, Mare Maestru de Auvergne al Ordinului Templierilor, prezida primul capitlu scoţian, adică prima reuniune a cavalerilor templieri fugiţi de prigoana regelui Franţei. Un an mai târziu, la aceeaşi dată, Robert Bruce, regele Scoţiei, învingea la Bannonckburn. Ieşind din timpul mitic, la 24 iunie 1717 a luat naştere Marea Lojă de Londra, “mama” francmasoneriei moderne, “speculative” sau “simbolice”. De asemenea, numai şi numai 24 iunie este ziua în care este instalat Maestrul Venerabil.
Fixarea unor ceremonii iniţiatice la această dată vine de pe vremea corporaţiilor meşteşugăreşti, a ghildelor, când Maestrul era ridicat la rangul de “magnificat”, fiindcă reperul temporal al solstiţiului era în strânsă legătură cu ideea de creştere, de spor, tocmai datorită faptului că — aşa cum spuneam la început — ziua începe să fie mai mare decât noaptea, iar lumina învinge tenebrele. -
Semnătură şi chip
* Nu doar românul, ci şi, în genere, omul de pretutindeni e născut scriitor-semnător. Scrie şi, mai ales, semnează pe unde apucă : pe copertele unor cărţi, pe ziduri de clădiri sau de peşteri, pe scoarţe de copaci, pe lemnul băncilor din parcuri sau amfiteatre, pe fesele proprii sau ale altora, pe asfalt, pe afişe, pe bani, pe etichete, pe caroserii, pe vitrine. Pe net! De fapt, pe orice. Există o poftă imensă a Omului de a lăsa dovada trecerii sale prin acel loc, drept pentru care nu mai miră pe nimeni un asemenea gest. * Am găsit pe scândura paturilor din staţiuni de odihnă dovada că acolo au dormit şi Gicu, Ducu, Meri, Veti, Ramona ş.a.m.d. * Iar pe zidul din dreapta unui bancomat am citit că oricând o pot suna pe Leni dacă am nevoie de ceva.* E bine, e rău? * După câte ştiu, locul cu cele mai multe semnături din lume e casa Julietei din Verona, o casă pe ale cărei ziduri interioare s-au strâns poate milioane de semnături. De cupluri. Unele peste altele, într-o firească pasionalitate a încolăcirii literelor. Am amintit-o fiindcă mi se pare singurul loc în care semnăturile îşi justifică într-un fel prezenţa, fiind un soi de gaj, de legământ magic. În rest, cred asemenea gesturi sunt fie semnul unei benigne imaturităţi, fie al unei nebunii ce se cheamă paranoia. * Mai mult decât semnătura, a devenit de mult o practică prezenţa imaginii Cuiva acolo nu te-ai aştepta. Asta într-un soi de idolatrie mai mult sau mai puţin recentă. * Cine nu îşi aminteşte de nebunia eternelor portrete ale secretarului general plasate peste tot. Chiar şi în centrul unei vitrine de la o expoziţie chinologică!* Sau, ca să dau şi un exemplu din aria culturii, să ne amintim că Dali a eternizat chipul soţiei sale, Gala, pictând-o numai şi numai pe ea. Chiar şi atunci când a reprezentat-o pe Fecioara Maria! Blasfemie sau nebunie? Poate amândouă deodată. * Ca un amănunt juridic ciudat, în antichitatea romană, contractele juridice care nu se putea semna în prezenţa unui reprezentat al Împăratului, aveau valabilitate numai dacă erau parafate sub portretul oficial al acestuia! * Astăzi, diverşi inşi se trezesc că vor să le apară chipul pictat prin biserici, clădiri de partid şi de stat, muzee, manuale, bannere, bancnote.
