Blogul lui CRESTIN ORTODOX PRACTICANT

DUMINICA A 26-A DUPĂ RUSALII

crestinortodoxpracticant — Sun, 22 Nov 2009 06:15:04 UT

DUMINICA A 26-A DUPĂ RUSALII

SINAXAR
Acesti sfinti au vietuit pe vremea imparatului Nero, fiind urmatori si ucenici ai Sfantului Apostol Pavel; si au patimit pentru Hristos de la necredinciosii elini, in Kolasia. Caci, cand isi inaltau rugaciunile lor catre Dumnezeu in sfanta biserica, dimpreuna cu ceilalti crestini, atunci au navalit asupra lor inchinatorii de idoli care erau contra crestinilor. Atunci toti credinciosii care erau in biserica, au fugit, si au ramas numai Filimon, Arhip si Apfia, pe care, luandu-i paganii, i-au dus la Artoklis facatorul de paine al Efesului. Atunci a fost batut aspru Sfantul Arhip si strapuns cu cutite peste tot trupul, de oamenii care treceau pe acolo si de copii. Dupa aceasta Sfantul Filimon a fost batut fara mila si, fiind improscat cu pietre, s-a savarsit. Asemenea si Sfanta Apfia a fost ucisa cu pietre si in astfel de munci au trecut sfintii catre Dumnezeu.
Sfanta Mucenita Cecilia
Sfanta Mucenita Cecilia s-a nascut la Roma din parinti foarte bogati. Facand juramantul fecioariei inaintea lui Dumnezeu, Sfanta Cecilia a imbracat pe dedesubtul hainelor stralucite la care o obliga rangul, camasa aspra, semnul nevointelor. Parintii ei au obligat-o insa la casatoria cu paganul Valerian, dar Cecilia, sfatuindu-l pe mirele ei in noapte nuntii, l-a castigat pentru dreapta credinta. Acesta urmand sfatul ei, a mers la Episcopul Urban si s-a botezat. Valerian, mai tarziu, l-a adus la Hristos si pe fratele lui, Tiburtie. Nu la mult timp dupa aceea fratii au fost osanditi la moarte pentru credinta lor. Desi fiind la locul de ucidere, acesti frati minunati l-au dobandit pentru Hristos si pe comandantul garzii, Maximus. Toti au dobandit cununa muceniceasca. Sfanta Cecilia a ingropat cu cinste la un acelasi loc sfintele lor trupuri. Ea a fost apoi adusa la judecata, caci neobosita propovaduia in randul paganilor dreapta credinta. Fiind intrebata de catre judecator care este sursa curajului ei, sfanta a raspuns: "Constiinta curata si credinta neindoielnica”. Sfanta Cecilia a fost osandita la moarte prin taierea capului. Calaul a lovit-o de trei ori cu sabia peste gat, fara ca sa o poata ucide. Ea doar s-a ranit, iar din ranile ei au sangerat foarte mult. Dupa trei zile sfanta a adormit in Domnul. Sfanta Cecilia a luat cununa muceniciei impreuna cu ceilalti aproape de anul 230. Sfintele ei moaste se afla la Roma, in biserica inchinata ei.
Tot in aceasta zi, Biserica face pomenirea:
- Sfintilor Mucenici Valerian si Tiburtie;
- Sfantului Maxim Capelarie;
- Sfintilor Mucenici Marcu, stefan si a altui Marcu;
- Chinuirii Sfantului Mucenic Procopie, cel din Palestina;
- Sfantului Mucenic Menignu Piuarul;
- Preacuviosului Parintelui nostru Avva;
- Sfintilor Hristofor si Eufimia;
- Sfintilor Talaleu si Antim;
-Sfantului Tadeu;
- Sfintilor Mucenici Agapion, Sisinie si Agapie;
- Sfantului Climent, episcopul Bulgariei cel din Ohrida;
Duminica a 26-a după Rusalii
- Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina -
Ev. Luca 12, 16-21
Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Predică la Duminica a 26-a după Rusalii
( Despre patima iubirii de averi )
Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)
Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).
Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina... (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.
Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: "Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?" Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: "Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele".
Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: "Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?" Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?
Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: "Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!"
Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).
Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.
O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.
Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.
Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.
Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: "Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot... (Iacob 5, 1-7).
Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).
Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.
Iubiţi credincioşi,
Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.
Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).
Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.
Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor... şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.
Iubiţi credincioşi,
Cîtă dreptate are cel ce a zis: "Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă". Şi iarăşi: "Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim", zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).
Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.
Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.
Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.
Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI

crestinortodoxpracticant — Fri, 20 Nov 2009 07:20:26 UT

INTRAREA MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.
Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Născătoarei a pricinuit ortodocşilor creştini praznic minunat şi a toată lumea. Fiindcă s-a făcut aceasta într-un chip minunat şi este înainte-mergătoare a marii şi minunatei taine a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrării s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenită, fiindcă mai toată viaţa a petrecut-o stearpă fără să nască prunc, ruga împreuna cu bărbatul său Ioachim pe Stăpânul firii, ca să le dăruiască lor prunc, şi făgăduindu-se ca, dacă vor câştiga dorirea, îndată vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel născut. Şi aşa a născut pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăcătoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oară a lui Adam cel căzut şi a sculării şi a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare Maria.
Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o pe ea în ziua de astăzi în Templu. Şi plinindu-şi făgăduinţa au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o dată pe an intra. Şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu Celui ce după puţin avea a Se naşte dintr-însa spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Deci acolo a rămas Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se şi dumnezeieştii arătări, până ce s-a apropiat vremea dumnezeieştii Bunei Vestiri şi a descoperirilor celor cereşti şi mai presus de fire care i s-au arătat ei. Că a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca să înnoiască de a doua oară lumea cea stricată prin păcat. Atunci Născătoarea de Dumnezeu, ieşind din Sfintele Sfintelor, a fost dată lui Iosif logodnicului, ca acela să-i fie păzitor şi martor al fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel.
Predica la Intrarea Maicii Domnului in Biserica
( 21 noiembrie ) de Părintele Ilie Cleopa.
In biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu,
ceea ce esti usa cereasca, deschide noua usa milei tale (Slujba Utreniei)

Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Troparul

Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu si propovaduirea mintuirii oamenilor, in Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arata si pe Hristos mai inainte Il vesteste. Acesteia si noi cu mare glas sa-i cintam: Bucura-te plinirea rinduielii Ziditorului.

Am pus troparul sarbatorii de azi mai inainte de predica, pentru ca in el dumnezeiestii Parinti au adunat invataturile acestui mare praznic imparatesc. Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfint aduna pe scurt ori viata acelui sfint, ori insemnatatea acelui praznic despre care se vorbeste. Deci precum ati auzit, inceputul troparului este: "Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu". Intrarea Maicii Domnului in Biserica a fost primul semn din rinduiala bunavointei lui Dumnezeu de a mintui neamul omenesc. Dar sa vedem in ce fel s-a implinit acest semn, in ce fel s-a desfasurat el si cum s-a aratat pe pamint aceasta bunavointa a lui Dumnezeu de a mintui lumea prin nasterea Maicii Domnului si prin intrarea ei in Biserica.

Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. "Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii".

Deci, aducindu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cind Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarit sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gindind acestea, au adunat in Nazaret - orasul in care traiau - rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfintul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfinta Ana era din neamul lui Aaron.

Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o virsta cu dinsa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfinta pina la Ierusalim cu faclii aprinse in miini, cu cintari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergind trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cintau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfinta Sfintelor, zicind asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul - adica Dumnezeu - frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfinta Sfintelor.

Si mergind ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: "Unde merge aceasta adunare?" Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atit de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfinta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cintau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cintari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cintind si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.

Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamint, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamintului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cintau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfinta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se cinta in Biserica, la condacul praznicului: "Preacurata biserica a Mintuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului... Acesta este cortul cel ceresc". Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rind, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dinsa calatorea harul Duhului Sfint, fiind umbrita si plina de puterea Lui.

Cind au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul robiei babiloniene, era o biserica foarte frumoasa, caci se minuna oarecind Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte, dupa numarul celor 15 psalmi, pe care preotii si levitii ii cintau cind intrau la slujba. La fiecare treapta ce urca in biserica se cinta cite un psalm din psalmii treptelor, dupa cum ii vedem pina astazi in Psaltire. Cind a ajuns Fecioara Maria la aceste 15 trepte, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana voiau sa o duca de mina, ca pe o copila ce nu poate pasi pe trepte. Dar, fiind intarita de harul Duhului Sfint, ea s-a desprins din miinile parintilor si de ceata fecioarelor care o conduceau cu faclii aprinse si cu cintari, si a inceput sa urce ca o porumbita nevinovata peste toate treptele, ca o pasare a raiului, si a ajuns la treapta de sus unde erau preotii imbracati in vesminte de aur impreuna cu proorocul Zaharia.

Urcindu-se Fecioara, s-au mirat preotii si tot poporul cum o copila de trei ani a putut sa urce treptele asa de usor ca si cum ar fi zburat. Apoi luind-o in brate marele prooroc Zaharia, care era si arhiereu si caruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este aceasta dumnezeiasca prunca, a dus-o in biserica si, dupa ce a inchinat-o, a facut un lucru cu totul neobisnuit si cu totul neingaduit de Legea Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu in sfinta unde intrau preotii, ci dupa a doua catapeteasma, in Sfinta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu aur si heruvimii care umbreau altarul si masa si toiagul lui Aaron care infrunzise si sarpele cel de arama si celelalte lucruri sfinte ale lor.

Si s-au adunat toti preotii si nu numai ei, ci si ingerii si cu totii s-au minunat, cum se poate sa intre o copila in Sfinta Sfintelor si cum a indraznit Zaharia sa aduca pe cineva in Sfinta Sfintelor unde preotii nu aveau voie sa intre si nici arhiereul nu putea sa intre decit o data pe an, dar si atunci nu fara jertfa de animale si stropind altarul si jertfelnicul cu singe pentru curatirea lui si a poporului.

Deci, acolo unde arhiereul nu indraznea sa intre decit o data pe an, acolo a dus-o pe Sfinta Fecioara, cum s-a cintat astazi la axionul praznicului, care zice ca "ingerii, vazind intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spaimintat, cum o fecioara, o copila, a intrat in Sfinta Sfintelor...!" Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, stia cine este aceasta copila. Preotii Legii Vechi insa nu stiau ca aceasta copila va fi maica Arhiereului Celui Mare, care "va strabate cerurile", cum zice Sfintul Apostol Pavel, si va impaca lumea cu Dumnezeu Tatal, si se va jertfi pe Sine, aducindu-Se jertfa o data pentru totdeauna, pentru mintuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-14).

Zaharia stia, ca prooroc, ca aceasta copila este mai sfinta decit Sfinta Sfintelor, pentru ca ea va purta in sine, pe Acela Care sta in Sfinta Sfintelor, cea nefacuta de mina, in ceruri, pe Arhiereul bunatatilor celor viitoare, cum zice Sfintul Apostol Pavel. De aceea au adus-o in Sfinta Sfintelor. Iar dupa ce s-a inchinat jertfelnicului celui de aur si la sicriul legii Domnului, au luat-o si au dus-o in casa fecioarelor si a locuit acolo impreuna cu ele 12 ani. Numai rugaciunea o facea in Sfinta Sfintelor.

Dar cum a trait Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese refacut de Zorobabel, avea in jurul lui 90 de camere, cum arata vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, in partea de jos, erau destinate vaduvelor care isi duceau vaduvia in curatenie, in post si rugaciune si erau pururea in templu. Asa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aser si alte multe vaduve care petreceau si se hraneau din venitul templului si slujeau la curatenie si la toate trebuintele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere in care locuiau nazoreii, un fel de calugari ai Legii Vechi, care traiau necasatoriti, asemenea calugarilor de astazi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere unde petreceau fecioarele templului.

Toti credinciosii care voiau sa pastreze fetele lor curate pina la maritat, le aduceau la templul lui Solomon si le dadeau sub ingrijirea preotilor si arhiereilor, sa petreaca in rugaciuni si cintari, cosind vesminte si broderii si spalind si curatind templul. Intr-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioara Maria si a dat-o in mina fecioarelor celor mai in virsta. Fiind foarte luminata de Duhul Sfint aici a invatat Fecioara Maria toata Scriptura, precum si lucrul de mina, asa cum invata si Sfintul Ghermano. Si se mirau fecioarele celelalte de istetimea si de curatia mintii ei, caci a deprins indata toata dumnezeiasca Scriptura si tot lucrul miinilor, cel mai gingas si mai curat pentru folosul templului. Si era iubita de toti pentru intelepciunea ei.

Despre nevointa ei ingereasca in templu ne spun sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti parinti bisericesti, ca Fecioara Maria priveghea de seara pina dimineata in Sfinta Sfintelor, cugetind adinc si rugindu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii. Acolo se ruga pentru mintuirea intregului neam omenesc. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea pina la al noualea, cind se ducea la locasul fecioarelor si incepea lucrul miinilor. Insa, cum spun Sfintii Parinti, pururea era in rugaciune si cugetare la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea. Seara la ora sase venea Arhanghelul Gavriil si-i aducea Fecioarei Maria hrana ingereasca din cer in Sfinta Sfintelor. Asa s-a hranit ea timp de 12 ani, nu cu hrana paminteasca, ci numai cu hrana cereasca adusa de Arhanghelul Gavriil.

Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori il vedea si se minuna foarte, cum un inger din cer vine s-o hraneasca pe aceasta copila, sa-i aduca o data pe zi impartasire ingereasca si cugeta intru sine: "Oare ce are sa fie aceasta Fecioara aleasa de Dumnezeu?" Isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit un popor intreg in pustie cu mana; isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii sa-i aduca de doua ori pe zi hrana. Isi aducea aminte Zaharia ca Dumnezeu a hranit pe Daniil in groapa cu lei, dar n-a venit nici un inger, ci a rapit ingerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu piine si zeama, cum spune Scriptura, si l-au dus sa hraneasca pe Daniil in groapa leilor, cind acesta striga: "Adu-Ti aminte de mine, Dumnezeule, ca am flaminzit!" Dar de aceasta fecioara nu se dumirea, ca nu venea sa-i aduca piine paminteasca, nici carne ca lui Ilie, ci ii aducea hrana ingereasca.

Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfinta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de intelepciune. Era ca un serafim pentru ca ardea cu dragoste necontenita pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zamislit-o in pintecele sterp al mamei sale. Inima ei era in cer, iar trupul ei curat era in Sfinta Sfintelor, ca un inger cuvintator si dumnezeiesc careia ii slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neincetat in rugaciunea inimii si Il odihnea pe Dumnezeu in gindirea ei cu lacrimi si extaz. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mintuitorului lumii, pe Care nu-L incape cerul si pamintul.

Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Evanghelia cu Marta si Maria

V-ati pus intrebarea pentru ce s-a citit astazi evanghelia cu Marta si Maria si pentru ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeste altceva? Iata de ce dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au rinduit toate evangheliile si apostolii de peste an si toate cintarile bisericesti dupa lucrarea si insemnatatea fiecarui praznic, in asa fel, ca sa se dezvaluie prin toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfint, viata acelui mucenic sau cuvios. Prin evanghelia de astazi se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfinta si Preacurata, si-a ales partea cea buna (Luca 10, 42).

Si care este partea cea buna in viata crestinului? Pe toata fapta buna trebuie s-o insotim cu rugaciunea, dupa cum ne invata si marele Apostol Pavel in epistola catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar si Mintuitorul zice in Sfinta Evanghelie: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si Sfintul Apostol Petru zice: Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautind pe cine sa inghita (I Petru 5, 8) Si Sfintul prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvinta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda lui in gura mea (Psalm 33, 1).

Iata pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca sa ne invete pe toti ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei, cum spune Mintuitorul catre Marta: Marto, Marto te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria (care statea la picioarele lui Hristos) partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea! (Luca 10, 41-42).

Fratilor, daca am alege partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Fecioara in Sfinta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gindire de Dumnezeu ca dinsa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii din cer; dar noi ne punem nadejdea mai mult in miinile si in priceperea noastra. Dar iata ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc (Ieremia 17, 5). In alt loc zice: Nebun este acela care saruta miinile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine. Te-au hranit miinile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea o boala, ai fi putut face ceva cu miinile si cu priceperea ta? La fel si psalmistul zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim mai intii in Dumnezeu si apoi sa lucram cu cinste, cu dragoste si cu dreptate, ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu vrea sa lucreze, acela sa nu manince (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie sa fie insotit de rugaciune, sa fie inceput si terminat cu rugaciune si cu gindul la Dumnezeu si atunci toate vor fi cu spor.

Iubiti credinciosi,
Astazi Fecioara Maria a fost adusa la Ierusalim, in biserica Domnului sa se roage, sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ingerii, sa se indumnezeiasca, sa se faca biserica vie a Duhului Sfint, sa se pregateasca pentru a naste pe pamint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii.

Maica Domnului s-a nascut prin rugaciune, a petrecut 12 ani la templu numai in post, in rugaciune si in neintinata feciorie. Ea si acum se roaga neincetat in bisericile noastre, impreuna cu toti sfintii, pentru noi, pentru mamele si copiii nostri, pentru toti cei ce cred in Dumnezeu si iubesc poruncile Lui. Maica Domnului sta in genunchi inaintea Preasfintei Treimi si se roaga impreuna cu ingerii si cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea pacatelor si mintuirea tuturor oamenilor.

Sa ne rugam si noi, fratilor, lui Dumnezeu impreuna cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Sa venim cit mai regulat la Sfinta Biserica, mai ales in Duminici si sarbatori. Sa ascultam cu evlavie sfintele slujbe, sa ducem viata curata pe pamint, sa ne iubim unii pe altii si sa iertam, ca sa fim iertati.

Maica Domnului ne invata cum sa ne rugam, cu cita evlavie trebuie sa mergem la biserica si in ce chip sa traim pe pamint ca sa dobindim imparatia cerurilor. Sa laudam deci pe Nascatoarea de Dumnezeu si sa rostim cu credinta aceasta scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, mintuieste-ne pe noi!" Amin.
Parintele Ilie Cleopa

Despărţirea de omul cel vechi

crestinortodoxpracticant — Thu, 19 Nov 2009 13:33:18 UT

Poate va intrebati de ce am ales acest titlu. Nu este vorba de o despartire a sufletului, de o despartire propriu zisa ci doar de o lepadare de pacate, de greseli, o inlocuire a firii noastre celei desarte cu o fire induhovnicita, luminata. “V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou” (Coloseni 3:9 10). Cum arata aceasta “haina” a omului cel nou? In ce consta transformarea?

,,Omul cel nou trebuie sa se imbrace cu viata cea noua.”

Unii confunda aceasta cu o transformare, o schimbare a fizicului. Ei bine, de data asta, nu fizicul este cel care conteaza. ,,Omul cel nou” nu este identic cu vestimentatie noua, coafura etc… Aici totul se petrece in interiorul nostru. Vorbim despre o ,,haina” launtrica. Si pentru a se intampla intradevar cu noi ceva, trebuie sa ne despartim de omul cel vechi. Sa ne despartim de obiceiurile, faptele, pacatele pe care le savarsim. Sa ne despartim de omul cel cazut…sa alungam necredinta si toate cele ce duc spre moarte, si nu spre Viata Vesnica. Hristos e Viata. Ca sa avem si noi Viata, va trebui sa fim in El. A fi „in Hristos” înseamnă a fi în cea mai intimă comuniune cu Hristos. Dupa cum stiti, Sangele Sau ne curata de pacate astfel incat putem de fiecare data sa incepem o viata intru El.

Sfântul Pavel explica ideea comuniunii de viată si a legăturii interioare a crestinului cu Iisus Hristos, în care se miscă întreaga existentă a credinciosului si din care trebuie să izvorască tot ceea ce săvârseste el. Omul cel nou este omul restabilit prin Hristos în conditia religios-morală pe care o definea înainte de păcatul lui Adam, este omul care reintră în ascultarea de Dumnezeu; este omul care consimte cu intentie dumnezeiască din momentul creării, care l-a vrut să fie spre lauda măririi Sale. Drept aceea, pentru a dobandi “haina” omului cel nou trebuie sa ne omoram madularele noastre cele pamantesti.(Coloseni 3:5)

,,Ce înseamnă să ne omoram mădularele? Să ucidem sau să nimicim omul cel vechi, îndreptându-ne prin înfrânare. Sfântul Ioan de Kronstadt ne sfătuieşte: „Nefericit este cel ce iubeşte fără de măsură plăcerile vieţii, cel ce s-a înconjurat de toate plăcerile cu putinţă. Se va feri de orice neplăcere, va deveni fără de bărbăţie şi nerăbdător; însă viaţa creştinului este numai neplăcere, o cale aspră şi îngustă, o cruce, care cere mare răbdare, în nenumărate neplăceri. Pentru aceasta, luptătorule creştin, nu căuta mângâieri în sălaşul tău şi în cele dimprejur; nu iubi plăcerile acestei lumi, ci iubeşte-L pe Hristos, purtătorul de cruce. Îndură neplăcerile, şi obişnuieşte-te cu ele. (…) Trebuie să ne omoram trupul, cu multele sale pofte, şi patimile pe care le avem prin înfrânare, nevoinţă şi rugăciune; iar nu să-1 aţâţăm pe el și poftele sale, prin din gura lor.

Mai mult, spune Sf. Pavel, creștinii să nu slobozească mânie, iuțime, răutate, hulă, cuvânt de rușine din gura lor. Creştinii – ca să limpezim acest mesaj – nu trebuie să se lase cuprinşi de o mânie nedreaptă sau nepotrivită, nu trebuie să nutrească vrăjmăşii, nu trebuie să caute răzbunare sau să uneltească spre a face rău altora, nu trebuie să-L înjure pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, nu trebuie si folosească un limbaj murdar. Pe scurt, creştinul ortodox trebuie să se stăpânească în tot ceasul, cu grijă faţă de vrednicia sa şi a celorlalţi copii ai lui Dumnezeu.”(citat Pr. James Thornton)

EXTRAORDINAR!!!!!!!!!!!!!!!!!

crestinortodoxpracticant — Mon, 16 Nov 2009 19:16:04 UT

--------------------------------------------------------------------------------
http://netlog.com/angel_elianeDeliaDeliaangel_e... angel_eliane Dr. Octavian Udriste, romanul care a descoperit gena marker ancestrala si originea cancerului
http://foaienationala.wordpress.com/
Ar fi putut sa obtina premiul Nobel pentru una din cele mai mari descoperiri ale acestui secol: gena marker ancestrala si originea cancerului. Chiar daca a publicat cateva carti pe aceasta tema si a salvat mii de bolnavi incurabili, dr. Octavian Udriste a murit sarac si dispretuit de toata floarea cea vestita a lumii stiintifice romanesti. In urma lui a ramas o arhiva impresionanta.. Nimeni nu pare interesat sa o cerceteze. Lespedea grea a uitarii ingroapa nu doar o munca de o viata, ci si speranta ca boala neagra a secolului poate fi pusa la zid.
A fost cel mai bun student al profesorilor Victor Papilian, Iuliu Hatieganu, Victor Preda si Grigore Benedeto.Inca din anii 60, a intuit originea cancerului si chiar aparitia ingineriei genetice, starnind interesul unor renumiti cercetatori din strainatate: prof. Roger Weil, prof. Ervin Haas, G. Mayer. In tara, cartile si conferintele lui s-au izbit de zidul moale si impenetrabil al ostilitatii, al invidiei dusmanoase.
Era convins ca facuse o descoperire epocala. Patimas si rebel, cum era de obicei, explica medicilor oncologi adunati intr-o modesta sala din strada Berzei, teoria lui privind cauza cancerului: gena marker ancestrala. Deja publicase mai multe studii pe aceasta tema, iar tratamentul sau dadea primele rezultate certe, verificate prin analize de laborator. Nu era suficient. Tot mai ostila, sala fremata intr-un murmur dezaprobator. Ceea ce explica dr. Octavian Udriste parea o blasfemie stiintifica, o ratacire trufasa, imposibil de acceptat. Pierzandu-si rabdarea, cineva din sala l-a intrerupt, strigand sub privirea incurajatoare a colegilor: “Arata-ne la microscop gena si o sa te credem!”. In cateva minute, sala s-a transformat in tribunal – amestec de acuze si vorbe grele: nebunie, amatorism, inconstienta. Doctorul Udriste nu s-a lasat nici el. Insultele curgeau de o parte si de alta, dar batalia era pierduta. “Arata-ne gena!”, continuau sa strige oncologii, stiind ca acest lucru era cu neputinta pentru un simplu medic de provincie. Dr. Udriste trebuia sa se recunoasca invins. Toate acestea se petreceau in 1969. In 1981, lumea stiintifica mondiala anunta cu entuziasm prima fotografiere a unei gene. Era prea tarziu. Teoria doctorului Octavian Udriste fusese deja data uitarii. Meritele lui, de asemenea.
“Bolile trupului pornesc de la suflet”
Calimanesti, strada Tudor Vladimirescu nr. 48. O casa inalta, cu pridvor taranesc si vita de vie, rasare dintr-o mare de flori. Aici a trait dr. Udriste. Aici s-a retras, in sihastria pazita astazi de d-na Elena, sotia sa. Aici a fugit, in uitare si liniste, transformandu-si biroul intr-o chilie plina de icoane si carti. “Cateodata, imi vine sa bat la usa. Am senzatia stranie ca doctorul este inca aici, cufundat in lectura si meditatie. Citea enorm. Desi traia in provincie, era la curent cu toate noutatile medicale care-l interesau. Adesea, adormea cu capul pe masa, reluandu-si munca dupa cateva ore de somn.” Doamna Elena Udriste deschide usile unui dulap care ocupa un perete intreg. Zeci de dosare, scorojite si legate cu sfori de diferite culori, manuscrise aranjate meticulos intr-o ordine secreta, desavarsita: “Genele raului”, “Biodetectia”, “Schema corporala”, “Spirala”, “Imaginea biomotoare”, “Filtrul subcuantic”, “Microspirala biologica”, “Vederea lui Dumnezeu”. O arhiva formidabila, necercetata pana acum de nimeni. Munca lui de o viata. O cazuistica imensa. Nume, diagnostic, tratament si rezultate. De la primele ore ale diminetii pana seara tarziu, statea cu bolnavii pe terasa umbrita de o iedera imensa. Se lupta cu moartea, indarjit si disciplinat ca un ostas. Nu o facea pentru bani. Mai presus erau mila crestina si curiozitatea stiintifica. Teoria lui despre gena marker ancestrala avea nevoie de confirmari.
“Doctorul era asaltat de bolnavi”, isi aminteste Elena Udriste. “Veneau chiar daca, inca de pe peronul garii, li se spunea ca doctorul a murit, ca e arestat sau ca e un escroc, un balneolog marunt, fara prea multa stiinta de carte. Erau cazuri disperate, oameni cu metastaze, in ultima faza a bolii. Doctorul ar fi vrut sa fie lasat in pace, sa-si duca la bun sfarsit teoria pe care o incepuse. A ajuns la tratament, fortat fiind de oameni. Totul a inceput dupa prima lui carte publicata si un articol aparut in revista “Albina”. Un anume domn Vladulescu a venit la Calimanesti, spunand: “Nu se poate. Trebuie sa ma ajuti. Daca ai descoperit originea bolii, trebuie sa controlezi si efectul”. Acest Vladulescu avea polipoza vezicala. Suporta cumplite cauterizari lunare, dar fara nici un efect. Ezitand, cu inima cumva indoita, doctorul a inceput un tratament pe baza de rostopasca. Rezultatele au fost uimitoare si asta l-a convins. Era pe drumul cel bun.”
Cand vorbeste despre el, d-na Udriste ii spune si acum, cu infinita tandrete si respect: Doctorul. “Avea o personalitate teribila, covarsitoare. Ardea ca o valvataie incendiara. Adeseori, la sfarsitul mesei, nici nu mai stia ce mancase.” Gandul lui era mereu la descoperirea pe care o facuse – o teorie pe cat de simpla, pe atat de complicata. Cancerul e o boala nu a celulei, ci a informatiei continute in ea. Daca formele canceroase sunt declansate de o gena ancestrala naturala (cea a cresterii) scapata de sub control, tratamentul trebuia sa fie tot natural. Precaut si evitand generalizari pripite, constata ca la baza declansarii cancerului stateau stresul, proasta alimentatie, slabirea sistemului imunitar, poluarea si fumatul – asa-zisii “spini iritativi”. Orice tratament incepea cu o discutie de cel putin o ora. Bine individualizat, remediul avea la baza cunoasterea bolnavului. Ca sa controleze efectul, trebuia sa afle cauza – ce anume slabise sistemul imunitar. Nu era impotriva tratamentelor alopate, nici a citostaticelor, dar facea adevarate crize de revolta cand auzea de punctii. I se parea o crima sa risipesti in intreg organismul o gena canceroasa, aflata in primele faze ale bolii. Nu-si facea iluzii si, adeseori, spunea ca tratamentul e de drum lung, ca boala poate fi oricand reactivata, ca tratamentul trebuie urmat si reluat pentru foarte mult timp. Obligatorii erau schimbarea alimentatiei, a stilului de viata si, nu in ultimul rand, crearea unei atitudini pozitive. “Multe pornesc de la psihic”, zicea el. “Aceasta cumplita boala se invinge cu optimism si cu vointa de a trai.” Structura profund religioasa, doctorul stia prea bine puterea rugaciunii si a credintei, efectul meditatiei si al linistirii sufletesti. “Pana si aspirina trebuie luata crezand in efectul ei”, zicea el adesea. Era cu adevarat un terapeut crestin. “Bolile trupului pornesc de la suflet, spunea, de la nelinistea pacatului nespovedit, de la departarea de Hristos.” Intamplare sau nu, cele mai spectaculoase rezultate le-a obtinut cu oamenii simpli, din Moldova, oameni senini si cu frica de Dumnezeu.
Adeseori, doctorul se amuza, povestind cum Ilie Damian, un taran din Poduri – Moinesti, isi punea fisa tratamentului pe perete, in rama, langa icoana Maicii Domnului, iar cand mergea la prasit, isi tinea sticla cu decoct de rostopasca in pamant, sa nu o vada cumva soarele si caldura sa distrugatoare. Intr-un an, era sanatos si bun de munca. Metastazele hepatice (confirmate de biopsie) disparusera miraculos.
“Sa nu ne ingreunam si sa postim”
Aparent, tratamentul era complicat. Pe o foaie impartita in sase, erau trecute cele 10-15 ceaiuri in succesiunea lor: dimineata, pranz si seara; inainte si dupa masa. Ceaiuri de tot felul- de la tataneasa la coada-soricelului, de la rostopasca la galbenele. Urmau apoi medicamentele, si ele numeroase, spre revolta medicilor oncologi, care strigau: “Otraveste organismul cu medicamente”. Uitau sau voiau sa uite ca aceste medicamente erau in majoritatea lor extracte naturale: silimarin (armurariu), difebion (afine), anghirol, tarasin sau valeriana. La acestea adauga miopeptidul (extract din miocard de vitel), o miraculoasa contracarare a efectelor chimioterapiei; medicamente care sa regenereze celula hepatica, diamalinul (bazat pe vitamina A acida), polidinul sau formidabila coenzima Q10, pe care abia apucase sa o experimenteze. Deosebit de importanta era si dieta – sucul de morcovi, fructele, eliminarea carnii de porc, despre care zicea ca are unde cuantice lungi, toxice pentru organism. El insusi experimenta virtutile alimentatiei naturale, respectand indemnul Bisericii: “Sa nu ne ingreunam si sa postim”. Renuntase la fumat, dupa ce intr-o perioada ajunsese la 3-4 pachete de tigari pe zi. Nu mai manca deloc carne, iar legumele si le cultiva singur, in gradina. Manca o data pe zi si niciodata nu-i lipsea usturoiul la masa. Efectele energizante ale acestei diete erau formidabile. Imperativ, sfatuia si pe ceilalti sa faca la fel.
De fapt, tot secretul doctorului Udriste statea in individualizarea tratamentului. De regula, femeile cu cancer de san aveau probleme ginecologice: anexite, tulburari ovariene etc. Intai trata bolile adiacente si apoi incepea ofensiva anticanceroasa. Se indigna peste poate vazand ca un bolnav cu leucocitele scazute urma tratament cu citostatice. Intai ii trata anemia si apoi se ocupa de boala propriu-zisa.
Cele mai bune rezultate le-a avut in cancer de san sau pulmonar, in maladia Hodgkin. Nu se entuziasma si nici nu-si gasea merite deosebite atunci cand obtinea rezultate. “Eu nu vindec”, repeta el adesea. “Eu doar tin boala sub control. Numai Dumnezeu vindeca cu adevarat.” Desi a luptat toata viata sa i se recunoasca meritele stiintifice, in sinea lui nu avea nici urma de trufie sau (si mai grav) de resentiment. Era ortodox pana in ultima lui fibra si, citind scrierile Sfintilor Parinti, gasea confirmarea teoriei lui: daca energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt informatie pura, cancerul este tulburarea acestei informatii, ispitirea ei. Remediul nu putea fi decat curatirea, apropierea de Dumnezeu si de natura. Mai mult chiar, era convins ca exista un tratament ortodox de reechilibrare matriceala. Nu intamplator, la prima consultatie ii intreba pe bolnavi: “Cand te-ai spovedit ultima data?”. Pe multi i-a intors la dreapta credinta, cu mult folos medical: cele mai spectaculoase vindecari le-a facut la cei credinciosi. Avea nevoie de conlucrare. Tratamentul sau era o combinatie de lupta personala, de pricepere medicala si de experiment. Urmarea fiecare detaliu al bolii. Nimic nu era lasat la voia intamplarii. Asa a descoperit ca vitamina C accelera cancerul pulmonar, ca multi bolnavi aveau mari probleme hepatice si hormonale. Visa o clinica de recuperare oncologica, un spatiu medical aflat undeva intr-o manastire, cat mai aproape de Dumnezeu, de rugaciune. Nimeni nu l-a luat cu adevarat in seama. Munca lui de-o viata e ingropata si acum intr-un dulap prafuit.
Speranta continua
Singurul om care ii poate continua tratamentul este sotia sa. Mai bine de 20 de ani i-a fost colaborator apropiat. Cunoaste toate retetele doctorului si micile secrete ale terapiei. Ca asistenta medicala, l-a ajutat mult si l-a inteles. S-a format langa el si acum incearca sa-i duca mai departe tratamentul, neputand sa-i refuze pe oamenii disperati care ii bat la poarta. A obtinut rezultate uimitoare, dovada numeroasele scrisori de multumire: Emilia Nicolae din Buzau, Scramnic Stana din Bucuresti, Hila Elena din Sibiu, Rodica Bulete din Focsani, Maria Burligoi din Onesti. Oameni carora medicii nu le mai dadeau de trait decat cateva saptamani sunt si astazi in viata, putand oricand confirma virtutile tratamentului Udriste.
In total, doctorul a vindecat 3000 de oameni – o cazuistica enorma. Vazand lumea asteptand disperata zile intregi la poarta casei, ofta a revolta si neputinta, zicand: “Doamne, e prea multa suferinta. Singur nu o pot dovedi. Ajuta-ma!”.
Ceea ce a facut dr. Udriste pentru oameni nu e istorie, cum s-ar crede. Multi din pacientii lui traiesc si pot da marturie si astazi. Stanescu Dumitru din Bucuresti, diagnosticat cu un cancer pulmonar in ultima faza, este si acum, dupa 17 ani, in viata.
Suferind de rectita radica radiata, Maria Tuclea din Lugoj a fost scoasa pe brate din spital, fara a i se mai da nici o sansa. Ca o ultima incercare, rudele au adus-o mai mult moarta decat vie la dr. Udriste. Acum se bucura de nepoti si se pregateste de pensionare.
Alexandra Kis din Bucuresti avea o tumora la gat cat oul de gaina. Dupa doar 3 luni de tratament, tumora a disparut pentru totdeauna. La fel de miraculos s-a vindecat Sandu Marin din Craiova. Avand o forma agresiva de cancer osos, dr. Udriste l-a avertizat ca tratamentul trebuie sa dureze cel putin doi ani. Dupa doar cateva luni, s-a prezentat la spital, unde chirurgul ortoped il programase pentru operatie la sold. Nu a mai fost cazul. Privind rezultatul analizelor, chirurgul a ramas uluit, zicand: “Ce ai facut Sandule? Nu mai trebuie operatie. Osul e complet refacut”.
“Draga mea, daca ai sti cat sunt de aproape…”
Trecute atent si meticulos in fise si dosare, toate cele 3000 de cazuri pot da oricand marturie despre inegalabilul tratament Udriste. Cifrele sau descrierea monoton incifrata a bolilor poate ca nu spun mare lucru unui nespecialist. Cu adevarat graitoare este recunostinta celor vindecati de doctor. Sandu Constantin – un tanar bolnav de Hodgkin – vine an de an la mormantul doctorului cu o floare. Plange si mangaie crucea, convins ca fara tratamentul Udriste, astazi n-ar mai fi fost in viata.
Cu acelasi preaplin de multumire, Vasile Deac din Cugir vine la cimitir, de Sfanta Treime, impreuna cu sotia si cei doi copii. Varsa o lacrima de recunostinta, vorbind despre doctor ca despre binefacatorul intregii familii. Fara dr. Udriste n-ar mai fi cunoscut niciodata bucuria de a fi impreuna.
Sotia doctorului Udriste, Elena Udriste, impresionata de disperarea bolnavilor, a continuat sa ofere, la randul ei, sfaturile terapeutice ale doctorului, initiata fiind chiar de acesta, in ani si ani de truda in echipa.
Desi a refuzat pe multi, d-na Elena a mai adaugat cateva cazuri la lunga lista de vindecari ale doctorului. Cel mai impresionant a fost cel al unei tinere de 27 de ani, diagnosticata cu Non Hodgkin, cu multiple metastaze pulmonare si hepatice. A ajutat-o Dumnezeu, dar si “Formula As”, cata vreme tanara a trecut pe langa un chiosc de ziare si, cumparand revista, a gasit acolo articolul dedicat doctorului Udriste. Asta i-a dat curaj si speranta. A venit la Valcea, a urmat cu mult sarg tratamentul si acum isi creste fetita, cu bucuria celui ce pare a se fi nascut a doua oara.
Atat cat poate, Elena Udriste urmeaza calea sotului ei, dar isi da seama ca e prea putin. In ultimii ani, doctorul avusese o revelatie. Pomenea despre “fiola anticancer”, repetand de mai multe ori: “Draga mea, daca ai sti cat este de simplu, cat sunt de aproape…”. Doamna Elena Udriste e convinsa ca secretul acestei “fiole” se ascunde in imensa lui arhiva. Se ofera sa o puna, fara nici o pretentie materiala, la dispozitia unui centru de cercetari oncologice, a unor specialisti. Singura nu poate face mare lucru. “Am firul rosu, drumul de urmat, dar nu am fundamentul stiintific”, ne spunea ea cu amaraciune, neintelegand tacerea si lipsa de reactie a celor care au cunoscut, intr-un fel sau altul, cartile lui Octavian Udriste. In urma primului articol aparut in “Formula As”, a contactat-o cineva din Italia, de la un mare institut oncologic. Entuziasmata, persoana respectiva a facut o multime de promisiuni, dar de atunci nu a mai dat nici un semn de viata. E dureros sa vezi cum, si dupa moarte, opera doctorului e in continuare marginalizata, privita ca o fantezie neserioasa, o ratacire stiintifica. Chiar daca va fi fost inca departe de adevarata tratare a cancerului, arhiva lui trebuie sa contina secrete importante – posibile capete de drum pentru cercetari ulterioare. Miza e uriasa. Nu e vorba de reabilitarea memoriei unui om profund nedreptatit de colegi si de intamplarile vietii. E vorba de ceva mult mai important – de recastigarea sperantei.
Invitat la cateva congrese internationale, dr. Udriste ar fi putut ramane in strainatate, unde i se ofereau laboratoare si fonduri impresionante pentru a-si implini ideile. A preferat sa ramana in tara, dominat de sentimente greu de inteles pana si de cei mai infocati romani. Voia cu toata ardoarea sa-si vada implinita teoria si, in acelasi timp, nu accepta ca aceasta posibila descoperire sa nu apartina intru totul compatriotilor sai.
Trebuie sa-l fi durut enorm vestea ca microbiologii americani Harold R. Varmus si Michael Bishop au luat in 1989 premiul Nobel, confirmand in laborator ceea ce el descoperise teoretic cu 14 ani inainte: gena ancestrala a cancerului. Va gasi puterea sa-si continue cercetarile si sa se imbarbateze, zicand: “Am studiat pentru om si nu pentru premii”. Sase ani mai tarziu, dr. Octavian Udriste se va stinge din viata precum a trait – dispretuit de confrati pentru indrazneala de a propune medicinii o alta cale: sinteza dintre terapie si religie, dintre vindecarea trupeasca si cea sufleteasca. Se va stinge, iertand pe toata lumea si smerindu-se ca un ascet: “Am fost un suspin al nimicului”. In noaptea mortii, desi parea perfect sanatos, s-a sculat, s-a ras, s-a imbracat cu hainele cele bune, dupa care s-a asezat pe marginea patului asteptand. In treacat fie spus, doctorul avea o superstitie: era convins ca toate intamplarile faste din viata lui i s-au petrecut intr-o zi de marti, 13. Spre dimineata va muri, cugetand cu voce tare ca “Moartea e ca inserarea”. Era o zi de marti, 13. Chiar de Sfanta Treime, sarbatoarea cea mai draga lui.
Articol de Sorin Preda

DUMINICA A 25 A DUPĂ RUSALII

crestinortodoxpracticant — Sat, 14 Nov 2009 22:31:41 UT

DUMINICA A 25 A DUPĂ RUSALII
ÎNCEPUTUL POSTULUI NAŞTERII DOMNULUI

Duminica a 25-a dupa Rusalii
- Pilda samarineanului milostiv -
Ev. Luca 10, 25-37
Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Despre ispitire şi făţărnicie - Predica Părintelui Ilie Cleopa
Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:
Învăţătorule ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)
Iubiţi credincioşi,
Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).
Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).
Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).
A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.
Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.
După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).
Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.
Iubiţi credincioşi,
Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.
Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.
Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima omului, zicînd: Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).
Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).
Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege următoarele: întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al treilea, că oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea.
Să arătăm cîte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea aproapelui.
Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.
Nu auzim în Sfînta Scriptură, zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie tîlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).
Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit decît voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.
De aceea şi Sfîntul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).
În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii şi cei ce au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos.
Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).
Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii făţarnici zic: "Doamne, Doamne", dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora" (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).
Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).
Iubiţi credincioşi,
În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vînzător al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic intrînd satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă răutăţile mai sus arătate, era şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.
Iuda cel viclean şi făţarnic, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).
Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, "Bucură-te, Învăţătorule!" şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).
Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi iubitor de argint.
Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte, ca să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.
Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.
A inceput Postul Craciunului - Postul Nasterii Domnului

A inceput Postul Craciunului - Postul Nasterii Domnului

Incepand de astazi, 15 noiembrie, crestinii ortodocsi intra in Postul Craciunului. Acest post, primul din anul bisericesc si ultimul din anul civil, se incheie pe 24 decembrie. Prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, cand acesta astepta sa primeasca cuvintele lui Dum¬nezeu scrise pe lespezile de piatra ale Tablelor Legii. Astfel si cresti¬nii, postind 40 de zile, se invredni¬cesc sa primeasca pe Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si nascut din Fecioara Maria.

