Blog / SFINTENIA
miercuri, 4 noiembrie 2009 la 05:49 de catre daniela ciolpan
Sfinţenia se naşte din momentul în care conştiinţa veghează in faţa morţii? Sau adevărata sfinţenie s-a pierdut cînd asceţii, profeţii au rostit întîia rugăciune şi Hristos nu i-a dat răspunsul aşteptat?
Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.
Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).
De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării...
Nicolae Steinhardt
Comentarii 14 Comentarii scurte:
Silviu-Gigi Caraman Incredere (joi, 5 noiembrie 2009 la 05:06)
Bine zis ! Asa se sfinteste omul, conversand permanent cu Divinul .
In manastire te descoperi pe tine in fata legilor divine, iar in lume te probezi in fata ispitelor.
Odata ce ai luat cunostinta cu Legea care te guverneaza nu poti da inapoi, trebuie mers pe aceasta cale, astfel tu singur iti tragi pedeapse - nerespectand Legea, si cazand prada ispitelor.
Sfant este cel care, supus ispitelor, respecta Legea... Iisus ne-a relevat clar in Fericiri
Lucia Z (miercuri, 4 noiembrie 2009 la 23:58)
elena chisoi Incredere (miercuri, 4 noiembrie 2009 la 19:59)
Adevarat este ca intr-o manastire este mai usor a se sfinti un om. Departe de lumea pacatoasa,cu posturi si rugaciuni,treci mai usor la sfintenie,decat un om care traieste in mijlocul celeor rai,necredinciosi,unde vezi coruptie la tot pasul,stres si manie. Este greu sa te abtii atunci cand vezi ca esti nedreptatit si ripostezi ; te manii cand,la medic fiind,acesta iti cere o anumita suma de bani ca sa te vindece si tu nu o ai ; trebuie sa ai o vointa prea mare atunci cand postesti si vine cel de langa tine si-ti spune ca vrea sa manance cu carne.....si multe alte ispite si dureros este ca nu ne iubim aproapele si cautam sa facem rau ori de cate ori avem ocazia.
maria grigorescu (miercuri, 4 noiembrie 2009 la 16:33)
Cum Dumnezeu, şi numai El, este Sursa şi Izvorul sfinţeniei, să căutăm sfinţenia din El; fie ca rugăciunea noastră zilnică să fie ca El să ne “sfinţească El însuşi pe deplin ; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23).
coca (miercuri, 4 noiembrie 2009 la 13:08)
Amelia Ileana Porojan (miercuri, 4 noiembrie 2009 la 11:41)
Crestinul se sfinteste inlocuind pacatele de moarte cu virtutiile. Adica: mania cu blandetea, lenea cu harnicia, rautatea cu bunatatea, zgarcenia cu milostenia, ura cu iubirea aproapelui, desfranarea prin curatenia trupeasca, mandria cu smerenia, invidia cu bucuria....toate culminand printr-o iubire nesfarsita. Toate aceste se fac printr-o vointa lucratoare, prin pocainta , curatirea sufletului. Sfintenia inseamna curatirea omului de patimi cu o adevarata SMERENIE inaintea lui Dumnezeu. Aceasta cunoastere inseamna de fapt o autocunoastere de sine....
li barbu (miercuri, 4 noiembrie 2009 la 10:41)
D GABY Incredere (miercuri, 4 noiembrie 2009 la 09:06)
_Dani_ (miercuri, 4 noiembrie 2009 la 08:55)
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.
ASTA ESTE ADEVARUL ... SA İUBEŞTİ SU İNİMA Şİ SUFLETUL APPROAPELE TAU ,LA FEL CA PE TN INSUTİ ... ASTA E CREDİNTA ADEVARATA Şİ RESPECT SFINT !!!
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).
MULTUMESC DİN SUFLET ,SUPERBA POSTARE Şİ TREB DATA MAİ DEPARTE Şİ ALTOR PERSOANE PT A Fİ TREZİTİ DİN AGONİA DE Zİ CU Zİ ,SPRE DESHİDEREA OCHİLOR LARG SPRE CER Şİ SA AİBA İUBİRE-TEAMA Şİ RESPECT DE CEL DE DİNCOLO DE NORİ ...DUMNEZEU !
Posteaza un comentariu