Nu-i chip să scapi de ei! -
Filme care imi plac
Sunt un reacţionar, un învechit, un bombănitor şi nu îmi plac prea mult filmele ce trec de anii 90. Tot mai multe ţâţe sub un singur decolteu, tot mai accentuate actriţe fesiere, tot mai apretată corectitudine politică, tot mai mult computer igrasios în imagine şi tot mai multă demenţă în loc de nebunie. Tiruri întregi de probleme inventate, personaje fără subconştient care vor să sugă din nefericire ca dintr-un Pepsi Light, să nu se obezeze nevrotic.
Ştiţi ce nu mai se vede prin filme? Nici o tipesă de anvergura Giuliettei Masina. Găsiţi filmul lui Fellini, Nopţile Cabiriei, ca să înţelegeţi cum poate intra o actriţă-femeie într-un local de lux legănând-şi poşeta.
Aţi ghicit, mie îmi plac altfel de filme. Alea sovietice şi postsovietice, poloneze, ceheşti, italieneşti, chinezeşti, sud-coreene, franţuzeşti, spanioleşti, câţiva nemţi. Dar puţine, exagerat de puţine filme americane. Luat la repezeală, dintre regizorii americani ai ultimilor 20 de ani, frecventez Tarantino, Jarmusch şi Linklater. Îmi place Dead Man, dar aş fi preferat să nu îl văd pe Johnny Depp cât îi de tâmpiţel la Jay Leno, ultimul un fel de God Rose (Teo Trandafir). Ador în schimb Coffee and cigarettes. La limita suportabilului de verbios şi filozofard, am văzut de 3 ori Waking life al lui Linklater. Un desen animat. De fapt, un desen suprapus peste celuloid, tot aşa cum visele sunt osânza suprasensibilă a stării de veghe. Pentru inşii echilibraţi, un excelent dezechilibrant. Iar dacă vreţi un alt desen animat de clasă, cereţi prietenilor Les triplettes de Belleville.
Ca să vedeţi ce imperiu de filme au făcut sovieticii, mergeţi la http://www.kinoglaz.fr/index.htm şi puteţi imediat înţelege. În franceză. Ca să alegeţi un film de oriunde, lăsaţi-vă pe ochiul juriului de la Cannes: http://www.festival-cannes.fr/
Căutaţi rapid, dincolo de Prut: Sokurov (Russian Ark), Kim Ki Duk, 3Iron, 2046, de Wong Kar Wai sau Adieu, ma concubine, de Chen Kaige. -
Două minciuni patriotice
1. În 1990, pe la sfârşitul anului, însoţeam prin Timişoara o delegaţie oficială din Franţa ce venise aici pentru stabilirea unor noi contacte culturale. Fusese o dimineaţă dificilă: cel mai greu era pentru oaspeţi să înţeleagă cum de mai exista cultură pe vremea lui Ceauşescu. Disperat, cu o abia reţinută notă de iritare, încercam să le explic cum se dădeau anumite cărţi pe sub pult. Ei întrebau, de îndată, dacă era vorba de cărţi împotriva dictatorului şi, dacă nu — ziceau —, ce rost are să ţii cărţile sub pult dacă se vând atât de bine?! De fapt, am impresia că nici nu prea credeau, dar se prefăceau că îi interesează fenomenul. În fine, am mai vorbit de tiraje şi când le-am spus că o carte de poezie dintr-o colecţie de masă — Biblioteca pentru toţi, de pildă — se tipărea într-o sută de mii de exemplare, asta a pus capac amabilităţii lor: Imposibil, o carte de extraordinar succes se tipăreşte, în Franţa, în cel mult 10 000 de bucăţi!
Am socotit încet, în gând, că dacă la peste 50 de milioane de francezi culturali ajung 10000, asta înseamnă o carte tot la 5 000 de suflete de galoroman. Ceea ce mi-a mai şters puţin din complexul cultural, unul ereditar probabil.