Cum trebuie sa postim

Ca modalitate de postire, Postul Nasterii Domnului este de asprime mijlocie (ca si al Sfintilor Apostoli). Dupa randuiala din pravile, in timpul acestui post, in manastiri sa ajuneaza lunea, miercurea si vinerea, pana la Ceasul IX (circa 3-4 p.m.), cand se mananca hrana uscata sau legume fierte fara untdelemn ; martea si joia se mananca plante fierte, drese cu untdelemn si se bea vin, iar sambata si duminica se ingaduie si peste (afara de rastimpul dintre 20-25 decembrie, cand postul devine mai aspru). Daca lunea, martea sau joia cade serbarea vreunui sfant cu doxologie mare, se dez¬leaga la peste, iar miercurea si vinerea in acest caz se dezleaga la untdelemn si vin, dar se mananca numai o data pe zi. Daca se intampla miercuri si vineri un sfant cu Priveghere, ori hramul bisericii, atunci se dezleaga la untdelemn, peste si vin. Dezlegare la peste se da de asemenea la praznicul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie), in orice zi ar cadea.

Ultima zi a Postului Craciunului

Ultima zi a Postului Nasterii (24 decembrie), numita ajunul Craciu¬nului, este zi de post mai aspru decat celelalte zile : se ajuneaza pana la Ceasul IX, cand se obisnuieste sa se manance, in unele parti, grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului lui Daniel si al ce¬lor trei tineri in Babilon (Daniel I, 5, 8-16). In unele parti se ajuneaza in aceasta zi pana la rasaritul luceafarului de seara, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Nasterea Domnului. Aceasta ajunare aminteste de postul tinut in vechime de catehumenii care, in seara acestei zile, primeau botezul crestin si apoi prima impartasire.

Postul Craciunului - Postul Nasterii Domnului - Randuieli liturgice specifice

In timpul Postului Craciunului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunul Craciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.

Ce fel de post îi place lui Dumnezeu?

crestinortodoxpracticant — Fri, 13 Nov 2009 21:12:56 UT

Postul este un element al vietii de crestin. Insa a posti este putin, trebuie sa stii cumsa postesti, postul nu este o favoare lui Dumnezeu,trebuie sa constientizam ca noi avem nevoie de aceasta, nu Dumnezeu .Pentru unii, postirea consta intr-o ,,renuntare” simbolica la ceva; pentru altii, ea este o respectare scrupuloasa a prescriptiilor alimentare. Dar in ambele cazuri, arareori postirea se refera la intreaga nevointa a postului. Aici, ca oriunde, trebuie mai intai sa incercam sa intelegem invatatura Bisericii referitoare la postire si apoi sa ne intrebam: Cum putem aplica aceasta invatatura in viata noastra?

Ziua postului părăsire de păcate să-ti fie, suflete, şi către Dumnezeu plecare şi apropiere; ca să scapi de prăpastia răutăţii şi să iubeşti numai căile care duc la odihna cea de acolo.“

„Să postim post primit, bineplăcut Domnului. Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea de acestea este postul cel adevărat şi bineprimit.“
„Nu ştiţi voi postul care îmi place? -zice Domnul, Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine“ (Is. 58, 6-7)

În Isaia 58, 6-12, Domnul spune: „Iata postul placut Mie" si pe care ni-l recomanda. Acest fel de post nu vizeaza doar reducerea ratiei de mâncare ci si lepadarea de sine si urmarea Lui. Nu dureaza doar o zi, ci pentru totdeauna, cât traim.

El ne cere sa ne sacrificam, si sa:
Slabim strânsoarea nedreptatii.
Desfacem corzile oprimarii.
Sa-i ajutam pe cei oprimati.
Sa zdrobim orice fel de jug.
Sa ne împartim mâncarea cu cei înfometati.
Sa-i adapostim pe sarmanii ratacitori.
Sa-i îmbracam pe cei despuiati.
Sa ne ajutam familia.
Sa alungam jugul împovararii,
Sa nu cârtim sau sa învinovatim pe altii.
Acest tip de post schimba lumea si atrage dupa sine imense cerinte spirituale, emotionale si mintale, acest fel de post cere spirit de sacrificiu. Iata cum, Dumnezeu, promite sa-i rasplateasca pe cei ce se încumeta sa se sacrifice si sa traiasca în numele saracilor si oprimatilor.

Lumina va veni ca zorile.
Va veti însanatosi grabnic.
Dreptatea va va sta alaturi.
Domnul va va veghea mereu.
Când Îl veti chema, va va raspunde.
Chemati-ma în ajutor, iata-ma.

Lumina voastra se va ridica în întuneric.
Noptile voastre vor fi ca amiaza zilei.
Dumnezeu va va calauzi pasii de-a pururi.
El va va împlini dorintele .
EL va fortifica învelisul vostru.

Veti fi ca o gradina bine îngrijita.
Veti fi ca o primavara fara sfârsit.
Oamenii vostri vor recladi ruinele stravechi.
Voi veti repara si mântui societatea.
Vezi Zaharia 7.8; 8,16-19.

"Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ţi mintea limpede, inima curată, blăndă şi smerită. Iată postul." (Sfăntul Vasile cel Mare) "

DESPRE POST DE LA PAISIEE

crestinortodoxpracticant — Fri, 13 Nov 2009 18:16:31 UT

DESPRE POST DE LA PAISIEE

POSTUL CREŞTIN ORTODOX

Este o înfrânare pe un anumit timp, fie parţial, fie definitiv, de la mâncare, băutură, viaţă conjugală, distracţii, vorbire multă şi alte desfătări, cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Porunca postului a fost dată în Rai: “Nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Fac. 2, 17), a poruncit Dumnezeu lui Adam şi Evei.

Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum.

Ne-am îmbolnăvit prin neascultare şi trebuie să ne vindecăm prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare).

Cei ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu.

Disciplinarea biologicului, schimbarea traiectoriei tentaţiei, canalizarea energiei înmagazinate în fiinţa noastră pot fi foarte uşor controlate cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe. Deci numai Biserica, prin Sfintele Taine, prin preot, ne poate ajuta.

1. Temeiul scripturistic al postului

Dumnezeu a dat în Rai porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pentru ca omul să practice virtutea înfrânării, care este prima măsură şi condiţie a însănătoşirii morale.

Omul este chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), prin raţiune, voinţă, sentiment (Treimea umană) şi este asemenea lui Dumnezeu prin sfinţenie, care se obţine prin practicarea virtuţilor.

Atunci când omul se înfrânează în ceea ce priveşte mâncarea, el devine stăpânul trupului, nu se mai lasă ispitit de el şi nu mai este robul lui.

Adam, nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe arată că lăcomia pântecelui este primul păcat capital, din care izvorăsc toate patimile. Într-adevăr, îmbuibarea duce adesea la beţie şi lene, iar acestea aprind trupul spre desfrânare.Toate acestea, având nevoie de bani, conduc la furt, înşelăciune, avariţie. Cine nu poate dobândi bani se întristează, se mânie şi invidiază pe cei care au şi, astfel, rezultă păcate mari a căror urmare este moartea sufletească şi trupească.

Postul este, în schimb, spre folosul trupului şi al sufletului, pe care le purifică şi le întăreşte prin harul lui Dumnezeu. Din aceste motive şi legea Vechiului Testament recomandă postul şi arată foloasele lui: “Nu fi nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca spre mîncăruri multe... pentru nesaţ mulţi au pierit, iar cel înfrânat îşi va spori viaţa”. (SIRAH 37, 32-34)

Mântuitorul a postit 40 de zile şi 40 de nopţi (Mt. 4, 2) şi tot El ne învaţă cum să postim (Mt. 6, 16-18), pentru că “diavolul nu poate fi izgonit decât prin post şi rugăciune”. (Matei 17, 21) În Noul Testament “Sfinţii Apostoli slujeau Domnului, se rugau şi posteau”. (Fapt. 14, 23, 13, 2-3; II Cor. 6, 5)

2. Temeiul patristic şi canonic al postului

Biserica Creştină Ortodoxă a rânduit postul pe temeiul practicii Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor acestora, pentru toţi creştinii.

În mod special, în perioada celor patru posturi (Crăciunului, Paştelui, Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi Sfintei Marii) - creştinii se pregătesc sufleteşte şi trupeşte pentru Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.

Sfinţii Părinţi spun că postul:

Ø potoleşte poftele trupului (Sf. Evagrie Monahul);

Ø deprinde voinţa să domine asupra lăcomiei pântecelui, care alungă toate virtuţile (Nil Ascetul);

Ø este o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu şi deci un act de cult;

Ø înlesneşte săvârşirea tuturor virtuţilor şi ajută rugăciunea;

Ø purifică organismul de toxine, îl înnoieşte şi-l fereşte de boli, iar de unele îl vindecă.

Având în vedere importanţa postului, s-a ajuns la stabilirea obligaţiei de a ţine posturile rânduite de biserică prin canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, canonul 69 apostolic sancţionează pe clerici cu caterisirea dacă nu ţin Postul Mare şi Postul de miercuri şi vineri, iar pe laici cu afurisirea (excepţie fac bolnavii).

Canonul 52 de la Laodiceea repetă obligaţia de a posti miercuri şi vineri. Canonul 8 al lui Timotei din Alexandria dezleagă de post pe femeia care naşte, iar canonul 10 dezleagă de post pe cei bolnavi.

Cel ce nu poate posti din cauza bolii, să facă mai multă milostenie, să se roage mai mult, să împlinească cu râvnă poruncile dumnezeieşti.

Principiul călăuzitor cu privire la hrană este, după Sf. Casian, de a nu da trupului spre satisfacerea plăcerii ci spre îndreptarea slăbiciunii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Cei ce se împărtăşesc de mâncare, din alte motive decât de hrană şi tămăduire, se vor osândi cu cei care s-au dat desfătării“.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că postul ni s-a dat de Dumnezeu ca leac salvator, prin care să se stârpească păcatul desfrânării şi grija lumească să se îndrepte spre activitatea duhovnicească.

3. Cum să postim

Există postul simţurilor, al minţii şi al duhului. Păcatul vine prin două izvoare: prin mânie şi prin lăcomie, iar prin post şi rugăciune acestea seacă.

Înainte de a posti trebuie să ne împăcăm cu toţi semenii noştri. De la Mântuitorul Iisus Hristos am aflat că Dumnezeu este iubire şi porunca cea mai mare este porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni.

Una din legile iubirii se numeşte iertare şi, împlinind-o, vom înfrânge mânia. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus: “De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre”. (Mt. 6, 14-15)

Pentru a fi numiţi “fiii Tatălui Ceresc” trebuie să iubim pe vrăjmaşii noştri, să facem bine celor ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei ce ne asupresc. (Mt. 5, 43)

A răsplăti binele cu răul este lucrare diavolească, a răsplăti răul cu răul este lucrare dobitocească, a răsplăti binele cu bine este lucrare omenească, iar a răsplăti răul cu bine este lucrare dumnezeiască şi virtute creştină.

Prin iubire şi iertare biruim mânia, din care izvorăsc atâtea rele, iar prin post secăm fântâna otrăvitoare a atâtor patimi aducătoare de moarte.

Trebuie apoi să mergem la duhovnic pentru a ne spovedi şi a ne uşura sufletul de păcate. După aceea vom primi binecuvântarea de a posti şi astfel voinţa noastră va fi ajutată de puterea harului dumnezeiesc.

Cu privire la post, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă astfel: “Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochii, picioarele şi mâinile şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile să postească, rămânând curate de hoţie şi lăcomie, picioarele nealergând spre locuri păcătoase, ochii să nu privească la frumuseţi străine, gura să postească de sudalme şi de vorbiri ruşinoase”.

Vremea postului este o vreme de bucurie duhovnicească, în care simţi cum te eliberezi de lanţurile patimilor care te ţineau în robie. Numai fariseii erau trişti când posteau, fiindcă o făceau ca să fie lăudaţi de oameni şi nu pentru a se apropia de Dumnezeu.

4. Treptele postului

Vom enumera în continuare treptele postului, adică cele şapte feluri de hrană pentru creştini:

1. Prima treaptă a postului este cea a CARNIVORILOR. În această categorie intră persoanele care, în afara zilelor de miercuri, vineri şi posturile rânduite de Biserică, folosesc în alimentaţie şi carne. Acest tip de alimentaţie încetineşte foarte mult progresul la rugăciune.

2. A doua treaptă este aceea a LACTO-VEGETARIENILOR, adică a acelora care nu mănâncă niciodată carne, ci lapte şi produse lactate, ouă şi legume fierte. Aceasta este de obicei viaţa de obşte a călugărilor.

3. A treia treaptă a postului este aceea a VEGETARIENILOR, adică a acelora care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau crude. În această treaptă a postului ajung de obicei călugării cei mai râvnitori. De aici încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc de obicei, cu binecuvântarea duhovnicilor, sihaştrii şi pustnicii cei mai nevoitori.

4. A patra treaptă a postului este aceea a FRUCTIVORILOR, adică a acelora care mănâncă o dată în zi pâine şi fructe fierte sau crude. Cine a ajuns în această treaptă a postului, poate stăpâni cu uşurinţă trupul, gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.

5. A cincea treaptă a postului este cea a HRANEI USCATE, la care ajung de obicei pustnicii cei mai râvnitori, care, în această aspră nevoinţă, mănâncă numai pesmeţi muiaţi în apă cu sare sau puţin oţet, o dată în zi, cu măsură. Astfel se nevoiau sihaştrii de pe Valea Nilului.

6. A şasea treaptă a postului este MANA DUMNEZEIASCĂ, la care ajung foarte puţini asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi fiind cu darul Duhului Sfânt.

Aceştia se îndestulează numai cu Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, pe care o primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta altceva, decât puţină apă. Ei trăiesc pe pământ viaţă îngerească, mintea lor fiind răpită în extaz, nu au nevoie de nimic material (hrană, îmbrăcăminte, odihnă), fie că este iarnă sau vară nu simt frigul sau căldura, fiind acoperiţi cu Harul lui Dumnezeu.

5. Felurile postului

Postul creştinilor variază, după râvna şi puterea postitorilor:

1. - primul post este postul negru, când postitorii nu beau şi nu mănâncă nimic în ziua când postesc;

2. - al doilea post este postul mijlociu, în care se mănâncă o dată pe zi după ora 15 puţină pâine şi apă;

3. - al treilea post este atunci când creştinii mănâncă mâncare fiartă (de post), o dată în zi, cu cumpătare;

4. - al patrulea post este atunci când creştinii mănâncă mâncăruri de post fierte, de două ori sau de trei ori pe zi;

5. - postul îngăduitor este acela în care creştinii mănâncă mâncăruri îndulcite cu untdelemn sau peşte şi beau puţin vin.

Postul adevărat este totala înfrânare de mâncare şi mâncare uscată; iar mâncarea cu untdelemn, peşte şi vin în timpul postului se numeşte dezlegare parţială a postului.

6. Durata postului

După durată, postul este de o zi, de trei zile, de o săptămână şi mai lung, cum sunt cele patru posturi de peste an:

v Postul Paştelui, de şapte săptămâni;

v Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel care variază între o zi şi câteva săptămâni, în funcţie de data Paştelui;

v Postul Adormirii Maicii Domnului, de două săptămâni;

v Postul Crăciunului, de şase săptămâni.

Miercurea postim căci atunci a fost vândut Mântuitorul la evrei de către Iuda vânzătorul, pe 30 de arginţi. Iar vinerea postim căci atunci a fost judecat Iisus Hristos şi răstignit pe crucea Golgotei la orele 12, iar după trei ore şi-a dat duhul pe Cruce şi a fost înmormântat, pentru mântuirea întregii lumi.

În aceste zile postesc obligatoriu în tot cursul anului toţi credincioşii, când mănâncă numai legume şi zarzavaturi, afară de unele excepţii prevăzute în calendar.

Postul de luni este obligatoriu pentru călugări şi benevol pentru credincioşi. Lunea postim ca să întreacă postul creştinilor cu o zi faţă de postul Legii vechi, care ţinea numai două zile, lunea şi joia.

Pentru a fi primit de Dumnezeu, postul trebuie ţinut de creştini numai cu sfatul şi binecuvântarea duhovnicului şi nu după propria rânduială a fiecăruia.

Participând la toate slujbele Sfintei Biserici în timpul postului, sufletul şi trupul nostru se vor întări cu puterea harului dumnezeiesc pentru a posti.

Chiar dacă nu am postit, trebuie să ne spovedim, pentru a ne uşura sufletul de păcate şi astfel să punem început bun mântuirii noastre. În acest caz, vom primi după spovedanie Sfânta Agheasmă mare.

Rugăciunea împreună cu postul sunt ca două aripi cu ajutorul cărora vom putea urca la înălţimea vieţuirii duhovniceşti, adumbriţi în permanenţă de darul lui Dumnezeu.

7. Dezlegări de posturi pentru bolnavi şi suferinzi

Bolnavii şi suferinzii, pentru a via lui Dumnezeu, după cuvântul Dumnezeieştii Scripturi, dobândesc dezlegare de la cei în drept. Această dezlegare se dă însă cu multă atenţie, spre a folosi, iar nu spre a păgubi.

Astfel, bolnavii şi suferinzii, numai după consultarea unui medic iscusit, drept credincios creştin, temător de Dumnezeu, care este lămurit că pacientul său are trebuinţă de supraalimentaţie pentru reînsănătoşire şi întărire, pot căpăta dezlegare în posturi de la Arhiereul ori Duhovnicul lor, spre a mânca anumite feluri de bucate de dulce (frupt), care sunt oprite cu desăvârşire a se mânca de cei sănătoşi, în posturile anului (Can. 69 Apost.). Aceasta se recomandă atât bolnavilor care sunt internaţi în spitale, cât şi celor ce sunt acasă.

Sf. Apostol Pavel zice: “Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, fiindcă Domnul l-a primit... Cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă şi mulţumeşte lui Dumnezeu. Căci nimeni dintre noi (drept-credincioşii, temătorii şi iubitorii de Dumnezeu creştini) nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim şi dacă murim, ai Domnului suntem...” (Rom. 14, 3, 6-8; Mt. 15, 11; Mc. 7, 15; F. Ap. 10, 15; Rom. 14, 20; I Tim. 4, 4; Tit. 1, 15)

Postul este o potrivire a vieţii omului, ca apa din oala pe care o pui la foc. Dacă oala pusă la foc este goală, mai pui apă în ea, ca să nu se spargă de tăria focului; iar dacă e plină ochi, mai deşerţi din ea, ca nu cumva fierbând, să curgă în foc şi să-l stingă.

La întreţinerea vieţii omeneşti trebuie alimentaţie cu chibzuială, sănătoasă şi înţeleaptă. Ce e prea mult vatămă şi ce e prea puţin păgubeşte. Sf. Vasile cel Mare zice aşa: “Înfrânarea (de bucate) se măsoară fiecăruia după puterea sa trupească”.

8. Foloasele postului

După mărturisirea Sfintei Scripturi, postul este de folos:

Ø în vremea judecăţii lui Dumnezeu (Ioan 3, 4-7);

Ø în vreme de nenorociri şi primedjii (2 Regi 1, 12);

Ø pentru izbăvirea de primejdiile viitoare (Ioil 12, 12);

Ø în vreme de suferinţă a Bisericii (Mt. 9, 15);

Ø pentru a ajuta pe cei în suferinţă (Ps. 34, 12), vindecându-se de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti;

Ø pentru întoarcerea la Dumnezeu (2 Par. 20, 13).

Sfântul Apostol Pavel ne spune că: “...trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului”. (Gal. 5, 17) Deci să tăiem plăcerile trupului pentru a întări prin Harul Dumnezeiesc sufletul şi astfel să biruim, prin post, patimile şi pe diavol.

Prin post ne smerim trupul, iar prin priveghere şi rugăciune ne luminăm mintea. Mâncărurile grase şi alcoolul ridică din stomac un nor material gros, care împiedică luminile Duhului Sfânt să se pogoare asupra minţii.

Dacă vrei să fii înţelept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt vrednice:

¨ părţii raţionale a sufletului dă-i să citească scrieri duhovniceşti şi rugăciuni;

¨ mâniei dă-i dragoste duhovnicească care se opune urii;

¨ poftei dă-i cumpătare şi înfrânare;

¨ trupului dă-i hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât sunt de trebuinţă.

Dacă postim, diavolii se îndepărtează iar îngerul păzitor, plin de bucurie, se apropie de noi. Postul este zid puternic aşezat de Dumnezeu în calea păcatelor, palat al lui Hristos şi cetate a Duhului Sfânt, pavăză a credinţei, semn al dragostei şi întărire a înţelepciunii.

Postul face ca sufletul să strălucească şi înalţă simţurile, supune pe trup duhului, face inima zdrobită şi smerită, nimiceşte norul poftelor, stinge aprinderea desfrânării şi luminează înţelepciunea omului.

Postul păzeşte pe prunci, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân, este păzitorul fecioriei, goneşte râsetele dezmăţate, cântecele desfrânate, dansurile deşucheate.

“Dacă lumea ar posti, nu s-ar mai face arme, n-ar mai fi războaie, tribunale şi închisori. Postul i-ar ajuta pe toţi să se înfrâneze, nu numai de la mâncare, ci să izgonească iubirea de arginţi, lăcomia şi orice vicleşug. Postul ne face asemenea cu îngerii”. (Sf. Vasile cel Mare)

Medicina recomandă înfrânarea şi postul ca mijloace de preîntâmpinare şi de vindecare a bolilor. Medicii au constatat că după trei zile de mâncare cu carne, în organism se află 67.000 de microbi/cm3, iar după un regim vegetarian se găsesc numai 1.500 de microbi/cm3.

Cel care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător de poruncă dumnezeiască.

Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii prin smerenie, mânia prin iertare şi lăcomia trupului prin înfrânare.

Postul care îi place lui Dumnezeu (Is. 58, 3) este atât cu sufletul, cât şi cu trupul, sprijinit şi întărit de rugăciune, fapte bune, spovedanie şi pecetluit cu Sfânta Împărtăşanie.

Postul este mica noastră jertfă, pe care o aducem lui Dumnezeu din dragoste, ca răspuns la jertfa şi dragostea Sa mare pentru mântuirea noastră. Postul este mărturie a legăturii noastre harice cu Dumnezeu.

Drept aceea, lăsând să încolţească aceste învăţături în inima noastră, să umblăm în vremea postului: “Cuviincios ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte”. (Rom. 13, 13-14)

Rezultatele postului vor fi optime numai în măsura în care credinciosul îşi îndumnezeieşte firea sa omenească prin har, care transformă persoana omului într-un mediu de acţiune a energiilor divine.

În concluzie, reamintim că postul este cea dintâi poruncă dumnezeiască, dată pentru mântuirea noastră.

9. Virtuţile medicale ale postului

Omul, prin procesul chimic de metabolism, încorporează elemente chimice din mediul exterior în mediul interior pe baza individualităţii organismului său. Astfel, substanţa primită din exterior este metabolizată, transformată în compuşi chimici din care se alcătuieşte trupul omenesc, devenind ţesuturi şi organe. Dar ţesuturile şi organele noastre mor în fiecare clipă şi, de aceea, sunt înlocuite, tot în fiecare clipă, prin procesele chimice permanente de la nivelul celulelor.

Principala funcţie a celulei este nutriţia, termen care poate ţine locul termenului de “metabolism”. Nutriţia înseamnă viaţă. În cadrul proceselor metabolice de nutriţie, celula furnizează organismului şi energia de care acesta are nevoie.

Pentru a fi utilă organismului, deci celulelor, hrana trebuie radical transformată în compuşi chimici care pot fi primiţi de către celule.

Celula primeşte proteine, zaharuri şi grăsimi, iar cu ajutorul enzimelor, ea divizează aceşti compuşi în fragmente din ce în ce mai mici. Apoi, tot celula recompune fragmentele în substanţe complexe, pe care le încorporează în propria sa substanţă, realizând astfel permanenta înlocuire a ţesuturilor noastre.

Schimburile chimice la nivelul celulelor îşi menţin ritmul şi în cele mai vitrege condiţii, adică şi în situaţia în care organismul nu mai este hrănit. În acest caz, celula consumă substanţe din rezervele organismului.

Orice schimb chimic produce deşeuri la nivel celular. Când aceste deşeuri devin importante, ele perturbă mecanismele de nutriţie, în special în prima lor componenţă, aceea de fragmentare a substanţelor primite de celulă. Mai pe înţelesul tuturor, celula rupe aceste substanţe conform unor scheme precise pentru a obţine nişte compuşi precişi; exactitatea este esenţială, fiindcă altfel aceşti compuşi nu pot fi folosiţi mai apoi.

Din diverse cauze, printre care se numără şi acumularea acestor deşeuri, celula face la un moment dat o greşeală: în loc să rupă corect o substanţă, o fragmentează aberant, ceea ce rezultă din această operaţie fiind un compus pe baza căruia nu se poate sintetiza nici o substanţă utilă, fiind şi nociv în acelaşi timp. Asemenea compuşi aberanţi sunt celebrii “radicali liberi”, iar nocivitatea lor este dată de faptul că pot afecta ADN-ul, informaţie genetică necesară celulei pentru a funcţiona.

Deci, nutriţia, esenţială vieţii, este în acelaşi timp cauza îmbătrânirii şi morţii şi se află la originea unor afecţiuni extrem de grave, cum ar fi cancerul.

Revenind la problema bolii, trebuie făcute câteva precizări:

Ø bolile infecţioase sunt boli de atac, produse de agresiuni asupra organismului; ele sunt rezultatul viruşilor şi bacteriilor pătrunse în corp. Chiar şi o banală “răceală” este, în realitate, o viroză, iar o amigdalită este o infecţie bacteriană;

Ø bolile degenerative sunt rezultatul fie al lipsei unor hormoni (de pildă cazul diabetului), fie al absenţei unor vitamine sau a altor elemente chimice necesare organismului;

Ø bolile fără leac cele mai grave au la origine ceea ce am putea numi “auto-intoxicaţia”, adică prezenţa în organism a unor substanţe nocive produse chiar de ţesuturile umane.

Cea mai mare parte a cazurilor de cancer se pot explica prin această noţiune de “auto-intoxicaţie” prin care radicalii liberi pot deregla informaţia genetică a celulei, prin afectarea lanţului ADN, perturbând ritmul de multiplicare a celulelor, în urma căreia se formează ţesuturile.

Tumorile maligne sunt dezvoltări aberante ale unui ţesut, rezultate în urma unei multiplicări celulare incorecte.

Perturbarea procesului de diviziune celulară se datorează erorilor ivite în mecanismul de nutriţie, iradierilor puternice sau îndelungate, atmosferei din ce în ce mai poluate din oraşe, stilului de viaţă caracterizat prin stress, supraalimentaţie şi sedentarism.

Mâncăm şi bem ceea ce ne place, nu neapărat ceea ce ne face bine. În tot ceea ce priveşte stilul de viaţă, ne-am depărtat de natural, de ceea ce-i prieşte organismului. De pildă, unele mecanisme fiziologice esenţiale, numite funcţii adaptative, sunt din ce în ce mai puţin folosite. Prin aceste funcţii, organismul se adaptează la modificările mediului exterior, mecanismul de termo-reglare fiind una din aceste funcţii.

În atmosfera vieţii moderne de astăzi, aceste funcţii au ajuns aproape nefolosite, ele fiind înlocuite cu mecanisme artificiale, de investiţii ale omului în perpetua sa căutare a maximei plăceri prin efort minim.

Stingerea funcţiilor adaptative duce la dispariţia funcţiilor fiziologice importante. Organismul nostru, creat de Dumnezeu cu legi precise de funcţionare, este dereglat datorită acestor schimbări petrecute într-un interval foarte scurt de timp.

Am înlocuit din dieta noastră produsele naturale, îmbuibându-ne cu o grămadă de otrăvuri bine ambalate. S-a perturbat de asemenea până şi ritmul alimentaţiei. Frecvenţa şi mai ales abundenţa meselor noastre au făcut să dispară o funcţie esenţială a organismului nostru, aceea de adaptare la lipsa hranei. Societatea contemporană, făcând din ce în ce mai puţin efort fizic, ar fi normal să mănânce mai puţin. S-a întâmplat însă invers: sedentarismul lumii contemporane este asociat unei abundenţe alimentare incredibile.

Singurul obicei bine încetăţenit, prin care s-a păstrat funcţia de adaptare la lipsa de hrană, este postul. El este urmaşul normalităţii alimentare pe care am uitat-o de demult. Există o ordine, o înţelepciune în aşezarea posturilor:

Ø postul Paştilor se ţine primăvara şi reprezintă cea mai benefică şi mai radicală cură de dezintoxicaţie, fiindcă în mesele zilnice apar o mulţime de plante cu efecte depurative (diuretice);

Ø postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi postul Adormirii Maicii Domnului deschid vara şi, respectiv, anunţă venirea toamnei, dispunerea lor fiind deosebit de utilă în cadrul igienei alimentare din acea perioadă a anului;

Ø postul Crăciunului este ultima perioadă de detoxificare din cursul anului.

Acestor intervale de post le corespund perioade fără oprelişti alimentare, în care gastronomia românească se desfăşoară în toată bogăţia sa. În timpul unei perioade de post negru intră în acţiune o multitudine de mecanisme subtile în care este implicat întregul organism, până la nivelul celular:

§ lipidele din ţesuturile sub-cutanate sunt consumate;

§ arderile se obţin şi pe seama proteinelor din ţesutul muscular;

§ tot ce este în exces în trupul nostru se consumă, tot organismul participând la efort.

Cea mai mare parte a “miraculoaselor” vindecări de cancer sunt asociate unui regim alimentar foarte sărac în proteine animale, grăsimi şi zaharuri. Sub numele de cancer se ascund diverse tumori maligne caracterizate de înmulţirea aberantă a unor celule care au degenerat; acestea invadează ţesutul în care au apărut şi, prin metastază (fiind transportate prin vasele de sânge sau prin sistemul limfatic), proliferează în noi zone ale organismului. Interesant este însă faptul că organismul nu poate, practic, lupta împotriva acestor tumori. Sistemul imunitar nu reacţionează cum ar trebui, fiindcă nu consideră noile ţesuturi surse ale unei agresiuni. Ele nu sunt în mod fundamental străine organismului pe care-l invadează şi de aceea nu sunt distruse.

Medicina, în lupta împotriva unui inamic atât de perfid, cunoaşte trei mari mijloace:

¨ extirparea chirurgicală a tumorilor;

¨ chimioterapia prin citostatice;

¨ radioterapia.

Soluţia chirurgicală se pretează în situaţiile în care cancerul a fost depistat devreme, iar celelalte mijloace au ca scop încetinirea sau chiar stoparea multiplicării celulare în ţesuturile canceroase, adică oprirea dezvoltării tumorilor, fie prin substanţe chimice, fie prin iradiere.

Există, în medicina populară, atât de dispreţuită astăzi, plante cu efect anticancerigen, o parte din aceste plante urmând a fi prezentate în această lucrare. Dar la fel de important este regimul alimentar.

Tumorile sunt considerate de către organism ţesuturi normale şi, din acest motiv, sunt perfect irigate; toate substanţele necesare dezvoltării lor le parvin din abundenţă. Dar, într-o perioadă de abţinere de la hrană, organismul începe să consume din propria sa substanţă, tot ce este în exces contribuind la acest efort de a menţine necesarul energetic fără “aprovizionare” din exterior.

După ce lipidele din ţesuturile sub-cutanate sunt consumate primele, organismul foloseşte, într-o ordine precisă, tot ce poate fi necesar arderilor. Din moment ce până şi proteinele din ţesutul muscular sunt consumate, este logic ca ţesuturile bolnave, tumorile maligne, să fie şi ele utilizate.

Explicaţiile de mai sus, aşa simplist cum au fost enunţate, sunt singurele care pot arunca o rază de lumină asupra aşa numitelor “vindecări miraculoase” în care postul apare ca o constantă. Natura este cel mai bun medic şi abţinerea de la hrană a organismelor bolnave este o regulă. Să ne aducem aminte de reacţia în faţa bolii a unui animal bolnav care este mult mai normală decât a noastră. El refuză orice fel de hrană, mulţumindu-se cu puţină apă.

S-a observat, chiar şi statistic, că în “vindecările miraculoase” există o relaţie între aceste cazuri şi ceea ce se numeşte “stare de rugăciune”, “starea mistică”. Indiferent dacă suntem credincioşi şi înţelegem că rugăciunile pot fi împlinite sau dacă suntem raţionalişti şi ajungem la concluzia că auto-sugestia face minuni, realitatea rămâne: există oameni care se vindecă în cazuri pe care medicina le consideră pierdute, iar, în vindecarea lor, o anumită stare de spirit - specifică momentelor în care ne rugăm cu credinţă nestrămutată - are o importanţă covârşitoare.

Trebuie să fim convinşi că vindecarea adevărată nu se datorează doar regimului alimentar, stilului de viaţă şi ceaiurilor de plante pe care le-am băut; toate acestea nu ar fi de ajuns fără acea convingere intimă stimulată de rugăciune, că bunătatea lui Dumnezeu se poate revărsa asupra omului în suferinţă, vindecându-l.

Mergând pe firul acestei dimensiuni spirituale, putem cita în continuare cuvintele Mântuitorului nostru: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” şi tot Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă: “Rugaţi-vă neîncetat”. Mântuitorul nostru este viaţa pentru că ne-a răscumpărat din păcatul săvârşit în urma neascultării protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care au creat pe pământ boala şi moartea.

Mântuitorul ne-a repus la dispoziţie ENERGIILE HARICE NECREATE ALE DUHULUI SFÂNT, care vor ajuta celulele organismului nostru să-şi împlinească funcţia de nutriţie normal, suplinind în acelaşi timp lipsa de energie rezultată în urma abţinerii de la mâncare. (vezi anexa 2)

Prin urmare, se poate afirma că postul nu este numai un mijloc de prevenire a bolilor degenerative, între care cancerul are un loc de frunte, ci şi cea mai naturală cale de vindecare în acest tip de afecţiuni.

10. Aspectele terapeutice şi profilactice ale postului în tratamentul afecţiunilor tumorale

Pentru obţinerea de rezultate favorabile în tratamentul afecţiunilor tumorale, vom avea nevoie de o perioadă de aproximativ un an de zile, în care efortul nostru se va îndrepta atât către regimul alimentar, cât şi către domeniul pregătirii spirituale.

a. Regimul alimentar
Meniul zilnic va consta din:

v ceaiuri de plante neîndulcite, cu aproximativ 2-3 h înainte de masă;

v fructe, legume crude rase cu aproximativ 1, 1/2 - 2 h înainte de masă, din care morcovul să fie nelipsit;

v o farfurie de ciorbă (borş), ce va fi însoţită de o cantitate tot mai mare de ceapă, usturoi, hrean, crude şi puţină pâine. Usturoiul şi ceapa sunt plante care ar putea înlocui farmacii întregi. Ele stimulează circulaţia, scad tensiunea, combat arteroscleroza şi sunt un bun antidiabetic; în plus sunt deosebit de eficace împotriva bolilor contagioase. Consumate crude, au un rol preventiv în unele forme de cancer. În uz extern, cataplasmele cu usturoi sunt excelente în cazul reumatismului şi diverselor nevralgii.

v Vinerea vom ţine post negru.

În toată perioada de vegetaţie a grădinii noastre să preparăm cât mai des borşul străveziu de ştevie. Iarna, ciorba e bine s-o acrim cu zeamă de varză murată.

Plantele medicinale pentru ceaiuri, proaspăt culese, să le folosim o perioadă cât mai mare de timp, în funcţie de sezonul lor, după care le folosim uscate. Gama ceaiurilor, care se beau de mai multe ori pe zi, trebuie să se lărgească din ce în ce mai mult.

Dieta alimentară să fie însoţită şi de un efort fizic mediu (lucrul mâinilor).

Folosirea vegetalelor nefierte în alimentaţie ne va ajuta şi la dispariţia senzaţiei de foame.

Nu trebuie să uităm că omul primitiv avea o alimentaţie vegetariană: 50-60 % din alimente erau cereale, iar restul erau muguri, fructe şi legume din flora spontană. Mai târziu, după ce oamenii au descoperit focul şi au început să vâneze, schimbându-şi alimentaţia, echilibrul sănătăţii lor a fost destabilizat şi au apărut primele boli.

Noi, oamenii moderni, continuăm şi acum acest obicei nesănătos, iar efectele le vedem zilnic. Practic, nici un produs de sinteză nu poate înlocui vitaminele, sărurile minerale şi enzimele vegetale. Enzima este un ferment natural proteic, care se găseşte numai în crudităţi şi alimente neprelucrate termic. Este bine să se ştie că la temperatura de 38° enzimele încep să se deterioreze, iar la 54°, ele dispar complet din alimente. Orice om bolnav are o carenţă de enzime. Iată deci cum numai una din componentele naturale, de care avem atât de multă nevoie, este practic exclusă din alimentaţia noastră zilnică.

Respectând meniul amintit, cu timpul va apare indiferenţa faţă de orice tentaţie culinară, ceea ce înseamnă un progres, renunţând practic la desfătarea alimentară. De asemenea, va apare senzaţia de uşurinţă fizică datorată reducerii vizibile a greutăţii corporale. Alimentaţia foarte săracă trebuie să ducă la consumarea completă a ţesuturilor tumorale, fie ele chiar maligne şi metastazate.

b. Pregătirea spirituală
Celălalt element al curei ţine de domeniul pregătirii spirituale prin:

Ø participarea la slujbele mănăstirii şi împlinirea Tainelor Bisericii, amintite la timpul potrivit în lucrare;

Ø implicarea în viaţa bisericească, prin însuşirea cântărilor. Aceste cântări au rol vindecător pentru că transpun pe bolnav într-o stare de linişte, de contemplaţie relaxantă în care gândurile negre sunt cu totul izgonite, canalizându-ne mintea spre o gândire pozitivă.

Câteva luni la rând, singura noastră ocupaţie trebuie să devină respectarea unui stil de viaţă aspră, în care să îmbinăm disciplina spirituală stimulată de cântec (cântări de rugăciune), alimentaţia foarte săracă şi efortul fizic.

Importantă este, în primul rând, credinţa bolnavului în Dumnezeu şi voinţa de a lupta. La fel de importantă este şi întoarcerea la un regim de viaţă mai aproape de natură, în care raportul dintre efortul fizic şi hrana de zi cu zi este diferit de cel din lumea de astăzi.

Vindecarea celor bolnavi trebuie să fie doar punerea în practică a unei înţelepciuni străvechi, inspirată din natură: un animal bolnav se abţine de la orice mâncare. În plus, omul, văzându-se în această situaţie gravă, trebuie să lupte împotriva convingerii sale că nu o va putea înfrânge, împotriva gândurilor pesimiste care îi fac mai mult rău decât ne putem închipui. Pentru izgonirea lor este foarte indicat efortul fizic (preocuparea de a face ceva).

Osteneala fizică atrage asupra noastră Duhul Sfânt şi alungă lucrarea diavolească din jurul nostru. Munca, împreună cu postul, au un efect conjugat. Ca urmare a efortului, arderile sunt mai intense, organismul consumă energie din orice, nevoile energetice sunt mai mari, oferta nutritivă fiind mai mică.

Sfinţii Părinţi ne învaţă că Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup istovit (obosit). Prin atragerea Duhului Sfânt asupra noastră, deschizându-ne mintea şi inima către Dumnezeu, nu facem decât să compensăn lipsa de energie, cauzată de aportul alimentar scăzut, cu Energiile Harice Necreate pe care ni le oferă Duhul Sfânt. În esenţă, îndemnăm organismul uman să utilizeze ENERGIA HARICĂ DUMNEZEIASCĂ, realizând, cu mila şi atotbunătatea proniei cereşti, minunea vindecării asupra noastră şi, în acelaşi timp, devenim şi lucrători ai asemănării noastre cu Dumnezeu. Amintim aici faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, prin cele trei dimensiuni pe care le are personalitatea sa: voinţa, raţiunea şi sentimentul, şi totodată ne putem asemăna cu Dumnezeu numai prin Sfinţenie. Iar sfinţenia nu o putem dobândi decât prin chemarea şi ţinerea Duhului Sfânt asupra noastră pe o perioadă cât mai mare de timp.

Duhul Sfânt este a treia persoană a Sfintei Treimi, având Energie Harică Necreată Sfinţitoare, ce izvorăşte din Sfânta Treime, fiind pretutindeni în acest univers şi împlinitoare a tot lucrul bun. De aceea, ne îndeamnă Mântuitorul să ne rugăm neîncetat şi să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. (Mt. 11, 28)

Reamintim, încă o dată, că mijloacele de dobândire a Duhului Sfânt nu ni le pune la dispoziţie decât Biserica, parcurgând sub îndrumarea ei cele trei etape ale restabilirii omului pe pământ, pentru însănătoşire.

Pe cei sănătoşi, postul, însoţit de rugăciune, îi va ajuta să se ferească de boală. Pentru că e mult mai uşor să prevenim boala decât să o vindecăm.

Nu trebuie să facem din postul negru sau din vegetarism nişte principii absolute. Oamenii trebuie să ţină post atunci când este necesar şi când a rânduit Biserica, după sfatul părinţilor duhovnici la care sunt sub ascultare, şi să mănânce suficient atunci când este îngăduit. Această îngăduinţă nu este acordată întâmplător, existând o logică în alternanţa sezonieră a posturilor din timpul unui an. Totul este perfect armonizat în această desfăşurare, de la alternanţa intervalurilor de post şi a celor de dulce, până la perioadele de maximă eficienţă a ierburilor de leac de care ne vom ocupa în paginile următoare.

Dorim să menţionăm că, atunci când ne-am propus a concretiza un model practic de regim alimentar, necesar de urmat în caz de tumori, am plecat de la exemple concrete de bolnavi care s-au vindecat. Amintim aici cazul medicului german Alexander Reinhardt, de confesiune catolică care, în 1987, a aflat că nu mai are de trăit mai mult de un an. Suferea de un cancer pulmonar inoperabil, deja metastazat. Întrerupe tratamentul radioterapic şi chimioterapic, fiindcă nu făceau decât să-i întârzie sorocul morţii şi să-i facă aşteptarea chinuitoare. În primăvara aceluiaşi an, a hotărât să plece la Mănăstirea Agapia, unde a parcurs în întregime toate treptele restabilirii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti, prin intrarea sub ascultarea unui părinte duhovnic iscusit, împlinind rugăciunea particulară, rugăciunea în Biserică şi postul după toată rânduiala ascultării. După un an de zile, ţesuturile canceroase fuseseră aproape complet consumate, iar medicul vindecat. Având ca puternic suport motivaţional vindecarea sa, editează cartea POVEŢELE MAICII SOFRONIA (Editura L.V.B., 1991) unde, în termeni simpli, explică minunea vindecării sale, în care arată că importantă a fost în primul rând credinţa în Dumnezeu, în vindecarea sufletească şi voinţa de a lupta. De asemenea, a fost importantă întoarcerea la un regim de viaţă mai aproape de natură. Bineînţeles, plantele de leac au puteri nebănuite, dar ele singure nu pot vindeca pe oricine de orice.

11. Terapia prin plante (fitoterapia)

Într-o epocă în care atât de mulţi oameni se îndepărtează tot mai mult de modul de viaţă naturist şi sunt ameninţaţi de boli grave din cauza unei false atitudini în faţa vieţii, ar trebui să regăsim drumul ce duce spre plantele noastre medicinale, pe care Dumnezeu, prin bunătatea Sa, ni le-a dăruit încă din timpuri străvechi.

“Domnul lasă doctoria să crească din Pământ şi un înţelept n-o dispreţuieşte”. (Sirah 38, 4)

Dumnezeu a lăsat pentru fiecare boală să crească o mică plantă. Astfel, fiecare om îşi poate ajuta propria sănătate, dacă va culege, va folosi cu grijă şi la timp plante din “farmacia Domnului”.

Ca urmare a faptului că, în perioada postului, utilizarea plantelor medicinale în dieta alimentară zilnică are un rol important în restabilirea echilibrului metabolic, ne vom ocupa în continuare de problematica terapiei prin plante (fitoterapia), oferind date despre avantajele, culegerea, uscarea, păstrarea şi formele prin care pot fi administrate plantele de leac. Există încă imens de multe valenţe inexplicabile ale acestor medicamente naturale.

Medicina chimioterapeutică, folosind substanţe de sinteză, lucrează cu un număr mai mic de principii active decât putem întâlni în regnul vegetal.

Fitoterapia este tot o chimioterapie, numai că “laboratorul” este însăşi planta, iar produsele sunt mult mai benefice. Ştiinţa a demonstrat că elementele chimice benefice ale plantelor sunt mai asemănătoare compuşilor organismului uman, decât compoziţia medicamentelor de sinteză. De aceea, asimilarea lor şi influenţa asupra proceselor noastre metabolice este mult mai bună.

De asemenea, substanţele active din plante nu sunt sub formă pură, ele având în compoziţia lor o serie întreagă de compuşi, care potenţează acţiunea terapeutică, scăzându-le în acelaşi timp şi toxicitatea. De multe ori, efectul benefic este datorat interacţiunii mai multor principii active, unele încă nestudiate de farmacologi.

Planta, în întregimea ei, este un medicament şi nu doar o sumă de substanţe, fiindcă acestea din urmă se potenţează reciproc şi o fac să fie mult mai bine tolerată de organismul uman. Din acest motiv, nici un medicament de sinteză, în care autorii îşi închipuie că au concentrat toate valenţele plantei, nu va fi la fel de folositor trupului nostru ca planta în sine.

Interesant de subliniat este una din credinţele cele mai misterioase din întreg domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala să fi dat primele semne de alarmă, înainte deci de orice simptom, plantele “simt” afecţiunea ce e pe cale de a se naşte! De aceea, în jurul casei ţărăneşti cresc şi ierburi de leac, care pot contracara o parte din bolile gospodarului, iar apariţia şi dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplătoare. De aici rezultă că ţăranul trăieşte într-o comuniune profundă cu natura, uimitoare pentru noi, cei crescuţi la oraş. Însă, cea mai mare parte dintre plantele medicinale sunt culese din locuri sălbatice, din luminişurile pădurilor.

De la majoritatea plantelor se folosesc părţile aeriene, recoltate îndeosebi în timpul înfloririi. Momentul recoltării depinde de mulţi factori, dar, în general, următoarele principii trebuie să fie respectate:

• rădăcinile, rizomii, tuberculii şi bulbii se recoltează toamna târziu, după căderea primei brume, sau primăvara, înainte de a da frunza; în aceste perioade, principiile active sunt concentrate în rădăcini;

• ramurile se recoltează la începutul toamnei, când frunzele nu mai sunt în activitate, iar substanţele esenţiale nu au coborât încă în rădăcini;

• frunzele se strâng când sunt bine dezvoltate, dar înainte de apariţia butonilor florali;

• florile se culeg înainte de desfacerea completă şi fecundaţie;

• mugurii se culeg primăvara, cât mai devreme, înainte de perfecta circulaţie a sevei prin plantă;

• fructele se culeg coapte, dar nu trecute din copt;

• seminţele se culeg când plantele încep să se usuce.

Există un calendar al culegerii plantelor de leac, pe care, în liniile sale principale, îl vom parcurge în continuare:

Ø ianuarie: vâsc;

Ø februarie: muguri de mesteacăn, coajă de salcie, urechelniţă;

Ø martie: podbal, muguri de plop, frunze de păpădie, pochivnic;

Ø aprilie: frunze de ciuboţica-cucului, urzică, fumariţă;

Ø mai: rădăcini de răculeţ, flori de iederă, trei fraţi pătaţi, mierea ursului, năsturel, năpraznic, pelin, lingurea, roiniţă, păducel, limba mielului;

Ø iunie: cicoare, mac, ţelină, anghelică, arnică, lemnul Domnului, brusture, creţişor, miruţă, muşeţel, părul Maicii Domnului, vinariţă, măceş, brâncuţă, silur, nalbă, dumbeţ, sulfină, soc, gălbenele, verbină;

Ø iulie-august: frunze şi vârfuri înflorite de busuioc, cătuşnică, coada şoricelului, cimbrişor, colţul lupului, isop, iarbă neagră, mătasea porumbului, tei, albăstrele, flori de muşeţel, lumânărică, splinuţă;

Ø septembrie şi octombrie: pentru majoritatea plantelor de leac este vremea recoltării fructelor.

Trebuie avut grijă ca recoltarea să se facă întotdeauna pe timp uscat şi însorit. De asemenea, la culegere trebuie evitate zonele din apropierea suprafeţelor agricole, care pot fi stropite cu substanţe chimice sau unde s-au răspândit îngrăşăminte; trebuie căutate poieni izolate în mijlocul pădurilor, locuri neumblate. Nu se vor culege niciodată plante cu insecte pe ele sau plante aflate în locuri cu ciuperci.

Pentru uscare, se vor folosi încăperi aerisite, spaţioase, cu temperatură ridicată (20°-25°C) în care plantele, legate în buchete rare, pot fi suspendate. În ceea ce priveşte formele de administrare, cele mai des întâlnite sunt infuzia, decocţia şi maceraţia. Mai sunt folosite alcoolatul, vinul medicinal, siropul, esenţa, extrasul, sucul.

Infuzia înseamnă opărirea plantei sau amestecului de plante în apă clocotită şi lăsarea vasului acoperit timp de aproximativ 10 minute (în cazul rădăcinilor, în jur de 25 de minute).

Înainte de opărire, se recomandă lăsarea plantelor timp de câteva minute în apă rece. După opărire, infuzia se strecoară. Eficienţa terapeutică maximă a infuziilor este atunci când se beau calde, după aproximativ 15-20 de minute de la preparare.

Decocţia este fierberea plantelor în apă, la foc molcom, timp de 15-30 de minute. Este un procedeu specific de preparare a ceaiurilor din rădăcini, fructe şi scoarţa ramurilor.

Infuziile şi decocţiile nu se îndulcesc. Dacă totuşi se simte nevoia acoperirii gustului uneori cam amar al plantei, vom folosi numai miere. În acest caz să evităm produsele industriei alimentare. Este de preferat mierea naturală, cumpărată direct de la producător. De asemenea, trebuie avut grijă ca florile din care a fost obţinută mierea să nu interacţioneze cu planta pe care o folosim în infuzie sau decocţie.

Maceraţia înseamnă lăsarea plantei în apă rece, în alcool, în vin sau în ulei. Timpul maceraţiei este diferit de la plantă la plantă, între o noapte, câteva zile sau chiar câteva săptămâni, după care se strecoară.

Siropul se obţine fierbând maceraţiile împreună cu mierea (50%), iar sucul se obţine prin presarea plantelor proaspete, îndeosebi a fructelor.

Ierburile de leac pot fi administrate pe cale bucală, prin băi, prin cataplasme, prin fumigaţie sau inhalare.

O observaţie esenţială, care priveşte orice prelucrare a plantelor în apă, se referă la calitatea apei. Să nu folosim apă de la robinet. Aceasta este tratată chimic, iar compuşii care au participat la acest tratament pot influenţa acţiunea substanţelor din plantă. Apa bună înseamnă fie apă de izvor sau de fântână, fie apă plată. Trebuie reţinut de asemenea faptul că nu trebuie folosite vase din metal sau dacă sunt din metal, pereţii interiori trebuie să fie smălţuiţi.

Deoarece spaţiul îndrumarului nu ne permite să intrăm mai în amănunţime, pentru a ne lărgi dimensiunea cunoaşterii personale, recomandăm consultarea următoarelor titluri de lucrări în acest domeniu:

I. Mărturisirile Maicii Sofronia de Alexander Reinhardt.

II. Sănătate din farmacia Domnului de Maria Treben.

III. Terapia naturală -

Bucătăria fără foc -

Minitratat de hrană vie de Elena Niţă Ibrian.

Cel ce se decide să întrebuinţeze plantele medicinale, ar trebui să înceapă cu cele depurative (care curăţă sângele), cum ar fi leurda, urzica, ventrilica, păpădia şi pătlagina.

Reamintim că este foarte important să se consume în timpul zilei o cantitate mare de ceai în cazul bolilor ce par incurabile.

În acest capitol ne-am străduit a îndruma oamenii atât spre plantele medicinale şi puterile lor, dar mai ales spre forţa supremă a Creatorului, în ale cărui mâini se află cuibărită viaţa noastră.

La El să căutăm ajutor şi mângâiere, iar la boală grea să luăm, smeriţi şi cucernici, ierburi din farmacia Lui. El ne conduce, de El depinde să ne umplem de daruri şi să ne dirijeze viaţa după voinţa LUI.

12. Radioul şi televizorul în timpul postului

Ansamblul vieţii de familie a fost radical transformat de posturile de radio şi televiziune. Aceste mijloace de comunicare în masă pătrund astăzi, în toată viaţa noastră. Nu mai este nevoie să ieşi pentru a fi afară. Într-o clipă lumea întreagă este lângă tine.

Puţin câte puţin, experienţa elementară de a fi în inima unei lumi lăuntrice, chiar sentimentul frumuseţii acestei lumi lăuntrice, au dispărut pur şi simplu din cultura modernă.

Dacă nu este televizorul, este muzica. Muzica a încetat să mai fie ceva ce se ascultă, ea a devenit cu repeziciune un fel de fond sonor pentru conversaţie, lectură, corespondenţă etc. De fapt, această nevoie de a asculta constant muzică relevă imposibilitatea în care se află omul modern de a mai gusta liniştea.

Dacă creştinul de altă dată trăia, în mare parte, într-o lume interioară, care îi oferea posibilitatea de a se concentra, cel de astăzi trebuie să facă un efort deosebit pentru a regăsi dimensiunea esenţială a liniştii, care este singura în măsură să ne pună în contact cu realităţile superioare. De aceea, problema radioului şi a televiziunii în timpul Postului nu este o problemă marginală ci, sub multe aspecte, este o chestiune de viaţă şi de moarte spirituală.

Trebuie să ne dăm bine seama că este imposibil de a-ţi împărţi pur şi simplu viaţa între “tristeţea îmbucurătoare” a Postului şi ultimile noutăţi de pe ecran. Aceste două lucruri sunt incompatibile şi unul va ucide în mod necesar pe celălalt. Şi este foarte posibil ca, în lipsa unui efort deosebit, “ultima noutate” să aibă şansa de a ieşi biruitoare.

De asemenea, televizorul a devenit, fără măcar să sesizăm, idolul familiei noastre, la care ne închinăm zilnic un timp cât mai îndelungat, de la cel mai mic până la cel vârstnic.

Să ne reamintim cum a hotărât Dumnezeu să pedepsească în Vechiul Testament închinarea la viţelul de aur a poporului lui Israel.

“ Şi a zis Domnul către Moise ...

Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd ...

... Pe acela care a greşit înaintea Mea, îl voi şterge din cartea Mea.

... Iată îngerul Meu va merge înaintea ta, şi în ziua cercetării Mele voi pedepsi păcatul lor”.

Astfel a lovit Domnul poporul, pentru viţelul ce îşi făcuse, pe care-l turnase Aaron. (IEŞIREA 32, 9, 10, 33, 34, 35)

Acum, la cumpăna dintre milenii, idolii popoarelor şi-au sporit numărul îngrijorător, ceea ce a atras asupra omenirii dreapta mânie a lui Dumnezeu, care se face, pe zi ce trece, din ce în ce mai simţită, atât în ţara noastră, cât şi în lume.

O primă măsură, care poate fi sugerată, ar fi deci reducerea serioasă a folosirii radioului şi televizorului în perioada Postului. Nu putem spera la un post total, dar cel puţin la unul ascetic, de exerciţiu care, aşa cum ştim, presupune înainte de toate schimbarea regimului obişnuit de ascultare şi reducerea lui. Nu este nimic rău, de exemplu, în a continua să urmăreşti ştirile sau să alegi programe serioase, mai interesante, care te pot îmbogăţi intelectual şi spiritual.

Ceea ce trebuie să înceteze, cel puţin în perioada Postului, este acea vizionare continuă la televizor, care transformă omul într-un obiect înfundat într-un fotoliu, lipit cu privirea de ecran şi absorbind pasiv tot ceea ce se transmite.

Postul trebuie simţit ca un timp special, un timp care este continuu prezent şi care nu trebuie să fie întrerupt, să se piardă, să se distrugă.

Cu cât mintea omului va fi golită mai mult de tot ceea ce este creatural, de toate imaginile şi ideile lucrurilor şi fiinţelor, cu atât se va putea înălţa mai mult către Dumnezeu, Îl va cugeta şi-L va cuprinde.

“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” - cuvinte pe care Sfântul Grigore de Nissa le comentează aşa: “Cel care şi-a curăţit sufletul de orice înclinare păcătoasă şi de tot ceea ce este creatural, acela poate vedea chipul Naturii Dumnezeieşti, în propria lui frumuseţe”.

Marii duhovnici ai poporului român subliniază în scrierile lor că, în casa în care există televizor, acolo nu tronează Dumnezeu, nu petrece Dumnezeu în acea casă.

“Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea;

Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor.

Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei”. (Ps. 134, 15, 16, 17, 18)

Singura şansă de însănătoşire a poporului român nu este decât aceea de a urma îndemnul psalmistului şi a intra sub ascultarea Bisericii - corabia mântuirii neamului creştinesc. “Întoarce ochii mei să nu vadă deşertăciunea”. (Ps. 118, 37)

“Că va judeca Domnul pe poporul Său şi de slugile Sale se va milostivi”. (Ps. 134, 14)

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

crestinortodoxpracticant — Fri, 13 Nov 2009 15:04:30 UT

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Sinaxar 13 Noiembrie
În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.
Sf. Ioan Gura de AurAcest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea.
Iar ea s-a făcut cu totul fiară ţinând cu tărie via. Şi a fost sfântul alungat din scaun întâi de dânsa şi în al doilea rând prin mijlocul episcopilor, care se purtau mai mult silniceşte decât creştineşte. După aceea s-a întors iarăşi la scaunul său. Şi în cele din urmă, sfântul a fost izgonit la Cucuzo al Armeniei şi, petrecând multe scârbe, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu.
Precum se vede la istoria lui, după scoaterea lui din scaun şi după izgonire, cei ce fuseseră îndemnători spre aceasta, căzând în multe feluri de boli, rea moarte au luat. Pătimind aceasta întâi Eudoxia, căci a fost ea întâi întru fărădelege şi a fost pricina pierzării episcopilor. Şi zic că după moartea ei, spre semnul strâmbătăţii ce a făcut Hrisostomului, mormântul în care era îngropată a tremurat treizeci şi doi de ani. Iar dacă s-au adus sfintele moaşte ale Hrisostomului şi s-au pus acolo unde şi acum se află, a încetat acel cutremur.
Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur

Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.
Cînd a venit în vîrstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tînăr, a început a pricepe mai bine decît cei bătrîni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfînt. Pentru că el, cunoscînd pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergînd la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dînsul Sfîntul Botez.
După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsîndu-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfîntului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfîntului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfîntului Ioan, a rămas văduvă foarte de tînără, avînd mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.
Sfîntul Ioan, ajungînd la vîrsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covîrşit cu înţelepciunea pe cei mai vîrstnici decît el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvînt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dînsul. Pe acest filosof Sfîntul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dînsul, şi pe alţi mulţi.
Astfel, cînd Antimie disputa cu Sfîntul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat şi a început a-l munci pe el. Aşa că, Antimie, căzînd la pămînt, se tăvălea şi îşi întorcea ochii şi gura şi scotea spume din gura lui. Toţi cei ce erau de faţă s-au spăimîntat foarte şi mulţi voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfîntul Ioan ca să miluiască pe cel îndrăcit şi să-l vindece. Iar Sfîntul a răspuns: “De nu se va pocăi şi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca”. Şi îndată Antimie a strigat, zicînd: “Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pămînt, afară de cel creştinesc, în care crede prea înţeleptul Ioan”.
Acestea zicînd, a ieşit dintr-însul duhul cel necurat şi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a strigat: “Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!” Iar Sfîntul Ioan, certîndu-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu şi învăţîndu-l credinţa cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat.
Episcopul, înştiinţîndu-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gîndit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dînsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrînise. Înţelegînd aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.
Deci, trecînd cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mîndria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, avînd îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescînd împreună şi avînd aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amîndoi de acelaşi obicei şi de un suflet.
Vasile, îmbrăcîndu-se mai întîi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să-şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultîndu-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mînăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa pînă la o vreme, pentru că ea, înţelegînd scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dînsul:
“O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan şi eu văduvă, căci aşa a voit Dumnezeu. Şi nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă şi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor şi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdînd toate cu ajutorul Lui, m-am mîngîiat cu privirea feţei tale, cea asemenea cu faţa tatălui tău, simţind mare uşurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinţa vieţii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tînguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aşteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lîngă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puţin şi rămîi împreună cu mine, pînă cînd sînt încă între cei vii”. Acestea şi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.
În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfîntul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rînduială trei ani.
După aceasta a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mînăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli şi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mînăstire. Isihie, fiind bătrîn şi desăvîrşit în bunătăţi, era mai înainte văzător.
Într-o noapte, nedormind el şi rugîndu-se, a fost răpit cu mintea şi a văzut o vedenie ca aceasta: “Doi bărbaţi luminaţi, coborîndu-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îşi făcea rugăciunile sale; unul dintre dînşii ţinea o hîrtie scrisă, iar altul nişte chei. Dar Ioan, văzîndu-i pe dînşii, s-a temut şi s-a închinat lor pînă la pămînt. Iar ei, luîndu-l de mînă, l-au sculat zicînd: “Nădăjduieşte şi nu te teme!” Dar Ioan a zis către dînşii: “Cine sînteţi voi, domnii mei?” Iar ei i-au răspuns: “Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfînt, pentru curăţenia inimii tale; căci sîntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos”.
Zicînd aceasta, cel dintîi, întinzîndu-şi mîna, i-a dat hîrtia, zicînd: “Primeşte hîrtia aceasta din mîna mea, că eu sînt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă şi ţie a cunoaşte toate adîncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor şi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru”.
Apoi, întinzînd şi celălalt mîna, i-a dat cheile, zicînd: “Primeşte aceasta, căci eu sînt Petru, căruia îmi sînt încredinţate cheile împărăţiei, şi îţi dă şi ţie Domnul cheile Sfintelor Biserici şi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat”.
Fericitul Ioan, iarăşi plecîndu-şi genunchii, s-a închinat lor, zicînd: “Cine sînt eu, ca să îndrăznesc a primi şi a purta nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind păcătos şi mai prost decît toţi oamenii?” Iar Sfinţii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mîna dreaptă şi l-au ridicat, zicînd: “Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie; apoi nu tăinui darul cel dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sîngele ca să-l mîntuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvîntul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ţi aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Şi o să ai multe nevoi şi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.
Acestea zicînd, l-au însemnat cu semnul Crucii şi, dîndu-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzînd aceasta, a spus şi altor fraţi iscusiţi şi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, ca nu cumva să afle Ioan şi să se ducă de la dînşii şi astfel să fie lipsiţi de o vieţuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.
Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru şi în cuvînt, bine nevoindu-se şi pe alţii învăţîndu-i la aceasta. Apoi şi pe cei leneşi deşteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-şi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.
Unui bărbat din Antiohia, care era bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încît, de mare durere, i-a ieşit ochiul cel drept; şi dînd multă avere la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfîntul Ioan, a venit la dînsul în mînăstire şi apropiindu-se, a îmbrăţişat picioarele lui, sărutîndu-le şi cerînd tămăduire. Iar Sfîntul a zis: “Nişte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca şi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu”. Omul a răspuns: “Cred, părinte, şi voi face toate cele ce-mi vei porunci”.
Acestea zicînd, a apucat haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul său şi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aşezat ochiul la locul său, precum era înainte, şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.
La fel şi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, avînd lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfîntul Ioan cerînd tămăduire. Învăţîndu-l Sfîntul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraţii în mînăstire. Aceasta făcînd, îndată s-a curăţit de lepră; şi lăsînd lumea, s-a făcut călugăr.
Un altul cu numele Evclie, avînd ochiul drept orb din copilărie, a venit la mînăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan şi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfîntul Ioan: “Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine şi să-ţi lumineze ochii cei sufleteşti şi trupeşti”. Acestea zicînd Sfîntul, îndată s-a deschis ochiul celui orb şi vedea luminat. Acestea văzînd fraţii, se minunau şi ziceau: “Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu şi Duhul Sfînt vieţuieşte într-însul”.
O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfîntul Ioan. Şi aşezînd-o bărbatul pe asin, a mers cu dînsa la mînăstire. Apoi, lăsînd-o la poartă, a intrat singur la Sfîntul, rugîndu-l să tămăduiască pe femeie de neputinţa ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: “Mergi şi spune soţiei tale să înceteze cu răutatea năravului său şi cu asprimea ce o are asupra slugilor şi a slujnicelor, ştiind că şi ea este făcută din aceeaşi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dînd milostenie săracilor şi nelăsînd rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrînaţi şi să vă păziţi în curăţie în zilele cele sfinte şi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire”.
Deci, mergînd bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfîntul; iar ea a făgăduit cu toată osîrdia, că va păzi toate cele poruncite, pînă la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfîntul spunîndu-i făgăduinţa femeii sale. Atunci Sfîntul a zis: “Mergeţi cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul”. Şi ducîndu-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.
În acea vreme era în părţile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni şi pe dobitoace. Şi de multe ori se aduna poporul cu arme şi cu săgeţi pîndind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieşind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare şi pe mulţi dintr-înşii îi sfîşia, iar alţii abia scăpau răniţi; pe alţii rănindu-i îi ducea vii în culcuşul său şi acolo îi mînca.
Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfîntul Ioan şi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieşea fiara. Deci mergînd, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfîntului, şi s-au dus. Iar după cîteva zile, văzînd poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce şi au aflat pe leu mort. Văzînd această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii şi rugăciunile Sfîntului au omorît fiara.
Sfîntul Ioan a petrecut în acea mînăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflînd o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încît acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rînduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.
Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească şi astfel să-l scoată din pustie şi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieţuirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci şi altora să fie de folos.
Venind fericitul Ioan la biserică, sfinţitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon şi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieţii sale cea plină de fapte bune şi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz şi acolo s-a săvîrşit în Domnul.
Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia şi s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan şi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obişnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în linişte, cu plăcere de Dumnezeu.
Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: “Dimineaţă să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi să-l aduci pe el de acolo în cetate şi să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales şi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeaşi vreme i s-a arătat îngerul şi Sfîntului Ioan, pe cînd îşi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate şi să pri-mească de la dînsul hirotonia.
Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire şi fericitul Ioan a ieşit în întîmpinarea lui cu toţi călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrşind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile Taine. La urmă, dînd fraţilor binecuvîntare, a luat pe Ioan şi l-a dus în cetate, iar monahii toţi se tînguiau de despărţirea de Ioan.
A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian şi toţi cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat şi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur şi în toată Siria, încît toţi cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: “Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului”.
Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mîntuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînşii cel dintîi şi cel mai vestit propovăduitor.
Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încît toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfîntul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin tîrguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încît nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfîntul cînd vorbea.
Cînd ştia poporul că Ioan are cuvînt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsînd: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mîini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvînt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorîtor de miere.
Fericitul avea cîteodată obicei de scotea cuvinte din adîncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvînt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultîndu-l şi cele grăite neînţelegîndu-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dînsul: “Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fîntîna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!”
Atunci a zis mulţimea poporului: “Deşi o femeie a zis cuvîntul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme şi pînă astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a gîndit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sîrguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfîntul Ioan nu numai în cuvînt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.
O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu şi fiind cuprins de fierbinţeală şi aproape să moară, a rugat pe Sfîntul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfîntul, luînd apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi şi a stropit cu dînsa pe cel bolnav şi îndată l-a lăsat fierbinţeala şi, sculîndu-se sănătos, s-a închinat Sfîntului.
Era în Antiohia un cîrmuitor bogat înşelat cu eresul marcioniţilor – după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioşi. Femeia aceluia, căzînd într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Şi, din zi în zi, crescîndu-i durerea mai cumplit, a chemat ocîrmuitorul pe eretici în casa sa şi le-a zis să ajute femeii lui, rugîndu-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dînsa neîncetat trei zile şi mai mult, dar nimic n-au folosit.
După aceea a zis femeia către bărbatul său: “Aud de un preot cu numele Ioan, care vieţuieşte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos şi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dînsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniţii nu-mi ajută nimic şi din aceasta se vădeşte credinţa lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinţa lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea”.
Ascultînd bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioşilor şi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aşezat-o înaintea bisericii şi a trimis la episcopul Flavian şi la preotul Ioan, spunîndu-le despre venirea sa şi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.
Ieşind la dînşii episcopul împreună cu Ioan au zis: “Dacă vă veţi lepăda de eresul vostru şi vă veţi apropia de Sfînta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, veţi dobîndi mîntuire de la Hristos Domnul”. Iar el a făgăduit cu osîrdie a se lepăda. Şi a poruncit Sfîntul Ioan să aducă apă şi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcîndu-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată şi slăvea pe Dumnezeu.
Văzînd eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dînsa de Sfînta Biserică, lepădîndu-se de eresul lui Marcion şi s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare şi s-au mîniat asupra Sfîntului Ioan, semănînd pretutindeni asupra lui hule şi clevetiri, zicînd că este vrăjitor şi fermecător.
Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducînd asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiştea în care ereticii aveau adunarea lor şi acolo, fiind adunaţi mulţime fără de număr, au murit, fiind ucişi de căderea capiştei; iar dintre cei binecredincioşi, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzîndu-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci şi elinii, au cunoscut puterea lui Hristos şi, dărîmînd capiştile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învăţătura Sfîntului Ioan.
După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvîrşit. Şi a fost căutat cu sîrguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocîrmuirea Bisericii Constantinopolului.
Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înştiinţat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Şi nevrînd a se lipsi de un asemenea învăţător, s-au împotrivit toţi trimişilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfîntul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.
De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mirat şi a dorit şi mai mult să vadă pe Ioan şi să-l aşeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimiţînd a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să ştie poporul; ceea ce s-a şi făcut.
Apropiindu-se Sfîntul Ioan de Constantinopol, a ieşit în întîmpinarea lui tot poporul, cu mulţime de boieri, fiind trimişi de împăratul să-l întîmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul şi de toată adunarea poporului şi toţi se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.
Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, şi cei de un gînd cu dînsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan şi-l urau pe el, încît nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gîndeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuşi s-a plecat soborului şi a sfinţit pe Ioan arhiereu şi l-a aşezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci şi şasea zi a lunii februarie.
Atunci a venit împăratul şi cu dînsul toţi domnii şi boierii, vrînd să ia binecuvîntare de la Sfîntul Ioan, patriarhul. Iar el, făcînd rugăciune pentru împăratul şi pentru popor şi binecuvîntîndu-i pe toţi şi-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată şi a rostit învăţătură folositoare de suflet în care povăţuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică şi să fie drept şi milostiv.
Apoi îi zicea: “Să ştii că nu mă voi ruşina, cînd va fi trebuinţă de învăţătură şi de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a ruşinat de împăratul David, descoperind greşeala lui”.
Astfel învăţa pe toţi stăpînitorii duhovniceşti şi pe cei mireneşti şi pe cei de sub stăpîniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune şi să ţină cuvîntul său de învăţătură cu care toţi s-au mîngîiat, ascultîndu-l.
Pe cînd el spunea dumnezeieştile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat şi l-a aruncat la pămînt, strigînd cu glas înfricoşat, încît s-au înspăimîntat toţi cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dînsul şi, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzîndu-l poporul, s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător şi un doctor sufletesc şi trupesc preaiscusit.
Sfîntul Patriarh Ioan, luînd cîrma Bisericii, a început a paşte bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare, dezrădăcinînd obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vîrtos dintre preoţi, precum: necurăţenia, zavistia, nedreptatea şi orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăţenia, dragostea, dreptatea, milostenia şi tot felul de fapte bune şi cu gura sa cea de aur pe toţi îi povăţuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci şi prin cetăţile şi ţările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiţi şi temători de Dumnezeu, bărbaţi sfinţi, care întăreau dreapta credinţă cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; iar credinţa cea rea şi eresurile le înlătura, povăţuind pe cei rătăciţi la calea mîntuirii.
În Fenicia a dărîmat capiştile idoleşti care erau din vremurile cele de demult, stricînd temeliile lor. Pe poporul celţilor, vătămat de credinţa cea rea a arienilor, cu înţelepciune l-a tămăduit şi la dreapta credinţă l-a povăţuit, pentru că a poruncit unor preoţi şi diaconi care au fost aleşi pentru acest lucru, ca să înveţe limba celţilor şi i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască buna credinţă în limba lor celtică. Iar pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării, în acelaşi chip i-a luminat. Eresul marcioniţilor din părţile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învăţătura sa.
Apoi avea purtare de grijă şi pentru cei săraci şi neputincioşi, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei goi şi de orfani şi văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit şi bolniţe (spitale) pentru odihna bolnavilor şi a străinilor care nu aveau unde să-şi plece capul, dîndu-le toată îndestularea, rînduindu-le slugi şi doctori. Şi apoi toată purtarea de grijă şi rînduiala, a încredinţat-o la doi preoţi temători de Dumnezeu. Iar el se sîrguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învăţîndu-i şi mustrîndu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni şi urît de cei răi.
Mai ales unii din clericii lui care vieţuiau rău, nu iubeau pe Sfîntul, de vreme ce dădea pe faţă faptele lor cele rele şi pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mîniau pe el. Mai cu seamă erau nemulţumiţi de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credinţă patriarhului şi avînd viaţă curată, a zis odată către Sfîntul, fiind toţi clericii de faţă: “Nu poţi, stăpîne, a-i îndrepta pe aceştia, dacă nu-i vei izgoni pe toţi cu un toiag”.
Zicînd astfel, mulţi s-au întărîtat şi au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfîntul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfîntul, deşi ştia răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cît îl huleau mai mult, cu atît mai mult înflorea slava lui în părţile cele depărtate, încît mulţi veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfîntul şi să audă învăţătura lui.
Acelaşi Serapion diaconul, a adus la mînie şi pe Severian mitropolitul asupra Sfîntului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, rîvnind după Hristos Domnul său şi uitînd de dragostea care o avea faţă de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dînsul şi iarăşi l-a primit la sine.
Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare şi vieţuia în mijlocul lumii, totuşi nu şi-a lăsat niciodată nevoinţele monahiceşti, ci vremea care îi rămînea de la treburile bisericeşti, închizîndu-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate şi rugăciune sau în citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi. Postea întotdeauna şi se înfrîna fără măsură, pentru că numai pîine de orz şi apă gusta şi somn puţin şi acela nu pe pat ci stînd şi nevoindu-se.
Apoi la ospeţe şi la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinereţe deprinzîndu-se cu post şi înfrînare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci şi grase, neavînd stomacul sănătos. Ci toată mintea sa o îndreptase spre înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi mai ales iubea Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.
Odată, scriind la tîlcuirea epistolelor lui, a gîndit în sine, zicînd: “Cine ştie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea scripturii acestui sfînt sau nu?” Şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultînd pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.
Cînd s-a închis singur în chilie noaptea şi scria tîlcuirile la o lumînare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Şi uitîndu-se prin crăpătura uşii, vrînd să vadă ce face, l-a văzut şezînd şi scriind. Iar un om bătrîn şi foarte cinstit, stînd lîngă dînsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului şi-i vorbea binişor. Şi omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfîntul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori şi se mira foarte, nepricepîndu-se cine este acela care vorbeşte cu patriarhul şi cugeta cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau uşile încuiate, încît nu era cu putinţă cuiva să intre.
Deci, Proclu a aşteptat pînă ce va ieşi omul acela. Dar cînd a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzînd Proclu în trei nopţi, a îndrăznit să întrebe pe Sfîntul patriarh, zicînd: “Stăpîne, cine este cel ce-ţi vorbeşte noaptea la ureche?” Sfîntul a răspuns: “N-a fost nimeni la mine”. Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura uşii un om bătrîn şi cinstit şoptindu-i la ureche cînd scria, şi spunea ce fel era chipul şi faţa celui ce se arăta. Iar Sfîntul se minuna auzind acestea.
Apoi Proclu, uitîndu-se la chipul lui Pavel, a zis: “Acest chip era acela care l-am văzut”. Atunci, cunoscînd Ioan că însuşi pe Sfîntul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredinţat că este primită osteneala lui şi, căzînd la pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu şi mai multă sîrguinţă de scrierea dumnezeieştilor cărţi, pe care ca pe nişte comori de mult preţ le-a lăsat Bisericii lui Hristos.
Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strîmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strîmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strîmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.
Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfîntul să vieţuiască după aşezămîntul legii, ci şi de la stăpînitorii mireneşti. Şi precum dintr-o scînteie mică se aprinde un foc mare, aşa şi din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mînia în inimile acelora care se ştiau pe sine că sînt în nişte asemenea păcate.
Astfel, zavistnicii batjocoreau învăţătura Sfîntului, iar cuvintele lui cele înţelepte şi bune le socoteau nebuneşte ca rele, zicînd că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învaţă ci mustră; nu sfătuieşte, ci ocărăşte; nu îndreptează, ci huleşte pe împăratul şi pe împărăteasa şi pe toţi stăpînitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.
Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărăteşti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicîndu-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte şi chiar de ar scăpa cineva, cu sila să se scoată din biserică şi să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greşeau ceva greu împotriva legilor cetăţeneşti şi se osîndeau la moarte, să fugă la biserică – precum odinioară israilitenii în cetăţile de scăpare -, şi aşa scăpau de pedeapsa morţii.
Evtropie, stricînd acel aşezămînt vechi, a rînduit să scoată din biserică pe cei vinovaţi, de care lucru Sfîntul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă ca o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora şi s-a tăiat cu sabia pe care o ascuţise pentru alţii. Căci mîniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.
Deci, Evtropie a fugit la biserică şi s-a ascuns în altar sub Sfînta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăţa pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare rîvnitor, a rostit un cuvînt de mustrare asupra lui Evtropie, zicînd: “Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou aşezată, chiar acela care a scornit-o şi a aşezat-o să o împlinească”.
Acest cuvînt prinzîndu-l pizmaşii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni şi neacoperitor de greşelile omeneşti. Şi astfel cîte puţin întărîtau inimile mai multor oameni spre mînie asupra Sfîntului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sîrguia după obiceiul său în buna ocîrmuire a Sfintei Biserici.
Pe vremea patriarhiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulţime de arieni în Constantinopol, care îşi ţineau credinţa, săvîrşind slujbele lor. Deci fericitul gîndea în ce chip ar curăţa cetatea de acel eres. Şi aflînd vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: “Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sînt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată şi necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?”
Împăratul a răspuns: “Adevărat, aşa este”. Iar Ioan a zis: “Tot aşa este de necinstită cetatea aceasta, care, deşi este dreptcredincioasă, totuşi are într-însa pe necredincioşii arieni. Şi precum tu, împărate, te-ai fi mîniat pentru necinstirea coroanei tale, aşa şi Atotputernicul Dumnezeu se mîhneşte de cetatea aceasta, care este înşelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinţei, ori să-i izgoneşti din cetate”.
Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor şi le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credinţă a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credinţă şi de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.
După cîtăva vreme, arienii avînd iarăşi ajutători şi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteşti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergînd cu rugăciuni către locaşul lor şi cîntînd ereticeştile lor cîntări prin care huleau pe Preasfînta Treime. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se preasfinţitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat, a urma acelor rugăciuni arieneşti.
Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtînd cinstitele cruci, sfintele icoane şi făclii aprinse şi să cînte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cîntărilor arieneşti celor hulitoare. Atunci s-au întîlnit pe cale dreptcredincioşii cu arienii, certîndu-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încît din amîndouă părţile au căzut cîţiva morţi; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind şi el acolo în mulţimea celor dreptcredincioşi, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mîniat foarte tare asupra arienilor şi le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; şi astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.
Între cei înşelaţi cu eresul arian era şi un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz în războaie şi care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatîrul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neştiind ce să-i răspundă – pentru că se temea a-l supăra, ca nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăţiei greceşti, căci era om iute şi cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfîntului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: “Să mă chemi la tine în vremea cînd va vrea Gaina să ceară biserică şi eu voi răspunde pentru tine”.
Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat şi şezînd cu împăratul, a început Gaina iarăşi a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Şi cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie şi pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicînd: “Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sînt puşi de Dumnezeu stăpînitorii cei duhovniceşti. Iar ţie dacă îţi trebuie biserică, intră în oricare voieşti şi te roagă, căci iată, toate bisericile care sînt în cetate îţi sînt deschise”.
Iar Gaina a zis: “Dar eu sînt de altă mărturisire şi de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credinţă cu mine; şi rog împărăteasca stăpînire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptîndu-mă pentru stăpînirea grecească, vărsîndu-mi sîngele şi punîndu-mi sufletul pentru împărat”.
Ioan i-a răspuns: “Pentru ostenelile tale ţi-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie şi daruri de la împărat. Deci ţi se cade a gîndi ce erai mai înainte şi cum eşti acum? Cum erai sărac şi neslăvit şi cum te-ai îmbogăţit şi te-ai mărit acum? Şi în ce fel de rînduială erai cînd vieţuiai de cealaltă parte a Dunării şi în care eşti acum? Căci erai atunci ca unul din ţăranii cei proşti şi săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia avînd pîinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum eşti voievod mai cinstit şi mai slăvit decît alţii, fiind îmbrăcat în haine de mare preţ, avînd aur şi argint din destul şi avere mare şi toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulţumitor şi slujeşte cu credinţă împărăţiei greceşti dar nu cere daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească”.
De nişte cuvinte ca acestea ruşinîndu-se Gaina, a tăcut şi n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înţelepciunea lui Ioan, care cu puţine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun şi plin de neîmblînzită mînie.
Trecînd un an, acel Gaina s-a înstrăinat de împărat şi, adunînd oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavînd oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare şi a rugat pe Sfîntul Ioan să iasă înaintea lui şi cu cuvinte bune să-l îmblînzească. Iar Ioan, deşi ştia că a mîniat pe Gaina cînd l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-şi pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mîndrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblînzit pe omul cel cu capul de fiară şi din lup l-a prefăcut în oaie şi împăcîndu-l cu împăratul, s-a întors.
După aceasta Sfîntul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deşi era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămîndu-se de păstorii cei răi, pentru că mulţi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfîntului Duh, hirotonind cu plată – cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hîrtie patriarhului.
Deci acolo, Sfîntul Ioan a scos pe mulţi episcopi care iubeau simonia şi pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtîndu-i de la dregătoria lor şi a pus pe alţii mai vrednici în locul acelora. Şi îndreptînd bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.
Astfel, pe cînd Sfîntul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrînd cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţînd, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vîrtos cînd cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mîniau asupra lui, fiind mustraţi.
Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăţi, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan şi se iuţeau în inimile lor asupra lui, cugetînd rău despre dînsul şi făcînd clevetiri mincinoase. Iar mai vîrtos împărăteasa Eudoxia s-a mîniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obşte pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dînsa le grăieşte şi le privea acelea ca o dosădire şi mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint şi cuprinsă de nesăţioasa poftă a aurului, încît multora le făcea strîmbătate, luîndu-le averile cu sila.
Deci, a mustrat-o pe ea însăşi conştiinţa ei cînd Sfîntul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoşa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mîniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.
În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, avînd boierie de patriciu şi bogăţie multă, pe care îl pizmuia împărăteasa şi, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun şi vieţuia cu dreptate.
Neputînd să-i ia cu sila averea, a aflat acest meşteşug, căci l-a chemat la sine şi i-a zis: “Ştii cîtă avere împărătească se cheltuieşte neîncetat; cît aur se dă oştilor care apără împărăţia şi fără de număr sînt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuţinat averea. Deci să dai şi tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har şi pe urmă iarăşi vei lua la vreme ceea ce vei da acum”.
Teodorit, pricepînd gîndul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesăţioasă de iubirea de argint voieşte a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinţă a împărătesei şi-l ruga cu lacrimi să-l ajute şi să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăţia. Iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese şi blînde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deşi era mînioasă asupra Sfîntului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a ruşinat de înţeleapta lui sfătuire şi a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.
După aceasta, Teodorit, ascultînd gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăţa pentru milostenie şi sfătuia să nu ascundem comoara în pămînt, unde mîna cea zavistnică voieşte a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuieşte nici n-o ia; apoi, temîndu-se ca nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăţia sa – căci ştia năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui pînă cînd îşi va săvîrşi răutatea -, pentru aceea a socotit să-şi dea bogăţia sa Împăratului ceresc.
Deci, oprindu-şi o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor şi bolnavilor.
Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mîhnit foarte şi a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd: “După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluînd nimic de la dînsul pentru trebuinţa împărăţiei noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăţi. Oare nu era mai cu cuviinţă a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogăţit, slujind împăraţilor. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dînsul; deci ţi se cădea şi ţie a nu lua averile lui”.
La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: “Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aş fi poftit bogăţie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinţi care aveau avere multă, fiind de neam bun şi bogaţi. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăţie. Deci, cum nu m-aş fi ruşinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o şi pe alţii îi învăţ ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogăţire. Să ştii însă că acela nu mi-a dat nimic şi de mi-ar fi dat, eu nu aş fi primit de la el. Ci el a dat bogăţia sa lui Hristos, făcînd milostenie săracilor şi scăpătaţilor şi bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aş fi voit ca şi tu, rîvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, cînd vei fi lipsită, să fii primită în veşnicile locaşuri. Iar dacă gîndeşti ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mînia”.
Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfîntului Ioan, s-a umplut de mînie şi cugeta cum i-ar face Sfîntului Ioan nedreptate.
În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină ca aceasta. Cînd era în Alexandria voievodul Pavlichie, avînd în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflînd oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o şi a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.
Iar ea, neavînd atîta aur, şi-a pus zălog la vecinii săi hainele şi vasele, şi abia adunînd cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa şi s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat şi acea văduvă săracă, şi intrînd în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plîngere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dînsa cu sila atîta aur, fără nici o vină.
Împăratul a poruncit eparhului cetăţii să facă întrebare şi judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dînsa. Iar eparhul ajutînd lui Pavlichie, l-a scos nevinovat şi pe văduvă a lăsat-o păgubaşă. Dar ea, fiind împinsă de multă mîhnire, s-a dus la împărăteasa şi, spunîndu-i toată nevoia, cerea de la dînsa milă şi ajutor. Împărăteasa, fiind şi ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că şi ea va cîştiga aur mult.
Deci, îndată a chemat pe Pavlichie şi cu mare mînie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine şi pentru strîmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l ţină sub strajă pînă cînd va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa din mîinile împărătesei, a trimis acasă şi a adus atîta aur cît ceruse împărăteasa.
Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci şi şase de galbeni de aur şi a eliberat-o, pe cînd celălalt aur l-a luat la dînsa. Iar văduva a ieşit de la împărăteasă plîngînd şi văitîndu-se pentru o strîmbătate ca aceea. Auzind de Sfîntul Ioan că apără pe cei asupriţi, a alergat la dînsul şi i-a spus cu de-amănuntul toate cîte i-a făcut ei Pavlichie şi împărăteasa. Sfîntul Ioan, mîngîind pe văduva care plîngea, a trimis la Pavlichie şi, chemîndu-l în biserică, a zis către dînsul:
“Ne-a venit înştiinţare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci şi luînd cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemîndu-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor şi judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi şi să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mîntuieşti şi tu de un păcat ca acesta şi să milostiveşti pe Dumnezeu, pe Care L-ai mîniat şi Care va răsplăti ţie pentru facerea de rău a orfanilor”.
Pavlichie a răspuns: “Stăpîne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; şi acum ce voieşte mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa şi să-şi ia ce este al ei de la dînsa!”
Sfîntul a zis către dînsul: “Deşi împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său şi ea nu este vinovată de nedreptatea ce ţi s-a făcut ţie de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atîta aur nu atît pentru dînsa, cît pentru alte păcate ale tale şi jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îţi spun că nu vei ieşi de aici pînă ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dînsa, pînă la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci şi şase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum”. Şi astfel, Sfîntul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.
Împărăteasa, aflînd despre aceasta, a trimis la Ioan, zicînd: “Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dînsul pentru acea datorie”. Ioan a răspuns trimişilor: “Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pînă cînd nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dînsa”. Împărăteasa a trimis iarăşi la Sfîntul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfîntul a răspuns: “Dacă împărăteasa voieşte să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur”.
Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mînie şi îndată a trimis doi sutaşi cu două sute de ostaşi ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar cînd ostaşii s-au apropiat de uşile bisericii şi voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stînd lîngă uşă şi ţinînd sabia în mîinile sale şi nu-i lăsa să intre.
Ostaşii, văzînd îngerul cel înfricoşat, s-au temut şi au fugit înapoi. Şi alergînd la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimîntat cu duhul şi n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfîntul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzînd că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur şi a dat văduvei cinci sute de galbeni, şi aşa a fost eliberat. Iar femeia, luîndu-şi al său, s-a întors în cetatea sa, bucurîndu-se.
Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan şi din zi în zi se înmulţea mînia şi răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate şi drept. După puţină vreme împărăteasa a trimis la Sfîntul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicînd:
“Încetează a te mai împotrivi nouă şi nu te mai atinge de lucrurile cele împărăteşti, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericeşti şi te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine şi mustrîndu-mă. Pentru că eu, pînă acum, te aveam pe tine ca pe un părinte şi-ţi dădeam cinstea ce ţi se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta şi nu vei fi mai bun către noi, atunci să ştii că nu-ţi voi răbda mai mult”.
Sfîntul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mîhnit foarte şi, oftînd greu, a zis către cei trimişi:
“Împărăteasa voieşte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează şi nu aude glasurile celor asupriţi şi ale celor ce plîng şi suspină şi nu face mustrări celor ce greşesc. Dar de vreme ce sînt episcop şi mie îmi este încredinţată purtarea de grijă pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiţi asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toţi şi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.
Pentru că ştiu că a nu mustra fărădelegile şi a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare şi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică şi despre noi cuvîntul acesta al lui Iosie: Preoţii au ascuns calea Domnului. Dar şi dumnezeiescul Apostol porunceşte ca pe cel ce greşeşte să-l mustri înaintea tuturor, ca şi alţii să aibă frică. Tot acelaşi Apostol învaţă, zicînd: Propovăduieşte cuvîntul, stăruieşte cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, şi te roagă.
Eu, deşi mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile şi nu vorbesc în faţă pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cîndva în învăţătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toţi de obşte i-am învăţat şi-i învăţ ca să nu facă rău şi să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conştiinţa pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia ca nu asupra noastră să se mînie, ci asupra lui însuşi, pentru că a făcut nişte lucruri ca acelea, şi să se abată de la rău spre a face bine.
Dacă împărăteasa nu se ştie că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mînie asupra mea, care învăţ pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăţa pentru mîntuirea poporului peste care ea împărăţeşte. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învăţătoare mă sîrguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să ştie că eu nu o mustru pe dînsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dînsa şi-i aduc mare necinste şi ruşine sufletului ei. Deci, poate să se mînie împărăteasa cum voieşte, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mînia pe oameni decît pe Dumnezeu. Căci dacă aş plăcea oamenilor, apoi nu aş fi rob al lui Hristos”.
Nişte cuvinte ca acestea şi multe altele asemenea zicînd Sfîntul celor trimişi, i-a slobozit pe dînşii cu pace. Iar ei, întorcîndu-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu şi mai mare mînie şi foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci şi mulţi alţii care vieţuiau în nedreptate şi fără pocăinţă îl pizmuiau.
După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci şi alţii de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfîntul Ioan şi nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului şi Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoţi şi cinci diaconi şi din împărăteştile palaturi erau mulţi care-l urau şi trei văduve vestite şi bogate, Marsa, Castritia şi Evgrafia, care vieţuiau în necurăţie.
Toţi pismătăreţii Sfîntului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dînsul. Deci au trimis mai întîi în Antiohia, cercetînd că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri şi n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care ştia să alcătuiască minciuni cu meşteşug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieţii Sfîntului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfîntul Ioan din scaun, avînd ajutătoare pe împărăteasa şi pe alţi oameni răi; iar mai vîrtos, şi-a cîştigat ajutor pe satana.
Apoi pricina izgonirii Sfîntului Ioan s-a început astfel.
Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viaţa şi cu cuvîntul şi era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune şi înţelepciunea lui. Acesta era bătrîn, optzeci de ani avînd de la naşterea sa, iar preot fusese hiroto