Şi uite aşa, cu statistica asta în minte, am pornit cu domniile lor prin Timişoara, la bordul unei maşini oficiale care, în drum, a trecut şi prin faţa COMTIM-ului. Unde, dacă mai ţineţi minte, se mai formau nişte cozi ce dădeau înconjor cartierului. “Ce fac oamenii aceia acolo?”, a întrebat şeful delegaţiei culturale. “A, ce să facă, e o lansare de carte”, am răspuns eu cu cel mai firesc aer. (Ca un amănunt tot statistic, dialogul s-a reluat abia la Şag.)
2. Dintre profesorii Fulbright care au predat la Universitatea de Vest, Hary Morgan este un personaj cu totul aparte. Fost Senior editor şi director la Reader’s Digest — o publicaţie cu câteva milioane tiraj — a cunoscut şi intervievat nume de primă mărime ale vieţii culturale americane, printre care l-aş aminti doar pe Hemingway. Atunci când l-am întâlnit prima oară, am aflat că, în 1976, Hary organizase Ambasadorii Prieteniei în România şi întâlnirea lui Ceauşescu cu senatorii americani. Coincidenţa face că în acea vară lucrasem pe litoral, la hotelul Neptun, unde “the representatives” fuseseră cazaţi. Ţineam minte data — 21 august, şi cele peste 100 de valize pe care le-am cărat în acea zi pentru care am primit circa 40 de tenchiu-uri, ceea ce înseamnă unul la două valize.
Hary s-a bucurat că, teoretic, ne cunoşteam de atunci şi chiar mi-a spus că parcă îşi aminteşte de un boy plăpând cu părul lung, adică eu. În buna tradiţie a americanilor, m-a întrebat care a fost cariera mea ulterioară celei de cărător de bagaje. I-am spus că sunt cadru universitar la stat şi prodecan la o universitate privată. “Grozav”, a exclamat el imediat. Dar mândria mea subită de fost bagajist mi-a dat ghies să îi trag o minciunică patriotică, aşa că l-am întrebat dacă îşi aminteşte de portarul înalt şi solid al hotelului. A ridicat ochii în sus a efort de memorie şi a dat uşor din cap. “Acum e rector”, am zis eu.
P.S. Profesorul Hary Morgan, stabilit după 1996 la Timişoara, a trecut, anul trecut, la cele veşnice. Fie-i memoria luminoasă! -
De ce sunt fericiţi "cei săraci cu duhul"
De câte nu am auzit sau chiar am exclamat "Fericiţi cei săraci cu duhul"! Cu siguranţă că ne-am gândit atunci la o anume iresponsabilitate ce le conferă persoanelor în cauză un statut privilegiat, de vreme expresia "sărac cu duhul" nu înseamnă doar lipsit de inteligenţă, ci şi prostie sau chiar nebunie.
Cum bine se ştie, propoziţia este prima parte dintr-o frază care, întreagă, sună astfel: "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor" (Matei, 5,3). Mai puţin se ştie însă că este vorba despre o frază din predica Mântuitorului de pe munte şi că această frază este prima dintre fericiri. Din perspectiva unui asemenea viziuni, e greu de acceptat, în orice logică, faptul că împărăţia cerurilor este rezervată doar celor ieşiţi din sfera normalităţii, celor proşti sau ne-buni.
În acest caz, apar trei ipoteze corective: prima, că este vorba despre o traducere improprie a textului; a doua, că nebunia are valenţe sacre ce s-au pierdut de-a lungul vremurilor; a treia, că sensul frazei se află dincolo de aparenţa lui şi că ar trebui citită altfel.
În traducerea franceză, citim "Bienheureux les pauvres en esprit", ceea ce se traduce prin "Fericiţi cei săraci în duh", fiindcă "săraci cu duhul" se spune "pauvres d'esprit". Şi într-o Concordanţă biblică găsim o trimitere la Luca, 6,20: "Ferice de cei săraci în duh".