POSTUL CRĂCIUNULUI

crestinortodoxpracticant — Thu, 12 Nov 2009 07:40:27 UT

POSTUL CRĂCIUNULUI
15.11 – 24.12.2009

Iubiţi prieteni,
În această săptămână, mai precis, duminică 15 noiembrie intrăm în Postul Naşterii Domnului.
Am mai spus şi cu alte prilejuri – şi se găseşte scris în grupul CREŞTIN ORTODOX PRACTICANT – despre importanţa şi beneficiile postului pentru noi, creştinii ortodocşi; de aceea, azi, doresc să vă prezint zilele în care este dezlegare la peşte. Iată:
- sâmbătă 21 noiembrie când sărbătorim Intrarea în Biserică a Maicii Domnului;
- duminică 22 noiembrie;
- sâmbătă 28 noiembrie;
- duminică 29 noiembrie;
- luni 30 noiembrie când prăznuim pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat – Ocrotitorul României;
- joi 3 decembrie;
- sâmbătă 5 decembrie;
- duminică 6 decembrie când prăznuim pe Sfântul Ierarh Nicolae;
- luni 7 decembrie;
- sâmbătă 12 decembrie;
- duminică 13 decembrie;
- joi 17 decembrie;
- sâmbătă 19 decembrie.
Pentru a veni în sprijinul credincioşilor ce doresc a ţine rânduiala postului vă invit în grupul REŢETE ALIMENTARE DE POST de unde vă puteţi alege meniurile dorite, inclusiv pentru zilele cu dezlegare la peşte.
Şi încă ceva: să nu uitaţi ca la capătul acestui post să mergeţi pregătiţi la preotul duhovnic pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşire. Detalii despre acestea găsiţi în grupul CREŞTIN ORTODOX PRACTICANT.
Nu uitaţi că perioada aceasta până la Crăciun să fie un prilej pentru fiecare de recunoaştere a greşelilor săvârşite şi de căinţă pentru ele.
Nu uitaţi că postul nu se referă doar la mâncare şi băutură!
Să intensificăm rugăciunile trimise Domnului, să avem grijă pentru a nu mai săvârşi alte păcate, să fim milostivi şi iertători faţă de cei ce ne greşesc – iată doar câteva sfaturi utile pentru toţi creştinii ortodocşi.
Doamne ajută.

Dumnezeu pe listele electorale!

crestinortodoxpracticant — Wed, 11 Nov 2009 17:05:20 UT

În împrejurările vieții am constatat că cele mai febrile discuții printre oamenii sunt despre politică si fotbal. Este uimitor câtă „cultură” are Omul când ne referim la aceste două aspecte efervescente din viața cotidiană. În contextul acestor două manifestări febrile, se distinge cu ușurință capacitatea noastră de a „alege”. De fiecare dată asist cu melancolie modul de exprimare al celor ce judecă cu cărțile pe masă evenimentele fotbalistice și mai ales cele politice. Auzim aproape de fiecare dată zicându-se: „Nenorociții ăia, jigodiile alea….”și așa mai departe. Dar fiindcă și fotbal și politică se face tot timpul, aș vrea totuși să vorbesc despre „politică” acum pentru că ne aflăm în preajma „alegerilor”.

Dacă ne vom uita in DEX cuvântul alege are mai multe înțelesuri:
-a decide, a vota, a selectiona, a deosebi, a distinge, a admite, a curăța și altele.

Când l-a zidit Dumnezeu pe om in rai l-a acoperit cu harul Său și l-a pus rege peste toate cele zidite. Pentru ca omul să cunoscă că este făptura mâinilor Lui Dumnezeu, a primit o poruncă prin care să-L recunoască pe Ziditor ca Creator al său. I-a oferit Omului libertatea de care avea nevoie și pentru ca să întărească aceasta, l-a lăsat să aleagă între viată și moarte, între a trăi sub tutela Lui necunoscând durerea și năpasta, sau putința de a cunoaște binele sau răul.
Deci dacă înțelegem bine încă dintru început Omul a avut o alternativă fiind liber – să aleagă.

Atunci protopărinții noștri au „ales” pentru întreg neamul omenesc durerea de a ști ce este binele și răul deși au fost avertizați că aceasta le va aduce moartea. Moarte este o plata a păcatului. De ce plătim cu moartea? Este o pedagogie a Tatălui surpând prin ea în fapt răul. Moartea pune stavilă răului care se poate cuibări în om. Ne-am invechi și noi în răutate dacă am trăi prea mult!

Samuel unge pe Saul Rege! Samuel unge pe Saul Rege!

În Vechiul Testament, poporul ales era condus prin prooroc. Ascultau Glasul lui Dumnezeu prin gura profetului și aveau certitudinea că sfaturile primite erau direct de la Domnul. La un moment dat, poporul evreu cere proorocului Samuel de atunci să-i ungă rege așa cum popoarele vecine – idolatre și rupte de Dumnezeul cel Viu – aveau. Aceasta a foat una din alegerile proaste pe care Omul a făcut-o în istorie. Cei care au citit Vechiul Testement știu ce a urmat pentru poporul evreu și prin câte a trecut de atunci și până astăzi. Poporul evreu suntem noi toți! Mulți dintre noi tindem să-i judecăm pe evrei pentru faptele lor, și din trecut și din prezent. Poporul evreu, un popor cerbice, este oglinda neamului omenesc. Știm din Vechiul Testament că Dumnezeu pedepsea poporul întreg pentru păcatele regelui. De ce? Pentru că le respecta libertatea! Cu puterea și voința cu care au cerut rege, cu aceeași putere și voință trebuiau să-l dea jos ori de câte ori acesta călca voința Domnului.

Același lucru se petrece până astăzi! Cum este posibil ca un om sau o mână de oameni să stăpânească un popor întreg, o nație, un imperiu chiar. Nu este aceasta o pedeapsă venită peste Om? Să-l stăpânească un alt om! Cum s-a perpetuat aceasta în istorie, cum am ajuns astăzi la globalizare, la o dominație a unor grupări oculte, chiar satanice, dornice de pustiire? Îndepărtarea Omului de Dumnezeu a adus această plagă peste întreg neamul omenesc. De cele mai multe ori spunem într-un context sau altul: „A pedepsit Dumnezeu!”, „A plătit Dumnezeu!”, „A bătut Dumnezeu!” sau „S-a răzbunat Dumnezeu!” Dumnezeu ca Tată poate face aceasta pedagogic din iubirea ce o poartă Fiilor.

Eu însă cred că Dumnezeu este Cel care se manifestă constant față de iubiții Săi fii. Revarsă râuri de dragoste peste toți așa cum spune Scriptura și peste cei buni și peste cei răi, gândind la fiecare ca fiind un fiu risipitor care cumva vreodată se va întoarce. Un tată își ține strâns copilul lângă el și-i spune mereu să stea cuminte alături, îl ține de mână, îl ocrotește ca nu cumva să pățească ceva. Dintr-o dată fiul se smulge de sub aripa protectoare a tatălui și fuge în fața mașinii și moare. L-a pedpsit Dumnezeu pe acel copil? Nu! Copilul a fost acela care s-a smucit de la tatăl și a pățit răul ne mai fiind sub aripa protectoare a tatălui. Așa facem și noi, ne smucim, fugim, ne rătăcim și pătimim. Uneori mai mult sau mai puțin. Nu tatăl ne pedepsește ci neascultarea noastră este aceea care ne aduce răul.

Poporul român este din păcate un popor smucit din mâna lui Dumnezeu! De unde știm asta? Se vede de la distanță. Nu-l mai avem pe Tatăl lângă noi cand ne luptăm cu vrăjmașul și puterea nostră este foarte mică. Câți dintre noi se mai roagă pentru conducători, pentru patriarh pentru tot clerul și poporul, pentru cei ce sunt în stăpânire. Câți dintre noi se roagă pentru popor, pentru întreaga zidire, pentru cei bolnavi, cei din spitale,azile și orfelinate, pentru cei din închisori, pentru cei din războaie, cutremure, inundații și incendii. Ne-au cotropit popoare, ne-au batjocorit, ne-au înlănțuit, au venit comuniștii – fiara roșie – și ne-a măcinat în fălci. De câte ori poporul s-a ridicat cu nădejdea la Dumnezeu, s-a pocăit de faptele sale, Dumnezeu a trimis oameni sfinți la conducerea țării. Slăbiciunea credinței și lipsa

Harului ne face să înghițim în sec toate nemerniciile pământului. Am ajuns la cel mai josnic grad al decadenței.
Oamenii aleși de noi, votează legi împotriva Dumnezeului nostru. Mulți se încălzesc cu ideea că nu votează și deci ca atare nu au nici-o responsabilitate față de ceea ce se întâmplă. Nu este adevărat! Toți suntem răspunzători de ceea ce face conducătorul sau conducătorii noștri. Este în dreptul nostru să-i dăm jos dacă sunt potrivnicii lui Dumnezeu.

Cum îi dăm jos??? Bună întrebare!

Schimbându-ne pe noi înșine!

Nu trebuie să ieșim în stradă, trebuie să ne recăpătăm credința, să începem să ne rugăm, să facem fapte bune, să ne căim de tot trecutul, să le primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu. Știu că este greu! Creștinii noștri nu sunt catehizați, nu-și cunosc filiația cu Dumnezeu. Doamne, câte s-ar putea schimba într-o clipită. Noi mocnim și ne învârtoșăm și-i blestemăm pe cei care ne conduc, uitând că prin aceasta ne blestemăm pe noi înșine. Conducătorii noștri sunt părinții noștri, aproapele nostru, rudeniile noastre, frații noștri și așa mai departe. Trebuie să ni-i asumăm căci nu ei sunt de vină.

Noi suntem de vină că nu mai suntem într-o legătură cu Dumnezeul cel Adevărat! Doar prin El putem face ceva, altfel toate încrâncenările și luptele „politice” pe care le vom duce, sunt nule. Pleacă unii și vin alții! Dacă suntem un popor întors cu spatele la Tatăl, ce putem primi în schimb? Conducători vânduți, conducători curvari, bețivi, mincinoși și lista e mult mai mare. Se dezbate peste tot , toată lumea face politică, se ceartă, încearcă să se impună prin argumente, se împroașcă cu noroi. De ce? În zadar acestea Omule! „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”

Purtăm asupra nostră păcatul neascultării și iată se abat asupra noastră urgiile pământului, ne vaccinează ca pe vite, ne pecetluiește ca pe vite, ne conduce ca pe vite, ne distruge educația copiilor, ne distruge sănătatea trupească, mintală și sufletească. Iar noi stăm și ne hrănim cu polonicul de la televizor unde urâciunea pustiirii batjocorește totul. Omul n-a înțeles că în Brațele lui Dumnezeu viața este un paradis, că toate capătă un sens, că numai așa putem schimba ceva în lumea în care trăim.

Vine iarăși vremea „alegerii”! Ce vom alege? Oameni? Și sfinți dacă ar fi, tot nu ar putea ridica acest popor din necredința în care se află! Poporul când se va căi, se va îndrepta prin credință către Tatăl Cel Ceresc, va avea și conducător bun, și prilejuri bune, și holde bogate, și prunci buni și așa mai departe. O, Omule ce vei alege? Un om? Cu ce te vei alege de la un om? Ce va da din visteria sufletului său? Legalizarea prostituției, legalizarea avorturilor, legalizarea incestului, legalizarea tuturor relelor din lumea aceasta! Cu ce vei fi tu răspunzător de aceasta, Omule?
Mergi sau nu mergi la vot fă o alegere acum, o, Omule!

Și acum un bun prieten al meu îmi va spune:
-„Bun și ce facem practic?”
Alege-L pe Dumnezeu! Cum ?
Dacă până acum nu te rugai – roagă-te!
Dacă pănă acum nu te-ai spovedit – spovedeste-te!
Dacă până acum nu te-ai împărtășit – împărtășește-te!
Dacă până acum ai înjurat – nu mai înjura!
Dacă până acum ai curvit – nu mai curvi!
Dacă până acum blestemai – acum binecuvintează!
Dacă până acum judecai, bârfeai și osândeai – acum judecă-te pe tine însuți cu aceeași râvnă!
Daca până acum n-ai iertat – iartă!
Dacă până acum ai furat – nu mai fura!
Daca până acum n-ai ajutat pe nimeni în numele lui Hristos – ajută!
Si dacă până acum te-ai mândrit – smerește-te!
Nu le putem face pe toate odată, e greu, dar cel puțin să punem început bun și Dumnezeu va sprijini toate intențiile noastre bune! Pune început bun și nu uita:
Alege-L pe Dumnezeu, acum! Amin!

(Cristian)

ÎNŢELEPCIUNI 31

crestinortodoxpracticant — Wed, 11 Nov 2009 12:39:25 UT

ÎNŢELEPCIUNI 31

• De bucate numai atât să ne slujim cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi socoteală dă trupului sănătate şi nu-i ia sfinţenia. Sfântul Casian Romanul.
• Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume. Sfântul Isaac Sirul.
• Omul care-i osândeşte pe alţii seamănă cu oglinda care-i reflectă pe toţi în ea, dar pe sine nu se vede. Sfântul Dimitrie de Rostov.
• Cel ce nu lucrează, deşi ar putea lucra, desigur că prin trândăvia sa va deveni iscoditor. Sfântul Ioan Hrisostom.
• Dacă vrei să birui lăcomia stomacului, iubeşte cumpătarea şi fii cu frică de Dumnezeu şi vei birui. Sfântul Efrem Sirul.
• Cine s-a lepădat de lumea aceasta trebuie să creadă cu tărie şi să-şi mute gândurile într-o altă lume prin Duh. Acolo trebuie să umble şi să se bucure. Sfântul Macarie cel Mare.
• Cine are inimă curată îi socoteşte pe toţi oamenii curaţi, dar cine are inima pângărită de patimi nu socoteşte pe nimeni curat, ci socoteşte că toţi sunt asemenea lui. Avva Isaia Pustnicul.
Ingerul pazitor
Fiecare dintre noi are pacate, rataciri, greseli, amaraciuni si necazuri - si totusi, toate acestea n-ar trebuie sa existe intre noi, de vreme ce fiecare dintre noi are ingerul sau pazitor. De ce se intampla asa? Bineinteles ca ingerii n-ar ingadui aceasta daca nu am fi vinovati noi insine. Iar de vreme ce ei ingaduie, asta este fie pentru ca singuri nu lasam ajutorul ingeresc sa ajunga la noi, fie pentru ca prin impotriva-lucrarea si impotriva-asezarea noastra sufleteasca nimicim si abatem de la noi toate stradaniile ingerilor de a impreuna-lucra cu noi in bine.
Mai intai de toate, trebuie sa ne amintim ca avem inger pazitor, sa ne intoarcem cu mintea si cu inima catre el si in cursul obisnuit al vietii noastre, iar cu atat mai mult cand avem parte de tulburari. Daca nu avem o astfel de intoarcere, inseamna ca ingerul n-are cum sa ne bage mintile in cap. Atunci cand cineva se duce in mlastina sau in prapastie astupandu-si urechile si inchizandu-si ochii, ce sa-i faci si cum sa-l ajuti? Sa tipi? Are urechile inchise. Sa-i faci vreun semn ca sa-i arati primejdia? Are ochii inchisi. O sa zici: "Sa-l ia de mana si sa-l opreasca ori sa il duca pe calea dreapta". Pai ingerul e gata sa faca asta, cauta mana ta ca sa o ia si sa te indrume - dar ai mana de care sa te ia? Doar nu de mana trupeasca te va lua (macar ca se intampla si asta in cazuri deosebite), ci de mana sufleteasca, pentru ca el este netrupesc - iar mana sufleteasca este puterea lucratoare indreptata spre mantuire si rav-nitoare de mantuire. Cand in sufletul tau se afla aceasta ravna, ingerul Domnului te va lua negresit de ea si te va calauzi - dar daca nu, de unde sa te apuce? Nu are loc prin care sa faca atingere cu tine, pentru ca e] insusi se numara printre duhurile ce sunt trimise doar pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea (Evr. 1, 14).
Vei zice iarasi: "Atunci sa starneasca in mine dorinta de mantuire". Pai el asta si face, mai intai de toate si cu cea mai mare osardie. La cei ce au aceasta dorinta, el o sprijina si o intareste, iar la cei ce n-o au se straduie in tot chipul sa o starneasca - insa rareori izbuteste, din pricina marii neoranduieli care domneste in sufletul nepasator, intr-un astfel de suflet, totul este in tulburare: si gandurile, si simtamintele, si planurile - totul este o zarva fara de randuiala, ca la iarmaroc.
In masura in care se afla in noi aceasta lipsa a pacii si adunarii launtrice, ea este vrajmasa a lucrarii ingerului asupra noastra. Cum sa insufle ceva ingerul bun, daca omul nu ia aminte la el? Cum sa auda o asemenea insuflare sufletul, daca in el este zarva si tulburare? Tocmai de aceea stradaniile ingerului pazitor raman neroditoare in ceea ce ne priveste.
Asadar, daca vrei sa te folosesti de calauzirea si impreuna-lucrarea ingereasca, potoleste-ti neoranduiala launtrica, aduna-ti inlauntru luarea-aminte si stai langa inima ta.
Ingerul Domnului va baga de seama indata, se va apropia si va incepe sa puna in tine ganduri care inclina catre starnirea dorintei de mantuire. Pleaca-te catre insuflarea aceasta si apuca-te sa ravnesti mantuirea: atunci, ingerul pazitor nu numai ca te va lua de mana, ci chiar te va ridica pe bratele sale, si nu numai ca te va calauzi, ci chiar te va purta pe calea mantuitoare. Nu trebuie decat sa te intorci tot timpul catre el cu mintea si cu inima, sa nu slabesti in ravna ta si sa-ti pazesti luarea-aminte. El te va invata toate: ce, cand si cum sa faci si ce sa nu faci, iar cand va fi nevoie iti va da ca indrumare si semn simtit in afara. Daca nu vedem in privinta noastra o asemenea impreuna-lucrare ingereasca palpabila, suntem singurii vinovati: noi suntem cei care nu ne dam in mainile ingerilor si zadarnicim toata purtarea lor de grija pentru noi. Se bate, se bate cu noi ingerul lui Dumnezeu, si da inapoi; iar vine la asalt, iarasi da inapoi, si tot asa pana ce murim. Iar cand murim, ingerul va infatisa Domnului cartea vietii noastre si va grai: "Am facut totul ca sa ii bag mintile in cap, insa acest suflet n-a luat aminte la nimic". Si in cartea vietii va fi pus inscrisul osandirii noastre, care negresit se va implini la Judecata Cea infricosata.
Sfantul Teofan Zavoratul
Rugaciune catre Ingerul Pazitor

Sfinte Ingere, pazitorul si acoperitorul meu cel bun, cu inima zdrobita si cu sufletul indurerat stau dinaintea ta si ma rog. Auzi-ma pe mine, pacatosul rob al lui Hristos, care cu multa cainta si lacrimi amare strig: sa nu pomenesti faradelegile si nedreptatile cu care eu, nevrednicul, te mahnesc in toata vremea, savarsind fapte necuvenite in fata Ziditorului meu Dumnezeu. Fii milostiv si nu te departa de la mine. Trezeste-ma din somnul pacatului si ajuta-ma cu rugaciunile tale, ca intru pocainta si neprihana sa-mi petrec cealalta vreme a vietii mele. Pazeste-ma de caderile in pacate de moarte, ca sa nu pier in deznadejde si sa nu se bucure vrajmasul de pierzarea mea. In tot locul si in tot ceasul sa-mi stai inainte, rugandu-L pe Domnul Dumnezeul indurarilor sa-mi ierte pacatele pe care le-am savarsit in viata mea cu fapta, cu gandul sau cu vorba. Iar in infricosatul ceas al mortii tu sa fii langa mine, bunul meu pazitor, alungandu-i pe intunecatii demoni veniti sa infricoseze cutremuratul meu suflet. Apara-ma de cursele lor, cand va fi sa trec prin vamile vazduhului, pentru ca, de tine calauzit si pazit, lumina Raiului sa o vad, unde Sfintii si Puterile ceresti laolalta lauda si preamaresc numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Treimea cea de-o-fiinta si nedespartita, si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Acatistul Ingerului Pazitor

Rugaciunile incepatoare:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi! (de 3 ori)
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacele si Icoasele:

Condacul 1:

Sfinte Ingere, cel ce esti ales de Domnul Dumnezeu spre paza sufletului meu, eu, nevrednicul, indraznesc sa-ti aduc cantari de lauda, iar tu, ca cel ce ai indrazneala catre Imparatul Cerului, apara-ma de dusmanii vazuti si nevazuti, izbaveste-ma de toate nevoile si necazurile, ca sa strig tie: Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Icosul 1:

Sfinte Ingere, cel ce esti trimis din ceruri ca sa ma pazesti si sa ma calauzesti in toata viata mea, cad inaintea ta si ma rog: tu insuti ma calauzeste si ma intelepteste ca sa incep a-ti aduce din toata inima, cu toata dragostea si osardia, aceste cantari de lauda:

Bucura-te, Ingere al lui Dumnezeu, inainte-statatorul meu in fata Presfintei Treimi;
Bucura-te, sluga cereasca a Domnului celui ce imparateste peste toata faptura;
Bucura-te, impreuna-vietuitorule cu slugile Lui cele intelegatoare si nematerialnice;
Bucura-te, cel ce faci pururea voia Stapanului;
Bucura-te, cel ce ai primit de la Dumnezeu porunca si putere ca sa pazesti sufletul meu;
Bucura-te, cel ce niciodata nu te departezi de mine, pacatosul;
Bucura-te, cel ce pururea petreci cu mine, nevrednicul;
Bucura-te, cel ce ma pazesti in toate caile mele;
Bucura-te, cel ce imi calauzesti pasii spre sfintele biserici;
Bucura-te, cel ce ma feresti de toata rautatea;
Bucura-te, cel ce mi-ai fost dat de Dumnezeu ca pazitor pe caile vietii mele;
Bucura-te, indrumatorul vietii mele cel preabun;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 2:
Vazand Domnul Iubitorul de oameni ca, dupa greseala stramosului nostru Adam, toti oamenii sunt lesne inclinati spre pacat, a trimisw din negraita Sa mila in tot pamantul spre sfintii Sai ingeri si fiecarui om i-a randuit cate un inger pazitor, implinind asadar porunca Stapanului lor, sfintii ingeri intotdeauna sunt gata sa ne ajute noua, celor ce cantam lui Dumnezeu cu bucurie: Aliluia

Icosul 2:

Sfinte Ingere, mijloceste intre cele de Sus sa mi se lumineze mintea, sa cunosc care este voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si desavarsita si inima mea o indrepteaza ca sa savarsesc cu osardie fapte bune, iar pe tine, pazitorul meu, neancetat sa te laud cu grairi ca acestea:

Bucura-te, cel ce inflacarezi inima mea cu dragostea de Dumnezeu, Facatorul meu;
Bucura-te, cel ce ma indemni ca toata ziua si tot ceasul sa le petrec in rugaciuni, cereri si multumiri;
Bucura-te, cel ce ingradesti casa sufletului meu cu frica de Dumnezeu, ca o straja credincioasa;
Bucura-te, cel ce indreptezi toate gandurile mele catre Mantuitorul care s-a rastignit pentru pacatele mele si ale lumii;
Bucura-te, cel ce rasadesti in mine pomenirea chinurilor si a mortii Sale de pe Cruce;
Bucura-te, cel ce ma inveti sa ma feresc de pacate prin aducere-aminte de patimile Domnului;
Bucura-te, cel ce ma povatuiesti sa cer de Sus umbrirea harului Sfantului Duh;
Bucura-te, cel ce ma incredintezi ca Mangaietorul cauta cu mai multa mila la cei blanzi si smeriti cu inima;
Bucura-te, cel ce peste tot ma ingradesti cu gandurile la Dumnezeu Cel ce este pretutindenea;
Bucura-te, cel ce infatisezi inaintea ochilor mintii mele pe Atoatevazatorul;
Bucura-te, cel ce mangai inima mea cu mila Lui pentru pacatosii care se pocaiesc;
Bucura-te, cel ce infricosezi sufletul meu cu dreapta Judecata fata de cei ce sunt impetriti si nepocaiti;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 3:

Ingerul meu Pazitor, cere pentru mine puterea harului dumnezeiesc,intru care sa umblu neabatut si fara poticneala pe mantuitoarea cale a poruncilor lui Hristos, iar cu inima si cu gura sa slavesc neincetat Preasfantul Nume al Dumnezeului nostru si sa cant Lui: Aliluia!

Icosul 3:

Avandu-te pe tine, acoperamant ales de Dumnezeu, ca pe o raza luminoasa care luminezi intunericul sufletului meu si risipesti bezna necunostintei inimii mele, cazand cu umilinta ma rog sa-mi curatesti toate simtirile cele intunecate de patimi ca sa nu mai ratacesc in intunericul pacatului si preluminatei tale lumini sa-i cant asa:

Bucura-te, steaua Luminii fara de apus, rasarita din dumnezeirea cea in Trei Lumini si care pururea ma lumineaza;
Bucura-te, raza prealuminoasa, care luminezi ochii inimii mele, cei intunecati de pacate;
Bucura-te, cel ce te ingrijesti sa ma indreptezi pe calea cea adevarata, pe mine, care ratacesc in intunericul faradelegilor;
Bucura-te, cel ce imi pui inainte poruncile Domnului ca pe o oglinda pentru toata viata mea;
Bucura-te, cel ce imi asezi legea Domnului ca pe sfesnic pentru picioarele mele si ca pe o lumina pentu cararile mele;
Bucura-te, cel ce ma inveti sa ascult cuvintele Evangheliei lui hristos cu multa dulceata;
Bucura-te, cel ce ma indemni sa cred cu neindoire toata invatatura dumnezeiescului meu invatator si domn;
Bucura-te, cel ce ma intaresti in supunerea fata de randuiala Sfintei Biserici;
Bucura-te, cel ce ma indemni sa ma supun pravilelor si predaniilor Sfintilor apostoli si Parinti;
Bucura-te, cel ce ma intaresti in marturisirea sfintei credinte ortodoxe;
Bucura-te, cel ce pentru aceasta marturisire credintezi pana si la moarte sa merg;
Bucura-te, cel ce ma opresti sa fiu in legatura cu ereticii si cu cei ce s-au lepadat de adevarata Biserica;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 4:

Furtuna dezlantuita pe marea vietii imi sfarama corabia duhovniceasca cu grijile lumesti, pacea sarmanului meu suflet ce inviforeaza; unde voi dobandi limanul cel linistit al mantuirii? La tine, dupa Dumnezeu si Preasfanta Fecioara, imi pun nadejdea, Ingerul meu Pazitor, ce te-am dobandit de la Domnul ca pe un intelept carmaci in furtunile de gand care ma tulbura. Cu multumire dar, cant Dumnezeului meu: Aliluia!

Icosul 4:

Auzindu-te si vazandu-te pe tine, dumnezeiescule Inger, pazitorul meu cel puternic, duhurile rautatii de sub cer nu cuteaza sa se apropie de preacurata ta lumina si sa savarseasca nelegiuirile lor pierzatoare de suflet. Pentru aceasta, cu smerenie te rog sa nu te departezi de la mine din pricina nelegiuirilor mele, ci pururea ma fereste de vanarile si de cursele celui viclean, pe mine, care cu umilinta graiesc:

Bucura-te, cel ce cu puternicul acoperamant al aripilor tale ma aperi si ma acoperi;
Bucura-te, ca pururea stai langa mine cu sabia ta cea de foc;
Bucura-te, cel ce impotriva printului intunericului in lupta ma ajuti;
Bucura-te, cel ce ma intaresti sa-i biruiesc pe slujitorii lui cei rai si vicleni;
Bucura-te, cel ce izgonesti de la mine demonii pierzatori de suflete, ca pe niste vulpi viclene;
Bucura-te, care tai navalirile lor cele de chip de fiare ce se pornesc asupra mintii si a inimii mele;
Bucura-te, cel ce ma ajuti sa spovedesc pacatele mele cele multe;
Bucura-te, cel ce dazradacinezi din inima mea mandria, ura, ca pe cele ce sunt fiicele lor;
Bucura-te, cel ce alungi din gandurile mele zavistia si pomenirea de rau;
Bucura-te, cel ce ma indemni sa ma ingradesc cu semnul Sfintei Cruci spra alungarea gandurilor celor rele;
Bucura-te, cel ce ma intaresti sa calc fara de frica peste aspida si peste vasilisc;
Bucura-te, cel ce ai nebiruita arma impotriva vrasmasilor mei;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 5:

Indraznesc sa te aseman, Pazitorul meu, cu steaua luminoasa ce alerga calauzindu-i pe magii din vechime la inchinarea adevaratului Dumnezeu cand Mantuitorul lumii S-a nascut in Betleem; iar tu, cu petrecerea ta cea nedespartita de mine si purtatoare de lumina, imi arati calea cea dreapta care duce spre Imparatia Cereasca, pentru ca acolo sa ma invrednicesc sa cant impreuna cu cetele ceresti, slava Imparatului Slavei, Celui mai inainte de veci: Amin!

Icosul 5:

Vazandu-ma stapanit de intunericul mortii si acoperit de norul intunecat al patimilor, Pazitorul sfant al sufletului meu, nu ma parasi, ci urmeaza indelung-rabdarii Mantuitorului meu, mai asteapta, trezindu-ma la pocainta pana cand ochii mei vor varsa izvoare de lacrimi spre spalarea necuratiilor mele sufletesti. Penrtu aceasta cu smerenie te rog si graiesc:

Bucura-te, cel ce pururea aduci lui Dumnezeu rugaciunile tale, pentru mine, pacatosul, ca pe o tamaie de bun miros;
Bucura-te, cel ce pururea mijlocesti inaintea Facatorului meu, ca sa ma mantuiasca;
Bucura-te, cel ce cu starea ta de fata inlaturi mania lui Dumnezeu cea cu dreptate pornita asupra mea;
Bucura-te, cel ce ceri de la Preamilostivul Dumnezeu sa dea iertare tuturor faptelor mele celor rele;
Bucura-te, cel ce milostivesti bunatatea Lui, ca sa nu ma piarda cu faradelegile mele;
Bucura-te, cel ce te rogi neincetat Rascumparatorului meu, ca sa-mi dea vreme de indreptare;
Bucura-te, cel ce ma trezesti sa-mi petrec toate zilele mele in pocainta;
Bucura-te, cel ce imi insufli dorinta ca pururea sa ma caiesc in fata Domnului de toate faradelegile mele;
Bucura-te, cel ce ma inteleptesti ca sa ma cercetez in toata vremea si sa-mi marturisesc pacatele;
Bucura-te, cel ce sadesti in inima mea zdrobire si mahnire pentru ca l-am maniat pe bunul meu Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce ma indemni sa-mi plang viata mea cea ticaloasa si intinata;
Bucura-te, mijlocitor luminos si netacut al mantuirii mele;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 6:

Propovaduiesc cu glas mare, Ingerul meu Pazitor, grija ta de totdeauna pentru mine, pacatosul, in grijile si napastuirile mele, care in aceasta lume cu multa galceava imi tulbura pacea sufleteasc, apari ca un grabnic mangaietor, inteleptindu-ma ca toate acestea nu sunt trimise de la Inteleptul ziditor decat ca o doctorie pentru neputintele mele sufletesti si invatandu-ma sa-I cant bine-facatorului Doctor Ceresc: Aliluia!

Icosul 6:

Cand trezit de necurmatele povatuiri, Sfinte Ingere, in sufletul meu intunecat de necazuri si deznadajduire din pricina multelor mele pacate, straluceste lumina mangaierii harnice si inima mea se umple de veselie si de bucurie, atunci indraznesc sa strig ca vamesul catre induratul Dumnezeu, ca sa fie milostiv si sa-mi ierte gresalele mele; nu inceta, dar, povatuitorul meu, inteleptindu-ma si intarindu-ma, pe mine, cel ce te chem:

Bucura-te, cel ce ma ajuti sa port jugul cel bun al mantuitoarei rabdari cu iubire;
Bucura-te, cel ce cu dragoste ma intaresti cu nadejdea in Domnul Dumnezeu, in toate nevoile si relele intamplari;
Bucura-te, ca ma inveti sa inving cu barbatie necazurile si bolile;
Bucura-te, ca alungi din inima mea orice mahnire si deznadejde;
Bucura-te, cel ce ma trezesti la lupta impotriva vrasmasilor care vor sa ma prinda in mreaja deznadejdii;
Bucura-te, cel ce ma incredintezi sa ma incred cuvintelor Sfantului Apostol Pavel, cum ca toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie vor fi prigoniti;
Bucura-te, cel ce imi insufli ca sa primesc jugul rabdarii si al patimirii pe care l-au purtat proorocii si apostolii;
Bucura-te, cel ce imi arati spre mangaiere cetele mucenicilor si ale marturisitorilor ce s-au nevoit pentru Hristos, pana la varsarea sangelui lor;
Bucura-te, cel ce imi infatisezi pururea inaintea ochilor mei chinurile Domnului si Mantuitorului nostru;
Bucura-te, cel ce imi indulcesti inima cu nadejdea rasplatirilor viitoare;
Bucura-te, cel ce dai viata sufletului meu, asteptand vesnicile bunatati pline de bucurii;
Bucura-te, cel ce esti intodeauna bunul meu mangaietor;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 7:

Vrand ca toti oamenii sa se mantuiasca, preamilostivul meu Ziditor te-a trimis pe tine, ingrul sau, ca pe un bun pazitor in toata viata mea, pentru ca peste tot sa ma juti cu sfintele tale rugaciuni, sa ma acoperi impotriva curselor diavolesti si sa ma pregatesti ca prin fapte bune sa intru cu fecioarele cele intelepte camara cea cereasca de Dumnezeu infrumusetata canatand: Aliluia!

Icosul 7:

Domnul si Stapanul meu arata mie, nevrednicul si celui mai pacatos dintre robii Sai, o bunatate noua, caci, trecand cu vederea pactele mele cele grele si grozave, nu m-a pierdut pentru faradelegile mele nici pana in ziua si ceasul de fata, ci, fiindindelung-rabdator cu mine, asteapta cu milostivire intoarcerea si pocainta mea, din toata inima. Cred, bunul meu Pazitor, ca numai cu mijlocirea ta cea de totdeauna in fata lui Dumnezeu pentru mine sunt pazit pana acum, pentru aceea, nevoindu-ma cu dragoste, pe tine te chem:

Bucura-te, cel ce ma feresti de inecarea desavarsita in marea vietii celei inviforate;
Bucura-te, cel ce ma rapesti din prapastia nelegiuirilor mele, cu ajutorul mainilor tale;
Bucura-te, cel ce scuturi de pe mine somnul cel pacatos al trandavirii celei vatamatoare de suflet;
Bucura-te, cel ce luminezi cu stralucirea ta mintea mea cea intunecata cu neingrijirea;
Bucura-te, cel ce ma ajuti sa-mi aprind cu rugaciunile inima cea rece, care-i gata sa se stinga;
Bucura-te, cel ce pururea ma ridici la slavosloviriile lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce intocmesti glasul meu ca prin cantari de lauda, cu vrednicie si dreapta-te sa laud pe Facatorul tuturor;
Bucura-te, cel ce ma inveti sa proslavesc pe Domnul meu nu numai cu buzele, ci si cu inima;
Bucura-te, cel ce ma trezesti spre implinirea voii Lui celei preasfinte;
Bucura-te, cel ce te ingrijesti sa ma desprind cu lepadarea de sine si cu parasirea voilor mele cele rele;
Bucura-te, cel ce voiesti cu toata sinceritatea sa dobandesc simplitatea porumbelului si blandetea mielului;
Bucura-te, cel ce mijlocesti sa mi se daruiasca nerautatea copiilor si judecata sanatoasa a batranilor;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 8:

Strain si calator sunt eu pe acest pamant, viata mea e degrab trecatoare, iar eu, ticalosul, niciodata nu ma gandesc in mintea mea la moartea cea fara de veste, nici nu cuget la infricosatoarea Judecata la care voi sta inaintea Dreptului Judecator si voi da raspuns pentru fiecare fapta si pentru orice cuvant. De aceea, te rog pe tine, Pazitorul sufletului meu, trezeste-ma degraba din somnul pacatului, ca sa nu ma prinda ceasul mortii neindreptat, ci sa ma invrednicesc a cere de la Atottiitorul, Atotputernicul si Milostivul Dumnezeu iertarea pentru faradelegile mele si sa-I cant cu glas de bucurie: Aliluia!

Icosul 8:

Cand Domnul si Ziditorul meu va insemna ziua tacerii mele din viata aceasta, tu, bunul meu Pazitor, vazand mai inainte chinurile grozave, pregatite pentru duhurile rautatii si pentru pacatosii nepocaiti, care ma asteapta si pe mine, acopera-ma cu aripile milostivirii tale, cum isi acopera vulturul puii sai, iar cand va fi sa iasa duhul meu din mine, sa te vad stand aproape de mine, izgonind pe cumplitii vrasmasi. Drept aceea, cu umilinta ma rog, zicand acestea:

Bucura-te, cel ce pui in fata ochilor mintii mele ceasul amar si grozav al mortii;
Bucura-te, cel ce pururea imi aduci aminte de ceasul acela pe care nimeni nu-l cunoaste;
Bucura-te, cel ce ma inveti sa ma uit la fiecare zi ca la cea mai de pe urma zi a vietii mele;
Bucura-te, cel ce ma pregatesti in toata vremea pentru iesirea intr-o alta lume;
Bucura-te, cel ce nasti in mine umilinta sufleteasca si zdrobirea inimii;
Bucura-te, cel ce pururea doresti ca pana la sfarsitul vietii mele sa ma pocaiesc;
Bucura-te, cel ce ma opresti sa iubesc lumea si cele ale sale;
Bucura-te, ca ma ajuti sadobandesc bunatatile nepieritoare;
Bucura-te, cel ce ma ajuti sa dezradacinez din inma mea patima iubirii bogatiei celei pieritoare;
Bucura-te, cel ce imi arati ca toate bunatatile pamantului sunt vremelnice si trecatoare;
Bucura-te, cel ce ma inteleptesti sa vad toata frumusetea acestei lumi este asemenea florilor campului;
Bucura-te, cel ce nu ma lasi sa caut slava omenesca ce trece ca umbra;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 9:

Tot pacatul am desavarsit si toata viata mea in desertaciuni s-a scurs, iar acum de sfarsit m-am apropiat. Doboara dar pe cei ce se indreapta asupra mea, pe cei ce cauta sa ma arunce in adancul iadului. Pentru aceasta te rog, bunul meu Pazitor, fii mie aparator, cand voi trece vamile cele cumplite si povatuieste-ma neprimejduit pana la portile Imparatiei Cerurilor, unde fetele ingeresti cu bucurie ies in intampinare cantand: Aliluia!

Icosul 9:

Nici o limba frumos graitoare nu poate spune, Sfinte Ingere, Pazitorul meu, cate bucurii minunate ai facut pentru mine in toata viata mea; primind sufletul meu din scaldatoarea Sfantului Botez m-ai pazit; in pruncie m-ai invatat si m-ai inteleptit; in copilarie m-ai ferit de alunecarile spre pacat, in tinerete m-ai povatuit, cand am ajuns la varsta barbatiei, mustrandu-ma si mangaindu-ma si peste tot ajutandu-ma pe cale mantuirii m-ai indreptat. Pentru aceasta, cu multumire strig tie:

Bucura-te, cel ce niciodata nu ma lipsesti de ajutorul si de apararea ta;
Bucura-te, cel ce trezindu-ma din somn ma indemni sa ma nevoiesc spre a-I multumi lui Dumnezeu, Cel ce intareste puterile mele;
Bucura-te, cel ce ma inveti sa sfintesc cu rugaciunea orice inceput al zilei;
Bucura-te, cel ce ingadui sa incep a lucra cu indrazneala, fara sa inalt o rugaciune catre Atotbunul Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce te grijesti sa nimicesti din inima mea nadejdea in puterile mele;
Bucura-te, cel ce ma indemni sa rostesc cu limba, sa zic cu gura si sa tin minte neincetat numele Predulcelui nostru Iisus Hristos;
Bucura-te, cel ce imi insufli sa vestesc cu limba cele trebuitoare, ca si cele de folos;
Bucura-te, cel ce imi infranezi limba de la desarta vorbire, de la multa vorbire, dar mai ales de la cuvinte de hula;
Bucura-te, cel ce pururea petreci impreuna cu mine ori de mananc, ori de beau, ori de fac alt lucru oarecare;
Bucura-te, cel ce te ingrijesti sa ma deprinzi cu infranarea de la mancare si de la bautura;
Bucura-te, cel ce ma pazesti pe mine in vremea somnului si alungi pe vrajmasul care vrea sa ma ispiteasca cu visurile de noapte;
Bucura-te, cel ce ma retii de la patimasa iscodire si sadesti in ochii mei rusinea cea fecioreasca;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 10:

Cel ce ai venit sa mantuiesti pe toti oamenii, Preabunul meu Domn Iisus, ma rog cu umilinta, iarta-mi cu milostivirea Ta rautatile mele cele nenumarate, fiind plecat spre aceasta de multele rugaciuni ale slujitorului Tau nematerialnic pe care mi l-ai dat din pruncie ca un iubitor de oameni spre paza mea, ca sa fiu vrednic a intra in camara slavei Tale si sa cant cu duhurile dreptilor: Aliluia

Icosul 10:

Pururea imi apari, Sfinte Ingere, ca un zid puternic impotriva vrasmasilor mei celor rai care cauta pierirea mea cea vesnica si care-mi slabanogesc sufletul cu trandavia si cu uitarea de sine; te rog dar, pazitorul meu, sa ma invrednicesti cu mijlocirea ta, in vremea iesirii sufletului meu din trup, sa fiu partas preacuratului Trup si preascumpului Sange al Mantuitorului meu, pentru ca, intarindu-ma cu Hrana nepieritoare si cu Bautura datatoare de viata, sa trec fara frica in cealalta lume, laudandu-te pe tine, binefacatorul meu:

Bucura-te, ca ma izbavesti de nazuinta spre placeri imbietoare si-mi pui in fata rusinea fecioarelor;
Bucura-te, ca ti s-a dat stapanire si putere sa intorci inapoi pornirile si navalirile dracilor ce se arunca asupra mea;
Bucura-te, ca ai primit de la Dumnezeu putere sa biruiesti pe nevazutii mei vrasmasi;
Bucura-te, ca poti sa ma izbavesti de orice rautate si din toate cursele diavolesti;
Bucura-te, ca izgonesti de la mine cumplitele navaliri ale stapanitorului acestei lumi si esti povatuitorul si calauzitorul meu nedespartit;
Bucura-te, ca stand tu de fata, nu ma voi infricosa in ceasul mortii de intunecatele fate ale duhurilor rautatii;
Bucura-te, ca, pazit fiind de tine, nadajduiesc sa trec neprimejduit vamile vazduhului;
Bucura-te, ca, intarit de ajutorul tau, am nadejde sa nu fiu oprit in afara portilor Raiului, atat dorit de mine;
Bucura-te, ca stai inaintea lui Dumnezeu cu rugaciune pentru mine ca sa nu fiu aruncat in intunericul cel mai dinafara;
Bucura-te, ca pururea imi insufli sa cer mila Domnului cu lacrimi de pocainta, ca sa ma izbaveasca de focul iadului;
Bucura-te, ca ma indemni sa ma rog zi si noapte ca sa nu fiu trimis sa fiu chinuit de demoni;
Bucura-te, ca ma intaresti in dreapta credinta si ma feresti de ratacire;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 11:

Stiu, Sfinte Ingere, Pazitorul meu, ca aceasta cantare, pe care ti-o aduc din osardia mea, nu este de ajuns spre a-mi arata multumirea din toata inima pentru cate ai facut cu mine pana acum, dar inca ma rog sa indupleci milostivirea lui Dumnezeu sa ma izbaveasca la infricosatoarea Judecata de partea cea de-a stanga si sa ma invredniceasca sa-I cant Lui cu toti sfintii: Aliluia!

Icosul 11:

Candela mi s-a stins, nu am undelemn de fapte bune cu care sa o pot aprinde, unde dar voi alerga eu, ticalosul, ingreunat de somnul pacatului, cand ma va ajunge pe neasteptate ceasul mortii. Sa nu aud si eu ca fecioarele cele nebune glasul infricosator al Mirelui: Nu te cunosc! Ajuta-ma dar, neadormitul meu pazitor, ca sa-mi umplu vasul sufletului meu cu untdelemn faptelor bune, iar mai vartos cu milostenia si smerenia. Iar acum, primeste aceasta cantare de la mine:

Bucura-te, cel ce pururea ma inspiri sa-L am in mintea mea numai pe Domnul Iisus;
Bucura-te, cel ce inviezi in inima mea porunca dragostei pentru Domnul meu cel Preabun;
Bucura-te, cel ce ma indemni sa-L iubesc pe aproapele meu cu o adevarata dragoste placuta lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce ma inveti ca pe semenii mei nu numai cu limba sau cuvantul, ci si cu fapta si cu adevarul sa-i iubesc;
Bucura-te, cel ce sadesti in mine dorinta de a-i ajuta in toate nevoile;
Bucura-te, cel ce ma povatuiesti sa-i mangai pe cei necajiti si sa-i apar pe cei asupriti;
Bucura-te, cel ce-mi pleci inima sa impart saracilor din avutiile mele;
Bucura-te, cel ce ma indemni sa fiu gata sa-mi pun si sufletul pentru prietenii mei, potrivit poruncii Mantuitorului;
Bucura-te, cel ce-mi inchizi ochii ca sa nu vad gresalele fratelui meu;
Bucura-te, cel ce nu ingadui sa osandesc pe aproapele meu care aluneca spre pacat;
Bucura-te, cel ce esti floare a Imparatiei Cerurilor;
Bucura-te, cel ce esti blandetea care alunga frica;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 12:

Ti s-a dat har de la Atotputernicul Dumnezeu, Sfinte Ingere, acoperisul meu, sa ma pazesti in toate caile mele, sa nu se loveasca piciorul meu de vreo piatra de poticnire, pana cand ma voi infatisa inaintea Lui Hristos-Dumnezeu pe Care cu netacute glasuri toate puterile ceresti ii lauda cantand: Aliluia!

Icosul 12:

Laud milostivirea ta cea vrednica de mirare si pogoramantul tau cel mare, cela ce esti minte repede miscatoare si sluga nematerialnica a Domnului; cele ce nu te ingretosezi de pacatele mele urat mirositoare si nu incetezi sa aduci pentru mine nevrednicul, sfintele tale rugaciuni catre Preasfantul Dumnezeu, Cel ce este in Trei Ipostasuri, ca sa nu pier in veci, ci sa mostenesc Imparatia Cereasca. Binevoieste dar sa primesti, din sufletestile mele vistierii, cantarile de lauda ce le aduc tie:

Bucura-te, cel ce ma indepartezi de pacate prin aducerea-aminte de infricosatoarea judecata a Lui Dumnezeu ce va sa fie;
Bucura-te, cel ce ma indemni sa-mi pregatesc sufletul ca pe o mireasa intru intampinarea Preafumosului Mire Hristos;
Bucura-te, cel ce de-a pururea doresti sa ma intocmesti ca pe o vrednica camara de nunta;
Bucura-te, cel ce neincetat ma inveti sa-mi aprind candela sufletului meu, ca impreuna cu feciorele cele intelepte si cu sufletele dreptilor sa intru in locasul bucuriei;
Bucura-te, cel ce ma indemni sa-mi spal imbracamintea mea cea murdara de pacate;
Bucura-te, cel ce ma ajuti sa ma imbrac in vesmantul neprihanirii si al curateniei;
Bucura-te, cel ce mijlocesti la infricosatoarea Judecata a lui Hristos sa ma invrednicesc sa stau de-a dreapta Sa;
Bucura-te, cel ce imlpori bunavointa lui Dumnezeu ca sa ma numere cu ceata alesilor Sai;
Bucura-te, cel ce indemni si pe vietuitorii cerului ce sunt impreuna cu tine, sa se roage Domnului, ca sa ma salasluiasca impreuna cu ei in Imparatia Sa;
Bucura-te, Pazitorul meu cel bun si treaz;
Bucura-te, cel ce esti bun inainte-statator, un cald folositor si rugator pentru mine, pacatosul;
Bucura-te, cel ce dupa Dumnezeu si dupa Preasfanta Fecioara esti puternica mea nadejde;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Condacul 13: (acest condac se zice de trei ori)

O, luminata preaslavita si intelegatoare, Ingere ai lui Dumnezeu, primeste aceasta cantare de multumire si de cerere, iar cand va fi sa ma scol din pamant ca sa stau la Judecata, arata-ti milostivirea asupra mea, a pacatosului, sa stai langa mine, plin de liniste si de bucurie, luand de la mine frica cu nadejdea mantuirii, ca sa ma invrednicesc sa cant impreuna cu tine in lacasurile Raiului, in vecii vecilor Imparatului Slavei, Celui mai inainte de veci: Aliluia!

Apoi se zice iarasi Icosul 1:

Sfinte Ingere, cel ce esti trimis din ceruri ca sa ma pazesti si sa ma calauzesti in toata viata mea, cad inaintea ta si ma rog: tu insuti ma calauzeste si ma intelepteste ca sa incep a-ti aduce din toata inima, cu toata dragostea si osardia, aceste cantari de lauda:

Bucura-te, Ingere al lui Dumnezeu, inainte-statatorul meu in fata Presfintei Treimi;
Bucura-te, sluga cereasca a Domnului celui ce imparateste peste toata faptura;
Bucura-te, impreuna-vietuitorule cu slugile Lui cele intelegatoare si nematerialnice;
Bucura-te, cel ce faci pururea voia Stapanului;
Bucura-te, cel ce ai primit de la Dumnezeu porunca si putere ca sa pazesti sufletul meu;
Bucura-te, cel ce niciodata nu te departezi de mine, pacatosul;
Bucura-te, cel ce pururea petreci cu mine, nevrednicul;
Bucura-te, cel ce ma pazesti in toate caile mele;
Bucura-te, cel ce imi calauzesti pasii spre sfintele biserici;
Bucura-te, cel ce ma feresti de toata rautatea;
Bucura-te, cel ce mi-ai fost dat de Dumnezeu ca pazitor pe caile vietii mele;
Bucura-te, indrumatorul vietii mele cel preabun;
Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

si Condacul 1:

Sfinte Ingere, cel ce esti ales de Domnul Dumnezeu spre paza sufletului meu, eu, nevrednicul, indraznesc sa-ti aduc cantari de lauda, iar tu, ca cel ce ai indrazneala catre Imparatul Cerului, apara-ma de dusmanii vazuti si nevazuti, izbaveste-ma de toate nevoile si necazurile, ca sa strig tie: Bucura-te, Ingere al Domnului, neadormitul meu Pazitor!

Dupa aceea zicem aceasta rugaciune:

Rugaciune:

O, Sfinte Ingere, Pazitorul si acoperitorul meu cel bun! Cu inma zdrobita si cu suflet indurerat stau inaintea ta si ma rog: auzi-ma pe mine, pacatosul orb al lui Dumnezeu, care au plans mult si cu lacrimi amare strig: sa nu pomenesti faradelegile si nedreptatile cu care eu, ticalosul, te manii in toata ziua si in tot ceasul, savarsind fapte murdare in fata Ziditorului meu Dumnezeu. Fii mie milostiv si nu te departa de mine, spurcatul, pana va veni vremea sfarsitului meu.

Trezeste-ma din somnul pacatului si ajuta-ma cu rugaciunile tale sa-mi petrec fara prihana cealalta vreme a vietii mele si sa fac roade vrednice de pocainta, pazeste-ma de caderile in pacate de moarte, ca sa nu pier in deznadejde si sa nu se bucure vrasmasul de pierzarea mea. Stiu cu adevarat si cu gura marturisesc ca nu este nimeni ca tine, sfinte Ingere, prieten si inainte-statator, aparator si biruitor.

Stand in fata Prestolului dumnezeiesc, roaga-te pentru mine, netrebnicul si decat toti mai pacatosul, ca sa nu-mi ia sufletul in ziua cand nu ma astept si in ceasul cand savarsesc cele rele. Ci stai inainte, rugand pe Preamilostivul Dumnezeu si Domn sa-mi ierte pacatele pe care le-am facut in viata mea cu fapta, cu cuvantul si cu toate simturile mele; si cu judecatile pe care le stie sa ma mantuiasca; sa ma pedepseasca aici dupa negraita Sa mila, dar sa nu ma vedeasca la dreapta Judecata si sa nu ma dea chinurilor vesnice. Sa ma invredniceasca sa duc roada de multa pocainta, ca sa primescc cu vrednicie Dunezeiasca Impartasanie. Pentru aceasta mai vartos ma rog si un asemenea dar cu toata osardia doresc. Iar in infricosatul ceas al mortii sa fii langa mine, bunul meu Pazitor, alungandu-i pe intunecatii demoni care vor veni sa infricoseze cutremuratul meu suflet.

Apara-ma de cursele lor cand va fi sa trec prin vamile vazduhului pentru ca, pazit de tine, fara durere sa ajun in Raiul, celdorit de mine, unde fetele Sfintilor si ale Cerestilor Puteri lauda Preacinstitul si Preaslavitul Nume in Treime marit a lui Dumnezeu, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Caruia I se cuvine cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin!

Iubiţi prieteni,
Vă mulţumesc pentru că nu m-aţi uitat, chiar dacă eu am fost ocupat o perioadă şi nu prea am răspuns mesajelor voastre, ba au fost chiar zile întregi când nu am avut timp să intru pe internet!
Vă rog cu acest prilej să fiţi înţelegători şi vă asigur că în viitorul apropiat, poate chiar în week endul ce urmează, să revin şi să aloc mai mult timp mesajelor şi comentariilor.
Îi rog cu acest prilej pe toţi cei ce au sărbătorit ziua de naştere să primească urările mele de viaţă lungă, sănătate, fericire alături de cei dragi însoţite de tradiţionalul LA MULŢI ANI!

Despre detaşare şi sărăcie

crestinortodoxpracticant — Mon, 09 Nov 2009 18:15:32 UT

Pentru a evolua spiritual se spune că este necesar în primul rînd să fim detaşaţi de ceea ce posedăm. Trebuie să acceptăm sărăcia nu neapărat ca o stare de lipsă acută, ci în sensul de a te mulţumi cu ceea ce ai sau a valorifica în mod înţelept puţinul pe care îl ai.

Sărăcia pe care trebuie să o trăim este una reală, legată de sobrietatea vieţii: o viaţă simplă, trăită în curăţenie fizică şi morală, în munca bine îndeplinită, în ajutorarea aproapelui. Cel mai bun model de sărăcie sînt părinţii familiilor numeroase şi modeste care au dat totul pentru copiii lor şi prin eforturi, sacrificii şi consecvenţă, nespunînd nimănui despre suferinţele lor, au dus familia înainte, creînd un cămin fericit, în care toţi au învăţat să iubească, să muncească, să fie de folos, să acorde sprijinul şi ajutorul.

Sărăcia pe care o cere Dumnezeu de la noi nu este lipsa, mizeria, delăsarea. Sărăcia pe care o cere Dumenezu de la noi este detaşarea de bunurile pămînteşti în mijlocul materialismului feroce care ne menţine înlănţuiţi în posesiunile noastre, în dorinţele noastre, în avariţia noastră. Săracii cărora Iisus le făgăduieşte Împărăţia Cerurilor nu sînt cei care nu posedă nimic, ci aceia care posedînd bunuri diverse, nu se lasă acaparaţi şi dominaţi de ele. Omul îşi poate orienta viaţa către Dumnezeu folosind în acelaşi timp şi bunurile agonisite prin munca sa, sau îşi poate orienta viaţa doar spre lux, ambiţii, avariţii, lene, comoditate dăunătoare căzînd într-un materialism dur, cinic, arogant. Sînt două scopuri opuse şi ireconciliabile: „nu se poate sluji la doi stăpîni”.

Într-un suflet plin de dorinţa de îmbogăţire, Dumnezeu nu mai are nici un loc.

Omul ataşat de bunurile pămînteşti, perverteşte corecta lor folosire şi perturbă ordinea divină, sufletul lui este mereu nesatisfăcut şi prizonier al lucrurilor moarte.

Bunurile pămînteşti se procură şi se folosesc nu ca scop în sine, ci ca mijloc de transformare şi evoluţie spirituală. Altele sînt bunurile autentice. Trebuie să practicăm detaşarea efectivă de bunurile materiale prin ajutorarea celorlaţi, prin lupta împotriva tendinţei dominatoare de a trăi într-o prosperitate sfidătoare şi peste necesităţile noastre, prin evitarea capriciilor provocate de vanitate şi chiar prin practicarea renunţării învăţînd să dăruim ceea ce ne place mai mult.

Omul tinde să caute în neştire şi în mod necontrolat bunuri pămînteşti. În mod conştient omul şi-a fixat priorităţile doar aici pe pămînt. De-a lungul timpurilor, folosirea abuzivă a bunurilor acumulate a degenerat în defecte şi mulţi devin un fel de sclavi ai propriilor acumulări materiale, transformînd în idoli cîrpe şi lemne, petrecîndu-şi viaţa doar pentru a le peria şi lustrui. Trebuie să ne controlăm necesităţile personale eliminînd risipa, stopînd îndeplinirea falselor necesităţi, să practicăm generozitatea oferind şi celorlalţi ajutor, să întreţinem în bună stare lucrurile personale pentru a nu face jocul marilor producători care prin reclame şi publicităţi agresive se străduie să-ţi creeze complexe de inferioritate, să te convingă că doar bunurile de ultimă modă sînt eficiente şi perfomante.

„Sărăcia înseamnă să fii cu adevărat detaşat de bunurile pămînteşi; ea înseamnă să suporţi bine dispus incomodităţile dacă ele există sau lipsa mijloacelor. Să trăieşti gîndindu-te la ceilalţi, să te foloseşti de bunuri astfel încît să ai ce oferi celor din jur: toate acestea sînt dimensiuni ale sărăciei care garantează detaşarea efectivă.” (Escriva de Balaguer).

Şi mai există o sărăcie subtilă poate mult mai greu de acceptat decît sărăcia materială. Este sărăcia în orgoliu, acceptarea şi trăirea virtuţii smereniei şi umilinţei care constă în recunoaşterea şi acceptarea a ceea ce eşti şi a ceea ce eşti capabil să realizezi. Umilinţa nu se opune conştiinţei noastre referitoare la talentele şi înzestrările noastre. Umilinţa recunoaşte că înzestrările noastre nu sînt bunuri proprii, ci aparţin lui Dumnezeu. Umilinţa este fundamentul de bază al carităţii. În măsura în care omul îşi dă mai puţină importanţă, se poate preocupa de ceilalţi. Omului umil nu-i place “bogăţia” laudelor şi a publicităţii. Omul sărac în orgoliu ştie să stea în „banca” sa, îşi cunoaşte limitele şi posibilităţile, nu se lasă antrenat de ambiţii şi vanitate, îşi îndeplineşte în linişte îndatoririle. Umilinţa ne face să avem răbdare cu defectele celorlalţi, dar şi cu propriile defecte asupra cărora vom reveni iar şi iar pentru a le transforma.

De aceea este atît de actuală învăţătura lui Iisus: „mai uşor e să treacă o cămilă prin urechile acului decît să intre un bogat în Împărăţia Cerurilor”; de aceea trebuie să fim vigilenţi, să nu ne intre în inimi spinul dorinţei de îmbogăţire.

„Secerişul e mult şi lucrătorii puţini” ne-a avertizat cîndva Iisus. Şi în viaţa noastră este mult de secerat, dar munca pe care o acordăm secerişului este puţină. Nu ne putem permite să ne lăsăm toropiţi de comodităţi şi rutină sau impulsionaţi doar de dorinţe de îmbogăţire. Trebuie să fim vigilenţi contra „duşmanului” reprezentat de ego-ul nostru care ne distrage de la „secerişul” propriilor vanităţi şi false necesităţi. Acest duşman te atacă în lucrurile mărunte: munca ta ordonată, rugăciunea ta, planurile vieţii tale, eforturile de transformare, micile tale renunţări.

În micile lucruri zilnice se află rădăcina greşelilor noastre deoarece lucrurile mici sînt antecamera celor mari. Este necesară obţinerea unei purificări interioare, dar deseori nici nu ştii cum să începi, nici cum să perseverezi. Pentru a înlătura tot ceea te împiedică în drumul tău către îndumnezeire trebuie să porneşti de la măruntele lucruri zilnice care trebuiesc consacarate Divinului. Să practici detaşarea şi „sărăcia” propriilor păreri fiindcă nu sînt întotdeauna necesare sau binevenite, să înveţi să asculţi, să înveţi să-ţi domini dorinţa ultimului cuvînt, să înveţi zîmbetul şi încurajarea… „Această vorbă sigură, vorba care nu ţi-a ieşit din gură; zîmbetul amabil pentru acela care te-a jignit, tăcerea în faţa unei acuzaţii nedrepte; conversaţia binevoitoare cu sîcîitorii şi inoportunii; iertarea în fiecare zi a persoanelor care trăiesc alături de tine, mărunţişurile şi micile impertinenţe… Acest lucru, făcut cu perseverenţă, va însemna o adevărată mortificare interioară” (Escriva de Balaguer).

Aceasă purificare prin mortificarea interioară nu reprezintă numai dorinţa de a evita ceea ce se află la limita păcatului; dimpotrivă ea constă în a te „autosărăci”, în a şti să te lipseşti pentru Dumnezeu de ceea ce ar fi drept să nu te lipseşti, să te detaşezi de tot ceea ce „îmbogăţeşte” greutatea propriului ego.

Bibliografie:
„De vorbă cu Dumnezeu” - Carvajal

SOBORUL SFINŢILOR ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL

crestinortodoxpracticant — Sat, 07 Nov 2009 19:43:24 UT

SOBORUL SFINŢILOR ARHANGHELI
MIHAIL ŞI GAVRIIL

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

Soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil
Biserica Ortodoxa praznuieste in ziua de 8 noiembrie, Soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. Vechimea sarbatorii inchinate Sfintilor Mihail si Gavriil dateaza din secolul V. La origine a fost o simpla aniversare a sfintirii unei biserici a Sfantului Arhanghel Mihail, ridicata la termele lui Arcadius din Constantinopol. Cu timpul, aceasta sarbatoare a ajuns sa se adreseze si Sfantului Gavriil, ca mai tarziu sa devina o sarbatoare inchinata tuturor Sfintilor Ingeri.
Sfintii Arhangheli sunt in numar de sapte: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil si Varahiil.

Mihail se talcuieste "puterea lui Dumnezeu" si este voievodul ostilor ceresti, primul din ceata Sfintilor Arhangheli. El poarta sabie de foc si are rolul de a pazi legea lui Dumnezeu si de a birui puterea vrajmasilor. Arhanghelul Mihail a strigat: "Sa luam aminte!" atunci cand Lucifer a gresit in cer si a inceput a cadea multime de ingeri. La aceste cuvinte a incetat caderea ingerilor. Tot Mihail s-a certat cu diavolul in pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicand: "Sa te certe pe tine Domnul!" (Iuda 1, 9). De asemenea, el a insotit pe poporul ales din Egipt in pamantul fadaduintei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel impietrit al lui Faraon.
S-a aratat pazitor ostilor lui Isus Navi, caruia i-a zis: "Eu sunt Voievodul ostilor Domnului si acum am venit" (Iosua 5, 14).

A stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. A pazit pe Daniil in groapa cu lei si a adus foc si pedeapsa peste Sodoma si Gomora.
El a dat biruinta lui Ghedeon in lupta. El l-a scos viu pe Lot din Sodoma. Tot el, la sfarsitul veacului, impreuna cu ceata arhanghelilor, va suna din trambita, va scula pe cei morti si va aduna toate neamurile la judecata, dupa marturia Sfantului Apostol Pavel care zice: Ca Insusi Domnul, intru porunca, cu glasul Arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, se va pogori din cer (I Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se talcuieste "barbat-Dumnezeu", este arhanghelul bunelor vestiri. El nu mai poarta sabie de foc, ci crin de neintinata bucurie.
A fost ales si trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret sa-i vesteasca taina cea mare a intruparii Domnului.
A adus vestea zamislirii Maicii Domnului lui Ioachim si Anei.
A vestit in templu Sfantului Zaharia ca sotia lui va naste la batranete pe Sfantul Ioan Botezatorul.

Sfantul Arhanghel Gavriil a rostit primul numele lui Iisus.
A dat nume Sfantului Ioan Botezatorul. A vestit pastorilor nasterea lui Hristos si a fost primul care a cantat: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!" (Luca 2, 14).
El a descoperit magilor taina intruparii. El a linistit pe Iosif cand voia sa lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit sa fuga in Egipt cu Pruncul si iarasi sa se intoarca in Nazaret.
Rafail, al treilea arhanghel, este tamaduitor al neputintelor omenesti.

Uriil este luminator al celor intunecati.

Salatiil este rugator fierbinte pentru neamul omenesc.

Gudiil este slavitor al lui Dumnezeu si intaritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

Varahiil, ultimul arhanghel, este aducator de binecuvantare dumnezeiasca pe pamant.

In afara de aceasta sarbatoare principala a Sfintilor Ingeri, in calendarul ortodox mai sunt trecute inca patru zile liturgice consacrate pomenirii sfintilor arhangheli:
- la 6 septembrie se face pomenirea unei minuni facute de Sfantul Arhanghel Mihail in Colosse (Frigia);
- la 26 martie praznuim Soborul mai marelui voievod Gavriil;
- la 13 iulie praznuim iarasi Soborul Arhanghelului Gavriil;
- la 11 iunie se comemoreaza aparitia ingerului Gavriil la o chilie din Sfantul Munte (Adin) unde l-ar fi invatat pe un calugar sa cante prima parte a Axionului Sfintei Fecioare.

Predica la Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil
( 8 noiembrie )

Cela ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc (Psalm 103, 5)
Iubiti credinciosi,

Biserica lui Hristos dreptmaritoare praznuieste, odata pe an, pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil impreuna cu soborul tuturor ingerilor. Prin cuvantul "arhanghel" intelegem "mai mare peste ingeri" sau "cel dintai dintre ingeri". Iar "inger" inseamna "vestitor", pentru ca ingerii vestesc pe pamant si fac cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu. Ingerii sunt "duhuri slujitoare" cum spune proorocul David: Cela ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc (Psalm 103, 5). Ei au fost creati de Dumnezeu mai inainte de om si de lumea vazuta, dar nu prin cuvant, ci numai cat a gandit, Dumnezeu i-a si creat.

Ingerii sunt impartiti, dupa Sfintii Parinti, in noua cete si fiecare ceata are o anumita misiune de implinit in cer si pe pamant. Ingerii sunt duhuri, adica au trupuri nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfantul Apostol Pavel, au "trupuri ceresti" adica trupuri ingeresti, care sunt deosebite de cele pamantesti si sufletesti ale oamenilor, care sunt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creati ingerii, care formeaza lumea nevazuta, este pentru a-L slavi neincetat pe Dumnezeu. Apoi pentru a implini intru toate voia Lui, pentru a face cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu si pentru a ajuta pe oameni sa implineasca poruncile Lui.

Au fost cazuri atat in Legea Veche, cat si in legea Darului, cand oamenii au facut din ingeri idoli si ii adorau, adica se inchinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16). Biserica din inceput a combatut acest eres, invatand ca ingerii nu sunt creatorii lumii, ci sunt duhuri create de Dumnezeu pentru a implini voia Lui.

Sfintii Parinti au fixat, insa, o zi de cinstire inchinata Sfintilor Ingeri si Arhangheli pentru ca ei ne ajuta sa cunoastem voia Domnului si s-o putem implini. Aceasta zi este astazi 8 noiembrie, pentru ca numarul 8 este simbolul vietii vesnice; iar noiembrie este a noua luna de la creatie, care s-a savarsit in luna martie, ca un simbol al celor noua cete ingeresti.

Dintre toti Sfintii Parinti cel mai bine vorbeste despre ingeri Sfantul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfantului Apostol Pavel. El spune ca ingerii se impart in noua cete, fiecare avand numele si misiunea sa. Cetele ingeresti sunt impartite in trei ierarhii sau grupe si anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfinta Treime, este formata din Serafimi, Heruvimi si Tronuri. Ei stau in jurul tronului lui Dumnezeu inconjurati in vapaie de foc si fac cunoscuta voia Lui ingerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formata din Domnii, Puteri si Stapanii, cum ii numeste si Sfintul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste ingerii de mai jos si stapanesc puterile iadului si intreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formata din Incepatorii, Arhanghelii si Ingeri. Acestia sunt cei mai aproape de oameni, carora le fac cunoscuta voia lui Dumnezeu si-i ajuta sa scape de cursele si atacurile ingerilor rai, adica de ispitele si amagirile diavolilor.

Marele Prooroc Isaia spune ca serafimii stau imprejurul Lui, avand cate sase aripi (Isaia 6, 2). Ei sunt in chipul focului, precum spune proorocul David: Cela ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc (Psalm 103, 5). Serafimii aprind pe oameni, cu focul dumnezeiestii dragoste, precum si numele lor ii arata, ca in limba evreiasca "Serafim" se talmaceste "cel ce aprinde" sau "incalzeste".

Dupa Serafimi, stau inaintea lui Dumnezeu inteleptii Heruvimi, cei cu ochi multi, care, mai mult decat alte cete de mai jos, stralucesc neincetat cu lumina intelegerii si a cunostintei de Dumnezeu. Heruvimii fiind luminati in tainele lui Dumnezeu, ale cunostintei adancului si intelepciunii divine, lumineaza si pe altii; caci insusi numele de "Heruvim", in aceeasi limba evreiasca, se talcuieste "multa intelegere" sau "revarsare de intelepciune". Prin Heruvimi se revarsa intelepciunea cea de sus si se da ochilor sufletesti luminare spre cunostinta lui Dumnezeu.

Ceata a treia numita a Tronurilor sta inaintea celui ce sade pe scaun inalt si preainaltat (Isaia 6, 1). Se numesc asa caci pe dinsii, ca pe niste scaune intelegatoare, se odihneste Dumnezeu ginditor, precum scrie Sfantul Maxim Marturisitorul; adica nu cu fiinta, ci cu slujirea si cu darul.

In ierarhia din mijloc, prima ceata se numeste ceata Domniilor, pentru ca domnesc peste ceilalti ingeri care sunt sub dansii. Ei "fiind liberi si lepadand toata temerea de rob, de bunavoie si cu bucurie slujesc neincetat Domnului". Ei revarsa oamenilor, care sunt pusi de Dumnezeu ca stapanitori, puterea stapanirii cu buna intelegere si a iconomiei celei intelepte, ca sa domneasca bine si cu dreptate peste tarile incredintate lor. Acesti ingeri ajuta pe oameni sa-si stapaneasca simtirile si sa-si smereasca patimile cele fara de randuiala, supunand pe trup duhului.

Ceata Puterilor ceresti, implineste fara odihna voia cea tare si puternica a Domnului Savaot, stapaneste planetele si stelele universului; da oamenilor puterea proorociei si darul facerii de minuni si ii ajuta pe crestini sa rabde cu tarie necazurile vietii si sa pazeasca poruncile lui Hristos.

Ceata Stapaniilor, se numeste asa pentru ca acesti ingeri au mare stapanire peste diavoli. Ei risipesc stapanirea lor si izbavesc pe oameni sa nu cada in ispitele cele cumplite care ii duc la moarte si la osanda iadului.

In ierarhia cea mai de jos prima ceata este a Incepatoriilor. Se numesc asa pentru ca ei stapanesc pe ingerii care sunt sub ascultarea lor, facandu-le cunoscuta voia lui Dumnezeu. Ei au misiunea de a indrepta toata lumea; ei pazesc tarile, tronurile celor ce conduc; ei pazesc hotarele neamurilor, orasele, cetatile, satele, limbile, bisericile si pastorii de suflete. Ei ii ajuta pe cei ce conduc popoare si Biserici sa faca voia lui Dumnezeu si sa nu asupreasca pe cei de sub ascultarea lor.

Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi proorociile cele inalte ale ingerilor si prin ei oamenilor. Sfantul Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: "Acestia sunt cei care inmultesc sfanta credinta intre oameni luminand inaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credintei celei drepte".

Ultima ceata si mai apropiata de oameni este ceata Ingerilor. Acestia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu si vointele Lui cele mai mici chiar, povatuindu-i sa traiasca in dragoste, in fapte bune si cu dreptate, implinind intru toate voia Domnului. Ingerii sunt randuiti sa pazeasca pe fiecare credincios, caci de la botez, fiecare crestin are un inger pazitor. Pe cei buni ingerii ii ajuta sa nu cada, iar pe cei cazuti ii ridica, prin pocainta si spovedanie si niciodata nu ne lasa pe noi, desi uneori gresim. Ingerii sunt gata sa ne ajute intotdeauna numai sa voim si sa cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Iubiti credinciosi,
Pana aici am vorbit mai pe larg despre ingeri, impartirea lor, insusirile si chemarea lor, dar intrucat ceata Sfintilor Arhangheli s-a aratat slujitoarea celor mai mari dumnezeiesti taine, care au inlesnit mantuirea neamului omenesc prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, vom vorbi in continuare numai despre Sfintii Arhangheli, a caror pomenire o avem astazi.

Sfintii Arhangheli sunt in numar de sapte, care stau inaintea tronului slavei lui Dumnezeu, dupa cum spune insusi Sfantul Ioan Evanghelistul: Ioan, celor sapte Biserici care sunt in Asia ... si de la cele sapte Duhuri care stau inaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Si acestia sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil si Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumita misiune divina de indeplinit.

Mihail, ce se talcuieste "puterea lui Dumnezeu", este voievodul ostilor ceresti si cel dintai din ceata Sfintilor Arhangheli. El poarta sabie de foc si are slujba de a pazi legea lui Dumnezeu si de a birui puterea vrajmasilor. Cand Lucifer a gresit in cer si au inceput a cadea multime de ingeri, atunci toate puterile ceresti tulburandu-se, a stat Arhanghelul Mihail in mijloc si a strigat: Sa luam aminte! Din clipa aceea a incetat caderea ingerilor, caci toti luand aminte de glasul lui si la greseala ingerilor rai, au cazut inaintea slavei lui Dumnezeu, preamarind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul in pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicand: Certe-te pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a insotit pe poporul ales din Egipt in pamantul fadaduintei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel impietrit al lui Faraon. El s-a aratat pazitor ostilor lui Isus Navi, caruia i-a zis: Eu sunt Voievodul ostilor Domnului si acum am venit (Iosua 5, 14).

El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a pazit pe Daniil cu viata, in groapa cu lei. El a adus foc si pedeapsa peste cetatile cele desfrinate, Sodoma si Gomora. El a dat biruinta lui Ghedeon in lupta. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a facut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Manastirea Dochiarul (Sfantul Munte) etc. Iar la sfarsitul veacului, tot el, impreuna cu ceata arhanghelilor, va suna din trambita, va scula pe cei morti si va aduna toate limbile la judecata, dupa marturia Sfantului Apostol Pavel care zice: Ca Insusi Domnul, intru porunca, cu glasul Arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, se va pogori din cer (I Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se talcuieste "barbat-Dumnezeu", este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeiesti. El nu mai poarta sabie de foc, ci crin de neintinata bucurie. El este foarte dulce la vedere si plin de dumnezeiasca blandete. Pentru aceasta a si fost ales si trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret sa-i vesteasca taina cea mare a intruparii Domnului. Tot el a adus vestea zamislirii Maicii Domnului dumnezeiestilor ei parinti Ioachim si Ana. El a vestit in templu Sfantului Zaharia ca sotia lui va naste la batranete pe Sfintul Ioan Botezatorul. El a dus vestea cea buna Anei, mama proorocului Samuil.