Cât priveşte o doua ipoteză, este cert că nebunia a avut, din antichitate până în zorii modernităţii, o strînsă legătură cu sacralitatea. O spune răspicat Platon în Phaidros, prin gura lui Socrates: "Cele mai mari binefaceri ajung la noi pe calea nebuniei", "cu condiţia ca nebunia să fie un dar divin". Tot din Platon, aflăm că există patru feluri de "nebunie sacră": profetică (inspirată de Apolo), rituală (inspirată de Dionysos), poetică (inspirată de muze) şi erotică (inspirată de Afrodita). Cu alte cuvinte, profeţii, ca şi poeţii, se înrudeau prin acest privilegiu de a comunica cu divinul, de a transmite şi de a face înţeleasă "bolboroseala divină".
În Evul Mediu, nebunii oficiali, adică bufonii, aveau o funcţie sacrală şi prin faptul că, în formă ludică, ei transmiteau adevăruri profunde. Un asemenea nebun-înţelept (morosoph) ar fi fost şi Don Quijote.
În fine, să încercăm o altă lectură a propoziţiei: Fericiţi cei săraci, cu duhul. Asta înseamnă că nu despre "cei săraci cu duhul" este vorba aici, ci despre cei săraci care, fiindcă au ales, între lumea cea pieritoare şi mântuire, pe cea din urmă, stau astfel în duh. Iată de ce aceasta este chiar prima dintre fericiri! -
România, ţara turismului la morminte!
Mai de mult, unul dintre cunoscuţii mei a emigrat în Australia. Era la capătul a trei-patru ani de drumuri şi demersuri la ambasada Australiei de la Belgrad, dar, mai ales, la capătul a zeci de ani de umilinţe pe care România i le “oferise” din plin, chiar şi după 1989. Când l-am întrebat de ce pleacă aşa departe, el mi-a replicat doar atât: “Departe de ce?”
Cum la fel de sec a replicat un altul, ce se pregătea pentru Noua Zeelandă, la observaţia că pleacă “la mama dracului”: “Mama dracului e aici!”
De ziua morţilor, cele două răspunsuri mi-au revenit în minte cu o acuitate aparte. Mai întâi, fiindcă, de 1 noiembrie, cei plecaţi “afară” se întorc în ţară pentru a se reculege la mormintele celor dragi. Stranie metamorfoză de-o zi, cimitirele româneşti au masca, aparenţa celor mai luxoase şi aglomerate parcări; iar cei care trec prin preajma fostelor aşezări şvăbeşti simt plutind dinspre cimitire mirosuri de parfumuri şi coloniale ciudate, necunoscute. Pentru că limuzinele şi rafinatele arome sunt ale celor ce au stat cândva în România. Şi care, în covârşitoare majoritate, sunt legaţi de România doar prin aprox. 8 metri cubi de pământ. Sau ar trebui să fie, fiindcă primul răspuns de mai sus, “Departe de ce?”, arată că şi acest reper se clatină.
Sau că noi, românii, am ajuns la o depăşire a disperării şi la un naufragiu în maladiv, de vreme ce anularea, ruperea brutală a tuturor legăturilor afective cu cei mai dragi, uitarea părinţilor decedaţi, de pildă, e semn de grea boală a sufletului.
Curios, l-am întrebat pe un alt cunoscut care vine în ţară doar de Ziua morţilor, dacă nu s-a gândit să îşi ducă rămăşiţele pământeşti ale părinţilor în Austria, unde locuieşte de peste 15 ani. Fiindcă, presupuneam eu în acest absurd dialog, morţii obţin mult mai uşor viză în spaţiul Schengen după ce au obţinut şedere definitivă în spaţiul Thanatos, al morţii. Ştiam că întrebarea e nedelicată, că are în ea un mare sâmbure de cinism, poate de nebunie, dar mai ştiam că pentru el acest spaţiu, spaţiul meu, nu mai reprezintă nimic. Ceea ce – trebuie să vă spun – îmi dă copleşitoarea şi umilitoarea senzaţie de a aparţine nu unui popor, ci unei asociaţii de locatari cu numele România. Sau că aparţin unei Românii funerare ce nu mai are de oferit nimic în afara spaţiului amintirii. Pentru cei plecaţi dar şi pentru cei încă rămaşi. Că suntem o ţară a turismului la morminte, un turism nici măcar de sezon, ci de o singură zi, pe care, culmea, începem să-l pierdem.