Sfantul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugaciunea Fecioarei Maria cind petrecea in templu. El i se arata adesea si-i descoperea taine negraite. Ii aducea hrana ingereasca la Sfanta Sfintelor. El a auzit cel dintai despre taina intruparii lui Hristos, mai inainte decat toti ingerii. El a rostit cel dintai numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfantului Ioan Botezatorul. El a vestit pastorilor ca in Betleem s-a nascut Mesia. El a cantat cel dintai Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire! (Luca 2, 14). El a invatat pe pastori sa cinte. El a descoperit magilor taina intruparii. El a linistit pe Iosif cind voia sa lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit sa fuga in Egipt cu Pruncul si iarasi sa se intoarca in Nazaret.
Sfantul Gavriil ocroteste pe fecioare, acopera pe mame, pazeste pe prunci, duce rugaciunile cele fierbinti la Dumnezeu si aduce inapoi implinirea cererilor. El slujeste tainelor celor mari si ajuta la inmultirea si mintuirea neamului omenesc.

Rafail, al treilea arhanghel, este tamaduitor al neputintelor omenesti.

Uriil este luminator al celor intunecati.

Salatiil este rugator fierbinte pentru neamul omenesc.

Gudiil este slavitor al lui Dumnezeu si intaritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

Varahiil, ultimul arhanghel, este aducator de binecuvantare dumnezeiasca pe pamant.

Dintre toti Sfintii ingeri, cei mai mari binefacatori ai oamenilor s-au aratat Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, din care pricina se si pomenesc astazi cu alese praznuiri si cantari de lauda, dimpreuna cu toate cetele ingeresti. Se cuvine deci si noua pacatosilor, ce suntem paziti de ingeri, sa ne adunam la sfintele biserici si sa laudam astazi soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, cerand ajutorul lor.

Sa nu uitam ca Sfintii Arhangheli sunt cei dintai ingeri mijlocitori intre Dumnezeu si noi oamenii. Ei au grija si mila de crestini si-i ajuta pe calea mantuirii mai mult decat ceilalti ingeri. Sfantul Mihail este protectorul direct al calugarilor, al armatelor crestine, al voievozilor, care purtau cu ei pe campul de lupta icoana Marelui Arhanghel. Sfantul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor crestine, al familiei crestine, protectorul mamelor care nasc copii, ca si protectorul copiilor si al calugaritelor iubitoare de feciorie si iubitoare de Hristos.

In tara noastra cultul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil este foarte raspandit. Numeroase sunt bisericile cu hramul Sfintilor Arhangheli, numerosi sunt si credinciosii romani care le poarta numele. In multe case se vede icoana Sfintilor Arhangheli si nu putini din bunii nostri crestini citesc acatistul lor. Parintii nostri aveau mare evlavie si pentru ingerii pazitori pe care-i primeau de la botez si se ingrijeau cu mare atentie sa nu faca vreun pacat ca sa nu alunge de la ei pe ingerii buni.

Inaintasii nostri iubeau rugaciunea, milostenia si Biserica, stiind ca ingerii pazitori ne numara si ne scriu pasii nostri spre biserica, spre rugaciune, spre cel sarac si spre tot lucrul sfint si placut lui Dumnezeu.

Iubiti credinciosi,
Bun lucru este a lauda pe ingeri, precum si ei fara odihna lauda pe Dumnezeu. Dar mai bun lucru am face daca le-am urma si petrecerea, printr-o traire sfinta, neintinata, ingereasca. Deci, daca voim sa primim mai mult ajutor de la sfintii ingeri, sa ne silim a-i imita prin fapte bune, dupa putere.

Sfintii ingeri neincetat slavesc pe Dumnezeu; sa ne rugam si noi neincetat, laudand ziua si noaptea pe Preabunul nostru Dumnezeu. Sfintii ingeri sunt intr-o vesnica miscare, implinind din dragoste voia lui Dumnezeu. La fel si noi, sa ne trezim din somnul nesimtirii, sa alergam mereu la Biserica, sa facem voia lui Dumnezeu cu bucurie, iar nu din sila, nici cu cartire sau pentru rasplata. Sfintii ingeri se iubesc desavarsit unii pe altii. Ei iubesc si pe sfintii din cer si pe noi cei de pe pamant. La fel si noi, sa ne iubim ca niste frati, lasand ura, mania, bataile, judecatile, minciunile.

Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu. La fel si noi sa ascultam de mai-marii nostri, de parintii care ne-au nascut, de cei ce ne invata si ne ajuta la mantuire. Sa ascultam si de glasul constiintei cind ne mustra pentru pacate, cand ne trimite la biserica, la spovedanie si la cele bune. Sa ascultam si de ingerii nostri pazitori. Sa nu-i mai intristam cu tot felul de pacate. Sfintii ingeri se bucura de mantuirea noastra (Luca 15, 10), ajuta la indreptarea noastra si plang cand noi pacatuim sau suntem aruncati in gheena. La fel si noi sa facem. Sa ne bucuram pentru sporul aproapelui si sa plangem pentru caderea lui. Sa dam sfat celui ce are nevoie de el. Sa nu mintim pe nimeni. Sa indemnam si pe altii la pocainta, la biserica, la post si rugaciune.

Sfintii ingeri nu se barfesc, nu se razvratesc, nu se manie, traiesc in buna randuiala. La fel si noi, sa nu ne mancam cinstea unul altuia, sa avem rabdare in toate ispitele, sa fugim de tulburare, de manie, de cearta, de pofte si patimi trupesti. Sa traim ca fratii, in dragoste unii cu altii, ca suntem fiii Tatalui ceresc.

De vom trai in armonie, in iubire, in viata curata si in rugaciune, vom imita pe ingeri si vom deveni crestini adevarati, iar Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil ne vor acoperi cu acoperamantul aripilor lor cele ingeresti de tot raul si primejdia.

Sa rugam, deci, pe sfintii ingeri si Arhangheli sa ne fie ajutatori in viata si izbavitori de duhurile cele rele, iar inaintea Tatalui ceresc calzi rugatori pentru mantuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa
Acatistul Sfintilor Mihail si Gavriil
Mihail si Gavriil - Sfinti Arhangheli !
(8 noiembrie)

Rugaciunile incepatoare

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.
Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.
Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacele si Icoasele
Condacul 1 :

Pe capeteniile ingerilor Treimii, pe Mihail si Gavriil, sa-i laudam noi toti, iubitorii de praznic, care ne acoperim cu aripile amandurora si din nevoile cele de multe feluri ne izbavim; unuia graind : bucura-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicand : bucura-te, ingere al darului !

Icosul 1 :

Arhanghele Mihail, mai-marele cetei ingerilor celor fara de trup, creat ai fost de Dumnezeu, Ziditorul tuturor; de aceea cu bucurie laude de acest fel aducem tie:

Bucura-te, faptura a Mintii celei ce a facut lumea;
Bucura-te, revarsarea luminii celei mai inainte de lumina;
Bucura-te, cel ca focul, care stai aproape de Dumnezeire;
Bucura-te, slujitorule neostenit al Treimii;
Bucura-te, Duh infocat si nematerial dupa asemanarea lui Dumnezeu;
Bucura-te, fiinta nemuritoare, laudatoare de Dumnezeu;
Bucura-te, aparatorule de foc al cerului;
Bucura-te, capetenia ostii celei nematerialnice;
Bucura-te, luminatoruie al cetelor celor bine multumitoare;
Bucura-te, arzatorule al duhului celui nemultumitor;
Bucura-te, prin care firea ingerilor s-a intarit;
Bucura-te, prin care satana s-a surpat;
Bucura-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

Condacul 2 :

Pe ingerii cei nemultumitori vazindu-i trufindu-se si din cerul cel infocat cazand, o dumnezeiescule Mihaile, ca un rob multumitor stand, ai strigat : " Sa stam bine si sa luam aminte ", cantand Sfintei Treimi : Aliluia !

Icosul 2 :

Gavriil, al mintiior celor ascunse si al tainelor Celui Preainalt partas te-ai aratat, facand mai inainte cunoscute cele ce aveau sa fie si bunele vestiri de bucurie oamenilor spunandu-le. Pentru aceasta, cu dorinta ma grabesc a-ti canta tie :

Bucura-te, vazatorule al luminii celei necunoscute;
Bucura-te, partasule al tainelor lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce descoperi cele ascunse ale vointei;
Bucura-te, vestitorule de cele negraite ale lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca stralucesti cu mintea in stiinta cea ascunsa;
Bucura-te, ca intru aceasta stiinta inveti pe fata pe oameni;
Bucura-te, slujitorule al bunelor vestiri dumnezeiesti;
Bucura-te, vestitorul lucrurilor celor imbucuratoare;
Bucura-te, aratarea multor nestiinte;
Bucura-te, ca mai inainte ai cunoscut cele ce aveau sa fie;
Bucura-te, prin care in lume s-a adus bucuria;
Bucura-te, prin care intristarea a fost indepartata afara;
Bucura-te, Gavriil, ingere al darului!

Condacul 3 :

Proorocului Daniel mai mult decat tuturor proorocilor ai aratat taina cea straina a venirii celei infricosatoare a lui Hristos si a iconomiei, preamare Gavriile; si pe el l-ai inteteptit a canta cu bucurie lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 3 :

Avand numirea de putere de la Dumnezeu, Mihaile, cu dumnezeiasca minte puternic in razboaie pururea te-ai aratat; si pe Iacov in lupta l-ai intarit ca sa biruiasca neamurile straine; pentru aceea marim puterea ta, zicand :

Bucura-te, cel ce esti mai puternic decat focul;
Bucura-te, cel ce esti maa ascutit decat vapaia;
Bucura-te, cel ce ai inecat ostile egiptenilor;
Bucura-te, cel ce ai invins cetele canaanenilor;
Bucura-te, ca pe Moise si Aaron i-ai intarit;
Bucura-te, ca pe Isus al lui Navi indraznet l-ai facut;
Bucura-te, cel ce deodata ostirea asirienilor ai taiat;
Bucura-te, cel ce pe Simion al amoreilor l-ai lovit;
Bucura-te, pierzarea lui Og, imparatul Vasanului;
Bucura-te, paza a marelui Moise;
Bucura-te, prin care se pierd cei raucredinciosi;
Bucura-te, prin care dreptcredinciosi se inalta;
Bucura-te, Mihaile, slujitorule al Legii !

Condacul 4 :

Mihaile, capetenie a ingerilor, roaga cu solirile tale pe Dumnezeu pentru noi care prealaudatul tau praznic cu dragoste il cinstim, ca zilele noastre in fapte bune sa le petrecem, si ne invredniceste ca, viata cea mai buna dobandind, lui Dumnezeu impreuna cu tine sa-I cantam : Aliluia !

Icosul 4 :

Venit-ai de la Cel Preainalt, Gavriile, minte dumnezeiasca, aducand Anei si lui Ioachim bunele vestiri de bucurie cu dezlegarea sterpaciunii lor; pentru care, bucurandu-ne, tie cu credinta iti graim :

Bucura-te, aducatorule al stirilor frumoase;
Bucura-te, cel care celor doritoare de prunci le aduci bucurie;
Bucura-te, cel ce esti rodire data de Dumnezeu celor neroditori;
Bucura-te, nastere placuta a lui Dumnezeu, a celor fara de copii;
Bucura-te, ca fericitului stramos i-ai adus nastere marita;
Bucura-te, ca fericitei stramoase i-ai dat odrasla pantecelui;
Bucura-te, cel ce dezlegi legaturile nasterii de prunci;
Bucura-te, cel care povatuiesti darul celor ce se nasc;
Bucura-te, lauda a multor parinti;
Bucura-te, mangaierea maicilor celor bune;
Bucura-te, prin care creste neamul omenesc;
Bucura-te, prin care nasterea mai inainte se vesteste;
Bucura-te, Gavriile, ingere al darului !

Condacul 5 :

Maria, Nascatoarea de Dumnezeu si Doamna lumii, venind in biserica Domnului, trimis ai fost, o Gavriile, sa-i aduci cu ingrijire hrana cereasca si totdeauna ai desteptat-o spre a canta lui Dumnezeu : Aliuia !

Icosul 5 :

Pe stramosii cei de demult, care se rugau lui Dumnezeu, i-ai mantuit din multe rele, o Mihaile, iar poporului ales pururea i-ai fost inaintemergator; de aceea intr-acest fel graim tie:

Bucura-te, cel ce pe Isaac de junghiere l-ai scapat;
Bucura-te, cel ce pe Avraam de bucurie l-ai umplut;
Bucura-te, cel ce pe insetatul Ismaii l-ai racorit;
Bucura-te, straina mangaiere a Agarei celei ce plangea;
Bucura-te, stalpul cel in chip de foc care pe Israel l-ai condus;
Bucura-te, norul cel aurit, care pe Israel in cale il acopereai;
Bucura-te, ca pe cei intai-nascuti ai evreilor i-ai pazit;
Bucura-te, ca pe cei intai-naseuti ai egiptenilor i-ai omorat;
Bucura-te, lauda stralucita a evreilor;
Bucura-te, ingradire tare a Legii;
Bucura-te, ca pe popor din Egipt ai scos;
Bucura-te, ca pe el la pamant bun l-ai adus;
Bucura-te, Mihaile, slujitorule al Legii !

Condacul 6 :

Cand S-a pogorit in muntele Sinai Marele Dumnezeu, vrand sa dea Lege evreilor, prin slujirea si mijlocirea ta, mare Mihail, pe aceasta lui Moise o ai descoperit si l-ai invatat sa cante: Aliluia !

Icosul 6 :

Lui Zaharia celui sfintit, care odinioara - in locasul lui Dumnezeu - cerea scapare si mantuire pentru popor, i-ai vestit, o Gavriil, nasterea dumnezeiescului inaintemergator. De aceea de bunele tale vestiri spaimantandu-ne, graim tie acestea :

Bucura-te, cel ce ai vestit omenirii lucruri preaminunate;
Bucura-te, cel ce pe ingerul Tatalui l-ai aratat;
Bucura-te, graire imbucuratoare catre Zaharia;
Bucura-te, dulce auzire pentru Elisabeta;
Bucura-te, ca pe Botezatorul lui Hristos l-ai binevestit;
Bucura-te, ca pe el al doilea Ilie, mai inainte l-ai vestit;
Bucura-te, cel ce ai prevestit pe predicatorul pocaintei;
Bucura-te, trambita cea tare rasunatoare a candelabrului luminii;
Bucura-te, vestitorul inceperii Darului;
Bucura-te, vestirea zorilor zilei;
Bucura-te, semnul mantuirii oamenilor;
Bucura-te, temelia imparatiei cerurilor;
Bucura-te, Gavriile, ingere al darului !

Condacul 7 :

Dumnezeu Cuvantul, vrand mai inainte a Se intrupa pentru noi, taina aceasta numai tie, o Gavriile, a incredintat-o si slujitor al acesteia te-a ales pe tine; iar tu cugetand in sineti la minunea aceasta cantai asa : Aliluia !

Icosul 7 :

Pe cei trei tineri de demult, din vapaia cuptorului i-ai scapat, Mihail arhanghele, aratandu-te preamarit si luminat cu chipul si asemanarea lui Dumnezeu , incat de minunea aceasta tiranul s-a inspaimantat; de aceea graim tie :

Bucura-te, stingerea focului celui nepotolit;
Bucura-te, atatarea vapaii celei pururea vii;
Bucura-te, scaparea tinerilor feciori;
Bucura-te, pazire a trupurilor celor neintinate;
Bucura-te, ca tu, cu infatisarea ta, pe tiranul ai infricosat foarte;
Bucura-te, ca tu pe Daniel proorocul, l-ai imputernicit;
Bucura-te, cel ce ai rapit pe Avacum proorocul;
Bucura-te, ca pe el in graba l-ai dus la Babilon;
Bucura-te, invingerea cea tare a lui Ghedeon;
Bucura-te, infrangerea cea stralucita a lui Madiam;
Bucura-te, prin care se intaresc credinciosii;
Bucura-te, prin care se infricoseaza tiranii;
Bucura-te, Mihaile, slujitorule al Legii !

Condacul 8 :

Straina minune, vazandu-te pe tine Balaam vrajitorul, si in urma David proorocul, tie, o fericite Mihaile in graba cazand, s-au inchinat : unul de frica incremenind, iar celalalt lui Dumnezeu graind : Aliluia !

Icosul 8 :

Ca un purtator de fulger atotstralucit si atotvoios ai venit catre cea plina de dar, Gavriil, aducindu-i bunele vestiri de bucurie. Pentru aceasta si noi, bucurandu-ne, te fericim pe tine, cantandu-ti :

Bucura-te, vestitorule al bucuriei celei nesfarsite;
Bucura-te, dezlegatorule al blestemului celui de demult;
Bucura-te, ridicarea lui Adam celui cazut;
Bucura-te, mangaierea Evei celei intristate;
Bucura-te, inalt lamuritorule al intruparii Cuvantului;
Bucura-te, marite cunoscator al pogorarii lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce, bucurandu-te, ai zis celei pline de dar : " Bucura-te ";
Bucura-te, cel ce ai dezlegat cu " Bucura-te " toata intristarea;
Bucura-te, stea care ai vestit Soarele;
Bucura-te, luminatorule care ne-ai aratat lumina cea neapropiata;
Bucura-te, prin care lumea s-a luminat;
Bucura-te, prin care intunericul s-a desfiintat;
Bucura-te, Gavriile, ingere al darului !

Condacul 9 :

Nasterea Mantuitorului o ai vestit cu bucurie pastorilor celor ce privegheau, Gavriil, bucurandu-te; si la inchinarea Lui pe magi, ca o stea luminoasa, i-ai condus si pe toti i-ai inteleplit a canta Celui nascut asa : Aliluia !

Icosul 9 :

Ravnitor si puternic aparator al Tesalonicului celui nou te-ai aratat, Mihail, purtatorule de lumina; si ajutator mare esti pururea popoarelor crestine, de multe nevoi scapandu-le si indemnandu-le a canta tie:

Bucura-te, cetatea poporului celui nou;
Bucura-te, taria neamurilor crestine;
Bucura-te, cel ce pe apostoli de multe ori i-ai intarit;
Bucura-te, cel ce pe martiri tari i-ai facut;
Bucura-te, ca pe Petru din legaturi si din inchisoare l-ai slobozit;
Bucura-te, ca tu pe Irod indata l-ai omorit;
Bucura-te, al Bisericii pazitor neinvins
Bucura-te, cel ce esti asupra ereticilor secure cu doua ascutisuri;
Bucura-te, intarire puternica a cuviosilor;
Bucura-te, sprijin luminat al ierarhilor;
Bucura-te, prin care se lateste credinta;
Bucura-te, prin care se micsoreaza ratacirea;
Bucura-te, Mihaile, slujitorule al Legii !

Condacul 10 :

Sfarsitul a toata lumea cand se va face, Mihail, trambita cea mai de pe urma vei trambita, dupa care mortii din pamant, sculandu-se, cu frica vor sta inaintea judecatorului nepartinitor, cantand impreuna cu tine cantarea : Aliluia !

Icosul 10 :

Totdeauna numele tau, o Gavriile, purtatorule de lumina, arata luminat inaltimea randuielii tale, caci, dupa chemarea lui Dumnezeu, te-ai aratat cu cuviinta slujitor vrednic al Cuvantului, Dumnezeu-Omului; de aceea cu laude te fericim, graind :

Bucura-te, prin care logodnicul in taina s-a invatat;
Bucura-te, prin care Fecioara de dansul a fost luata;
Bucura-te, cel ce numele lui Iisus mai inainte l-ai spus;
Bucura-te, cel ce ai vestit mantuirea lumii;
Bucura-te, ca lui Iosif, logodnicului, i-ai descoperit taina;
Bucura-te, ca pe Iisus in Egipt L-ai scapat;
Bucura-te, cel ce pe Hristos din Egipt inapoi L-ai chemat;
Bucura-te, cel ce ai vestit ca El va locui in cetatea Nazaret;
Bucura-te, cel ce pe credinciosii magi, taina i-ai invatat;
Bucura-te, ca pe dinsii de Irod i-ai scapat;
Bucura-te, prin care Iisus a fost pazit;
Bucura-te, prin care Irod a fost luat in ras;
Bucura-te, Gavriile, ingere al darului !

Condacul 11 :

Deasupra pietrei mormantului celui primitor de Viata, sezand imbracat in alb si ca fulgerul stralucind, Gavriile, invierea lui Hristos ai binevestit femeilor, zicand lor " nu plangeti !" si cantand cantarea : Aliluia !

Icosul 11 :

Faclie lumii esti, Mihaile arhanghele, stralucind mintile credinciosilor si povatuindu-le catre cunostinta cea dumnezeiasca si catre mantuire, luminand si mantuind de rautatile amagitoare pe toti care graiesc :

Bucura-te, aparatorule al tuturor credinciosilor;
Bucura-te, facatorule a feluri de minuni;
Bucura-te, neimputinata tamaduire a bolnavilor;
Bucura-te, grabnica scapare a celor din robie;
Bucura-te, cel ce ai aparat Manastirea Dochiarului;
Bucura-te, ca pe aceasta o ai izbavit de navalirea saracinilor;
Bucura-te, scaparea tanarului celui afundat;
Bucura-te, aratarea aurului celui ascuns;
Bucura-te, cel ce ai facut sa izvorasca izvor de aghiasma;
Bucura-te, cel ce pe apa faci minuni;
Bucura-te, infrumusetatorul Bisericii crestine;
Bucura-te, ajutatorul Bisericii acesteia;
Bucura-te, Mihaile, slujitorule al Legii !

Condacul 12 :

Dar dumnezeiesc daruieste celor ce serbeaza cu dragoste ziua amintirii tale, Mihail, si celor ce te cheama pe tine la iesirea lor din viata arata-te ajutator si mai ales pazeste-ne pe noi cei ce in biserica ta cantam : Aliluia !

Icosul 12 :

De la tine, o ingere al darului, invatandu-ne a canta in psalmi laude de bucurie dumnezeiestii intrupari, tie cele de multumire cu dor cantam si ca unui bun vestitor, marindu-te, asa-ti graim :

Bucura-te, bucuria celor intristati;
Bucura-te, pazitorul celor asupriti;
Bucura-te, bogatia nefurata a saracilor;
Bucura-te, liman de mantuire al celor ce inoata;
Bucura-te, arma prea puternica a credinciosilor;
Bucura-te, lauda preamarita a preotilor evlaviosi;
Bucura-te, intaritorule al manastirilor;
Bucura-te, ingrijitorule minunat al bisericii acesteia;
Bucura-te, aparatorule al celor ce pe tine te maresc;
Bucura-te, preabunule aducatorule de bucurie al sufletelor;
Bucura-te, binecuvantare dumnezeiasca a credinciosiior;
Bucura-te, buna povatuire, a calugarilor;
Bucura-te, Gavriile, ingere al darului !

Condacul 13 :

(acest condac se zice de trei ori)

O, dumnezeiestilor capetenii ale ingerilor, Mihail si Gavriil, care stati aproape de scaunul lui Dumnezeu, laudele acestea ale noastre, ca banul vaduvei primindu-le, de gheena ne izbaviti pe noi, ca impreuna cu voi sa cantam : Aliluia !

Apoi se zice iarasi
Icosul intai

Arhanghele Mihaile, mai-marele cetei ingerilor celor fara de trup, creat ai fost de Dumnezeu, Ziditorul tuturor; de aceea cu bucurie laude de acest fel aducem tie:

Bucura-te, faptura a Mintii celei ce a facut lumea;
Bucura-te, revarsarea luminii celei mai inainte de lumina;
Bucura-te, cel ca focul, care stai aproape de Dumnezeire;
Bucura-te, slujitorule neostenit al Treimii;
Bucura-te, Duh infocat si nematerial dupa asemanarea lui Dumnezeu;
Bucura-te, fiinta nemuritoare, laudatoare de Dumnezeu;
Bucura-te, aparatorule de foc al cerului;
Bucura-te, capetenia ostii celei nematerialnice;
Bucura-te, luminatoruie al cetelor celor bine multumitoare;
Bucura-te, arzatorule al duhului celui nemultumitor;
Bucura-te, prin care firea ingerilor s-a intarit;
Bucura-te, prin care satana s-a surpat;
Bucura-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

si Condacul intai

Pe capeteniile ingerilor Treimii, pe Mihail si Gavriil, sa-i laudam noi toti, iubitorii de praznic, care ne acoperim cu aripile amandurora si din nevoile cele de multe feluri ne izbavim; unuia graind : bucura-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicand : bucura-te, ingere al darului !

Duminica a 24 a dupa Rusalii (Invierea fiicei lui Iair); Sfintii Mucenici Terentie si Neonila sotia sa si cei cei 7 fii; Sfantul Firmilian Episcopul
Predica la Duminica a 24-a dupa Rusalii Sfintii Mucenici Terentie si Neonila sotia sa si cei cei 7 fii
Fericitul Terentie, fiind crestin dreptcredincios, s-a casatorit prin nunta legiuita cu Neonila, care era de aceeasi credinta cu el, si au avut sapte fii: Sarvil, Fota, Teodul, Vila, Ierax, Nitul si Eunichie, pe care i-au crescut in dreapta credinta. Apoi au fost prinsi toti de catre pagani, adica si parintii si copiii, si au fost dusi inaintea judecatii celei faradelege, unde L-au marturisit pe Hristos, iar pe idoli i-au hulit. Pentru acest lucru au fost chinuiti fara de masura si apoi spanzurati. in timpul chinurilor, ranile le erau stropite cu otet si arse cu foc, iar sfintii se rugau in liniste unul pentru altul si se mangaiau.
Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugaciunile lor, ci i-a trimis pe sfintii sai ingeri care i-au dezlegat din legaturi si au tamaduit ranile lor. Apoi paganii, vazandu-i pe sfinti dezlegati si tamaduiti de rani, s-au spaimantat si i-au dat spre mancare fiarelor, dar nici un rau n-au patimit, pentru ca fiarele si-au schimbat cruzimea in blandete de oaie, cu porunca lui Dumnezeu. Apoi au fost aruncati intr-o caldare cu smoala fierbinte, dar indata focul s-a stins si smoala s-a racit. Vazand paganii ca nu se ating de dansii chinurile, le-au taiat capetele cu sabia si astfel si-au aflat sfarsitul.

Cum putem iubi pe cineva care vrea sa ne faca rau?

crestinortodoxpracticant — Fri, 06 Nov 2009 18:16:11 UT

Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca rau? Cum am putea depasi acea bariera care ne impiedica sa-l iubim si pe acel ultim om pe care am vrea sa-l vedem aproapele nostru?

Tot cu gandul la Hristos. Toate sa le faca cu mintea indreptata spre Hristos. Sa ne intrebam cum il vede Hristos pe acest om rau din fata noastra? Pentru ca eu il vad asa cum il vad. Si cum il vede Hristos? nu stim cum il vede, dar a murit pentru el.

Sa ne aducem aminte, atunci cand suntem chinuiti de ganduri rele asupra aproapelui, ca si pentru acesta a murit Hristos. Acesta este gandul pe care ni-l propune apostolul Pavel atunci cand vrea sa ne izbaveasca de judecata. “Cine esti tu-zice Apostolul- ca sa judeci sluga altuia?” Sau: “Ia seama sa nu smintesti pe fratele tau mai mic pentru care a murit Hristos!”. Gandul acesta este cel mai adanc, pentru ca insisi apostolii il aveau si el sta inainte a toate: sa ne aducem aminte ca pentru acest om pacatos a murit Hristos. Acelasi Apostol Pavel ne invita sa meditam si asupra faptului ca Hristos a murit pentru noi pe cand noi eram pacatosi. Adu-ti aminte ca a fost vreme in care tu nu L-ai cunoscut pe Hristos, pentru ca, desi am crescut intr-o familie credincioasa, fiecare dintre noi, uitandu-se in urma, vede cate neajunsuri, cate confuzii a vut in mintea sa, in drumul catre perceperea dreapta a lui Dumnezeu. Si cu toate acestea, tu Il iubeai pe Dumenzeu, veneai inaintea Lui, te rugai, plangeai, primeai iertare, te bucurai si-ti parea ca ai tot ce-ti trebuie. Dar de la o vreme descoperim cat de nedesavarsiti eram noi :credeam tot felul de ciudatenii. “A, eu credeam ca Maica Domnului s-a nascut prin coasta…” sau “eu credeam cutare sau cutare lucru”. Si cu toate acestea, Dumnezeu cauta spre tine. Faceai o gramada de fapte pacatoase despre care credeai ca sunt bune, si dumnezeu te ierta. Asa sa vezi si pe aproapele tau: ca daca savarseste vrea greseala, o face din nestiinta si ca Dumenzeu il judeca in aceasta nestiinta, si ca vede ceea ce tu nu vezi. Si asa cum te vedeai pe tine cand aveai atatea lipsuri – dar daca te-ai fi vazut de-a lungul vremii iesind din labirinturile nestiintei si ale neputintei, te-ai fi osandit – asa sa judeci si pe aproapele.

Asadar, sa nu uitam ca Dumenzeu il iubeste pe fiecare in starea in care este si cunoaste despre fiecare dintre noi lucrurile pe care noi nu le stim, pentru ca noi judecam la aratare, iar Dumnezeu judeca cele de taina, vede si pocainta viitoare pe care noi nu o vedem. In acest fel sa ne apropiem de oamenii din fata noastra, de oamenii care nu ne plac, care ne irita, ne tulbura, ne nemultumesc: intrebandu-ne intotdeauna ce gandeste Hristos despre acest om si spunandu-ne ca Hristos a murit pentru el si prin aceasta si-a aratat desavarsita dragoste pe care o are pentru tine, si pentru el!

( Savatie Bastovoi – A iubi, inseamna a ierta)

POMENIREA MORŢILOR

crestinortodoxpracticant — Fri, 06 Nov 2009 16:57:25 UT

POMENIREA MORŢILOR
DUREREA ŞI RUGĂCIUNEA PENTRU MORŢI

Sâmbătă 7 noiembrie vor avea loc, în fiecare biserică creştin – ortodoxă, slujbe pentru pomenirea morţilor. Cu acest prilej, în semn de aducere aminte vom merge la biserică având în coşuleţ o colivă, o sticlă cu vin roşu şi cele trebuincioase pentru împărţit, după buzunarul fiecăruia.
Acum, la intrarea în Biserică cu multă evlavie spunem următoarele rugăciuni:
RUGACIUNE CÂND INTRI ÎN BISERICĂ

Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; inchina-mă-voi în biserica Ta cea Sfântă, Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

RUGĂCIUNEA LA ICOANA MÂNTUITORULUI

Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşalelor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de bună voie ai primit a Te sui cu trupul pe cruce ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumită strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, care ai venit să mântuieşti lumea. Amin.

RUGĂCIUNEA LA ICOANA MAICII DOMNULUI

Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvorul milei, învredniceşte-ne şi pe noi milostivirii tale. Caută spre robul tău cel păcătos. Arată-ţi puterea ta, ca totdeauna. Căci nădăjduind întru tine îţi strigăm, cum oarecând ţi-a strigat Gavriil, mai marele voievod al celor fără de trup: Fecioară bucură-te!
Amin.
Trecem prin faţa icoanelor la care ne închinăm şi ne rugăm pentru noi şi pentru iertarea celor morţi.
După ce depunem coliva şi sticla cu vin pe masă, mergem să cumpărăm lumânări, tămâie, prescură şi candeluţe. Punem o candeluţă pe colivă şi o aprindem; desfacem capacul sau dopul sticlei cu vin, apoi punem o lumânare înfiptă în colivă, dar nu o aprindem decât atunci când se cântă „Veşnica pomenire”.
Cu pomelnicul pentru toţi morţii din familie scris citeţ, chiar cu litere de tipar, lumânare, prescură şi tămâie mergem la părinte şi le înmânăm. În acelaşi timp, în hârtia cu pomelnicul morţilor vom pune şi o sumă de bani, tot după posibilităţile fiecăruia.
Ne întoarcem în dreptul colivei noastre unde aşteptăm terminarea slujbei în linişte, fără a vorbi cu vecinul sau vecina şi cu telefonul mobil oprit.
După ce se cântă „Veşnica pomenire” şi slujba s-a încheiat ne deplasăm cu coliva şi sticla cu vin în faţa Altarului unde preotul va turna vin peste colivă şi va rosti o rugăciune de iertare. Apoi va turna puţin vin care va fi utilizat pentru folosul bisericii şi va lua puţină colivă.
Ne deplasăm după aceea la cimitir unde vom aştepta ca părintele să vină la fiecare mormânt. În acest timp vom aprinde lumânări şi tămâie. După ce preotul termină slujba vom împărţi la persoane care i-au cunoscut pe morţi pacheţele cu colivă şi alte bunuri ce le plăceau decedaţilor.
Ne întoarcem acasă şi, cu gândul la cei morţi din neamul nostru ne vom ruga lui Dumnezeu pentru odihna şi iertarea păcatelor lor, apoi servim masa în familie, iar dacă este parastas, împreună cu cei invitaţi.

RUGĂCIUNEA PENTRU CEI ADORMIŢI

Pomeneşte, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii şi a vieţii celei ce va să fie au adormit, părinţi şi fraţi ai noştri, şi pe toţi cei care întru dreapta credinţă s-au săvârşit, şi iartă-le lor toate greşalele pe care cu cuvântul sau cu lucrul sau cu gândul le-au săvârşit şi-i aşază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri cu verdeaţă, în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea şi unde cercetarea feţei Tale veseleşte pe toţi sfinţii Tăi cei din veac. Dăruieşte-le lor şi nouă împărăţia Ta şi împărtăşirea bunătăţilor Tale celor negrăite şi veşnice şi desfătarea vieţii Tale celei nesfârşite şi fericite.
Că Tu eşti învierea şi odihna adormiţilor robilor Tăi (numele de botez al morţilor), Hristoase, Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cu sfinţii odihneşte Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

ALTĂ RUGĂCIUNE PENTRU CEI ADORMIŢI

Pomeneşte, Doamne, ca un bun, pe adormiţii robii Tăi, şi câte în viaţă au greşit iartă-le lor, că nimenea nu este fără de păcat, fără numai Tu, cela ce poţi şi celor răposaţi a le da odihnă.
Odihneşte, Dumnezeule, pe robii Tăi şi-i aşază în Rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi drepţii ca luminătorii strălucesc, trecându-le lor toate păcatele.
Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul robilor Tăi, unde nu este durere, nici scârbă, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit.

CÂTEVA CUVINTE DESPRE DUREREA ŞI RUGĂCIUNEA PENTRU MORŢI

Toţi oamenii mor, dar nu toţi cu o moarte asemănătoare! Nu mor la fel oamenii drepţi şi păcătoşii!
Bolile oamenilor vicioşi şi ale celor virtuoşi au înainte de moarte un caracter foarte diferit:
- la păcătoşi, bolile înainte de moarte, apar ca furtunile de toamnă care sfărâmă totul, smulg cu violenţă corabia din ancora ei şi o duc spre adâncul învolburat, spre o pierzare vădită;
- la cei drepţi, ea se aseamănă cu vânturile cele puternice, dar favorabile, la bătaia cărora sufletul celui care moare, îndreptându-şi pânzele, este dus iute, dar fără zgomot şi fără zguduire la liman.
Moartea pentru cei drepţi şi pentru păcătoşi nu este nimic altceva decât ceea ce a fost Marea Roşie pentru Israeliteni şi Egipteni!
Pentru cei dintâi ea a fost o trecere spre pământul făgăduinţei, iar pentru cei din urmă o pricină de pierzare. Tot aşa şi moartea pentru cei drepţi este un început de viaţă şi o uşă pentru pământul fericit, făgăduit; iar pentru cei păcătoşi moartea este începutul morţii a doua, morţii veşnice, plină de chinuri!
Închipuiţi-vă un om care, mergând pe gheaţă, la un moment dat se prăbuşeşte în adânc.
Către cine nu s-ar întoarce astfel de om, spre cine nu şi-ar întinde mâinile, către cine n-ar striga ajutor?! Acelaşi lucru se întâmplă şi cu păcătosul în momentul morţii lui. El simte sfârşit, că s-a scufundat în adânc, el întrebuinţează toate mijloacele ca să alunge boala, ca să îndepărteze sfârşitul, şi când vede că totul rămâne fără succes, atunci el este cuprins de groază, cade în deznădejde şi în frică.
Cât de mult vom regreta atunci în vremea despărţirii sufletului de către trup, fiecare oră pe care am fi putut să o folosim pentru mântuirea sufletului şi pe care am meritat-o; fiecare prilej pe care l-am avut pentru întărirea noastră în virtute şi pe care l-am scăpat, fiecare bucurie curată de care am fi putut să ne îndulcim, pentru că deşarta plăcere sexuală ne-a reţinut şi ne-a ademenit şi cu înşelătoarele ei seducţii! Atunci vom cunoaşte pe deplin ce fel de preţ de nimic ne vindem pe pământ dreptul la Împărăţia lui Dumnezeu, şi cu ce preţ scump ne cumpărăm gheena!
O, atunci tu , păcătosule, vei cunoaşte cât este de scumpă vremea pe care tu o pierzi, dar va fi prea târziu! Tu ai vrea să o răscumperi cu orice fel de preţ, dar aceasta nu mai este cu putinţă!
Sfântul Antonie cel Mare spunea: nu te îndulci de păcatele lumii, altminteri vei muri cu o moarte nenorocită!
Dacă te apasă tristeţea după un om iubit şi bun, spune-ţi ţie: „Viaţa noastră este în ceruri!” (Filip. 3, 20).
„În ziua necazului meu am strigat către Tine şi Tu m-ai auzit!” (Ps. 85, 7).
Soarta celor plecaţi de la noi este în mîinile Domnului ca şi soarta celor rămaşi; „ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem!” (Rom. 14, 8).
Dragostea uneşte în chip desăvârşit, duhovnicesc şi pe cei ce sunt despărţiţi trup şi spaţiu!
Încetând a trăi cu cei vii, creştinul continuă să trăiască şi cu cei morţi, unindu-se în chip duhovnicesc cu ei prin mijlocirea rugăciunii către Dumnezeu.
Pentru morţi nu trebuie să plângem atât, cât trebuie să ne rugăm! De aceea Biserica noastră creştin ortodoxă a prevăzut de două ori pe an sărbătoarea Pomenirii morţilor, ca prilej de rugăciuni aduse Domnului şi de aducere aminte a celor ce ne-au fost dragi: părinţi, fraţi, surori şi alte rude.
Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Sase daruri de oferit in jurul nostru

crestinortodoxpracticant — Thu, 05 Nov 2009 18:02:04 UT

Uneori, oamenii cu care trebuie sa lucram in anumite imprejurari in viata ne creeaza mai mult neplaceri si nu-si manifesta in nici un fel dorinta de cooperare. Sarcinile noastre devin mai dificile atunci când oamenii pe care ne bazam ne dau durere de cap în loc de o mână de ajutor. Nu ar fi frumos, totuşi, dacă toţi oamenii cu care avem de-a face ne-ar darui nu doar un zâmbet, ci un cadou?

Desigur, nu putem controla gândurile, sentimentele şi acţiunile altora, aşa că singurele cadouri de care pot fi sigur sunt cele pe care eu le ofer altora. Haideti sa ne gandim la niste cadouri pe care le putem oferi celorlati, cadouri care nu ne costa nimic dar care sunt foarte valoroase prin semnificatie si importanta lor in cadrul relatiilor.

Primul cadou este compasiunea. Compasiunea este mult mai mult decat ingrijorare. Este dragostea în acţiune. De exemplu, cineva la locul de muncă are o problemă iar noi sarim imediat si oferim o mână de ajutor. Alte exemple : oferirea locului în tren sau in autobuz , sa tinem o uşa deschisă pentru o tanara mama cu un copil care încearcă să intre într-o clădire. Par lucruri banale, la care am si uitat sa ne mai gandim in ziua de astazi.

Un moment de reflecţie va dezvălui multe alte moduri prin care putem exprima compasiunea. De exemplu, când cineva încearcă să vorbeasca, ii puteti oferi tacerea si atentia dumneavoastra.

Sau atunci când alţii incearca sa exprime o opinie in discordanta cu a noastra, putem fi de acord cu dreptul lor de a avea un astfel punct de vedere, şi să utilizam acest punct de vedere pentru a extinde propria noastră înţelegere, mai degrabă decât să încercaţi să-l convertiti la modul nostru de gândire.

Un al doilea cadou este onestitatea. Dacă ar fi o marfă de schimb pe piaţa de valori, preţul său ar fi în creştere, din cauza rarităţii sale în lumea afacerilor. Putem face o mare diferenta ajutand la ridicarea onestitatii la rang de valoare.

În relaţiile noastre personale, onestitatea înseamnă a ne tine de cuvant, evitând bârfa, a nu exagera realizările noastre si a recunoaşte realizările altora. Aceasta înseamnă, de asemenea, sa fim integri cu noi insine. Cu alte cuvinte, sa aliniam acţiunile noastre cu valorile noastre.

Un al treilea dar este recunoaşterea. Oamenii sunt criticati mult mai des decat sunt apreciati. Ca rezultat, toti simtim foamea pentru recunoastere.

Când oferim lauda, felicitari şi admiraţia noastra oferim in jur darul recunostintei. Cand spunem: “Lumea mea e mai buna pentru ca tu esti aici. Esti un om valoros. Ma bucur sa te cunosc. Imi faci viata mai placuta. “ Cât de des exprimam aceste sentimente fata de familie, prieteni, şi colegi? Nu este adevărat că daca nu ne exprimam sentimentele suntem nepasatori si neiubitori?

Al patrulea dar este interesul. Va imaginati care este cel mai rau lucru pe care il poti face cuiva? Nu este sa-l urasti, pentru ca, prin gelozie si ura, il recunosc pe celalat ca persoana. Cel mai rau lucru pe care il poti face altuia este sa il ignori. Sa-i negi existenta. Sa nu ai nici un interes pentru persoana respectiva.

Al cincilea cadou este sinceritatea. Cand suntem onesti, suntem impacati cu noi insine. Când oferim recunoastere celorlalti, ei ne ofera recunoastere pentru bunatatea noastra. Când actionam din sinceritate, actionam fara sa ne dorim o recompensa. Oferim fiecare din darurile de mai sus fara nici un alt motiv decat ca este cel mai potrivit lucru de facut. Oamenii sinceri nu incearca sa-i imbunatateasca pe ceilalti, ci incearca doar sa devina ei mai buni. Astfel, intreaga lume devine mai buna.

Al saselea cadou este timpul. Este un cadou nepretuit, pentru el este singurul care este o resursă ireversibila. În fiecare din vieţile noastre, există o alocare de timp limitată. Odată utilizat, timpul nu se mai intoarce niciodata. Deoarece timpul este insasi viaţa noastră, atunci cand petrecem timp cu cineva ii oferim cel mai mare cadou posibil in aceasta viata. Cand ii incurajam pe altii si ii sprijinim in momente grele sau cand ne bucuram alaturi de cineva, ii ajutam sa-si gaseasca bucuria si sensul in viata. Ce cadou mai frumos putem darui?

Acestea sunt darurile pe care le putem oferi zilnic. Pentru asta, nu trebuie sa ne uitam prea departe, sa mergem in tarile subdezvoltate sau acolo unde ni se pare noua ca e nevoie de mai multa compasiune. Putem sa incepem cu noi insine, cu familiile noastre, cu prietenii nostri, cu colegii de trafic din drum spre birou, sau cu strainii cu care nu intamplator venim in contact zilnic.

ÎNŢELEPCIUNI 30

crestinortodoxpracticant — Wed, 04 Nov 2009 16:19:55 UT

ÎNŢELEPCIUNI 30

• Răul se naşte din neştiinţă, iar binele care mântuieşte sufletul este cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul Antonie cel Mare.
• Mânia distruge nădejdea. Sfântul Ioan Scărarul.
• Dumnezeul unora este banul, Dumnezeul altora este pântecele. Şi oare nu sunt aceştia idolatri, ba încă şi mai rău decât aceia? Sfântul Ioan Hrisostom.
• Numai cel ce a înţeles într-adevăr ce este hotarul acestei vieţi, poate pune hotar greşelilor sale. Sfântul Isaac Sirul.
• Să chemi cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor. Cuviosul Isihie Sinaitul.
• Să greşeşti şi să gândeşti multe despre tine este mai rău decât păcatul însuşi. Sfântul Ioan Hrisostom.
• Nu orice om care petrece în linişte este smerit cugetător, dar orice smerit cugetător petrece în linişte. Sfântul Isaac Sirul.
• Despre taina pocăinţei:
INVATACELUL: In ce fel este pocainta o Taina ?
PREOTUL: Pocainta este Taina pentru ca Dumnezeu iarta, prin duhovnic, pacatele crestinilor care se caiesc sincer si se marturisesc inaintea preotului.
Pocainta este, dupa sfantul Ioan Damaschin, intoarcerea dintru cel afara din fire la cel dupa fire si de la diavolul la Dumnezeu, prin nevointa si osteneala. Altfel spus, ea este intoarcerea, de bunavoie, de la greseala la starea de curatenie. Pocainta are patru parti: 1. cainta; 2. marturisirea pacatelor prin viu grai; 3. implinirea canonului dat de duhovnic; 4. dezlegarea pacatelor. Nici un duhovnic nu are voie de a face dezlegarea aceluia care nu primeste de a face un anumit canon ce i se randuieste (Sfantul Nicodim Aghioritul, invatatura catre duhovnic).
Pocainta, ca Taina, a fast anuntata si instituita de catre Mantuitorul, Care a vestit-o atunci cand le-a spus tuturor apostolilor Sai: "Adevarat graiesc voua, oricate veti lega pe pamant vor fi legate si in cer si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer" (Matei, 18, 18) si a instituit-o dupa Invierea Sa, ca pe una din roadele Invierii Sale, cand, aratandu-Se apostolilor Sai, le-a zis : "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan, 20, 22-25).
In legea lui Moise nu exista pocainta, nici rabdare impotriva pacatosului, moartea rasplatindu-se cu moarte, ucigasul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorat: "Viata pentru viata, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mina pentru mina, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, vanataie pentru vanataie" (Ies., 21, 12-25). Cine purta vreo povara pe el sambata sau facea vreo lucrare, chiar de s-ar fi cait si ar fi fagaduit ca nu mai face, nu era iertat, ci trebuia neaparat sa moara. Cine ar fi facut foc in casa sambata nu era iertat, trebuia omorat (Ies., 31, 13-15; Num., 15, 32-36). De facea cineva desfranare, negresit trebuia omorat (Lev., 20, 10-21) si altele de acest fel.
Astfel era legea data evreilor. Dar in legea cea noua, a lui Hristos, Evanghelia sau Legea Credintei, oare este tot asa? Nu, hotarat, nu! Caci Dumnezeu a trimis pe sfantul Ioan Botezatorul sa strige: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor... Faceti deci roade vrednice de pocainta" (Matei, 3, 1-8). "Cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are si cel ce are bucate sa faca la fel". Vamesilor le spunea: "Sa nu cereti nimic mai mult decat ce va este randuit". Ostasilor, care intrebau si ei ce sa faca spre a fi iertati, le spunea: "Sa nu asupriti pe nimeni, nici sa parati si sa va multumiti cu solda voastra" (Luca, 3, 11-14). Venind Domnul Hristos zicea: "Pocaiti-va si credeti in Evanghelie" (Mar-cu, l, 15); "Legea si proorocii au fost pana la Ioan; de atunci imparatia lui Dumnezeu se vesteste si fiecare se sileste spre ea" (Luca, 16, 16). "Caci Legea a fost data prin Moise, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan, l, 17). Iar marele apostol Pavel ne spune: "Hristos este sfarsitul Legii" (Rom., 10, 4; 6, 14; 7, 1-6) si cine crede in Iisus este prin El iertat de toate lucrurile de care n-a putut fi iertat prin Legea lui Moise (Fapte, 13, 38-39).
Pocainta a fost prezisa de prooroci, dupa cum este scris: "Spune-le: viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea (osanda) pacatosului, ci sa se intoarca la calea lui si sa fie viu. Intoarceti-va, intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti in pacat, casa lui Israel?" (Iez., 33, 11; Isaia, 1, 16-18; 43, 25-26; 44, 21-23). Si prin ceea ce Duhul Sfant zice: "Intoarce-te, Israele la Domnul Dumnezeul tau, ca tu te-ai pocait prin faradelegea ta. Gasiti rugi de pocainta, intoarceti-va la Domnul si-I ziceti Lui: Iarta-ne orice faradelege, ca sa ne bucuram de milostivirea Ta si sa aducem, in loc de tauri, lauda buzelor noastre" (Os., 14, 2-3). In psalmi, de asemenea, se vorbeste mult despre iertarea prin pocainta.
Pocainta consta in intoarcerea la Domnul Hristos si la invatatura Evangheliei Sale, in intoarcerea de la calea cea rea, la cea buna, adica pe calea Bisericii. Pocainta consta in a fugi de calea cea rea a desfatarilor si a umbla pe calea cea stramta si aspra (Matei, 7, 13-14). Pocainta consta in a-ti parea rau de relele pe care le-ai facut si sa te hotarasti sa nu le mai faci (II Petru, 2, 20-22). Pocainta consta in a-ti marturisi pacatele la preot (I Ioan, 1, 9; Luca, 17, 11-14; Ioan, 20, 19-23; Matei, 14, 18-19; 18, 18; Ioan, 1, 9; Fapte, 19, 18). Pilde de iertarea pacatelor prin preot a aratat Domnul Hristos in iertarea slabanogului (Matei, 9, 1-8), a femeii pacatoase, Maria Magdalena (Luca, 7, 36-50), la intoarcerea fiului risipitor (Luca, 15, 11-32), in neosandirea femeii care a fost prinsa in desfranare (Ioan, 8, 1-11). In scurt, Domnul nostru Iisus Hristos, dupa cum insusi arata, "...a venit ca sa mantuiasca pe cel pierdut", sa mantuiasca pe cei pacatosi ce se pocaiesc (Matei, 18, 11-14), caci "nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Matei, 9, 12 ; Luca, 19, 1-10). Idealul credintei crestine este ca nimeni sa nu mai pacatuiasca. Mai spune insa sfantul evanghelist Ioan: "Copiii mei, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti. Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un mijlocitor, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci si pentru ale lumii intregi", adica jertfa ce se face in Sfantul Altar, la Biserica (I Ioan, 2, 1-2).
INVATACELUL: Nu cumva marturisirea pacatelor nu trebuie facuta preotului, ci celorlalti credinciosi? Nu cumva ea nu trebuie sa fie secreta, ci, dimpotriva, publica? Asa ar reiesi din cuvintele Scripturii: "Marturisiti-va unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul" (Iacov, 5, 16).
PREOTUL: Nu este rau sa ne marturisim, cum zice sfantul Iacov; dar numai cei ce au darul preotiei pot da si iertarea pacatelor, dezlegarea lasata de Mantuitorul, pentru ca numai apostolilor - si, prin ei, urmasilor lor care au darul preotiei - le-a incredintat Mantuitorul puterea si dreptul de a ierta si de a tine pacatele, de a lega si a dezlega (Matei, 16, 19; 18, 18 s.a.). Expresia "unul altuia" (Iacov, 5, 16) inseamna preotul care primeste pocainta, pe de o parte, si credinciosul care se pocaieste si cere dezlegarea pacatelor, pe de alta. Cand marele apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos in Efes, multi dintre cei ce crezusera veneau sa se marturiseasca si sa-si spuna faptele (Fapte, 19r 18). Dar la cine veneau, decat la Pavel, spre a primi de la el iertarea pacatelor? Fiindca numai apostolii lui Hristos au primit puterea de a lega sau dezlega pacatele oamenilor. Sfantul apostol Pavel a excomunicat si iarasi a primit in Biserica - dupa ce s-a pocait - pe cel ce faptuise un mare pacat in Corint (vezi I Cor., cap. 5 si II Cor., 2, 5-11). Acelasi apostol Pavel a dat satanei pe Imeneu si pe Alexandru, ca si altii sa se invete sa nu huleasca (I Tim., 1, 20). Asadar, puterea de a lega si a dezlega pacatele oamenilor, precum si puterea disciplinara in Biserica Sa, Hristos a dat-o sfintilor Sai ucenici si apostoli, iar nu oricui, cum inteleg unii. La dreapta judecata a lui Hristos se va vedea cine a avut putere pe pamant, data de la El, spre a dezlega si ierta pacatele oamenilor, dar atunci, pentru unii, va fi prea tarziu.
INVATACELUL: Intr-adevar, spun unii ca marturisirea trebuie facuta direct lui Dumnezeu: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si, dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste. Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea" (Ps. 50, 1-4). Acelasi psalmist zice, adresandu-se, de asemenea, direct lui Dumnezeu: "Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o impotriva mea. Zis-am: marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu" (Ps. 31, 5).
PREOTUL: In cele de mai sus ti-am aratat ca dezlegarea vine dupa Jertfa Mantuitorului. El o da prin preoti.
In Vechiul Testament marturisirea se facea direct lui Dumnezeu, caci in alta forma nu se putea face. Dar marturisirea aceasta era numai o pocainta, nu o Taina o pocaintei, de vreme ce in Legea Veche nici preotia nu era o Taina prin care preotii sa fi primit de la Dumnezeu puterea de "a lega" sau "a dezlega", de "a ierta" sau de "a tine" pacatele oamenilor. Aceste doua Taine s-au instituit de abia in Noul Testament, anume dupa Invierea Domnului si dupa ce El a trimis in lume pe Duhul Sfant cu darurile Sale sfintitoare.
Cu toate acestea, chiar si in Vechiul Testament se intalnesc cazuri cand marturisirea pacatelor nu se facea direct lui Dumnezeu. Asa, de pilda, insusi psalmistul David s-a marturisit lui Nathan Proorocul (II Regi, 12, 13), iar Aaron s-a marturisit cu cainta lui Moise, iar nu direct lui Dumnezeu (Num., 3, 11-22). Iata, deci, ca si in pocainta Vechiului Testament exista posibilitatea marturisirii indirecte.
INVATACELUL: Mai spun aceia ca iertarea pacatelor vine direct de la Dumnezeu, nu prin mijlocirea preotilor, caci asa ne-a invatat Mantuitorul sa cerem: "Si ne iarta noua greselile noastre..." (Matei, 6, 12). De la Dumnezeu direct au primit iertare: slabanogul din Capernaum (Marcu, 2, 5; Luca, 5, 20); femeia pacatoasa in casa lui Simon (Luca, 7, 48); vamesul in templu (Luca, 18, 14) , talharul pe cruce (Luca, 23, 43) s.a. Nici unul dintre acestia nu a avut nevoie de mijlocirea preotilor spre a primi iertarea.
PREOTUL: Textele de mai sus nu au nimic de-a face cu Taina pocaintei si cu marturisirea pacatelor la preot, caci ele se refera la intamplari petrecute pe vremea cand Mantuitorul inca nu instituise pocainta ca Taina si nici preotia cu putere de a lega si a dezlega pacatele. Pe atunci Mantuitorul inca era de fata si, deci, ca Dumnezeu adevarat, El insusi facea dezlegarile de pacate. Noi stim ca aceasta putere a dat-o apostolilor Sai dupa invierea Sa cea din morti, cand S-a aratat si le-a zis: "Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit pe vai. Si zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: "Luati Duh Sfant ! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute" (Ioan, 20, 21-23). Vezi ca atat darul Preasfantului Duh, cat si puterea de a ierta le-a dat Mantuitorul ucenicilor Sai, dupa inviere, in ce priveste rugaciunea - sau mai bine zis cuvintele din rugaciunea "Tatal nostru" - prin care ne adresam direct lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor, ele nu inlatura mijlocirea preotilor la dezlegarea pacatelor din Taina pocaintei, pentru ca ele nu au nici o legatura cu aceasta Taina. Noi putem cere de la Dumnezeu iertarea pacatelor si in afara de Taina pocaintei. Aceasta o putem cere direct, in orice pocainta si in orice rugaciune, mai ales atunci cand fagaduim sa facem fapte bune, dupa cum este cazul aici, cand zicem in continuare: "...precum si noi iertam gresitilor nostri". Iertarea unor pacate se poate obtine si altfel decat prin Taina pocaintei sau prin rugaciunea preotilor. De pilda, prin rugaciune, cainta, fapte bune etc. insa Taina pocaintei este un mijloc mult mai sigur si mai la indemana. Iertarea prin ea este totala, in masura in care si ea este completa, de la temelia ei nelipsind nici faptele care atrag de la Dumnezeu, iertarea: rugaciunea, postul, evlavia, dragostea s.a. In plus, in ea obtinem si dezlegarea prin puterea pe care Insusi Mantuitorul a dat-o apostolilor Sai si, prin acestia, urmasilor lor. Astfel, textele de mai sus nu contrazic invatatura si practica noastra privitoare la Taina pocaintei, in care preotii duhovnici dau dezlegare;
INVATACELUL: Oare preotii au puterea de a ierta pacatele? Scris este: "Cine poate sa ierte pacatele decat Unul Dumnezeu ?" (Luca, 5, 21).
PREOTUL: In adevar, numai Dumnezeu poate ierta pacatele. Dar in insasi Taina pocaintei, nu preotul este cel ce iarta pacatele, ci tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Dumnezeu este izvorul si stapanul darului, al puterii de a ierta pacatele; preotul este numai un administrator al acestui dar. Deci si noi, la marturisire, nu de la preot primim dezlegarea, ci de la Dumnezeu - prin harul Sau - pe care il transmite preotul. Preotul este acela care are calitatea de a da mai departe sau a mijloci harul. Harul nu este al sau, ci al lui Dumnezeu (II Cor., 4, 7) si, chiar pacatos fiind, preotul primeste si pastreaza acest dar. Si apostolul Petru a fost pacatos, caci s-a lepadat de Domnul si invatatorul sau, si totusi a primit acest dar. De asemenea, l-a primit si apostolul Ioan, desi el insusi marturiseste ca nu exista om fara de pacat (I Ioan, 1,8; Apoc., 15, 4). Iar apostolul Pavel se socoteste cel dintai dintre pacatosi (I Tim., 1, 15).
In aceasta situatie este si preotul, el avand darul pe care l-a primit prin Taina preotiei, de a lega si a dezlega pacatele (Matei, 18, 18; Ioan, 20, 21-23).
INVATACELUL: Dar cum trebuie facuta marturisirea la preot, adica spovedania ?
PREOTUL: Marturisirea pacatelor inaintea preotului duhovnic trebuie sa se faca astfel:
1) Sa fie completa, adica sa cuprinda toate pacatele savarsite de la ultima spovedanie si sa nu ascunda nici unul din cele faptuite.
2) Spovedania trebuie sa fie sincera si de buna voie.
3) Spovedania trebuie sa fie secreta, adica in taina.
4) Spovedania trebuie facuta cu umilinta si cu zdrobire de inima, adica cu parere de rau pentru pacatele savarsite si cu dorinta sincera de a nu le mai savarsi. Simpla marturisire sau insirare a pacatelor nu aduce iertarea lor, caci zice Domnul: "De nu va veti pocai, toti veti pieri" (Luca, 13, 5). Important este ca, de la o marturisire la alta, crestinul sa se osteneasca sa-si indrepteze cat mai mult viata, desavarsindu-se in virtute (vezi si Inv. de Cred. Ort., intreb. 187).
INVATACELUL: Dar cand si de cate ori trebuie sa se spovedeasca crestinii ?
PREOTUL: Spovedania nu este legata de termene si de soroace din timpul anului. Putem alerga la duhovnic ori de cate ori simtim nevoia de a ne usura sufletul de povara pacatelor, sau de a primi mangaierea harului si nadejdea iertarii. Cu cat ne vom spovedi mai des, cu atat mai bine. De obicei insa spovedania este legata de posturi. De aceea, porunca a patra a Bisericii ne invata sa ne marturisim pacatele de patru ori pe an, adica in cele patru posturi: al Pastelui, al Craciunului, al Sfintei Marii si al Sfintilor Apostoli. Cei mai evlaviosi pot sa se marturiseasca o data pe luna, iar ceilalti, cel putin o data pe an (Ibidem, intreb. 188)
• Nu uitaţi, iubiţi prieteni, sâmbătă 7 noiembrie este POMENIREA MORŢILOR!
Rugaciunile pentru cei morti

Cultul mortilor, cu toate diversele lui forme, are un loc important in toate reli¬giile. Toate obiceiurile de a jertfi animale, sclavi sau de a depune alimente pe mor¬mintele celor morti, la cei vechi, faceau parte din cultul mortilor. Zidirea piramidelor sau a altor monumente pentru cei morti erau izvorate tot din cinstirea mortilor. Amintirea celor plecati dintre noi, cinstirea lor are la baza ideea de supravietuire a sufletelor dupa moarte.

Rugaciunile pentru cei morti sunt in stransa legatura cu judecata parti¬culara si cu starea sufletului de dupa ea, pana la judecata obsteasca. In acest interval de timp si pentru acest timp, intervin cei vii pentru decedati pentru ameliorarea situatiei lor sau pentru proslavirea celor alesi. Judecata particulara este atestata de Sfanta Scriptura. Astfel, Sfantul Pavel spune : "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati" (Evrei IX, 27). Intrucat in cuvintele acestea Sfantul Pavel nu pune nici un interval de timp intre moarte si judecata, urmeaza ca el exprima prin ele ideea ca sufletul, indata dupa despartirea lui de trup este supus judecatii particulare.

De asemenea, parabola boga¬tului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-34) unde fiecare dintre cei doi isi primeste, dupa moarte rasplata vietii pamintesti, inseamna ca ei trebuie sa fie jude¬cati pentru a-si primi rasplata. Deci, parabola este o marturie a judecatii particulare. Judecata particulara se efectueaza imediat dupa moartea omului. Insa, la jude¬cata particulara se vor avea in vedere faptele sale prezente pana la moarte, starea sa din momentul mortii. La judecata definitiva, obsteasca se vor avea in vedere in¬tregul ansamblu al vorbelor, faptelor si cugetul decedatului cu toate urmarile sale.

Felul fericirii si nefericirii de dupa judecata particulara este deosebit de cel de dupa judecata universala, dar nu se poate bine preciza decat caracterizand pe cea dintai ca neperfecta, iar pe a doua ca perfecta. Ceea ce reiese clar din revelatia divina este ca viata de dincolo de mormant este o viata constienta si activa intr-un oarecare sens. Cei buni continua viata lor buna de pe pamant marindu-si fericirea (I Corint. XIII, 12) cugetand, simtind si dorind (exem¬plul bogatului nemilostiv si saracului Lazar (Luca XVI, 19-31). Sufletele pacatosilor ducand o viata plina de pacate pe pamant in ura si invidie, continua aceasta stare si dincolo.

Deci, viata celor ce trec dincolo, dupa judecata particulara nu poate fi o stare de somnolenta, pana la Parusia Domnului, cum invata gresit unii crestini de astazi. Ei invoca unele citate scripturistice in sprijinul afirmatiilor lor. "Caci nu este intru moarte cel ce te pomeneste pe tine. Si in iad cine te va lauda pe tine" (Psalm VI, 5) sau : "Iesi-va duhul lor si se vor intoarce in pamant. In ziua aceea vor pieri toate gandurile lor" (Psalm CXLV, 4). Un alt verset invocat de ei este din Iov : "La fel si omul se culca si nu se mai scoala si cat vor sta cerurile, el nu se mai desteapta si nu se mai trezeste din somnul lui" (Iov XIV, 12). Sau : "Tot ce mana ta prinde sa savarseasca, fa cu hotarare, caci in iadul in care te vei duce nu se afla nici fapta, nici punere la cale, nici stiinta, nici intelepciune" (Eclesiast IX, 19).

Insa, in toate aceste versete nu este vorba de sufletele oamenilor, ci de tru¬purile lor. In Psalmul VI, 5 nu este vorba despre starea de inconstienta a sufletelor mortilor, ci aici psalmistul cere ceva de la Dumnezeu spre a i se da cat este in viata, caci dupa moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. Iar in celelalte citate se arata ca trupurile pogorandu-se in morminte nu mai iau parte nici la stiinta, nici la iubire, nici la intelepciune, ele nu se mai scoala din mormant, din somnul lor. Ca sufletele sunt constiente dupa moarte, nu-si pierd simtirea se observa din pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-31), din aparitia lui Moise si Ilie care vorbeau cu Mantuitorul la Schimbarea la Fata (Matei XVII, 3).

Viata constienta si activa de dincolo de mormant se dezvolta avand ca funda¬ment viata de pe pamant. Situatia celor morti, ajunsi in chinurilor iadului, nu se mai poate intru nimic modifica prin propria lor vointa, caci: "in iad cine Te va lauda pe Tine?" (Psalm VI, 5). Sau : "Nu mortii Te vor lauda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoara in iad" (Ps. CXIII, 25).

Si adauga, in continuare, Marturisirea Ortodoxa (intrebarea 64) citind pe Teofilact : "pe pamant se iarta pacatele ; cand suntem pe pamant, putem sa stergem pacatele noastre, insa dupa ce ne stramutam de pre pamant, nu mai putem noi insine, prin marturisire sa stergem pacatele noastre fiindca s-a inchis usa." Si mai departe : "Caci nu este timp de pocainta si de lucrare dupa trecerea din viata de aici" (Explicare la Matei, cap. XXV si Luca, cap. XII, vers. 5).

Prin urmare, o reabilitare, o ameliorare a situatiei celor din iad, a pacatosilor este posibila dar nu prin puterile lor proprii, ci prin rugaciunile celor vii, ale Bise¬ricii. Iata necesitatea rugaciunilor pentru cei morti.

Biserica ii cuprinde atat pe cei vii cat si pe cei morti. "Caci, daca traim, pentru Domnul traim si daca murim pentru Domnul murim. Deci si daca traim si daca murim ai Domnului suntem. Caci pentru aceasta a murit si a inviat Hristos, ca sa stapaneasca si peste morti si peste vii" (Rom. XIV, 8-9) .

Toti crestini formeaza un tot, o entitate, un or¬ganism viu, sunt asemenea unui corp cu multe madulare. "Asa si noi, cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora" (Rom.. XII, 5). Intre cei vii si cei morti nu este zid despartitor, ci rugaciunile unora pentru altii ii apropie pe toti membrii ei, pe toate madularele trupului lui Hristos. "Caci daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna" (I Corinteni XII, 26). Deci, unitatea de credinta si viata a membrilor Bisericii, trairea in acelasi trup tainic al lui Hristos, apropie pe credinciosii Bisericii, ii solidarizeaza, dezvolta in ei si adanceste dragostea crestina. Crestinul stie ca dragostea de Dumnezeu si de aproapele este cea mai mare porunca a crestinismului (Matei XXII, 37-39).

Domnul Hristos a afirmat in mod expres ca iubirea de aproapele constituie esenta legii morale crestine. "Porunca noua dau voua : Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan XIII, 34-35; XV, 12-13. Sf. Ioan evanghelistul arata, la randul sau, ca dragostea fata de Dumnezeu se con¬cretizeaza si se vadeste in iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20). Dar aceasta iubire trebuie sa fie faptica : "Fiii mei sa nu iubim cu vorba numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan III, 18 ; Iacov II, 15-16).

Ajutorarea semenului pentru dobandirea sufletului, dobandirea imparatiei ceresti este un imperativ al iubirii si milosteniei crestine. Caci spune Sfantul Iacov : "Daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate" (Iacov V, 19-20). Dar nu numai intoarcerea semenului de pe calea pacatului, iertarea greselilor savarsite fata de noi (Matei XVIII, 22) ci si rugaciunile pentru aproapele nostru consti¬tuie acte de caritate, de iubire pentru semenii nostri. Caci, spune Sf. Iacov : "Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iacov V, 16). Iar Sf. Pavel adauga : "Pentru ca stiu ca aceasta imi va fi mie spre mantuire, prin rugaciunile voastre si cu ajutorul Duhului Iui Iisus Hristos" (Filip. I, 19; Col. IV, 3). Rugaciunea deci este de un real folos intru sprijinul si ajutorul trupesc si mai ales sufletesc al aproapelui.

Rugaciunile facute cu credinta pentru noi si pentru semeni sunt eficace au rezultat, caci Domnul Hristos a spus : "Cereti si vi se va da ; cautati si veti afla ; bateti si vi se va deschide" (Matei VII, 7) sau : "Si toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi" (Matei XXI, 22). Sau : "Si orice veti cere in numele Meu, aceea voi face, ca sa fie slavit Tatal intru Fiul" (Ioan XIV, 13). Mai mult Domnul Hristos si Apostolii Sai raspund faptic la rugaciunile ce li se fac si ajuta pe cei pentru care sunt rugati. Astfel, Fiul lui Dumnezeu vindeca pe sluga sutasului (Matei VIII, 5-13); pe fiica canaanencei (Matei XV, 22-26) ; pe : tanarul lunatic (Matei XVII, 14-18); inviaza pe fiica lua Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le indeplineste la rugaciunile celor apropiati. Sf. Petru inviaza pe Tavita in urma rugaciunii credinciosilor apropiati de ea. (Fapte IX, 40-41).

Invatatura crestina revelata ne arata ca sunt opererante nu numai rugaciunile pentru cei vii ci si rugaciunile pentru morti. Caci acestia sunt vii sufleteste (Rom. XIV 7-9), fac parte din aceeasi Biserica, care este ca un organism cu multe madulare (l Cor. XII, 27).

Se mai invoca, contra rugaciunilor pentru morti si alte versete scripturistice : "Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele lui" (Rom. II, 6). Sau : "Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau" (II Cor. V, 10). Si in sfarsit : "Cel ce seamana in trupul sau insusi, din trup va secera stricaciune ; iar cel ce seamana in Duhul, din Duh va secera viata vesnica" (Gal. VI, 8).

Se pierde din vedere ca versetele amintite se refera la judecata ultima, judecata de apoi, cand nici un ajutor nu poate veni din afara.

Liturghia Sf. Iacov care este cea mai veche liturghie contine o rugaciune pentru morti. Astfel, aici se spune : "Doamne Dumnezeul duhurilor si al trupurilor, adu-ti aminte de toti dreptii pana in ziua de azi. Da-le lor repaos in locasurile ceresti ale imparatiei Tale, in desfatarile raiului, in sanul lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacov, sfintii nostri parinti, acolo unde nu este durere, nici intristare, nici suspinare, unde straluceste totdeauna lumina fetei Tale".

In concluzie, trebuie sa amintim ca toate liturghiile incepand de la Sf. Iacov, Vasile, Gura de Aur, Grigore papa al Romei, precum si in liturghiile occidentale, spaniole, galicana ; ale iacobitilor, coptilor, etiopienilor, sirienilor, toate cuprind rugaciuni pentru morti.

SFINTENIA

crestinortodoxpracticant — Wed, 04 Nov 2009 15:49:14 UT

Sfinţenia se naşte din momentul în care conştiinţa veghează in faţa morţii? Sau adevărata sfinţenie s-a pierdut cînd asceţii, profeţii au rostit întîia rugăciune şi Hristos nu i-a dat răspunsul aşteptat?

Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.

Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.

Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)

Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).

De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării...

Nicolae Steinhardt

ISTORIA CELOR DOUĂ PIETRICELE ALBASTRE

crestinortodoxpracticant — Tue, 03 Nov 2009 16:03:32 UT

Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.
Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.
Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.
Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Concluzie
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.
Traducere: Sr. Patrizia Kaiser

FERICIREA LUI " A FI " IN VIATA TA

crestinortodoxpracticant — Mon, 02 Nov 2009 17:42:01 UT

Trăiești zilnic conflictul lăuntric dureros dintre dorințele și putințele tale și conflictul exterior dintre așteptările tale și răspunsurile celor din jur! Încet, încet, și cu multă durere, dar cu succes dacă vei fi lucid, vei descoperi că lumea nu există ca să fii tu fericit. Că universul nu e slujitorul supus al dorințelor tale. Că dorințele de fericire ale celor din jur le ignoră sau distrug pe ale tale. Și că toate asta Dumnezeu - Iubire le îngăduie.
Ce vei face?
Ai de ales între două atitudini:
1.Să te revolți, să judeci, să condamni, să urăști, să te urăști, să te răzbuni, să-i sfidezi pe ceilalți urmărind doar plăcerile tale, ca să devii, în cele din urmă, la fel ca cei ce ți-au declanșat prima revoltă. Ba chiar mai rău decât ei!
2.Să accepți și să înțelegi că făgăduința fericirii nu o presupune pe cea a distrugerii răului prin rău, cu forța. Răul se va distruge singur, pentru că e distructiv și, când, deși se alimentează cu suferința victimelor inocente pe carele atacă, se autodistruge, de fapt, pentru că moarte fiind, înghite Viață și viața biruiește moartea... Ca iadul care L-a „înghițit” pe Domnul și, știi cea a pățit!
Alegând această a doua atitudine, vei începe prin a te trezi dimineața cu dorința de a trăi viața ta, fără să te identifici cu existența ta. Te vei mișca, vei fi conștient de mișcările tale și de faptul că poți să faci asta! Vei respira și vei fi conștient că faci asta și-ți vie aminti că poți face pentru că Dumnezeu suflă Viața Lui în „nările” tale! Te vei spăla și vei simți mângâierea apei pe pielea ta! Și orice ai face, vei simți că ești vie și vei onora acesta viață misterioasă din tine fiind conștient de ea și mulțumind Celui Care ți-a dăruit-o. Fericirea este simțirea lui a fi în existența ta care încearcă să te fure cu „a avea” (tu nu ai condițiile pe care le au alții, de exemplu), cu „a părea” (nu ești al fel de înalt, slab, brunet, blond, deștept, spontană etc decât alții ...), cu „a realiza” (eu nu am reușit ca X, ca Y, ca Z), cu „a fi apreciat” (pe mine nu mă place X, nu mă laudă Z ...).
Vezi, a fi, devine în dimensiunile existențiale „a fi ca” și omul trăiește după niște scenarii tragi-comice chinuindu-se pe sine și chinuindu-i pe cei din jur, urându-se și urând fără să mai știe la un moment dat de ce și pe cine... Ce e mai trist, este că acest fel de a fi ca devine „model” pentru copii ca voi: creșteți și vă dezvoltați în lumea telenovelelor și a filmelor de mâna a treia...
Dar, cum vezi și în inima ta, nu suntem în pericol să murim acolo ca niște lipsiți de minte, pentru că apare în noi vocea misterioasă a durerii care cere sens și soluții!
După ce ai făcut acest prim pas și vei deveni conștient că bucuria e în vibrațiile vieții tale lăuntrice și nu în fiorii produși de cine știe ce „gâdilătură” exterioară, vei căuta și găsi cu ușurință Izvorul Viu al Bucuriei pe care nu o ia nimeni de la noi...
Desigur, nu-ți va fi ușor! Calea vieții e strâmtă, dar merită!
Și toți sunt chemați să meargă pe ea, dar nu toți o aleg și nu toți odată. Unii o refuză, chinuindu-se să inventeze mereu, sau măcar să cumpere imposibile leacuri de „nesimțire selectivă”, prin care să nu simtă nici o durere, dar să se îndulcească de plăcere! Alții o amână, mai la bătrânețe, ca „să-și trăiască viața din plin” la tinerețe, reușind să adune un bagaj imens de dezamăgiri, boli, resentimente, tristețe, furie... Alții ar dori să o facă imediat, dar dorințele pătimașe de a-și face voia imediat și de a impune „binele” care e în capul lor le pune piedici serioase o lungă vreme... Iar cei mai puțini, din păcate, pornesc cu hotărâre pe Cale învățând să se bucure de darul simplu al vieții cu responsabilitate și recunoștință și reușind, prin asta, să intre într-o relație vie și dătătoare de bucurie cu Însăși Viața, Care este Dumnezeu!
Curaj ! Poți zbura! Aripile frânte acum vor crește și mai strălucitoare dacă nu vei mai zbura în direcții greșite. Cu dragoste și mare încredere,
Maica Siluana

Fără dragoste, omul este bolnav

crestinortodoxpracticant — Sun, 01 Nov 2009 19:17:28 UT

Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !”

Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceiace s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.

Dacă nu ştii să te porţi bine cu fratele tău, cum vei putea să te porţi bine cu un străin ? Dacă nu ştii să-ţi cârmuieşti bine mădularul tău propriu, cum vei putea să atragi spre tine pe unul din afara ta şi să te uneşti cu el? Vrei ca sa nu auzi vorbindu-se de rău de tine? Nu vorbi nici tu de rău pe alţii ! Doreşti sa fii lăudat? Laudă şi tu! Vrei să fii miluit? Milueşte şi tu! Vrei să fii iertat ? Iartă şi tu ! Vrei să nu ţi se ia bunurile tale? Nu răpi nici tu pe ale altora! Aşa să ne purtam cu cei din jurul nostru, cum dorim sa se poarte şi ei cu noi !

După cum sufletul fără trup şi trupul fără suflet nu formează omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste faţă de Dumnezeu dacă nu este însoţită de dragostea faţă de aproapele.Vrei să ajuţi pe cineva? Nu te împiedec! Fă-o însă fără să păgubeşti sau să superi pe altul! Ne-au fost daţi învăţători nu ca sa ne războim unii cu alţii, ci ca să ne unim unii cu alţii. Pentru ce eşti singur? Pentru ce nu-ţi faci mulţi prieteni? Pentru ce nu te faci creatorul dragostei? Pentru ce nu te faci izvoditorul prieteniei, cea mai mare laudă a virtuţii? Dupa cum cei cari sunt rai, printr-o tacita intelegere supără mai mult pe Dumnezeu, tot astfel cei cari trăesc în unire si prietenie sunt buni si bucura mai mult pe Dumnezeu.

Nu te uni cu cei mulţi la rău! Inainte de a-ţi construi case, înainte de a-ţi procura alte lucruri, fă-ţi prieteni ! Dacă făcătorul de pace este fiu al lui Dumnezeu, cu cât mai mult este fiu al lui Dumnezeu cel care face prieteni ! Dacă se chiamă fiu al lui Dumnezeu cel care împacă numai pe alţii, de ce numire nu este vrednic cel care face prieteni pe cei împăcaţi?

Căci dacă diavolul ne porunceşte tuturor ca să ajungem vrăjmaşi unii altora, Dumnezeu dimpotrivă ne porunceşte să ne iubim şi să fim prieteni. Diavolul, lipindu-ne inima de lut şi de construcţii de cărămidă, adică de bogăţie, nu ne lasă să răsuflăm puţin nici noaptea. Dumnezeu, însă, ne izbăveşte de această grija zadarnică şi inutilă şi ne porunceşte să ne adunăm comori în ceruri.

(Sf Ioan Gura de Aur)

DUMINICA A 22 A DUPĂ RUSALII

crestinortodoxpracticant — Sun, 01 Nov 2009 05:39:21 UT

DUMINICA A 22 A DUPĂ RUSALII
A BOGATULUI NEMILOSTIV

Sinaxar 1 Noiembrie

În aceasta luna, în ziua întâia, pomenirea Sfintilor si facatorilor de minuni fara de arginti Cosma si Damian, fiii Teodotei celei din Asia.
Sfinţii Făcători de Minuni şi Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian împreună cu mama lor Teodota erau din Asia Mică (după unii, din Mesopotamia). Tatăl lor care era necredincios a murit când ei erau încă copii. Mama i-a crescut în evlavia creştină. Prin exemplul vieţii ei şi prin citirea cărţilor sfinte, Sf. Teodota a păstrat puritatea vieţii copiilor ei prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu, ajutîndu-i să devină bărbaţi virtuoşi şi drepţi. Educaţi şi formaţi ca doctori, ei au primit în dar harul vindecării trupurilor şi sufletelor bolnave prin puterea rugăciunii. Ei vindecau chiar şi animale. Din iubire curată faţă de Domnul şi faţă de semeni ei nu luau niciodată plată pentru serviciile lor, respectînd porunca Mântuitorului Nostru Iisus Hristos care a spus: "În dar aţi luat, în dar să daţi" (Mt. 10:8). Faima Sf. Cosma şi Damian s-a răspândit în toată regiunea şi oamenii i-au numit doctori fără de arginţi.
Odată, sfinţii au fost chemaţi la căpătâiul unei femei foarte grav bolnave, pe nume Paladia, care nu a mai găsit vindecare la nici un doctor. Cei doi sfinţi, numai prin credinţă şi puterea rugăciunii au reuşit să o vindece pe Paladia, care s-a sculat perfect sănătoasă şi a dat slavă lui Dumnezeu. Dorind să-i răsplătească pentru binele făcut, Paladia s-a îndreptat spre Damian, arătîndu-i trei ouă şi zicînd: "Ia acest dar în numele Sfintei Treimi Dătătoare de Viaţă, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt." Auzind numele Sf. Treimi doctorul fără de arginţi nu a îndrăznit să refuze. Când a auzit Cosma întâmplarea, s-a întristat crezînd că făcînd aceasta fratele său a încălcat porunca.
Pe patul de moarte, el a cerut ca fratele său să nu fie înmormântat lângă el. Sf. Damian s-a stins şi el din viaţă la scurt timp şi toţi se întrebau unde va fi îngropat. Dar Dumnezeu a făcut o minune printr-o cămilă, pe care "doctorii" au vindecat-o şi care glăsuind cu voce omenească le-a spus să nu se îndoiască şi să-l pună pe Damian lângă Cosma pentru că Damian nu a acceptat ouăle de la femeie drept plată ci din respect pentru numele lui Dumnezeu. Sfintele trupuri ale doctorilor fără arginţi au fost îngropate împreună în Thereman (Mesopotamia). După moartea lor s-au înfăptuit multe minuni.
În Thereman, aproape de biserica Sfinţilor Cosma şi Damian, trăia un om pe nume Malchus. Într-o zi el a plecat în călătorie, lăsîndu-şi femeia singură pentru o perioadă destul de lungă de timp. Înainte să plece el s-a rugat la biserica "doctorilor fără de arginţi" să aibă grijă de nevasta lui. Dar vrăjmaşul omului a luat chipul prietenului lui Malchus uneltind uciderea femeii. El i s-a arătat femeii spunîndu-i că l-a trimis bărbatul ei să o ia şi să o ducă acolo unde era el. Crezîndu-l, ea s-a dus cu el şi când au ajuns într-un loc pustiu vrajmaşul a vrut să o omoare. Văzînd pericolul care o păştea, femeia s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o ajute.
Atunci au apărut doi bărbaţi înfricoşători care l-au alungat pe diavol şi acesta a căzut de pe o stâncă. Cei doi au condus-o pe femeie acasă unde ajungînd ei, ea s-a închinat şi i-a întrebat cum le este numele ca să le poată mulţumi toată viaţa. Ei au răspuns că sunt slujitorii lui Dumnezeu, Cosma şi Damian, după care s-au făcut nevăzuţi.
Tremurînd de uimire şi bucurie, ea a povestit la toată lumea minunea şi a mers la icoana binefăcătorilor ei rugîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. De atunci, cei doi sfinţi sunt consideraţi protectori ai sfinţeniei căsniciilor creştine, precum şi dătătorii de armonie în viaţa soţilor. Sărbătorirea lor se face până şi în Rusia din vremuri străvechi.
Sfinţii Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian din Asia Mică nu trebuie confundaţi cu Sfinţii Cosma şi Damian din Roma (prăznuiţi la 1 iulie) sau cu Sfinţii fără de Arginţi din Arabia (prăznuiţi la 17 octombrie).
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintelor Mucenite femei Chiriena si Iuliana.
Acestea au patimit pe vremea împaratului Maximian. Si era Chiriena de la Tars, din eparhia Ciliciei, iar Iuliana era din cetatea rosonilor. Deci fiind prinse si constrânse de guvernatorul Marchian, nu s-au lepadat de Hristos. Pentru aceea Chirienei i-au ras capul si ostasii fara de omenie o purtau despuiata prin cetatea Tarsului, înconjurând-o de patru ori. Si aducând-o la cetatea rosonilor, au aruncat-o în foc cu Sfânta Iuliana. Si asa si-au savârsit mucenicia lor.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Chesarie, Dasie si a altor cinci.
Acesti sfinti fiind prinsi la Damasc si cercetati cu felurite chinuri, mai pe urma si-au primit moartea prin sabie.
Tot în aceasta zi, Sfintii sfintitii Mucenici Ioan episcopul si Iacov preotul.
Acestia au fost pe vremea lui Savorie împaratul persilor, învatând cuvântul credintei si îndemnând pe multi la dreapta credinta. Au fost prinsi de slugile împaratului si, chinuindu-i cu multe feluri de chinuri, si-au luat sfârsitul prin sabie, dându-si sufletele lui Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Erminingheld.
Acesta s-a nascut din tata ce se chema Liuvingheld, regele gotilor celor mai dinlauntru, care cu tot neamul lui era arian. Deci învatându-se dreapta credinta de la Leandru episcop ortodox si mâniindu-se tatal sau pentru aceasta, îl lua si cu bine si cu rau în toate zilele, iar sfântul era neschimbat si nebiruit. Pentru care lucru întâi l-a lipsit tatal sau de mostenirea împarateasca si, legându-i mâinile si picioarele, l-a închis într-o temnita întunecata. Deci fiind Praznicul Pastilor, a trimis tatal sau pe popa cel arienesc sa-l ispiteasca sa se plece sa-l cuminece cu tainele arienesti; dar el nu s-a plecat, ci, scârbindu-se, l-a gonit. Fiind înstiintat de aceasta Liuvingheld, tatal lui cel mai înrautatit decât fiarele, a poruncit sa-i taie capul acolo în temnita, unde se afla legat. Si dupa ce i-au taiat capul, s-au pogorât cântari si versuri îngeresti împrejurul trupului fericitului, împreuna cu faclii, care, minune înfricosatoare, a pornit pe toti credinciosii spre frica lui Dumnezeu, iar pe ucigas l-a înspaimântat si l-a tulburat si-l silea sa se pocaiasca de pagânatatea ce a facut. Si nu a trecut multa vreme si l-a lovit pe ucigas o boala care îl scotea din minti. Deci chemând pe Leandru bine cinstitorul episcop si ridicând împarat pe fiul sau cel mai mic Rechader, l-a rugat sa-l învete si pe acesta asemenea precum învatase si pe Mucenicul Erminingheld. Si zicând acestea a murit. Iar Rechader, primind samânta Ortodoxiei, a întors si pe cei de sub stapânirea lui sa fie si ei ortodocsi cu dânsul. Si iata cum a lucrat Pronia lui Dumnezeu: ca a lasat sa fie omorât Erminingheld pentru evlavie, iar prin mijlocirea mortii lui a adus pe tot neamul la credinta ortodoxa.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Ciprian si Iuliani (Iuliana), care prin foc s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Cuviosului noului Mucenic Iacov cel nou, împreuna cu doi mucenici ai lui, Iacov diaconul si Dionisie monahul, care prin sugrumare s-au savârsit la anul 1520.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Bogatul nemilostiv si saracul Lazar

Predica la Duminica a 22-a dupa Rusalii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Dupa cuviinta sfanta, cuvantul cel dintai e al dumnezeiestii Evanghelii; iar noua se cuvine doar cuvant din cuvantul lui Dumnezeu. Zis-a Domnul pilda aceasta:
“Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, veselindu-se in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului, iar cainii venind ii lingeau bubele lui. Si a murit saracul; a fost dus de catre ingeri in sanul lui Avraam. Şi a murit si bogatul si a fost inmormantat. Şi in iad, ridicandu-si ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar in sanul lui. Şi strigand a zis: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci rau ma chinuiesc in aceasta vapaie! Dar Avraam a zis: Fiule, ti-adu aminte: Ai primit cele bune ale tale in viata ta, iar Lazar pe cele rele. Acum aici el se mangaie, iara tu te chinuiesti. Iar peste toate acestea, intre noi si voi s-a intarit prapastie adanca, incat cei care voiesc sa treaca de aici la voi, sa nu poata, nici cei de acolo sa treaca la noi. Iar el a mai zis: Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin. I-a zis Avraam: Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei. El a zis: Nu, parinte Avraame, ci, daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai. Si i-a zis Avraam: Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti” (Luca 16, 19-31).
Iubitilor, parabola aceasta o ascultam in fiecare an; o stiu mai toti cei care cerceteaza dumnezeiasca biserica. in calendar citim despre Bogatul nemilostiv si saracul Lazar. Şi ne rugam ca in fiecare an sa ne lumineze Dumnezeu pentru ca si alte, ganduri si cuvinte, mai noi si mai adanci, poate, sa ne invredniceasca sa va impartasim.