Nota: Articolul e postat si pe Brand de Romania! Alaturi de flegmele de rigoare ale unor admiratori. -
Despre societăţile secrete (3)
Comunism şi francmasonerie
E de ajuns oare faptul că steaua cu cinci colţuri este un simbol comun Masoneriei şi comunismului pentru a deduce de aici că între cele două fenomene există indubitabile legături?! Unii dintre autori, mai puţin dotaţi cu precauţii ştiinţifice, văd în acest lucru un semn clar de îngemănare. Mai mult, unele lucrări dedicate masoneriei scriu despre o legătură ocultă cu comunismul, ba chiar insinuează până la delir o conspiraţie mondială având ca stâlpi principali Masoneria şi comunismul. De regulă, autorii acestor “studii” sunt legionari sau se bazează pe aşa-numitele dezvăluiri ale unui fals întocmit de Poliţia secretă ţaristă, Ohrana, intitulat Protocoalele înţelepţilor Sionului.
Singura legătură directă dintre comunism şi societăţile secrete este faptul că autorul Manifestului Partidului Comunist, Karl Marx, a făcut parte dintr-o organizaţie secretă, Liga celor Drepţi. Ceea ce trebuie de îndată nuanţat e faptul că organizaţia nu avea nici o legătură cu Masoneria, în ciuda devizei “Toţi oamenii sunt fraţi”. Prima jumătate a veacului trecut a cunoscut o efervescenţă aparte a societăţilor secrete conspirative, dintre care cele ale socialiştilor utopici făceau o figură aparte prin credinţa nestrămutată într-o nouă umanitate a egalitarismului total. Ceea ce, evident, nu avea cu nimic de-a face cu gradele şi ierarhia masonică, darămite cu ceremonialele iniţiatice.
Despre Lenin s-a speculat că ar fi fost mason şi că ar fi fost iniţiat fie în Franţa, la Belleville, fie în... Turcia. Nimic nu este confirmat de documente. Se ştie, în schimb, că Troţki a scris o broşură extrem de violentă la adresa Masoneriei. Iar atitudinea ostilă a lui Lenin la adresa Masoneriei după 1917 s-ar putea datora şi faptului că numeroşi menşevici — printre care şi Kerenski — au fost iniţiaţi în lojele din Apus. Înainte de toate însă reacţia virulentă pe care au avut-o este consecinţa firească a faptului că, indiferent de ţară sau de timp, comuniştii au dorit să aibă controlul absolut asupra societăţii. Aşa se face că, la Congresul al IV-lea al Internaţionalei Comuniste, în 1922, a fost proclamată doctrinar incompatibilitatea dintre socialism/comunism şi Masonerie. Comisia franceză a Internaţionalei a fost condusă chiar de Troţki şi acesta a reuşit să îi determine pe fraţi să demisioneze. (În replică, Liga Pentru Drepturile Omului şi Amnesty International a exclus din rândurile ei orice comunist sau simpatizant comunist.)
A fost o ruptură între Masonerie şi partidele comuniste care a durat, în Europa occidentală, până după război. În SUA, şi astăzi Masoneria consideră că între principiile ei şi cele comuniste există o definitivă “incompatibilitate”.
O “incompatibilitate” contrazisă de o realitate istorică unică în peisajul comunismului mondial : Cuba. O ţară unde Masoneria nu numai că nu a fost desfiinţată, dar se bucură de un puternic sprijin oficial. Numărul masonilor este foarte mare în comparaţie cu populaţia — circa 20 de mii, în 324 de loje (în 1984). Explicaţia este foarte simplă : Fidel Castro şi companionii săi au fost masoni în momentul în care au preluat puterea. -
Despre societăţile secrete (2)
Există o conspiraţie a Masoneriei?
Am făcut, în rubrica trecută, în mare viteză, un foarte sumar inventar în legătură cu societăţile secrete şi cu legăturile lor cu istoria profană. Printre primele cuvinte pe care le enumeram atunci în legătură cu societăţile secrete era şi “conspiraţie”. Fiindcă sintagma “conjuraţia lojelor”, adică a Masoneriei, a devenit de mult un loc comun, o să încercăm astăzi să vedem care sunt unele faţete ale acestui subiect vast şi, desigur, interminabil.
Prima lucrare modernă care susţine că există o conjuraţie universală a Masoneriei îi aparţine unui abate francez, Lefranc, şi a apărut în 1791 : Vălul ridicat pentru curioşi sau secretul revoluţiei revelat cu ajutorul franc-masoneriei. Un an mai târziu avea să apară o alta al cărei titlu spune totul despre conţinutul ei — Conjuraţia împotriva religiei catolice şi a suveranilor, al cărei proiect, conceput în Franţa, trebuie executat în întregul univers. Nici una dintre cărţi nu are succes şi abia în 1788-1789 vor apărea patru volume ale altui cleric francez, abatele Barruel, care vor face carieră în istoria ideilor cu privire la teoria conspiraţiei.
În Memorii pentru a servi la istoria iacobinismului, Barruel nu enunţă doar ideea complotului universal, ci şi construieşte o adevărată teorie despre “arierloje”, adică “loje din spate, necunoscute”. Expresia — după cum s-a dovedit ulterior — nu are nici o acoperire istorică însă va hrăni pamfletele antimasonice şi chiar va inflama spirite presupus obiective cum ar trebui să fie cele ale istoricilor. Ar fi vorba despre nişte loje ignorate de masonii naivi unde o mână de aleşi urzeau comploturile ce urmăreau schimbarea la faţă a Europei. Ceva totuşi era adevărat în teoriile sale. Barruel confunda sau identifica Masoneria cu o societate secretă deosebit de activă între 1778 şi 1785, Iluminaţii din Bavaria. “Iluminaţii” erau nişte revoluţionari anarhişti în sensul modern al termenilor ce complotau împotriva capetelor încoronate ale Europei. Mai mult, aveau în vedere, pur şi simplu, un program ce semăna izbitor de mult cu cel de peste circa 250 de ani, al bolşevicilor : exterminarea fizică a aristocraţiei şi a preoţilor, confiscarea proprietăţilor, anularea rangurilor, desfiinţarea căsătoriei (şi asta au făcut bolşevicii!), anularea frontierelor, anularea oricărei legi, adică anarhie absolută. E uşor de înţeles cum înţelege toate acestea un preot, iezuit pe deasupra.
Ceea ce e mult mai greu de demonstrat se referă la faptul că Revoluţia franceză ar fi fost opera Masoneriei. Ca şi Lefranc, Barruel crede că abolirea monarhiei şi executarea regelui în 1792 nu ar fi decât efectul blestemului templierilor care ar fi adevăraţii întemeietori ai Masoneriei, conform unei legende cu un evident iz ficţional. Dacă Revoluţia franceză ar fi fost fructul Masoneriei, este de la sine înţeles că această societate secretă nu ar fi fost interzisă. Ducele de Luxembourg, Marele Maestru al Marelui Orient, pleacă în exil unde moare. Sute de masoni au fost ghilotinaţi, iar cel mai interesant lucru este că atunci când a izbucnit Revoluţia, masonii au făcut pentru regele lor, la ieşirea din Hôtel de Ville, aşa numita “boltă de oţel”, ca semn al solidarităţii.
Istoricii serioşi ai Masoneriei spun că nu numai duşmanii Ordinului au îmbrăţişat această teorie, ci şi destui masoni care — fără să se aplece asupra veridicităţii datelor — au fost flataţi că sunt moştenitorii unei organizaţii ce a schimbat soarta lumii.