Prima parte a parabolei zugraveste o imagine a lumii de aici – de atunci si de astazi, caci de la cadere mereu sunt si bogati, si saraci; si bogati care uita de saraci, si saraci care uita de Dumnezeu; dar, din fericire, si bogati care nu uita de saraci. in parabola de fata, iata, un om bogat – in intelesul acestei lumi, sarmanul de el –, imbracat in purpura si in vison, stofe scumpe din vremea aceea. Şi odata cu acestea, mesele lui atat de incarcate. Tragic era insa ca in mijlocul atator belsuguri de hrana, nu lua aminte ca la poarta lui (in acele locuri unde este caldura mare, si vara si iarna) zacea tot timpul un sarac, anume Lazar; care, vai lui, nici adapost nu avea.

Mantuitorul infatiseaza aceste doua lumi: a bogatului, cu oaspetii lui, cu fratii lui, probabil, si cealalta, a lui Lazar. Si, semnificativ, bogatului nu-i spune numele. Numele intotdeauna dezvaluie persoana, firea, avutul tau launtric. Ganditi-va: cand ingerul vesteste intruparea si nasterea Fiului lui Dumnezeu, cum ii spune Maicii Domnului? “ii vei pune numele Iisus”, si talcuieste: “pentru ca Acesta va mantui pe poporul Sau de pacate”. Deci Iisus inseamna mantuitor. Numele descopera ceea ce esti, ceea ce esti chemat sa fii. Cel bogat, sarmanul, nu are nume in Evanghelie. O, Doamne, te ingrozesti! inseamna ca exista nume care se identifica doar cu obsesia mancarii si a bauturii.

Dar sarmanul de la poarta, lepadat, dispretuit, are nume. Cu inteles ne spune dumnezeiasca Evanghelie, pentru ca numele este Lazar, care inseamna in limba ebraica Dumnezeu ajuta (El Azar). Deci il dezvaluia pe el in taina firii lui, a sufletului, a constiintei lui. Constiinta lui se identifica, era una cu numele lui, pentru ca el credea ca Dumnezeu il ajuta; si simtea aceasta, in saracia lui. Aici e una dintre taine. El se afla intr-o asemenea saracie incat s-ar fi multumit doar cu firmiturile care cadeau de la masa bogatului; si nici pe acelea nu le avea. in schimb, aveau mila de el cainii. De buna seama, cainii erau hraniti de-a binelea, pentru ca il pazeau pe bogat. Dar nu ajungeau firmiturile la el; doar mangaierea cainilor, care se dovedeau mai milostivi decat omul. El insa nu blestema; nu-l blestema nici pe bogat, nu-si blestema nici “destinul”, cu atat mai mult nu-L blestema pe Dumnezeu. Nu e usor sa te afli sarac, sa vezi pe cineva imbuibat si intolit imparateste, iar tu nici de firmituri sa nu ai parte de la masa lui; sa te afli in zdrente, vara si iarna, zi si noapte, sa stai acolo, ca-n gunoi; si in dispretul lumii sa te rogi, sa-I multumesti lui Dumnezeu; si starea aceasta sa o primesti drept mangaiere. Cum zic Parintii: “Facutu-s-a tie ocara celorlalti drept cinste”. Aici sunt stari de limita, de hotar. Cine poate sa ajunga acolo nu e departe de imparatia lui Dumnezeu.

Si Lazar n-a fost departe de imparatia lui Dumnezeu. Scriptura spune ca, adormind Lazar, a fost luat de ingeri si dus in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, dar despre el se spune doar atat: “...a fost ingropat”. Iata ca mai inconjurata de slava e savarsirea din viata a lui Lazar, a celui care a simtit de-a lungul suferintei lui ajutorul, mila lui Dumnezeu! Doamne, sa incerci in adancul tau mila lui Dumnezeu, in saracie! Dar oare sfintii cand erau chinuiti de pagani, inspaimantator – cu fiare inrosite si cangi sfasiindu-le trupul, sau aruncati ei insisi in foc – cum preamareau pe Dumnezeu? Ce se petrecea cu ei? Era mai mult chiar decat suferinta lui Lazar. Cu certitudine ca, din adanc, din ultima adancime, din locul de talc al sufletului cu Dumnezeu, iradia puterea, ajutorul (Domnul ajuta – era numele lui), mila, lumina divina care este mai presus decat toate bogatiile lumii.

Pentru ca bogatiile lumii te hranesc si au rostul lor, dar nu-ti dau vesnicia. Tu le poti insa transforma. Aici este taina: poti transforma bunatatile lumii in cai spre vesnicie. Tot ce este zidit, creat, nu e vesnic, e trecator. Au sesizat inteleptii: o bucata de paine este materie; daca ma indop cu ea, si vad in ea viata mea, totul, atunci eu traiesc in materie, in ce este muritor. Dar cand bucata de paine o dau celui flamand, atunci calea painii mele spre cel flamand este calea spre imparatia lui Dumnezeu. Ea devine atunci cale a vesniciei. Lazar, cu certitudine, prin increderea pe care o avea in Dumnezeu purta in el arvuna vesniciei. Scriptura este simpla, dar de o simplitate dumnezeiasca. Numele lui descoperea viata lui.

Iata bunaoara cum talcuieste Sfantul Grigorie Teologul despre sora lui, Gorgonia: “Sunt convins ca tu esti acum intr-o stare mult mai buna decat starea vazuta in care erai mai inainte”. Parca ar fi spus: Lazare, starea in care te afli acum, e neinchipuit, negrait mai luminoasa si mai buna decat starea in care te aflai cand traiai la poarta bogatului. Si adauga Sfantul Grigorie despre sora lui: “Tu asculti glasul celor care se veselesc, tu vezi bucuria ingerilor, odihna cereasca, slava dumnezeiasca si, mai mult decat toate, stralucirea celei mai curate, celei mai perfecte lumini, in care se scalda Preasfanta Treime, ce nu se mai rapeste spiritului. Caci acesta nemaifiind legat si rapit de simturi, poate privi si pricepe cu totul Treimea Cea care patrunde sufletele noastre si Soarele Dumnezeirii”.

Sfantul Grigorie vorbea, dezvaluind o asemenea taina, dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care ne-a revelat Treimea, plinatatea descoperirii. Mantuitorul spune doar atat: ca a mers Lazar in sanul lui Avraam si bogatul a fost ingropat. Aceasta este prima parte a Evangheliei: imaginea lumii de aici. Dar, deodata, Mantuitorul ne dezvaluie chipul, lumea, imaginea de dincolo de tarmul acesta; cheama privirea noastra de acum pe tarmul vesniciei. Deci fostul bogat, sarmanul (si noi putem sa fim in starea lui), aflandu-se singur si in chinuri – pe care Mantuitorul le numeste focul nestins, intunericul cel mai dinafara, plansul si scrasnirea dintilor, vierme neadormit (toate imagini ale lumii de dincolo, ale suferintei, ale Gheenei) – spune ca vede departe , in sanul lui Avraam, pe Lazar.

Dar ce inseamna “in sanul lui Avraam”? Sfantul evanghelist Luca, din a carui Evanghelie face parte parabola, scrie genealogia Mantuitorului pana la Adam, Evanghelia sa adresandu-se neamurilor, in timp ce Sfantul apostol si evanghelist Matei, a carui Evanghelie se adresa poporului evreu, are genealogia pana la Avraam, precum citim: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Si Avraam a nascut pe Isaac; Isaac a nascut pe Iacov; Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui...” (Matei 1, 1-2). Obsevati, sanul lui Avraam este sanul neamurilor din care insusi Mantuitorul Şi-a tras trupul Sau; iar Lazar era cu intreaga aceasta lume in sanul lui Avraam; cu toti descendentii de la Avraam pana la Hristos si, inca mai adanc, cu toti cei pe care ii istoriseste Sfantul Luca. Deci aceasta inseamna sanul lui Avraam: sanul din care insusi Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat; pentru ca Maica Domnului, ea insasi era din aceasta semintie.

Si atunci, deodata se dezvaluie doua lumi. E imaginea aceasta atat de bogata, a sanului lui Avraam, a tuturor neamurilor, a celor care pregateau intruparea Fiului lui Dumnezeu. Or Lazar se afla in mijlocul ei, el care a invocat: Doamne, ajuta-mi! Cu aceasta constiinta a ajuns in sanul lui Avraam; nu a ramas singur. in timp ce, in aceasta lume, la poarta bogatului, doar cainii il mangaiau, dincolo are parte de bogatia tuturor neamurilor lui Hristos, rudenia lui Hristos. Doamne, ce dezvaluire, ce adanc de taina si de frumusete descopera Evanghelia!

Luati aminte, cand ii vede pe Avraam, pe Lazar si pe toti inaintasii, sarmanul bogat cheama: “Parinte Avraame!...”. Ce taina ni se descopera aici? Ca plecand peste tarmul acesta, nemuritorului din tine i se deschid orizonturi mult mai adanci decat cele pe care le ai, de buna seama, aici. Daca aici te-ai si inmormantat, in mancare si in bautura, toata viata, care este orizontul tau atunci? Sau sa luam lumea afacerilor – daca ramai numai in ea, daca nu preschimbi afacerile tale in tot atatea cai catre Dumnezeu si catre semenul tau, atunci esti ingropat; esti ingropat de viu. Pe cata vreme sufletul – si al celui sarac, si al celui bogat – este dumnezeiesc, nemuritor si, nemuritor fiind, i se deschid orizonturi negrait mai largi.

Vedeti, Mantuitorul ne spune despre fostul bogat, ca el vedea. Era in vapaie, dar vedea departe pe Avraam, pe Lazar. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste: adancul din noi, sufletul nostru, fiinta noastra launtrica, ea nu-si pierde simturile, intelegerea; dimpotriva, granitele, hotarele mintii, ale cunoasterii si ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplaseaza in nemarginire. Pentru ca asa a fost creat omul, dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva infinitei asemanari cu El. Atunci – zice Ioan Gura de Aur – deodata, tu,cu sufletul tau, si vezi, si auzi, iar picioarele tale se misca, si in toate partile ti se deschid caile vietii si-ti aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tau.

Iubitilor, va spuneam ca nu numai Sfintii Parinti, nu numai revelatia dumnezeiasca, ci si oamenii care cauta afla (a zis Mantuitorul: “Cautati si veti afla!”). O doamna doctor din Elvetia , femeie credincioasa, s-a ocupat de-a lungul anilor de cei readusi la viata din moartea clinica. Din marturiile facute de acesti oameni ea a facut urmatoarea sesizare adanca: o asemenea persoana, care a murit clinic (nu si fiziologic, deci a fost la hotar), este intampinata de o lumina negraita, iar cei care vad lumina aceea nu mai vor sa se intoarca la viata (si parintele Nicolae Bordasiu si-a istorisit, in acest sens, propria experienta). Si auziti, mai ales acest cuvant: “in aceasta lumina traita, traieste omul pentru prima oara ceea ce ar fi putut anume sa fie”. Adica iti vezi taina sufletului, fiinta ta cea mai adanca, proiectul tau, structura.

La temelia fiintei oricarui om si a oricarei existente sta proiectul , iubitilor, aceasta este marea descoperire a stiintei, care vine in intampinarea dumnezeiestii revelatii. Caci, intai Scriptura a spus:“Sa facem om dupa chipul...”; chipul este proiectul, iar asemanarea este neincetata desavarsire a proiectului in infinitul asemanarii cu Dumnezeu. Or ce spune aceasta descoperire? in lumina care ii intampina pe cei care cad, in urma unui accident, in asa-numita moarte clinica, deodata ei isi vad adancul, structura, proiectul. Iar in proiect se descopera ceea ce esti si ceea ce trebuie sa fii.

La acel dar, la acea structura, la acel plan dumnezeiesc care este in tine, mereu sa fii atent si asa sa te implinesti, cum se implineste o catedrala din proiectul care a fost odraslit pentru ea. Marturiseste doamna Elisabeth Kübler Ross ca cei care au fost adusi din aceasta moarte clinica vad lumina, si-si vad intreg trecutul lor, tot ceea ce trebuia sa faca si n-au facut.

Ei bine, din aceasta perspectiva il vedem acum pe cel bogat, si prin el ne intelegem pe noi si intelegem ce inseamna lumea de dincolo, cum se dezvaluie taina sufletului din plansul, din suspinul lui: Avraame, Avraame, eu ma aflu in chin, in vapaie! Lasa-l pe Lazar, care e in sanul tau, sa-si inmoaie degetul in apa, sa ma racoreasca. Rau ma chinuiesc in vapaia aceasta. Iata, deci, intreaga viziune pe care o are, si strigatul lui catre Lazar, pe care il dispretuise. O, Doamne, sa ne gandim fara preget: in imprejurarile noastre, daca vreun nefericit striga la noi dupa ajutor si nu luam aminte la strigatul lui, nu cumva tocmai la acesta sa ne vedem nevoiti sa apelam, cand vom fi pe celalalt taram, precum bogatul la Lazar, pe care l-a dispretuit.

Si atunci, raspunsul lui Avraam: “Fiule, cata vreme ai trait tu aici, ai avut cele bune (cat vor fi fost ele de bune daca l-au dus la foc, iar Lazar cele rele (cat vor fi fost ele de rele daca l-au dus in sanul lui Avraam. Acum tu te chinui, iar el se mangaie.”

ingaduiti sa relatez experienta unui crestin din Moldova, care aduna oile satului. Acest taran – Neculai il chema – in fiecare primavara aduna oile satului, facea stana si incheia contract. Se invoia la primarie si peste ceea ce cerea – un banut, faina de papusoi (malai) si celelalte – mai adauga si doua mielusele. Totdeauna in contractul lui figurau si doua mielusele. Toamna, cand intorcea el oile din nou pe la casele oamenilor, la gospodarii, i se dadeau cele doua mielusele. Iar el, sarmanul, le dadea, la randul lui, de pomana. Dar de ce doua mielusele, va veti intreba? Un nepot de-al lui, cand se afla mos Neculai la hotarul de trecere in lumea de dincolo, l-a intrebat ce era cu cele doua mielusele si de ce numai doua, negresit. Atunci, mos Neculai i-a spus taina: tatal lui fusese argat la un boier, si boierul, zgarcit foc (foc – adica vrednic si el de vapaie, sarmanul), si-a calcat pe inima si, la nunta lui Neculai, i-a dat in dar o mielusea. A murit boierul, iar tatal lui mos Neculai, care-i fusese argat, l-a vazut ca intr-un fel de aratare pe boier, cum, asemenea bogatasului, ardea in flacari. Dar in chinul lui, din cand in cand, vedea mieluseaua pe care o daduse cadou la nunta. Şi mieluseaua aceea se ducea la un iezer departe, intra in iezer, se imbiba de apa, venea deasupra lui si se scutura; si-l racorea biata mielusea. Apoi iar pleca pana la iezerul de departe, din nou venea, se scutura si-l racorea. Atunci, iata ce-a zis tatal lui Neculai: daca boierul ar fi dat nu una, ci doua mielusele, atunci ele ar fi facut cu schimbul: cand era una sa-l racoreasca, cealalta s-ar fi pregatit la iezer sa faca la randul ei lucrul acesta. De aceea mos Neculai, cu intelepciune, daruia totdeauna doua mielusele.

Iubitilor, atunci a mai adaugat Avraam: “Fiule, prapastie adanca e intre noi si voi, incat daca ar dori cineva sa treaca dintr-o parte in alta, nu poate”. Care-i prapastia aceasta? O talcuiesc dumnezeiestii Parinti, indeosebi Sfantul Maxim Marturisitorul: este prapastia sapata adanc de egoismul meu, de adorarea mea de sine si de adorarea bunatatilor trecatoare, pamantesti, care devin mormantul meu daca nu fac din ele cale spre vesnicie. Caci nu era atat prapastia intre nefericitul bogat si Lazar din sanul lui Avraam, cat prapastia intre noi si Dumnezeu; prin neiubire, prin inchiderea in sine ca intr-un mormant. O marturisesc Parintii si o repetam mereu: pacatosul nu cade din bratele lui Dumnezeu, dar se inchide in sine ca intr-o groapa. Aceasta este prapastia, pe care numai iubirea si lumina divina o pot surpa. Acestea doua pot surpa prapastiile.

Si se infiripa un alt dialog acum: “Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.” Stim raspunsul lui Avraam: “Au pe Moise si pe prooroci”. Dar avem aici inca o predica a nefericitului bogat: el descrie nu numai starea de dincolo, ci el isi arunca privirile si dincoace, spre lumea noastra; incat, deodata, Evanghelia iti deschide aripile spre lumea de dincolo si spre lumea de aici. Nefericitul bogat privea de dincolo aici, la fratii lui, la noi; pentru ca sa ne cheme si pe noi sa ne intindem aripile, sa privim de aici dincolo, in lumea lui si in lumea lui Lazar, in lumea sfintilor. El se gandeste la fratii lui, poate la fratii alaturi de care petrecuse in ospete, temandu-se “sa nu vina si ei in acest loc de chin”. El negresit ii vedea cum petreceau in stricaciuni, in adorarea de sine, in inchiderea lor ca intr-un mormant. Se gandeste cu dragoste la ei, deci se trezeste mila intr-insul si aproape ca se roaga lui Avraam pentru ei.

Sa retinem cele doua orizonturi: nefericitul privea la noi ca noi sa putem privi la el. Daca el, bogatul, se gandea la fratii lui, intelegem oare cum se gandesc sfintii la noi? Ce inseamna toate acatistele, bunaoara, prin care ii invocam pe toti sfintii, prin care simtim ca cerul este atat de bogat? Şi sanul lui Avraam – lumea imparatiei lui Dumnezeu, care este, iata, incepand cu Hristos, Biserica; si, odata cu sfintii, parintii nostri, mosii si stramosii nostri, iubitilor! Deschidem larg portile mintii si ale inimii, si multi dintre noi simtim cum ne calauzesc acesti inaintasi ai nostri. Lumea de dincolo nu zace, nu sta in nemiscare, in neatentie. Sa-ti deschizi atunci aripile!… Sunt doua aripi, iubitilor, cu care omul e inzestrat de Dumnezeu, dupa chipul Sau: lumina si iubirea. Dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan spune in prima lui epistola: “Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El” (I Ioan 1, 5); si “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Lumina si iubirea divina sunt aripile cu care Dumnezeu ne-a inzestrat, ca sa privim aici si de aici sa putem privi dincolo.

Si, Doamne, ce luminos, ce dumnezeiesc este acest cer al credintei, al descoperirilor dumnezeiesti! – in care nimic nu este blestemat, in care nu esti oprit sa aduni aici bucata de paine si banul tau muncit cu sudoare; dar sa faci din ele chei ale imparatiei cerurilor si sa traiesti cu Dumnezeu si cu toti sfintii prin aceasta lumina si iubire dumnezeiasca. Pentru care i-a spus Avraam nefericitului bogat: “...Nu-i nevoie. Sa asculte de Moise si de prooroci!”. Sa asculte, da! in esenta invataturilor lui Moise, odata cu cele zece porunci, erau cele doua porunci ale iubirii, din Vechiul Testament: iubirea de aproapele, pusa la Levitic 19, 18: “Sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine”, si iubirea de Dumnezeu, la Deuteronom 6, 5: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau, cu toata puterea ta, cu tot sufletul tau”. Deci sa asculte de Moise si de prooroci, caci daca de acestia nu asculta, chiar daca ar invia cineva din morti, n-ar crede. Si, intr-adevar, cat de slabi suntem noi in credinta! Iata, nu a inviat Hristos?! Si, din nefericire, atat de mare e numarul celor care nu cred in El. De ce? Hristos a inviat, dar ca sa crezi in invierea Lui trebuie sa inviezi si tu. De aceea a inviat Hristos, ca sa inviem si noi. Sa simti invierea inca de aici.

Tragedia necredintei e tragedia mortii. Suntem morti in pacatele noastre. Iar tragedia nefericirii nu se poate in nici un chip vindeca decat prin inviere; invierea de aici; prin iubire divina si lumina divina. Sa simtim, iubitilor, acest chip, aceasta zestre, aceasta structura, acest proiect dumnezeiesc in noi, plecand de la adancul din noi, de la chipul lui Dumnezeu din noi, spre chemarea asemanarii, care e simbioza adanca de har dumnezeiesc, de lumina divina si iubire divina a sufletului nostru nemuritor.

Ingaduiti marturia unui scriitor, care e marturia fiecaruia dintre noi: “O, permanenta a sufletului meu, identitate de sine cu sine insusi, din tot timpul si pentru totdeauna!”. Fiecare ganditi-va acum, si tineri, si batrani. Nu simtim noi, iubitilor, sufletul nostru, identitatea cu noi insine? Parca ne vedem: copilasi, adolescenti, tineri, maturi, trecuti prin scoli, prin greutatile vremii, apoi anii: 40, 60, 80… si de atatea ori s-a primenit acest trup, cum spun invatatii; celulele mereu s-au primenit, iar eu acelasi am ramas. Ei bine, asa cum am lepadat mereu ceea ce e trecator in mine, dar a ramas substanta sufletului meu pe care o simt de ani de zile aceeasi, tot asa, la acel moment, la acel prag, eu lepad ultima parte trecatoare a mea, si sufletul meu deodata isi deschide aripile in lumina si iubire divina . Şi, daca eu m-am impartasit din cuvantul Evangheliei, care spune: “Cel ce va crede in Mine, de va si muri, viu va fi”, in Hristos eu imi simt viata. Ganditi-va: vinul de la masa bogatului, de s-ar fi gandit bietul de el, vinul acela, in Hristos, nu devine sange divin? Sa-l fi transformat el, bietul, daruindu-l. Şi painea s-o fi oferit sarmanilor ca impartasanie, iar vinul ca sange divin. Iata cum bunurile acestei lumi devin cai ale imparatiei.

Voi toti, cei de fata si de pretutindeni, sunteti ca niste inviati. De aceea, rugati-va si marturisiti impreuna cu Simeon Noul Teolog, care spune: “O, Doamne, Duhul Tau dumnezeiesc il simt sufland in mine, salasluindu-Se in mine; luminandu-ma ma umple de stralucire si ma reface intreg. Şi-mi simt, Doamne, de aici firea mea, casa invechita a mea, o simt innoita, si trupul meu – o minune, o taina! – devine templu al Tau, al luminii si iubirii. Si o spun aceasta, taina aceasta necunoscuta celorlalti, necunoscuta celor impatimiti, necunoscuta celor lumesti, necunoscuta iubitorilor de slava, necunoscuta celor mandri, necunoscuta celor furiosi, necunoscuta celor razbunatori, necunoscuta iubitorilor de trup, iubitorilor de argint, celor pizmasi, celor barfitori, celor fatarnici, celor lacomi de mancare, celor ce mananca pe ascuns, betivii si desfranatii, flecarii, barfitorii, batjocoritorii, nerecunoscatorii de binefacerile primite, graitorii de cuvinte urate, trandavii, celor care nu se ingrijesc de pocainta, necunoscuta celor ce nu plang, celor nesupusi, celor ce se impotrivesc si le place cearta de cuvinte, celor vietuitori numai pentru ei, necunoscuta laudarosilor; dar cunoscuta – aceasta taina, arvuna a invierii – celor care stiu, Doamne, sa se roage tie, care Te iubesc pe Tine, si prin Tine ii iubesc pe toti ceilalti, si nu osandesc, si nu judeca, si nu-si intineaza, nu-si otravesc limba si buzele lor cu rautatile si veninul lumii acesteia. Si prin pocainta ei isi plang pacatele, isi curata inima, se bucura de cuvintele Tale si ajung de aici la impartasirea de lumina Ta divina”.

Si, plecand de aici, se inalta mereu in lumina cea fara de ani si pururea fiitoare a Ta, Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, cu Maica Ta sfanta, cu Lazar si cu toti sfintii. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Sfanta Evanghelie dupa Luca 6, 1-10

Intr-o sambata, a doua dupa Pasti, Iisus mergea prin semanaturi si ucenicii Lui smulgeau spice, le frecau cu mainile si mancau.
Dar unii dintre farisei au zis: De ce faceti ce nu se cade a face sambata?
Si Iisus, raspunzand, a zis catre ei: Oare n-ati citit ce a facut David, cand a flamanzit el si cei ce erau cu el?
Cum a intrat in casa lui Dumnezeu si a luat painile punerii inainte si a mancat si a dat si insotitorilor sai, din ele, pe care nu se cuvine sa le manance decat numai preotii?
Si le zicea: Fiul Omului este Domn si al sambetei.
Iar in alta sambata, a intrat El in sinagoga si invata. Si era acolo un om a carui mana dreapta era uscata.
Dar carturarii si fariseii Il pandeau de-l va vindeca sambata, ca sa-I gaseasca vina.
Insa El stia gandurile lor si a zis omului care avea mana uscata: Scoala-te si stai la mijloc. El s-a sculat si a stat.
Atunci Iisus a zis catre ei: Va intreb pe voi, ce se cade sambata: a face bine sau a face rau? A scapa un suflet sau a-l pierde?
Si privind imprejur pe toti acestia, i-a zis: Intinde mana ta. Iar el a facut asa si mana lui s-a facut sanatoasa, ca si cealalta.
Rugaciunea de Duminica

Ziua Duminicii imi aduce aminte de Atotputernicia Ta, Stapane, cu care ai zidit lumea si ai rascumparat pe om. Tie deci, iubitorule de oameni, Doamne, ma inchin si-Ti multumesc foarte pentru Darurile cele mari ce ai facut si le faci tuturor fapturilor Tale.

Inima mi se bucura si se desfateaza cand stau si cuget cum ca numai Tu Insuti esti Dumnezeu Atotsfint, Atotintelept, Atotputernic, necuprins, incat nici o bunatate si nici o marire nu-Ti lipseste. Tu esti Unul Dumnezeu in Trei Fetze: Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Numai pe Tine Te cunosc Dumnezeu adevarat si Te marturisesc si Te maresc, Tie ma inchin si-Ti servesc pururea, cu toata inima si cu toata puterea.

O, Parinte Sfinte, indura-Te de noi! O, Binecuvantat Fiu al lui Dumnezeu, mantuieste-ne de iad! O, Duhule Sfinte, da-mi Darul si acoperamantul Tau!

Mult indurate Stapane, rogu-Te, sa uiti pacatele mele cele multe, dupa multimea indurarilor Tale. Multumesc din toata inima pentru bunatalile ce-mi trimiti in toate zilele, mai vartos insa pentru rabdarea Ta cea mare, ca nu m-ai pedepsit dupa multimea pacatelor mele, ci astepti cainta mea, ca un iertator Atotbun si indurat.

Doamne Iisuse Hristoase, da-mi Darul, ca sa petrec bine si crestineste in aceasta saptamana si sa nu mai pacatuiesc Tie, nici cu cugetarea, nici cu cuvantul nici cu fapta intru marirea si onoarea Invierii Tale celei de-a treia zi si a venirii Duhului Tau Celui Sfant asupra Apostolilor.

Indeosebi ma rog pentru ajutorul Tau, Prea Bunule Stapane, ca sa ma cunosc pe mine, sa ma caiesc de pacatele mele si sa ma indreptez cu marturisirea; iar in ora mortii sa fiu aflat pregatit, cuminecat si cu inima curata, si sa fiu aflat demn de Imparatia Ta cea vesnica. Amin.

Rugăciune pentru vrăjmași - mitropolit Nicolae Velimirovi

crestinortodoxpracticant — Sat, 31 Oct 2009 15:05:21 UT

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

CAUZELE PACATULUI

crestinortodoxpracticant — Fri, 30 Oct 2009 10:16:37 UT

În Filocalie, volumul I, Sfântului Marcu Ascetul spune că înaintea oricărui păcat merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea. Aceşti 3 uriaşi, fie toţi 3 deodată, fie unul dintre ei, merg înaintea oricărui păcat pe care îl face omul cu deplină ştiinţă şi cu deplină voinţă. Sunt unii dintre oameni care fac păcate pentru că nu ştiu că e păcat lucrul pe care îl fac. Alţii pentru că au ştiut, dar au uitat că ceea ce fac ei nu-i bine. Şi alţii care ştiu ce să facă şi n-au grijă să facă binele, pentru că sunt nepăsători, le este tot una că fac bine sau fac rău. Nu iau aminte la lucrurile cele bune.

Tot Sfântul Marcu Ascetul spune că, dintre cele opt gânduri ale răutăţii, dintre căpeteniile gândurilor rele şi a patimilor rele, trei sunt mai întărite şi pricină de alte păcate şi patimi, şi anume: iubirea de plăcere, iubirea de avere şi iubirea de slavă (de cinste, de putere). Din acestea îşi au pricina şi celelalte rele pe care le face omul.

Mai spune Sfântul Marcu Ascetul că pentru a scăpa de răutăţile de tot felul pe care le poate face omul, trebuie să ocolească şi pricina relelor, să ocolească toate împrejurările acelea care îl duc pe om la păcat. Pentru că omul care nu ocoleşte pricinile relelor, acela ajunge cu uşurinţă să facă rele. Mai ştim, tot de la Sfântul Marcu Ascetul, că diavolul nu dispreţuieşte păcatele mici, pentru că altfel nu-1 poate duce pe om să facă păcate mari. Omul care-i nepăsător la greşelile pe care el le socoteşte mici, acela desigur ajunge să facă şi păcate mari. Pentru că se întăreşte în nepăsare.

După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „ Omul creşte în ce porneşte “. Dacă faci lucruri rele, faci şi mai uşor lucruri rele, şi dacă faci lucruri bune, faci şi mai uşor lucruri bune. De aceea ne este cunoscut şi cuvântul pe care-1 spun părinţii, că tot ce se naşte începe de la ceva mic şi pe măsură ce-i hrănit creşte, deci şi binele şi răul încep de la ceva, de la un fapt pe care noi îl socotim neînsemnat. De pildă, focul începe de la o scânteie, oricât ar fi de mare focul, nu-i dintr-o dată mare. Un stejar, oricât ar fi de mare, nu-i de la început mare. Te uiţi la el cât este de mare şi te gândeşti de la ce a început - de la o ghindă mică. Tot aşa şi răutăţile omului, încep de la cele mici şi apoi se întăresc şi ajunge de nu le mai poate scoate omul din sufletul său, pentru că îl stăpânesc.

Aceasta înseamnă să stăpânească diavolul peste sufletul omului, să ajungă omul îndrăcit, cum am auzit că s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie, despre un îndrăcit stăpânit de o mulţime de draci, de o mulţime de răutăţi, pentru că puterea diavolului este în răutatea pe care o purtăm noi în suflet - ne stăpâneşte cu răutatea pe care o purtăm în suflet. Fie că răutatea aceasta vine din neştiinţă, fie că vine din uitare, fie că vine din nepăsare, ea are la temelie:
- fie iubirea de plăcere, pentru că ne place ceea ce facem, chiar dacă nu-i după voia lui Dumnezeu şi plăcerea ne este mai la îndemână decât gândul la Dumnezeu;
- fie iubirea de avere; ca să adunăm mult ne străduim să facem tot ce ne stă în putinţă. Spunea cineva că averea se ţine cu minciună şi cu înşelătorie. Era o mărturisire a unei persoane care a avut avere;
- fie iubirea de slavă; ca să aibă omul cinste, caută să facă şi răul şi orice ar face numai să aibă cinste de la oameni. Şi cinstea pe care o caută omul prin înşelăciune, cu minciună şi cu răutate, nu e după voia lui Dumnezeu. Sigur că este şi o cinste bună, cinstea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru strădania în bine.

Iată, iubiţi credincioşi, diavolul stăpâneşte pe om prin răutăţile pe care i le aduce în suflet, începuturile sunt întotdeauna mici, neînsemnate, de multe ori nici nu le băgăm în seamă, în parabola cu semănătorul se spune că cei de lângă cale sunt aceia care primesc cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din sufletul lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Aceasta este o lucrare a vrăjmaşului, să ne facă să pierdem cuvântul cel bun, cel sfanţ, prin lucrarea sa.

Să ne întărim în bunătate, înlăturând gândul rău cu gândul bun

Ce este această „mântuire”, iubiţi credincioşi? Este scăpare de ceva rău. De ce fel de rău? De păcat, de răutăţile de tot felul, că păcatele sunt o răutate a sufletului. Omul care are răutate în suflet, acela nu-i mântuit. Mântuit e numai atunci când scapă de răutate. Răutatea în sufletul omului o aduce diavolul. Cu trecerea vremii, omul se întăreşte în răutate şi scapă de răutate numai prin puterea credinţei în Dumnezeu, în măsura în care crede în Dumnezeu şi în măsura în care se întemeiază mai mult pe Dumnezeu decât pe pornirile sale. Când e omul în nepătare, atunci scapă de răutate, pentru că-i e ruşine de răutate şi cui nu-i e ruşine de răutate, nu scapă de răutate şi diavolul îl stăpâneşte.

Aceasta e învăţătura părinţilor bisericeşti şi a sfintei noastre biserici. Deci, să ne fie ruşine de răutate, de tot ce lucrează diavolul în noi. Am spus că diavolul, de obicei, începe cu ceva subţire. Mai întâi te face să nu fii cu luare aminte, să ţi se pară că nu-i cine ştie ce dacă zici un cuvânt nepotrivit şi după ce 1-ai zis îţi mai aduci alt gând dinainte şi iarăşi te face să fii cu neluare aminte, că nici asta nu-i cine ştie ce şi te întăreşti cu vremea în lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Iar dacă eşti cu luare aminte de la început, cu voinţă, poţi să scoţi gândurile cele mici, de nu mai vin lucrurile cele mari şi întărite. Cu un gând bun poţi să înlături din suflet un gând rău şi-i aşa de uşor ca şi când ai stinge o scânteie mică, iar dacă laşi ca scânteia să facă foc mare, apoi cu greu îl mai poţi stinge şi poate că trebuie să vină şi alţii să-ţi ajute ca să poţi stinge focul cel mare.

Diavolul este înfăţişat în învăţăturile părinţilor ca o furnică leneşă, pentru că întâi vine către sufletul omului ca o furnică, ca ceva neînsemnat, apoi, dacă îl laşi să-şi facă ale lui în suflet, cu vremea se face ca un leu şi nu mai poţi să-1 scoţi din suflet. Deci, diavolul ia cuvântul lui Dumnezeu din sufletul omului, ca nu cumva crezând, omul să se mântuiască, pentru că el ştie că la temelia vieţii duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu. Dar cel care are grijă şi credinţă în Dumnezeu, acela merge pe calea mântuirii, scapă de orice fel de răutate, pentru că nu vrea ca în sufletul său să se întemeieze răutatea, ci se întăreşte în bunătate.

Când a fost dus la Domnul Hristos, un tânăr stăpânit de un duh rău, de către tatăl său, tatăl 1-a rugat pe Domnul Hristos să-1 ajute, iar Domnul Hristos i-a spus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Iată că temelia vieţii celei bune este credinţa. Poţi crede, ai pe Dumnezeu în ajutor şi cine are pe Dumnezeu în ajutor, scapă de orice fel de răutate. Cine n-are însă pe Dumnezeu într-ajutor, acela e lăsat de Dumnezeu să se întărească în răutate şi răutatea „pe cel rău îl ucide “, cum zice Psalmistul: „ Pe cel rău, răutatea îl ucide şi-l chinuie “.

Nu-i nimeni mai chinuit decât omul rău, omul nemulţumit. Nouă trebuie să ne fie milă de astfel de oameni, să ne pară rău că sunt în răutate, să ne rugăm pentru ei, aşa cum s-au rugat cei din jurul îndrăciţilor, când i-au dus la Domnul Hristos să scoată răutatea din ei.
Şi ne lasă Dumnezeu să pătimim în propria noastră răutate, ca să simţim ce înseamnă răutatea pentru sufletul nostru, că dacă ne-ar spune cineva poate nu 1-am crede, însă răutatea pe care o purtăm în noi ne arată gustul amar al ei şi ne face să fim nemulţumiţi, neliniştiţi.

Cuvântul Sfântului Ioan care a scris „Scara”, este că pomenirea de rău e rugină a sufletului şi vierme şi cui înfipt în suflet şi răutate de orice clipă şi păcat neîncetat şi fărădelege neadormită. Gândiţi-vă, iubiţi credincioşi, cuvintele acestea când le auziţi, ţi se pare că n-au puterea care o au de fapt. Au întrebat ucenicii Domnului Hristos „ de ce noi n-am putut să scoatem pe diavolul din demonizat? ” Şi Domnul Hristos le-a spus: „pentru necredinţa voastră ” (Mt. 17,20). Iată, deci, că cine n-are credinţă în Dumnezeu, nu se poate angaja la bine, trăieşte o viaţă cum îi firea lui.

Privegherea şi smerenia - arme împotriva diavolului

Iubiţi credincioşi,
A mai spus Domnul Hristos că: „Acest soi de diavoli nu pot fi scoşi decât cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21) şi aceasta ne aduce aminte şi de cuvintele: „ Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită “. Domnul Hristos ne-a arătat calea prin care omul poate să scape de sub stăpânirea vrăjmaşului, ca să nu-1 stăpânească sau dacă 1-a stăpânit să nu-1 mai stăpânească, şi anume ne arată calea rugăciunii şi a luării aminte.

„Privegheaţi” ce înseamnă? Fiţi cu luare aminte, fiţi ca omul treaz, că dacă nu eşti ca omul treaz, atunci te stăpâneşte. Se spune în Sfânta Evanghelie de la Matei parabola cu sămânţa şi cu neghina, când au mers slujitorii şi au spus că a apărut şi neghină şi au întrebat de unde-i neghina, că ei au semănat sămânţă bună, stăpânul a spus: „ Un om vrăjmaş, pe când noi dormeam, a venit şi a semănat neghină “. Deci diavolul îşi seamănă semănătura când noi dormim, când dormim sufleteşte, când nu suntem cu gândul la Dumnezeu. Ne minte diavolul, iubiţi credincioşi, ne spune că mai avem vreme de pocăinţă, ne minte că adevărurile din Sfânta Scriptură nu-s adevăruri, cum i-a spus şi lui Adam, a minţit de-a lungul veacurilor, ne minte şi pe noi de atâtea ori, pentru că nu credem în puterea lui Dumnezeu, nu credem în adevărul găsit în dumnezeiasca Scriptură şi nu ne este ruşine să facem rău.

Iubiţi credincioşi,
„Privegheaţi” înseamnă „fiţi cu luare aminte”, ca omul care-i treaz şi ştie ce se întâmplă în jurul lui. Fiţi şi voi cu luare aminte, să nu vină diavolul să vă spună că binele-i rău şi răul e bine. Foarte mare ajutor, împotriva stăpânirii diavoleşti, a gândurilor celor diavoleşti, avem în smerenie. Dintre faptele cele bune pe care le face omul, parte din ele s-ar zice că s-ar putea să le aibă şi diavolul.

Rostul nostru e să-1 mărturisim pe Dumnezeu prin ceea ce vorbim, prin ceea ce facem, prin ceea ce gândim şi să arătăm aceasta. Să se simtă că avem credinţa în Dumnezeu, că avem nădejde şi iubire clocotitoare în sufletul nostru şi că am scos ura din sufletul nostru. Şi atunci, într-adevăr, suntem mântuiţi de puterea cea drăcească. Să avem pildă pe Maica Domnului care a Spus îngerului păzitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău “, să ne fie şi nouă exemplu de viaţă. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian