Blog 172
-
DUMINICA A 26-A DUPĂ RUSALII
DUMINICA A 26-A DUPĂ RUSALII
SINAXAR
Acesti sfinti au vietuit pe vremea imparatului Nero, fiind urmatori si ucenici ai Sfantului Apostol Pavel; si au patimit pentru Hristos de la necredinciosii elini, in Kolasia. Caci, cand isi inaltau rugaciunile lor catre Dumnezeu in sfanta biserica, dimpreuna cu ceilalti crestini, atunci au navalit asupra lor inchinatorii de idoli care erau contra crestinilor. Atunci toti credinciosii care erau in biserica, au fugit, si au ramas numai Filimon, Arhip si Apfia, pe care, luandu-i paganii, i-au dus la Artoklis facatorul de paine al Efesului. Atunci a fost batut aspru Sfantul Arhip si strapuns cu cutite peste tot trupul, de oamenii care treceau pe acolo si de copii. Dupa aceasta Sfantul Filimon a fost batut fara mila si, fiind improscat cu pietre, s-a savarsit. Asemenea si Sfanta Apfia a fost ucisa cu pietre si in astfel de munci au trecut sfintii catre Dumnezeu.
Sfanta Mucenita Cecilia
Sfanta Mucenita Cecilia s-a nascut la Roma din parinti foarte bogati. Facand juramantul fecioariei inaintea lui Dumnezeu, Sfanta Cecilia a imbracat pe dedesubtul hainelor stralucite la care o obliga rangul, camasa aspra, semnul nevointelor. Parintii ei au obligat-o insa la casatoria cu paganul Valerian, dar Cecilia, sfatuindu-l pe mirele ei in noapte nuntii, l-a castigat pentru dreapta credinta. Acesta urmand sfatul ei, a mers la Episcopul Urban si s-a botezat. Valerian, mai tarziu, l-a adus la Hristos si pe fratele lui, Tiburtie. Nu la mult timp dupa aceea fratii au fost osanditi la moarte pentru credinta lor. Desi fiind la locul de ucidere, acesti frati minunati l-au dobandit pentru Hristos si pe comandantul garzii, Maximus. Toti au dobandit cununa muceniceasca. Sfanta Cecilia a ingropat cu cinste la un acelasi loc sfintele lor trupuri. Ea a fost apoi adusa la judecata, caci neobosita propovaduia in randul paganilor dreapta credinta. Fiind intrebata de catre judecator care este sursa curajului ei, sfanta a raspuns: "Constiinta curata si credinta neindoielnica”. Sfanta Cecilia a fost osandita la moarte prin taierea capului. Calaul a lovit-o de trei ori cu sabia peste gat, fara ca sa o poata ucide. Ea doar s-a ranit, iar din ranile ei au sangerat foarte mult. Dupa trei zile sfanta a adormit in Domnul. Sfanta Cecilia a luat cununa muceniciei impreuna cu ceilalti aproape de anul 230. Sfintele ei moaste se afla la Roma, in biserica inchinata ei.
Tot in aceasta zi, Biserica face pomenirea:
- Sfintilor Mucenici Valerian si Tiburtie;
- Sfantului Maxim Capelarie;
- Sfintilor Mucenici Marcu, stefan si a altui Marcu;
- Chinuirii Sfantului Mucenic Procopie, cel din Palestina;
- Sfantului Mucenic Menignu Piuarul;
- Preacuviosului Parintelui nostru Avva;
- Sfintilor Hristofor si Eufimia;
- Sfintilor Talaleu si Antim;
-Sfantului Tadeu;
- Sfintilor Mucenici Agapion, Sisinie si Agapie;
- Sfantului Climent, episcopul Bulgariei cel din Ohrida;
Duminica a 26-a după Rusalii
- Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina -
Ev. Luca 12, 16-21
Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
Predică la Duminica a 26-a după Rusalii
( Despre patima iubirii de averi )
Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)
Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).
Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina... (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.
Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: "Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?" Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: "Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele".
Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: "Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?" Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?
Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: "Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!"
Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).
Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.
O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.
Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.
Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.
Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: "Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot... (Iacob 5, 1-7).
Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).
Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.
Iubiţi credincioşi,
Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.
Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).
Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.
Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor... şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.
Iubiţi credincioşi,
Cîtă dreptate are cel ce a zis: "Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă". Şi iarăşi: "Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim", zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).
Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.
Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.
Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.
Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. -
INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI
INTRAREA MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ
În această lună, în ziua a douăzeci şi una, Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.
Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Născătoarei a pricinuit ortodocşilor creştini praznic minunat şi a toată lumea. Fiindcă s-a făcut aceasta într-un chip minunat şi este înainte-mergătoare a marii şi minunatei taine a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrării s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenită, fiindcă mai toată viaţa a petrecut-o stearpă fără să nască prunc, ruga împreuna cu bărbatul său Ioachim pe Stăpânul firii, ca să le dăruiască lor prunc, şi făgăduindu-se ca, dacă vor câştiga dorirea, îndată vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel născut. Şi aşa a născut pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăcătoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oară a lui Adam cel căzut şi a sculării şi a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare Maria.
Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o pe ea în ziua de astăzi în Templu. Şi plinindu-şi făgăduinţa au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o dată pe an intra. Şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu Celui ce după puţin avea a Se naşte dintr-însa spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Deci acolo a rămas Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se şi dumnezeieştii arătări, până ce s-a apropiat vremea dumnezeieştii Bunei Vestiri şi a descoperirilor celor cereşti şi mai presus de fire care i s-au arătat ei. Că a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca să înnoiască de a doua oară lumea cea stricată prin păcat. Atunci Născătoarea de Dumnezeu, ieşind din Sfintele Sfintelor, a fost dată lui Iosif logodnicului, ca acela să-i fie păzitor şi martor al fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel.
Predica la Intrarea Maicii Domnului in Biserica
( 21 noiembrie ) de Părintele Ilie Cleopa.
In biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu,
ceea ce esti usa cereasca, deschide noua usa milei tale (Slujba Utreniei)
Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Troparul
Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu si propovaduirea mintuirii oamenilor, in Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arata si pe Hristos mai inainte Il vesteste. Acesteia si noi cu mare glas sa-i cintam: Bucura-te plinirea rinduielii Ziditorului.
Am pus troparul sarbatorii de azi mai inainte de predica, pentru ca in el dumnezeiestii Parinti au adunat invataturile acestui mare praznic imparatesc. Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfint aduna pe scurt ori viata acelui sfint, ori insemnatatea acelui praznic despre care se vorbeste. Deci precum ati auzit, inceputul troparului este: "Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu". Intrarea Maicii Domnului in Biserica a fost primul semn din rinduiala bunavointei lui Dumnezeu de a mintui neamul omenesc. Dar sa vedem in ce fel s-a implinit acest semn, in ce fel s-a desfasurat el si cum s-a aratat pe pamint aceasta bunavointa a lui Dumnezeu de a mintui lumea prin nasterea Maicii Domnului si prin intrarea ei in Biserica.
Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica
Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. "Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii".
Deci, aducindu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cind Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarit sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gindind acestea, au adunat in Nazaret - orasul in care traiau - rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfintul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfinta Ana era din neamul lui Aaron.
Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o virsta cu dinsa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfinta pina la Ierusalim cu faclii aprinse in miini, cu cintari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergind trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cintau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfinta Sfintelor, zicind asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul - adica Dumnezeu - frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfinta Sfintelor.
Si mergind ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: "Unde merge aceasta adunare?" Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atit de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfinta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cintau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cintari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cintind si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.
Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamint, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamintului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cintau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfinta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se cinta in Biserica, la condacul praznicului: "Preacurata biserica a Mintuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului... Acesta este cortul cel ceresc". Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rind, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dinsa calatorea harul Duhului Sfint, fiind umbrita si plina de puterea Lui.
Cind au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul robiei babiloniene, era o biserica foarte frumoasa, caci se minuna oarecind Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte, dupa numarul celor 15 psalmi, pe care preotii si levitii ii cintau cind intrau la slujba. La fiecare treapta ce urca in biserica se cinta cite un psalm din psalmii treptelor, dupa cum ii vedem pina astazi in Psaltire. Cind a ajuns Fecioara Maria la aceste 15 trepte, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana voiau sa o duca de mina, ca pe o copila ce nu poate pasi pe trepte. Dar, fiind intarita de harul Duhului Sfint, ea s-a desprins din miinile parintilor si de ceata fecioarelor care o conduceau cu faclii aprinse si cu cintari, si a inceput sa urce ca o porumbita nevinovata peste toate treptele, ca o pasare a raiului, si a ajuns la treapta de sus unde erau preotii imbracati in vesminte de aur impreuna cu proorocul Zaharia.
Urcindu-se Fecioara, s-au mirat preotii si tot poporul cum o copila de trei ani a putut sa urce treptele asa de usor ca si cum ar fi zburat. Apoi luind-o in brate marele prooroc Zaharia, care era si arhiereu si caruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este aceasta dumnezeiasca prunca, a dus-o in biserica si, dupa ce a inchinat-o, a facut un lucru cu totul neobisnuit si cu totul neingaduit de Legea Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu in sfinta unde intrau preotii, ci dupa a doua catapeteasma, in Sfinta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu aur si heruvimii care umbreau altarul si masa si toiagul lui Aaron care infrunzise si sarpele cel de arama si celelalte lucruri sfinte ale lor.
Si s-au adunat toti preotii si nu numai ei, ci si ingerii si cu totii s-au minunat, cum se poate sa intre o copila in Sfinta Sfintelor si cum a indraznit Zaharia sa aduca pe cineva in Sfinta Sfintelor unde preotii nu aveau voie sa intre si nici arhiereul nu putea sa intre decit o data pe an, dar si atunci nu fara jertfa de animale si stropind altarul si jertfelnicul cu singe pentru curatirea lui si a poporului.
Deci, acolo unde arhiereul nu indraznea sa intre decit o data pe an, acolo a dus-o pe Sfinta Fecioara, cum s-a cintat astazi la axionul praznicului, care zice ca "ingerii, vazind intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spaimintat, cum o fecioara, o copila, a intrat in Sfinta Sfintelor...!" Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, stia cine este aceasta copila. Preotii Legii Vechi insa nu stiau ca aceasta copila va fi maica Arhiereului Celui Mare, care "va strabate cerurile", cum zice Sfintul Apostol Pavel, si va impaca lumea cu Dumnezeu Tatal, si se va jertfi pe Sine, aducindu-Se jertfa o data pentru totdeauna, pentru mintuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-14).
Zaharia stia, ca prooroc, ca aceasta copila este mai sfinta decit Sfinta Sfintelor, pentru ca ea va purta in sine, pe Acela Care sta in Sfinta Sfintelor, cea nefacuta de mina, in ceruri, pe Arhiereul bunatatilor celor viitoare, cum zice Sfintul Apostol Pavel. De aceea au adus-o in Sfinta Sfintelor. Iar dupa ce s-a inchinat jertfelnicului celui de aur si la sicriul legii Domnului, au luat-o si au dus-o in casa fecioarelor si a locuit acolo impreuna cu ele 12 ani. Numai rugaciunea o facea in Sfinta Sfintelor.
Dar cum a trait Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese refacut de Zorobabel, avea in jurul lui 90 de camere, cum arata vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, in partea de jos, erau destinate vaduvelor care isi duceau vaduvia in curatenie, in post si rugaciune si erau pururea in templu. Asa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aser si alte multe vaduve care petreceau si se hraneau din venitul templului si slujeau la curatenie si la toate trebuintele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere in care locuiau nazoreii, un fel de calugari ai Legii Vechi, care traiau necasatoriti, asemenea calugarilor de astazi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere unde petreceau fecioarele templului.
Toti credinciosii care voiau sa pastreze fetele lor curate pina la maritat, le aduceau la templul lui Solomon si le dadeau sub ingrijirea preotilor si arhiereilor, sa petreaca in rugaciuni si cintari, cosind vesminte si broderii si spalind si curatind templul. Intr-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioara Maria si a dat-o in mina fecioarelor celor mai in virsta. Fiind foarte luminata de Duhul Sfint aici a invatat Fecioara Maria toata Scriptura, precum si lucrul de mina, asa cum invata si Sfintul Ghermano. Si se mirau fecioarele celelalte de istetimea si de curatia mintii ei, caci a deprins indata toata dumnezeiasca Scriptura si tot lucrul miinilor, cel mai gingas si mai curat pentru folosul templului. Si era iubita de toti pentru intelepciunea ei.
Despre nevointa ei ingereasca in templu ne spun sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti parinti bisericesti, ca Fecioara Maria priveghea de seara pina dimineata in Sfinta Sfintelor, cugetind adinc si rugindu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii. Acolo se ruga pentru mintuirea intregului neam omenesc. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea pina la al noualea, cind se ducea la locasul fecioarelor si incepea lucrul miinilor. Insa, cum spun Sfintii Parinti, pururea era in rugaciune si cugetare la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea. Seara la ora sase venea Arhanghelul Gavriil si-i aducea Fecioarei Maria hrana ingereasca din cer in Sfinta Sfintelor. Asa s-a hranit ea timp de 12 ani, nu cu hrana paminteasca, ci numai cu hrana cereasca adusa de Arhanghelul Gavriil.
Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori il vedea si se minuna foarte, cum un inger din cer vine s-o hraneasca pe aceasta copila, sa-i aduca o data pe zi impartasire ingereasca si cugeta intru sine: "Oare ce are sa fie aceasta Fecioara aleasa de Dumnezeu?" Isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit un popor intreg in pustie cu mana; isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii sa-i aduca de doua ori pe zi hrana. Isi aducea aminte Zaharia ca Dumnezeu a hranit pe Daniil in groapa cu lei, dar n-a venit nici un inger, ci a rapit ingerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu piine si zeama, cum spune Scriptura, si l-au dus sa hraneasca pe Daniil in groapa leilor, cind acesta striga: "Adu-Ti aminte de mine, Dumnezeule, ca am flaminzit!" Dar de aceasta fecioara nu se dumirea, ca nu venea sa-i aduca piine paminteasca, nici carne ca lui Ilie, ci ii aducea hrana ingereasca.
Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfinta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de intelepciune. Era ca un serafim pentru ca ardea cu dragoste necontenita pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zamislit-o in pintecele sterp al mamei sale. Inima ei era in cer, iar trupul ei curat era in Sfinta Sfintelor, ca un inger cuvintator si dumnezeiesc careia ii slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neincetat in rugaciunea inimii si Il odihnea pe Dumnezeu in gindirea ei cu lacrimi si extaz. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mintuitorului lumii, pe Care nu-L incape cerul si pamintul.
Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Evanghelia cu Marta si Maria
V-ati pus intrebarea pentru ce s-a citit astazi evanghelia cu Marta si Maria si pentru ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeste altceva? Iata de ce dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au rinduit toate evangheliile si apostolii de peste an si toate cintarile bisericesti dupa lucrarea si insemnatatea fiecarui praznic, in asa fel, ca sa se dezvaluie prin toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfint, viata acelui mucenic sau cuvios. Prin evanghelia de astazi se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfinta si Preacurata, si-a ales partea cea buna (Luca 10, 42).
Si care este partea cea buna in viata crestinului? Pe toata fapta buna trebuie s-o insotim cu rugaciunea, dupa cum ne invata si marele Apostol Pavel in epistola catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar si Mintuitorul zice in Sfinta Evanghelie: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si Sfintul Apostol Petru zice: Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautind pe cine sa inghita (I Petru 5, 8) Si Sfintul prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvinta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda lui in gura mea (Psalm 33, 1).
Iata pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca sa ne invete pe toti ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei, cum spune Mintuitorul catre Marta: Marto, Marto te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria (care statea la picioarele lui Hristos) partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea! (Luca 10, 41-42).
Fratilor, daca am alege partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Fecioara in Sfinta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gindire de Dumnezeu ca dinsa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii din cer; dar noi ne punem nadejdea mai mult in miinile si in priceperea noastra. Dar iata ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc (Ieremia 17, 5). In alt loc zice: Nebun este acela care saruta miinile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine. Te-au hranit miinile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea o boala, ai fi putut face ceva cu miinile si cu priceperea ta? La fel si psalmistul zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim mai intii in Dumnezeu si apoi sa lucram cu cinste, cu dragoste si cu dreptate, ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu vrea sa lucreze, acela sa nu manince (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie sa fie insotit de rugaciune, sa fie inceput si terminat cu rugaciune si cu gindul la Dumnezeu si atunci toate vor fi cu spor.
Iubiti credinciosi,
Astazi Fecioara Maria a fost adusa la Ierusalim, in biserica Domnului sa se roage, sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ingerii, sa se indumnezeiasca, sa se faca biserica vie a Duhului Sfint, sa se pregateasca pentru a naste pe pamint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii.
Maica Domnului s-a nascut prin rugaciune, a petrecut 12 ani la templu numai in post, in rugaciune si in neintinata feciorie. Ea si acum se roaga neincetat in bisericile noastre, impreuna cu toti sfintii, pentru noi, pentru mamele si copiii nostri, pentru toti cei ce cred in Dumnezeu si iubesc poruncile Lui. Maica Domnului sta in genunchi inaintea Preasfintei Treimi si se roaga impreuna cu ingerii si cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea pacatelor si mintuirea tuturor oamenilor.
Sa ne rugam si noi, fratilor, lui Dumnezeu impreuna cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Sa venim cit mai regulat la Sfinta Biserica, mai ales in Duminici si sarbatori. Sa ascultam cu evlavie sfintele slujbe, sa ducem viata curata pe pamint, sa ne iubim unii pe altii si sa iertam, ca sa fim iertati.
Maica Domnului ne invata cum sa ne rugam, cu cita evlavie trebuie sa mergem la biserica si in ce chip sa traim pe pamint ca sa dobindim imparatia cerurilor. Sa laudam deci pe Nascatoarea de Dumnezeu si sa rostim cu credinta aceasta scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, mintuieste-ne pe noi!" Amin.
Parintele Ilie Cleopa -
Despărţirea de omul cel vechi
Poate va intrebati de ce am ales acest titlu. Nu este vorba de o despartire a sufletului, de o despartire propriu zisa ci doar de o lepadare de pacate, de greseli, o inlocuire a firii noastre celei desarte cu o fire induhovnicita, luminata. “V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou” (Coloseni 3:9 10). Cum arata aceasta “haina” a omului cel nou? In ce consta transformarea?
,,Omul cel nou trebuie sa se imbrace cu viata cea noua.”
Unii confunda aceasta cu o transformare, o schimbare a fizicului. Ei bine, de data asta, nu fizicul este cel care conteaza. ,,Omul cel nou” nu este identic cu vestimentatie noua, coafura etc… Aici totul se petrece in interiorul nostru. Vorbim despre o ,,haina” launtrica. Si pentru a se intampla intradevar cu noi ceva, trebuie sa ne despartim de omul cel vechi. Sa ne despartim de obiceiurile, faptele, pacatele pe care le savarsim. Sa ne despartim de omul cel cazut…sa alungam necredinta si toate cele ce duc spre moarte, si nu spre Viata Vesnica. Hristos e Viata. Ca sa avem si noi Viata, va trebui sa fim in El. A fi „in Hristos” înseamnă a fi în cea mai intimă comuniune cu Hristos. Dupa cum stiti, Sangele Sau ne curata de pacate astfel incat putem de fiecare data sa incepem o viata intru El.
Sfântul Pavel explica ideea comuniunii de viată si a legăturii interioare a crestinului cu Iisus Hristos, în care se miscă întreaga existentă a credinciosului si din care trebuie să izvorască tot ceea ce săvârseste el. Omul cel nou este omul restabilit prin Hristos în conditia religios-morală pe care o definea înainte de păcatul lui Adam, este omul care reintră în ascultarea de Dumnezeu; este omul care consimte cu intentie dumnezeiască din momentul creării, care l-a vrut să fie spre lauda măririi Sale. Drept aceea, pentru a dobandi “haina” omului cel nou trebuie sa ne omoram madularele noastre cele pamantesti.(Coloseni 3:5)
,,Ce înseamnă să ne omoram mădularele? Să ucidem sau să nimicim omul cel vechi, îndreptându-ne prin înfrânare. Sfântul Ioan de Kronstadt ne sfătuieşte: „Nefericit este cel ce iubeşte fără de măsură plăcerile vieţii, cel ce s-a înconjurat de toate plăcerile cu putinţă. Se va feri de orice neplăcere, va deveni fără de bărbăţie şi nerăbdător; însă viaţa creştinului este numai neplăcere, o cale aspră şi îngustă, o cruce, care cere mare răbdare, în nenumărate neplăceri. Pentru aceasta, luptătorule creştin, nu căuta mângâieri în sălaşul tău şi în cele dimprejur; nu iubi plăcerile acestei lumi, ci iubeşte-L pe Hristos, purtătorul de cruce. Îndură neplăcerile, şi obişnuieşte-te cu ele. (…) Trebuie să ne omoram trupul, cu multele sale pofte, şi patimile pe care le avem prin înfrânare, nevoinţă şi rugăciune; iar nu să-1 aţâţăm pe el și poftele sale, prin din gura lor.
Mai mult, spune Sf. Pavel, creștinii să nu slobozească mânie, iuțime, răutate, hulă, cuvânt de rușine din gura lor. Creştinii – ca să limpezim acest mesaj – nu trebuie să se lase cuprinşi de o mânie nedreaptă sau nepotrivită, nu trebuie să nutrească vrăjmăşii, nu trebuie să caute răzbunare sau să uneltească spre a face rău altora, nu trebuie să-L înjure pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, nu trebuie si folosească un limbaj murdar. Pe scurt, creştinul ortodox trebuie să se stăpânească în tot ceasul, cu grijă faţă de vrednicia sa şi a celorlalţi copii ai lui Dumnezeu.”(citat Pr. James Thornton) -
EXTRAORDINAR!!!!!!!!!!!!!!!!!
--------------------------------------------------- ------------------------------
http://netlog.com/angel_elianeDeliaDeliaangel_e...- angel_eliane Dr. Octavian Udriste, romanul care a descoperit gena marker ancestrala si originea cancerului
http://foaienationala.wordpress.com/
Ar fi putut sa obtina premiul Nobel pentru una din cele mai mari descoperiri ale acestui secol: gena marker ancestrala si originea cancerului. Chiar daca a publicat cateva carti pe aceasta tema si a salvat mii de bolnavi incurabili, dr. Octavian Udriste a murit sarac si dispretuit de toata floarea cea vestita a lumii stiintifice romanesti. In urma lui a ramas o arhiva impresionanta.. Nimeni nu pare interesat sa o cerceteze. Lespedea grea a uitarii ingroapa nu doar o munca de o viata, ci si speranta ca boala neagra a secolului poate fi pusa la zid.
A fost cel mai bun student al profesorilor Victor Papilian, Iuliu Hatieganu, Victor Preda si Grigore Benedeto.Inca din anii 60, a intuit originea cancerului si chiar aparitia ingineriei genetice, starnind interesul unor renumiti cercetatori din strainatate: prof. Roger Weil, prof. Ervin Haas, G. Mayer. In tara, cartile si conferintele lui s-au izbit de zidul moale si impenetrabil al ostilitatii, al invidiei dusmanoase.
Era convins ca facuse o descoperire epocala. Patimas si rebel, cum era de obicei, explica medicilor oncologi adunati intr-o modesta sala din strada Berzei, teoria lui privind cauza cancerului: gena marker ancestrala. Deja publicase mai multe studii pe aceasta tema, iar tratamentul sau dadea primele rezultate certe, verificate prin analize de laborator. Nu era suficient. Tot mai ostila, sala fremata intr-un murmur dezaprobator. Ceea ce explica dr. Octavian Udriste parea o blasfemie stiintifica, o ratacire trufasa, imposibil de acceptat. Pierzandu-si rabdarea, cineva din sala l-a intrerupt, strigand sub privirea incurajatoare a colegilor: “Arata-ne la microscop gena si o sa te credem!”. In cateva minute, sala s-a transformat in tribunal – amestec de acuze si vorbe grele: nebunie, amatorism, inconstienta. Doctorul Udriste nu s-a lasat nici el. Insultele curgeau de o parte si de alta, dar batalia era pierduta. “Arata-ne gena!”, continuau sa strige oncologii, stiind ca acest lucru era cu neputinta pentru un simplu medic de provincie. Dr. Udriste trebuia sa se recunoasca invins. Toate acestea se petreceau in 1969. In 1981, lumea stiintifica mondiala anunta cu entuziasm prima fotografiere a unei gene. Era prea tarziu. Teoria doctorului Octavian Udriste fusese deja data uitarii. Meritele lui, de asemenea.
“Bolile trupului pornesc de la suflet”
Calimanesti, strada Tudor Vladimirescu nr. 48. O casa inalta, cu pridvor taranesc si vita de vie, rasare dintr-o mare de flori. Aici a trait dr. Udriste. Aici s-a retras, in sihastria pazita astazi de d-na Elena, sotia sa. Aici a fugit, in uitare si liniste, transformandu-si biroul intr-o chilie plina de icoane si carti. “Cateodata, imi vine sa bat la usa. Am senzatia stranie ca doctorul este inca aici, cufundat in lectura si meditatie. Citea enorm. Desi traia in provincie, era la curent cu toate noutatile medicale care-l interesau. Adesea, adormea cu capul pe masa, reluandu-si munca dupa cateva ore de somn.” Doamna Elena Udriste deschide usile unui dulap care ocupa un perete intreg. Zeci de dosare, scorojite si legate cu sfori de diferite culori, manuscrise aranjate meticulos intr-o ordine secreta, desavarsita: “Genele raului”, “Biodetectia”, “Schema corporala”, “Spirala”, “Imaginea biomotoare”, “Filtrul subcuantic”, “Microspirala biologica”, “Vederea lui Dumnezeu”. O arhiva formidabila, necercetata pana acum de nimeni. Munca lui de o viata. O cazuistica imensa. Nume, diagnostic, tratament si rezultate. De la primele ore ale diminetii pana seara tarziu, statea cu bolnavii pe terasa umbrita de o iedera imensa. Se lupta cu moartea, indarjit si disciplinat ca un ostas. Nu o facea pentru bani. Mai presus erau mila crestina si curiozitatea stiintifica. Teoria lui despre gena marker ancestrala avea nevoie de confirmari.
“Doctorul era asaltat de bolnavi”, isi aminteste Elena Udriste. “Veneau chiar daca, inca de pe peronul garii, li se spunea ca doctorul a murit, ca e arestat sau ca e un escroc, un balneolog marunt, fara prea multa stiinta de carte. Erau cazuri disperate, oameni cu metastaze, in ultima faza a bolii. Doctorul ar fi vrut sa fie lasat in pace, sa-si duca la bun sfarsit teoria pe care o incepuse. A ajuns la tratament, fortat fiind de oameni. Totul a inceput dupa prima lui carte publicata si un articol aparut in revista “Albina”. Un anume domn Vladulescu a venit la Calimanesti, spunand: “Nu se poate. Trebuie sa ma ajuti. Daca ai descoperit originea bolii, trebuie sa controlezi si efectul”. Acest Vladulescu avea polipoza vezicala. Suporta cumplite cauterizari lunare, dar fara nici un efect. Ezitand, cu inima cumva indoita, doctorul a inceput un tratament pe baza de rostopasca. Rezultatele au fost uimitoare si asta l-a convins. Era pe drumul cel bun.”
Cand vorbeste despre el, d-na Udriste ii spune si acum, cu infinita tandrete si respect: Doctorul. “Avea o personalitate teribila, covarsitoare. Ardea ca o valvataie incendiara. Adeseori, la sfarsitul mesei, nici nu mai stia ce mancase.” Gandul lui era mereu la descoperirea pe care o facuse – o teorie pe cat de simpla, pe atat de complicata. Cancerul e o boala nu a celulei, ci a informatiei continute in ea. Daca formele canceroase sunt declansate de o gena ancestrala naturala (cea a cresterii) scapata de sub control, tratamentul trebuia sa fie tot natural. Precaut si evitand generalizari pripite, constata ca la baza declansarii cancerului stateau stresul, proasta alimentatie, slabirea sistemului imunitar, poluarea si fumatul – asa-zisii “spini iritativi”. Orice tratament incepea cu o discutie de cel putin o ora. Bine individualizat, remediul avea la baza cunoasterea bolnavului. Ca sa controleze efectul, trebuia sa afle cauza – ce anume slabise sistemul imunitar. Nu era impotriva tratamentelor alopate, nici a citostaticelor, dar facea adevarate crize de revolta cand auzea de punctii. I se parea o crima sa risipesti in intreg organismul o gena canceroasa, aflata in primele faze ale bolii. Nu-si facea iluzii si, adeseori, spunea ca tratamentul e de drum lung, ca boala poate fi oricand reactivata, ca tratamentul trebuie urmat si reluat pentru foarte mult timp. Obligatorii erau schimbarea alimentatiei, a stilului de viata si, nu in ultimul rand, crearea unei atitudini pozitive. “Multe pornesc de la psihic”, zicea el. “Aceasta cumplita boala se invinge cu optimism si cu vointa de a trai.” Structura profund religioasa, doctorul stia prea bine puterea rugaciunii si a credintei, efectul meditatiei si al linistirii sufletesti. “Pana si aspirina trebuie luata crezand in efectul ei”, zicea el adesea. Era cu adevarat un terapeut crestin. “Bolile trupului pornesc de la suflet, spunea, de la nelinistea pacatului nespovedit, de la departarea de Hristos.” Intamplare sau nu, cele mai spectaculoase rezultate le-a obtinut cu oamenii simpli, din Moldova, oameni senini si cu frica de Dumnezeu.
Adeseori, doctorul se amuza, povestind cum Ilie Damian, un taran din Poduri – Moinesti, isi punea fisa tratamentului pe perete, in rama, langa icoana Maicii Domnului, iar cand mergea la prasit, isi tinea sticla cu decoct de rostopasca in pamant, sa nu o vada cumva soarele si caldura sa distrugatoare. Intr-un an, era sanatos si bun de munca. Metastazele hepatice (confirmate de biopsie) disparusera miraculos.
“Sa nu ne ingreunam si sa postim”
Aparent, tratamentul era complicat. Pe o foaie impartita in sase, erau trecute cele 10-15 ceaiuri in succesiunea lor: dimineata, pranz si seara; inainte si dupa masa. Ceaiuri de tot felul- de la tataneasa la coada-soricelului, de la rostopasca la galbenele. Urmau apoi medicamentele, si ele numeroase, spre revolta medicilor oncologi, care strigau: “Otraveste organismul cu medicamente”. Uitau sau voiau sa uite ca aceste medicamente erau in majoritatea lor extracte naturale: silimarin (armurariu), difebion (afine), anghirol, tarasin sau valeriana. La acestea adauga miopeptidul (extract din miocard de vitel), o miraculoasa contracarare a efectelor chimioterapiei; medicamente care sa regenereze celula hepatica, diamalinul (bazat pe vitamina A acida), polidinul sau formidabila coenzima Q10, pe care abia apucase sa o experimenteze. Deosebit de importanta era si dieta – sucul de morcovi, fructele, eliminarea carnii de porc, despre care zicea ca are unde cuantice lungi, toxice pentru organism. El insusi experimenta virtutile alimentatiei naturale, respectand indemnul Bisericii: “Sa nu ne ingreunam si sa postim”. Renuntase la fumat, dupa ce intr-o perioada ajunsese la 3-4 pachete de tigari pe zi. Nu mai manca deloc carne, iar legumele si le cultiva singur, in gradina. Manca o data pe zi si niciodata nu-i lipsea usturoiul la masa. Efectele energizante ale acestei diete erau formidabile. Imperativ, sfatuia si pe ceilalti sa faca la fel.
De fapt, tot secretul doctorului Udriste statea in individualizarea tratamentului. De regula, femeile cu cancer de san aveau probleme ginecologice: anexite, tulburari ovariene etc. Intai trata bolile adiacente si apoi incepea ofensiva anticanceroasa. Se indigna peste poate vazand ca un bolnav cu leucocitele scazute urma tratament cu citostatice. Intai ii trata anemia si apoi se ocupa de boala propriu-zisa.
Cele mai bune rezultate le-a avut in cancer de san sau pulmonar, in maladia Hodgkin. Nu se entuziasma si nici nu-si gasea merite deosebite atunci cand obtinea rezultate. “Eu nu vindec”, repeta el adesea. “Eu doar tin boala sub control. Numai Dumnezeu vindeca cu adevarat.” Desi a luptat toata viata sa i se recunoasca meritele stiintifice, in sinea lui nu avea nici urma de trufie sau (si mai grav) de resentiment. Era ortodox pana in ultima lui fibra si, citind scrierile Sfintilor Parinti, gasea confirmarea teoriei lui: daca energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt informatie pura, cancerul este tulburarea acestei informatii, ispitirea ei. Remediul nu putea fi decat curatirea, apropierea de Dumnezeu si de natura. Mai mult chiar, era convins ca exista un tratament ortodox de reechilibrare matriceala. Nu intamplator, la prima consultatie ii intreba pe bolnavi: “Cand te-ai spovedit ultima data?”. Pe multi i-a intors la dreapta credinta, cu mult folos medical: cele mai spectaculoase vindecari le-a facut la cei credinciosi. Avea nevoie de conlucrare. Tratamentul sau era o combinatie de lupta personala, de pricepere medicala si de experiment. Urmarea fiecare detaliu al bolii. Nimic nu era lasat la voia intamplarii. Asa a descoperit ca vitamina C accelera cancerul pulmonar, ca multi bolnavi aveau mari probleme hepatice si hormonale. Visa o clinica de recuperare oncologica, un spatiu medical aflat undeva intr-o manastire, cat mai aproape de Dumnezeu, de rugaciune. Nimeni nu l-a luat cu adevarat in seama. Munca lui de-o viata e ingropata si acum intr-un dulap prafuit.
Speranta continua
Singurul om care ii poate continua tratamentul este sotia sa. Mai bine de 20 de ani i-a fost colaborator apropiat. Cunoaste toate retetele doctorului si micile secrete ale terapiei. Ca asistenta medicala, l-a ajutat mult si l-a inteles. S-a format langa el si acum incearca sa-i duca mai departe tratamentul, neputand sa-i refuze pe oamenii disperati care ii bat la poarta. A obtinut rezultate uimitoare, dovada numeroasele scrisori de multumire: Emilia Nicolae din Buzau, Scramnic Stana din Bucuresti, Hila Elena din Sibiu, Rodica Bulete din Focsani, Maria Burligoi din Onesti. Oameni carora medicii nu le mai dadeau de trait decat cateva saptamani sunt si astazi in viata, putand oricand confirma virtutile tratamentului Udriste.
In total, doctorul a vindecat 3000 de oameni – o cazuistica enorma. Vazand lumea asteptand disperata zile intregi la poarta casei, ofta a revolta si neputinta, zicand: “Doamne, e prea multa suferinta. Singur nu o pot dovedi. Ajuta-ma!”.
Ceea ce a facut dr. Udriste pentru oameni nu e istorie, cum s-ar crede. Multi din pacientii lui traiesc si pot da marturie si astazi. Stanescu Dumitru din Bucuresti, diagnosticat cu un cancer pulmonar in ultima faza, este si acum, dupa 17 ani, in viata.
Suferind de rectita radica radiata, Maria Tuclea din Lugoj a fost scoasa pe brate din spital, fara a i se mai da nici o sansa. Ca o ultima incercare, rudele au adus-o mai mult moarta decat vie la dr. Udriste. Acum se bucura de nepoti si se pregateste de pensionare.
Alexandra Kis din Bucuresti avea o tumora la gat cat oul de gaina. Dupa doar 3 luni de tratament, tumora a disparut pentru totdeauna. La fel de miraculos s-a vindecat Sandu Marin din Craiova. Avand o forma agresiva de cancer osos, dr. Udriste l-a avertizat ca tratamentul trebuie sa dureze cel putin doi ani. Dupa doar cateva luni, s-a prezentat la spital, unde chirurgul ortoped il programase pentru operatie la sold. Nu a mai fost cazul. Privind rezultatul analizelor, chirurgul a ramas uluit, zicand: “Ce ai facut Sandule? Nu mai trebuie operatie. Osul e complet refacut”.
“Draga mea, daca ai sti cat sunt de aproape…”
Trecute atent si meticulos in fise si dosare, toate cele 3000 de cazuri pot da oricand marturie despre inegalabilul tratament Udriste. Cifrele sau descrierea monoton incifrata a bolilor poate ca nu spun mare lucru unui nespecialist. Cu adevarat graitoare este recunostinta celor vindecati de doctor. Sandu Constantin – un tanar bolnav de Hodgkin – vine an de an la mormantul doctorului cu o floare. Plange si mangaie crucea, convins ca fara tratamentul Udriste, astazi n-ar mai fi fost in viata.
Cu acelasi preaplin de multumire, Vasile Deac din Cugir vine la cimitir, de Sfanta Treime, impreuna cu sotia si cei doi copii. Varsa o lacrima de recunostinta, vorbind despre doctor ca despre binefacatorul intregii familii. Fara dr. Udriste n-ar mai fi cunoscut niciodata bucuria de a fi impreuna.
Sotia doctorului Udriste, Elena Udriste, impresionata de disperarea bolnavilor, a continuat sa ofere, la randul ei, sfaturile terapeutice ale doctorului, initiata fiind chiar de acesta, in ani si ani de truda in echipa.
Desi a refuzat pe multi, d-na Elena a mai adaugat cateva cazuri la lunga lista de vindecari ale doctorului. Cel mai impresionant a fost cel al unei tinere de 27 de ani, diagnosticata cu Non Hodgkin, cu multiple metastaze pulmonare si hepatice. A ajutat-o Dumnezeu, dar si “Formula As”, cata vreme tanara a trecut pe langa un chiosc de ziare si, cumparand revista, a gasit acolo articolul dedicat doctorului Udriste. Asta i-a dat curaj si speranta. A venit la Valcea, a urmat cu mult sarg tratamentul si acum isi creste fetita, cu bucuria celui ce pare a se fi nascut a doua oara.
Atat cat poate, Elena Udriste urmeaza calea sotului ei, dar isi da seama ca e prea putin. In ultimii ani, doctorul avusese o revelatie. Pomenea despre “fiola anticancer”, repetand de mai multe ori: “Draga mea, daca ai sti cat este de simplu, cat sunt de aproape…”. Doamna Elena Udriste e convinsa ca secretul acestei “fiole” se ascunde in imensa lui arhiva. Se ofera sa o puna, fara nici o pretentie materiala, la dispozitia unui centru de cercetari oncologice, a unor specialisti. Singura nu poate face mare lucru. “Am firul rosu, drumul de urmat, dar nu am fundamentul stiintific”, ne spunea ea cu amaraciune, neintelegand tacerea si lipsa de reactie a celor care au cunoscut, intr-un fel sau altul, cartile lui Octavian Udriste. In urma primului articol aparut in “Formula As”, a contactat-o cineva din Italia, de la un mare institut oncologic. Entuziasmata, persoana respectiva a facut o multime de promisiuni, dar de atunci nu a mai dat nici un semn de viata. E dureros sa vezi cum, si dupa moarte, opera doctorului e in continuare marginalizata, privita ca o fantezie neserioasa, o ratacire stiintifica. Chiar daca va fi fost inca departe de adevarata tratare a cancerului, arhiva lui trebuie sa contina secrete importante – posibile capete de drum pentru cercetari ulterioare. Miza e uriasa. Nu e vorba de reabilitarea memoriei unui om profund nedreptatit de colegi si de intamplarile vietii. E vorba de ceva mult mai important – de recastigarea sperantei.
Invitat la cateva congrese internationale, dr. Udriste ar fi putut ramane in strainatate, unde i se ofereau laboratoare si fonduri impresionante pentru a-si implini ideile. A preferat sa ramana in tara, dominat de sentimente greu de inteles pana si de cei mai infocati romani. Voia cu toata ardoarea sa-si vada implinita teoria si, in acelasi timp, nu accepta ca aceasta posibila descoperire sa nu apartina intru totul compatriotilor sai.
Trebuie sa-l fi durut enorm vestea ca microbiologii americani Harold R. Varmus si Michael Bishop au luat in 1989 premiul Nobel, confirmand in laborator ceea ce el descoperise teoretic cu 14 ani inainte: gena ancestrala a cancerului. Va gasi puterea sa-si continue cercetarile si sa se imbarbateze, zicand: “Am studiat pentru om si nu pentru premii”. Sase ani mai tarziu, dr. Octavian Udriste se va stinge din viata precum a trait – dispretuit de confrati pentru indrazneala de a propune medicinii o alta cale: sinteza dintre terapie si religie, dintre vindecarea trupeasca si cea sufleteasca. Se va stinge, iertand pe toata lumea si smerindu-se ca un ascet: “Am fost un suspin al nimicului”. In noaptea mortii, desi parea perfect sanatos, s-a sculat, s-a ras, s-a imbracat cu hainele cele bune, dupa care s-a asezat pe marginea patului asteptand. In treacat fie spus, doctorul avea o superstitie: era convins ca toate intamplarile faste din viata lui i s-au petrecut intr-o zi de marti, 13. Spre dimineata va muri, cugetand cu voce tare ca “Moartea e ca inserarea”. Era o zi de marti, 13. Chiar de Sfanta Treime, sarbatoarea cea mai draga lui.
Articol de Sorin Preda -
DUMINICA A 25 A DUPĂ RUSALII
DUMINICA A 25 A DUPĂ RUSALII
ÎNCEPUTUL POSTULUI NAŞTERII DOMNULUI
Duminica a 25-a dupa Rusalii
- Pilda samarineanului milostiv -
Ev. Luca 10, 25-37
Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
Despre ispitire şi făţărnicie - Predica Părintelui Ilie Cleopa
Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:
Învăţătorule ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)
Iubiţi credincioşi,
Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).
Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).
Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).
A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.
Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.
După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).
Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.
Iubiţi credincioşi,
Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.
Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.
Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima omului, zicînd: Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).
Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).
Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege următoarele: întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al treilea, că oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea.
Să arătăm cîte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea aproapelui.
Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.
Nu auzim în Sfînta Scriptură, zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie tîlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).
Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit decît voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.
De aceea şi Sfîntul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).
În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii şi cei ce au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos.
Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).
Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii făţarnici zic: "Doamne, Doamne", dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora" (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).
Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).
Iubiţi credincioşi,
În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vînzător al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic intrînd satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă răutăţile mai sus arătate, era şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.
Iuda cel viclean şi făţarnic, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).
Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, "Bucură-te, Învăţătorule!" şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).
Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi iubitor de argint.
Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte, ca să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.
Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.
A inceput Postul Craciunului - Postul Nasterii Domnului
A inceput Postul Craciunului - Postul Nasterii Domnului
Incepand de astazi, 15 noiembrie, crestinii ortodocsi intra in Postul Craciunului. Acest post, primul din anul bisericesc si ultimul din anul civil, se incheie pe 24 decembrie. Prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, cand acesta astepta sa primeasca cuvintele lui Dum¬nezeu scrise pe lespezile de piatra ale Tablelor Legii. Astfel si cresti¬nii, postind 40 de zile, se invredni¬cesc sa primeasca pe Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si nascut din Fecioara Maria.
Cum trebuie sa postim
Ca modalitate de postire, Postul Nasterii Domnului este de asprime mijlocie (ca si al Sfintilor Apostoli). Dupa randuiala din pravile, in timpul acestui post, in manastiri sa ajuneaza lunea, miercurea si vinerea, pana la Ceasul IX (circa 3-4 p.m.), cand se mananca hrana uscata sau legume fierte fara untdelemn ; martea si joia se mananca plante fierte, drese cu untdelemn si se bea vin, iar sambata si duminica se ingaduie si peste (afara de rastimpul dintre 20-25 decembrie, cand postul devine mai aspru). Daca lunea, martea sau joia cade serbarea vreunui sfant cu doxologie mare, se dez¬leaga la peste, iar miercurea si vinerea in acest caz se dezleaga la untdelemn si vin, dar se mananca numai o data pe zi. Daca se intampla miercuri si vineri un sfant cu Priveghere, ori hramul bisericii, atunci se dezleaga la untdelemn, peste si vin. Dezlegare la peste se da de asemenea la praznicul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie), in orice zi ar cadea.
Ultima zi a Postului Craciunului
Ultima zi a Postului Nasterii (24 decembrie), numita ajunul Craciu¬nului, este zi de post mai aspru decat celelalte zile : se ajuneaza pana la Ceasul IX, cand se obisnuieste sa se manance, in unele parti, grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului lui Daniel si al ce¬lor trei tineri in Babilon (Daniel I, 5, 8-16). In unele parti se ajuneaza in aceasta zi pana la rasaritul luceafarului de seara, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Nasterea Domnului. Aceasta ajunare aminteste de postul tinut in vechime de catehumenii care, in seara acestei zile, primeau botezul crestin si apoi prima impartasire.
Postul Craciunului - Postul Nasterii Domnului - Randuieli liturgice specifice
In timpul Postului Craciunului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunul Craciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia. -
Ce fel de post îi place lui Dumnezeu?
Postul este un element al vietii de crestin. Insa a posti este putin, trebuie sa stii cumsa postesti, postul nu este o favoare lui Dumnezeu,trebuie sa constientizam ca noi avem nevoie de aceasta, nu Dumnezeu .Pentru unii, postirea consta intr-o ,,renuntare” simbolica la ceva; pentru altii, ea este o respectare scrupuloasa a prescriptiilor alimentare. Dar in ambele cazuri, arareori postirea se refera la intreaga nevointa a postului. Aici, ca oriunde, trebuie mai intai sa incercam sa intelegem invatatura Bisericii referitoare la postire si apoi sa ne intrebam: Cum putem aplica aceasta invatatura in viata noastra?
Ziua postului părăsire de păcate să-ti fie, suflete, şi către Dumnezeu plecare şi apropiere; ca să scapi de prăpastia răutăţii şi să iubeşti numai căile care duc la odihna cea de acolo.“
„Să postim post primit, bineplăcut Domnului. Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea de acestea este postul cel adevărat şi bineprimit.“
„Nu ştiţi voi postul care îmi place? -zice Domnul, Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine“ (Is. 58, 6-7)
În Isaia 58, 6-12, Domnul spune: „Iata postul placut Mie" si pe care ni-l recomanda. Acest fel de post nu vizeaza doar reducerea ratiei de mâncare ci si lepadarea de sine si urmarea Lui. Nu dureaza doar o zi, ci pentru totdeauna, cât traim.
El ne cere sa ne sacrificam, si sa:
Slabim strânsoarea nedreptatii.
Desfacem corzile oprimarii.
Sa-i ajutam pe cei oprimati.
Sa zdrobim orice fel de jug.
Sa ne împartim mâncarea cu cei înfometati.
Sa-i adapostim pe sarmanii ratacitori.
Sa-i îmbracam pe cei despuiati.
Sa ne ajutam familia.
Sa alungam jugul împovararii,
Sa nu cârtim sau sa învinovatim pe altii.
Acest tip de post schimba lumea si atrage dupa sine imense cerinte spirituale, emotionale si mintale, acest fel de post cere spirit de sacrificiu. Iata cum, Dumnezeu, promite sa-i rasplateasca pe cei ce se încumeta sa se sacrifice si sa traiasca în numele saracilor si oprimatilor.
Lumina va veni ca zorile.
Va veti însanatosi grabnic.
Dreptatea va va sta alaturi.
Domnul va va veghea mereu.
Când Îl veti chema, va va raspunde.
Chemati-ma în ajutor, iata-ma.
Lumina voastra se va ridica în întuneric.
Noptile voastre vor fi ca amiaza zilei.
Dumnezeu va va calauzi pasii de-a pururi.
El va va împlini dorintele .
EL va fortifica învelisul vostru.
Veti fi ca o gradina bine îngrijita.
Veti fi ca o primavara fara sfârsit.
Oamenii vostri vor recladi ruinele stravechi.
Voi veti repara si mântui societatea.
Vezi Zaharia 7.8; 8,16-19.
"Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ţi mintea limpede, inima curată, blăndă şi smerită. Iată postul." (Sfăntul Vasile cel Mare) " -
DESPRE POST DE LA PAISIEE
DESPRE POST DE LA PAISIEE
POSTUL CREŞTIN ORTODOX
Este o înfrânare pe un anumit timp, fie parţial, fie definitiv, de la mâncare, băutură, viaţă conjugală, distracţii, vorbire multă şi alte desfătări, cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.
Porunca postului a fost dată în Rai: “Nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Fac. 2, 17), a poruncit Dumnezeu lui Adam şi Evei.
Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum.
Ne-am îmbolnăvit prin neascultare şi trebuie să ne vindecăm prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare).
Cei ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu.
Disciplinarea biologicului, schimbarea traiectoriei tentaţiei, canalizarea energiei înmagazinate în fiinţa noastră pot fi foarte uşor controlate cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe. Deci numai Biserica, prin Sfintele Taine, prin preot, ne poate ajuta.
1. Temeiul scripturistic al postului
Dumnezeu a dat în Rai porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pentru ca omul să practice virtutea înfrânării, care este prima măsură şi condiţie a însănătoşirii morale.
Omul este chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), prin raţiune, voinţă, sentiment (Treimea umană) şi este asemenea lui Dumnezeu prin sfinţenie, care se obţine prin practicarea virtuţilor.
Atunci când omul se înfrânează în ceea ce priveşte mâncarea, el devine stăpânul trupului, nu se mai lasă ispitit de el şi nu mai este robul lui.
Adam, nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe arată că lăcomia pântecelui este primul păcat capital, din care izvorăsc toate patimile. Într-adevăr, îmbuibarea duce adesea la beţie şi lene, iar acestea aprind trupul spre desfrânare.Toate acestea, având nevoie de bani, conduc la furt, înşelăciune, avariţie. Cine nu poate dobândi bani se întristează, se mânie şi invidiază pe cei care au şi, astfel, rezultă păcate mari a căror urmare este moartea sufletească şi trupească.
Postul este, în schimb, spre folosul trupului şi al sufletului, pe care le purifică şi le întăreşte prin harul lui Dumnezeu. Din aceste motive şi legea Vechiului Testament recomandă postul şi arată foloasele lui: “Nu fi nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca spre mîncăruri multe... pentru nesaţ mulţi au pierit, iar cel înfrânat îşi va spori viaţa”. (SIRAH 37, 32-34)
Mântuitorul a postit 40 de zile şi 40 de nopţi (Mt. 4, 2) şi tot El ne învaţă cum să postim (Mt. 6, 16-18), pentru că “diavolul nu poate fi izgonit decât prin post şi rugăciune”. (Matei 17, 21) În Noul Testament “Sfinţii Apostoli slujeau Domnului, se rugau şi posteau”. (Fapt. 14, 23, 13, 2-3; II Cor. 6, 5)
2. Temeiul patristic şi canonic al postului
Biserica Creştină Ortodoxă a rânduit postul pe temeiul practicii Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor acestora, pentru toţi creştinii.
În mod special, în perioada celor patru posturi (Crăciunului, Paştelui, Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi Sfintei Marii) - creştinii se pregătesc sufleteşte şi trupeşte pentru Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.
Sfinţii Părinţi spun că postul:
Ø potoleşte poftele trupului (Sf. Evagrie Monahul);
Ø deprinde voinţa să domine asupra lăcomiei pântecelui, care alungă toate virtuţile (Nil Ascetul);
Ø este o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu şi deci un act de cult;
Ø înlesneşte săvârşirea tuturor virtuţilor şi ajută rugăciunea;
Ø purifică organismul de toxine, îl înnoieşte şi-l fereşte de boli, iar de unele îl vindecă.
Având în vedere importanţa postului, s-a ajuns la stabilirea obligaţiei de a ţine posturile rânduite de biserică prin canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, canonul 69 apostolic sancţionează pe clerici cu caterisirea dacă nu ţin Postul Mare şi Postul de miercuri şi vineri, iar pe laici cu afurisirea (excepţie fac bolnavii).
Canonul 52 de la Laodiceea repetă obligaţia de a posti miercuri şi vineri. Canonul 8 al lui Timotei din Alexandria dezleagă de post pe femeia care naşte, iar canonul 10 dezleagă de post pe cei bolnavi.
Cel ce nu poate posti din cauza bolii, să facă mai multă milostenie, să se roage mai mult, să împlinească cu râvnă poruncile dumnezeieşti.
Principiul călăuzitor cu privire la hrană este, după Sf. Casian, de a nu da trupului spre satisfacerea plăcerii ci spre îndreptarea slăbiciunii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Cei ce se împărtăşesc de mâncare, din alte motive decât de hrană şi tămăduire, se vor osândi cu cei care s-au dat desfătării“.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că postul ni s-a dat de Dumnezeu ca leac salvator, prin care să se stârpească păcatul desfrânării şi grija lumească să se îndrepte spre activitatea duhovnicească.
3. Cum să postim
Există postul simţurilor, al minţii şi al duhului. Păcatul vine prin două izvoare: prin mânie şi prin lăcomie, iar prin post şi rugăciune acestea seacă.
Înainte de a posti trebuie să ne împăcăm cu toţi semenii noştri. De la Mântuitorul Iisus Hristos am aflat că Dumnezeu este iubire şi porunca cea mai mare este porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni.
Una din legile iubirii se numeşte iertare şi, împlinind-o, vom înfrânge mânia. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus: “De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre”. (Mt. 6, 14-15)
Pentru a fi numiţi “fiii Tatălui Ceresc” trebuie să iubim pe vrăjmaşii noştri, să facem bine celor ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei ce ne asupresc. (Mt. 5, 43)
A răsplăti binele cu răul este lucrare diavolească, a răsplăti răul cu răul este lucrare dobitocească, a răsplăti binele cu bine este lucrare omenească, iar a răsplăti răul cu bine este lucrare dumnezeiască şi virtute creştină.
Prin iubire şi iertare biruim mânia, din care izvorăsc atâtea rele, iar prin post secăm fântâna otrăvitoare a atâtor patimi aducătoare de moarte.
Trebuie apoi să mergem la duhovnic pentru a ne spovedi şi a ne uşura sufletul de păcate. După aceea vom primi binecuvântarea de a posti şi astfel voinţa noastră va fi ajutată de puterea harului dumnezeiesc.
Cu privire la post, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă astfel: “Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochii, picioarele şi mâinile şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile să postească, rămânând curate de hoţie şi lăcomie, picioarele nealergând spre locuri păcătoase, ochii să nu privească la frumuseţi străine, gura să postească de sudalme şi de vorbiri ruşinoase”.
Vremea postului este o vreme de bucurie duhovnicească, în care simţi cum te eliberezi de lanţurile patimilor care te ţineau în robie. Numai fariseii erau trişti când posteau, fiindcă o făceau ca să fie lăudaţi de oameni şi nu pentru a se apropia de Dumnezeu.
4. Treptele postului
Vom enumera în continuare treptele postului, adică cele şapte feluri de hrană pentru creştini:
1. Prima treaptă a postului este cea a CARNIVORILOR. În această categorie intră persoanele care, în afara zilelor de miercuri, vineri şi posturile rânduite de Biserică, folosesc în alimentaţie şi carne. Acest tip de alimentaţie încetineşte foarte mult progresul la rugăciune.
2. A doua treaptă este aceea a LACTO-VEGETARIENILOR, adică a acelora care nu mănâncă niciodată carne, ci lapte şi produse lactate, ouă şi legume fierte. Aceasta este de obicei viaţa de obşte a călugărilor.
3. A treia treaptă a postului este aceea a VEGETARIENILOR, adică a acelora care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau crude. În această treaptă a postului ajung de obicei călugării cei mai râvnitori. De aici încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc de obicei, cu binecuvântarea duhovnicilor, sihaştrii şi pustnicii cei mai nevoitori.
4. A patra treaptă a postului este aceea a FRUCTIVORILOR, adică a acelora care mănâncă o dată în zi pâine şi fructe fierte sau crude. Cine a ajuns în această treaptă a postului, poate stăpâni cu uşurinţă trupul, gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.
5. A cincea treaptă a postului este cea a HRANEI USCATE, la care ajung de obicei pustnicii cei mai râvnitori, care, în această aspră nevoinţă, mănâncă numai pesmeţi muiaţi în apă cu sare sau puţin oţet, o dată în zi, cu măsură. Astfel se nevoiau sihaştrii de pe Valea Nilului.
6. A şasea treaptă a postului este MANA DUMNEZEIASCĂ, la care ajung foarte puţini asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi fiind cu darul Duhului Sfânt.
Aceştia se îndestulează numai cu Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, pe care o primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta altceva, decât puţină apă. Ei trăiesc pe pământ viaţă îngerească, mintea lor fiind răpită în extaz, nu au nevoie de nimic material (hrană, îmbrăcăminte, odihnă), fie că este iarnă sau vară nu simt frigul sau căldura, fiind acoperiţi cu Harul lui Dumnezeu.
5. Felurile postului
Postul creştinilor variază, după râvna şi puterea postitorilor:
1. - primul post este postul negru, când postitorii nu beau şi nu mănâncă nimic în ziua când postesc;
2. - al doilea post este postul mijlociu, în care se mănâncă o dată pe zi după ora 15 puţină pâine şi apă;
3. - al treilea post este atunci când creştinii mănâncă mâncare fiartă (de post), o dată în zi, cu cumpătare;
4. - al patrulea post este atunci când creştinii mănâncă mâncăruri de post fierte, de două ori sau de trei ori pe zi;
5. - postul îngăduitor este acela în care creştinii mănâncă mâncăruri îndulcite cu untdelemn sau peşte şi beau puţin vin.
Postul adevărat este totala înfrânare de mâncare şi mâncare uscată; iar mâncarea cu untdelemn, peşte şi vin în timpul postului se numeşte dezlegare parţială a postului.
6. Durata postului
După durată, postul este de o zi, de trei zile, de o săptămână şi mai lung, cum sunt cele patru posturi de peste an:
v Postul Paştelui, de şapte săptămâni;
v Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel care variază între o zi şi câteva săptămâni, în funcţie de data Paştelui;
v Postul Adormirii Maicii Domnului, de două săptămâni;
v Postul Crăciunului, de şase săptămâni.
Miercurea postim căci atunci a fost vândut Mântuitorul la evrei de către Iuda vânzătorul, pe 30 de arginţi. Iar vinerea postim căci atunci a fost judecat Iisus Hristos şi răstignit pe crucea Golgotei la orele 12, iar după trei ore şi-a dat duhul pe Cruce şi a fost înmormântat, pentru mântuirea întregii lumi.
În aceste zile postesc obligatoriu în tot cursul anului toţi credincioşii, când mănâncă numai legume şi zarzavaturi, afară de unele excepţii prevăzute în calendar.
Postul de luni este obligatoriu pentru călugări şi benevol pentru credincioşi. Lunea postim ca să întreacă postul creştinilor cu o zi faţă de postul Legii vechi, care ţinea numai două zile, lunea şi joia.
Pentru a fi primit de Dumnezeu, postul trebuie ţinut de creştini numai cu sfatul şi binecuvântarea duhovnicului şi nu după propria rânduială a fiecăruia.
Participând la toate slujbele Sfintei Biserici în timpul postului, sufletul şi trupul nostru se vor întări cu puterea harului dumnezeiesc pentru a posti.
Chiar dacă nu am postit, trebuie să ne spovedim, pentru a ne uşura sufletul de păcate şi astfel să punem început bun mântuirii noastre. În acest caz, vom primi după spovedanie Sfânta Agheasmă mare.
Rugăciunea împreună cu postul sunt ca două aripi cu ajutorul cărora vom putea urca la înălţimea vieţuirii duhovniceşti, adumbriţi în permanenţă de darul lui Dumnezeu.
7. Dezlegări de posturi pentru bolnavi şi suferinzi
Bolnavii şi suferinzii, pentru a via lui Dumnezeu, după cuvântul Dumnezeieştii Scripturi, dobândesc dezlegare de la cei în drept. Această dezlegare se dă însă cu multă atenţie, spre a folosi, iar nu spre a păgubi.
Astfel, bolnavii şi suferinzii, numai după consultarea unui medic iscusit, drept credincios creştin, temător de Dumnezeu, care este lămurit că pacientul său are trebuinţă de supraalimentaţie pentru reînsănătoşire şi întărire, pot căpăta dezlegare în posturi de la Arhiereul ori Duhovnicul lor, spre a mânca anumite feluri de bucate de dulce (frupt), care sunt oprite cu desăvârşire a se mânca de cei sănătoşi, în posturile anului (Can. 69 Apost.). Aceasta se recomandă atât bolnavilor care sunt internaţi în spitale, cât şi celor ce sunt acasă.
Sf. Apostol Pavel zice: “Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, fiindcă Domnul l-a primit... Cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă şi mulţumeşte lui Dumnezeu. Căci nimeni dintre noi (drept-credincioşii, temătorii şi iubitorii de Dumnezeu creştini) nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim şi dacă murim, ai Domnului suntem...” (Rom. 14, 3, 6-8; Mt. 15, 11; Mc. 7, 15; F. Ap. 10, 15; Rom. 14, 20; I Tim. 4, 4; Tit. 1, 15)
Postul este o potrivire a vieţii omului, ca apa din oala pe care o pui la foc. Dacă oala pusă la foc este goală, mai pui apă în ea, ca să nu se spargă de tăria focului; iar dacă e plină ochi, mai deşerţi din ea, ca nu cumva fierbând, să curgă în foc şi să-l stingă.
La întreţinerea vieţii omeneşti trebuie alimentaţie cu chibzuială, sănătoasă şi înţeleaptă. Ce e prea mult vatămă şi ce e prea puţin păgubeşte. Sf. Vasile cel Mare zice aşa: “Înfrânarea (de bucate) se măsoară fiecăruia după puterea sa trupească”.
8. Foloasele postului
După mărturisirea Sfintei Scripturi, postul este de folos:
Ø în vremea judecăţii lui Dumnezeu (Ioan 3, 4-7);
Ø în vreme de nenorociri şi primedjii (2 Regi 1, 12);
Ø pentru izbăvirea de primejdiile viitoare (Ioil 12, 12);
Ø în vreme de suferinţă a Bisericii (Mt. 9, 15);
Ø pentru a ajuta pe cei în suferinţă (Ps. 34, 12), vindecându-se de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti;
Ø pentru întoarcerea la Dumnezeu (2 Par. 20, 13).
Sfântul Apostol Pavel ne spune că: “...trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului”. (Gal. 5, 17) Deci să tăiem plăcerile trupului pentru a întări prin Harul Dumnezeiesc sufletul şi astfel să biruim, prin post, patimile şi pe diavol.
Prin post ne smerim trupul, iar prin priveghere şi rugăciune ne luminăm mintea. Mâncărurile grase şi alcoolul ridică din stomac un nor material gros, care împiedică luminile Duhului Sfânt să se pogoare asupra minţii.
Dacă vrei să fii înţelept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt vrednice:
¨ părţii raţionale a sufletului dă-i să citească scrieri duhovniceşti şi rugăciuni;
¨ mâniei dă-i dragoste duhovnicească care se opune urii;
¨ poftei dă-i cumpătare şi înfrânare;
¨ trupului dă-i hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât sunt de trebuinţă.
Dacă postim, diavolii se îndepărtează iar îngerul păzitor, plin de bucurie, se apropie de noi. Postul este zid puternic aşezat de Dumnezeu în calea păcatelor, palat al lui Hristos şi cetate a Duhului Sfânt, pavăză a credinţei, semn al dragostei şi întărire a înţelepciunii.
Postul face ca sufletul să strălucească şi înalţă simţurile, supune pe trup duhului, face inima zdrobită şi smerită, nimiceşte norul poftelor, stinge aprinderea desfrânării şi luminează înţelepciunea omului.
Postul păzeşte pe prunci, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân, este păzitorul fecioriei, goneşte râsetele dezmăţate, cântecele desfrânate, dansurile deşucheate.
“Dacă lumea ar posti, nu s-ar mai face arme, n-ar mai fi războaie, tribunale şi închisori. Postul i-ar ajuta pe toţi să se înfrâneze, nu numai de la mâncare, ci să izgonească iubirea de arginţi, lăcomia şi orice vicleşug. Postul ne face asemenea cu îngerii”. (Sf. Vasile cel Mare)
Medicina recomandă înfrânarea şi postul ca mijloace de preîntâmpinare şi de vindecare a bolilor. Medicii au constatat că după trei zile de mâncare cu carne, în organism se află 67.000 de microbi/cm3, iar după un regim vegetarian se găsesc numai 1.500 de microbi/cm3.
Cel care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător de poruncă dumnezeiască.
Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii prin smerenie, mânia prin iertare şi lăcomia trupului prin înfrânare.
Postul care îi place lui Dumnezeu (Is. 58, 3) este atât cu sufletul, cât şi cu trupul, sprijinit şi întărit de rugăciune, fapte bune, spovedanie şi pecetluit cu Sfânta Împărtăşanie.
Postul este mica noastră jertfă, pe care o aducem lui Dumnezeu din dragoste, ca răspuns la jertfa şi dragostea Sa mare pentru mântuirea noastră. Postul este mărturie a legăturii noastre harice cu Dumnezeu.
Drept aceea, lăsând să încolţească aceste învăţături în inima noastră, să umblăm în vremea postului: “Cuviincios ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte”. (Rom. 13, 13-14)
Rezultatele postului vor fi optime numai în măsura în care credinciosul îşi îndumnezeieşte firea sa omenească prin har, care transformă persoana omului într-un mediu de acţiune a energiilor divine.
În concluzie, reamintim că postul este cea dintâi poruncă dumnezeiască, dată pentru mântuirea noastră.
9. Virtuţile medicale ale postului
Omul, prin procesul chimic de metabolism, încorporează elemente chimice din mediul exterior în mediul interior pe baza individualităţii organismului său. Astfel, substanţa primită din exterior este metabolizată, transformată în compuşi chimici din care se alcătuieşte trupul omenesc, devenind ţesuturi şi organe. Dar ţesuturile şi organele noastre mor în fiecare clipă şi, de aceea, sunt înlocuite, tot în fiecare clipă, prin procesele chimice permanente de la nivelul celulelor.
Principala funcţie a celulei este nutriţia, termen care poate ţine locul termenului de “metabolism”. Nutriţia înseamnă viaţă. În cadrul proceselor metabolice de nutriţie, celula furnizează organismului şi energia de care acesta are nevoie.
Pentru a fi utilă organismului, deci celulelor, hrana trebuie radical transformată în compuşi chimici care pot fi primiţi de către celule.
Celula primeşte proteine, zaharuri şi grăsimi, iar cu ajutorul enzimelor, ea divizează aceşti compuşi în fragmente din ce în ce mai mici. Apoi, tot celula recompune fragmentele în substanţe complexe, pe care le încorporează în propria sa substanţă, realizând astfel permanenta înlocuire a ţesuturilor noastre.
Schimburile chimice la nivelul celulelor îşi menţin ritmul şi în cele mai vitrege condiţii, adică şi în situaţia în care organismul nu mai este hrănit. În acest caz, celula consumă substanţe din rezervele organismului.
Orice schimb chimic produce deşeuri la nivel celular. Când aceste deşeuri devin importante, ele perturbă mecanismele de nutriţie, în special în prima lor componenţă, aceea de fragmentare a substanţelor primite de celulă. Mai pe înţelesul tuturor, celula rupe aceste substanţe conform unor scheme precise pentru a obţine nişte compuşi precişi; exactitatea este esenţială, fiindcă altfel aceşti compuşi nu pot fi folosiţi mai apoi.
Din diverse cauze, printre care se numără şi acumularea acestor deşeuri, celula face la un moment dat o greşeală: în loc să rupă corect o substanţă, o fragmentează aberant, ceea ce rezultă din această operaţie fiind un compus pe baza căruia nu se poate sintetiza nici o substanţă utilă, fiind şi nociv în acelaşi timp. Asemenea compuşi aberanţi sunt celebrii “radicali liberi”, iar nocivitatea lor este dată de faptul că pot afecta ADN-ul, informaţie genetică necesară celulei pentru a funcţiona.
Deci, nutriţia, esenţială vieţii, este în acelaşi timp cauza îmbătrânirii şi morţii şi se află la originea unor afecţiuni extrem de grave, cum ar fi cancerul.
Revenind la problema bolii, trebuie făcute câteva precizări:
Ø bolile infecţioase sunt boli de atac, produse de agresiuni asupra organismului; ele sunt rezultatul viruşilor şi bacteriilor pătrunse în corp. Chiar şi o banală “răceală” este, în realitate, o viroză, iar o amigdalită este o infecţie bacteriană;
Ø bolile degenerative sunt rezultatul fie al lipsei unor hormoni (de pildă cazul diabetului), fie al absenţei unor vitamine sau a altor elemente chimice necesare organismului;
Ø bolile fără leac cele mai grave au la origine ceea ce am putea numi “auto-intoxicaţia”, adică prezenţa în organism a unor substanţe nocive produse chiar de ţesuturile umane.
Cea mai mare parte a cazurilor de cancer se pot explica prin această noţiune de “auto-intoxicaţie” prin care radicalii liberi pot deregla informaţia genetică a celulei, prin afectarea lanţului ADN, perturbând ritmul de multiplicare a celulelor, în urma căreia se formează ţesuturile.
Tumorile maligne sunt dezvoltări aberante ale unui ţesut, rezultate în urma unei multiplicări celulare incorecte.
Perturbarea procesului de diviziune celulară se datorează erorilor ivite în mecanismul de nutriţie, iradierilor puternice sau îndelungate, atmosferei din ce în ce mai poluate din oraşe, stilului de viaţă caracterizat prin stress, supraalimentaţie şi sedentarism.
Mâncăm şi bem ceea ce ne place, nu neapărat ceea ce ne face bine. În tot ceea ce priveşte stilul de viaţă, ne-am depărtat de natural, de ceea ce-i prieşte organismului. De pildă, unele mecanisme fiziologice esenţiale, numite funcţii adaptative, sunt din ce în ce mai puţin folosite. Prin aceste funcţii, organismul se adaptează la modificările mediului exterior, mecanismul de termo-reglare fiind una din aceste funcţii.
În atmosfera vieţii moderne de astăzi, aceste funcţii au ajuns aproape nefolosite, ele fiind înlocuite cu mecanisme artificiale, de investiţii ale omului în perpetua sa căutare a maximei plăceri prin efort minim.
Stingerea funcţiilor adaptative duce la dispariţia funcţiilor fiziologice importante. Organismul nostru, creat de Dumnezeu cu legi precise de funcţionare, este dereglat datorită acestor schimbări petrecute într-un interval foarte scurt de timp.
Am înlocuit din dieta noastră produsele naturale, îmbuibându-ne cu o grămadă de otrăvuri bine ambalate. S-a perturbat de asemenea până şi ritmul alimentaţiei. Frecvenţa şi mai ales abundenţa meselor noastre au făcut să dispară o funcţie esenţială a organismului nostru, aceea de adaptare la lipsa hranei. Societatea contemporană, făcând din ce în ce mai puţin efort fizic, ar fi normal să mănânce mai puţin. S-a întâmplat însă invers: sedentarismul lumii contemporane este asociat unei abundenţe alimentare incredibile.
Singurul obicei bine încetăţenit, prin care s-a păstrat funcţia de adaptare la lipsa de hrană, este postul. El este urmaşul normalităţii alimentare pe care am uitat-o de demult. Există o ordine, o înţelepciune în aşezarea posturilor:
Ø postul Paştilor se ţine primăvara şi reprezintă cea mai benefică şi mai radicală cură de dezintoxicaţie, fiindcă în mesele zilnice apar o mulţime de plante cu efecte depurative (diuretice);
Ø postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi postul Adormirii Maicii Domnului deschid vara şi, respectiv, anunţă venirea toamnei, dispunerea lor fiind deosebit de utilă în cadrul igienei alimentare din acea perioadă a anului;
Ø postul Crăciunului este ultima perioadă de detoxificare din cursul anului.
Acestor intervale de post le corespund perioade fără oprelişti alimentare, în care gastronomia românească se desfăşoară în toată bogăţia sa. În timpul unei perioade de post negru intră în acţiune o multitudine de mecanisme subtile în care este implicat întregul organism, până la nivelul celular:
§ lipidele din ţesuturile sub-cutanate sunt consumate;
§ arderile se obţin şi pe seama proteinelor din ţesutul muscular;
§ tot ce este în exces în trupul nostru se consumă, tot organismul participând la efort.
Cea mai mare parte a “miraculoaselor” vindecări de cancer sunt asociate unui regim alimentar foarte sărac în proteine animale, grăsimi şi zaharuri. Sub numele de cancer se ascund diverse tumori maligne caracterizate de înmulţirea aberantă a unor celule care au degenerat; acestea invadează ţesutul în care au apărut şi, prin metastază (fiind transportate prin vasele de sânge sau prin sistemul limfatic), proliferează în noi zone ale organismului. Interesant este însă faptul că organismul nu poate, practic, lupta împotriva acestor tumori. Sistemul imunitar nu reacţionează cum ar trebui, fiindcă nu consideră noile ţesuturi surse ale unei agresiuni. Ele nu sunt în mod fundamental străine organismului pe care-l invadează şi de aceea nu sunt distruse.
Medicina, în lupta împotriva unui inamic atât de perfid, cunoaşte trei mari mijloace:
¨ extirparea chirurgicală a tumorilor;
¨ chimioterapia prin citostatice;
¨ radioterapia.
Soluţia chirurgicală se pretează în situaţiile în care cancerul a fost depistat devreme, iar celelalte mijloace au ca scop încetinirea sau chiar stoparea multiplicării celulare în ţesuturile canceroase, adică oprirea dezvoltării tumorilor, fie prin substanţe chimice, fie prin iradiere.
Există, în medicina populară, atât de dispreţuită astăzi, plante cu efect anticancerigen, o parte din aceste plante urmând a fi prezentate în această lucrare. Dar la fel de important este regimul alimentar.
Tumorile sunt considerate de către organism ţesuturi normale şi, din acest motiv, sunt perfect irigate; toate substanţele necesare dezvoltării lor le parvin din abundenţă. Dar, într-o perioadă de abţinere de la hrană, organismul începe să consume din propria sa substanţă, tot ce este în exces contribuind la acest efort de a menţine necesarul energetic fără “aprovizionare” din exterior.
După ce lipidele din ţesuturile sub-cutanate sunt consumate primele, organismul foloseşte, într-o ordine precisă, tot ce poate fi necesar arderilor. Din moment ce până şi proteinele din ţesutul muscular sunt consumate, este logic ca ţesuturile bolnave, tumorile maligne, să fie şi ele utilizate.
Explicaţiile de mai sus, aşa simplist cum au fost enunţate, sunt singurele care pot arunca o rază de lumină asupra aşa numitelor “vindecări miraculoase” în care postul apare ca o constantă. Natura este cel mai bun medic şi abţinerea de la hrană a organismelor bolnave este o regulă. Să ne aducem aminte de reacţia în faţa bolii a unui animal bolnav care este mult mai normală decât a noastră. El refuză orice fel de hrană, mulţumindu-se cu puţină apă.
S-a observat, chiar şi statistic, că în “vindecările miraculoase” există o relaţie între aceste cazuri şi ceea ce se numeşte “stare de rugăciune”, “starea mistică”. Indiferent dacă suntem credincioşi şi înţelegem că rugăciunile pot fi împlinite sau dacă suntem raţionalişti şi ajungem la concluzia că auto-sugestia face minuni, realitatea rămâne: există oameni care se vindecă în cazuri pe care medicina le consideră pierdute, iar, în vindecarea lor, o anumită stare de spirit - specifică momentelor în care ne rugăm cu credinţă nestrămutată - are o importanţă covârşitoare.
Trebuie să fim convinşi că vindecarea adevărată nu se datorează doar regimului alimentar, stilului de viaţă şi ceaiurilor de plante pe care le-am băut; toate acestea nu ar fi de ajuns fără acea convingere intimă stimulată de rugăciune, că bunătatea lui Dumnezeu se poate revărsa asupra omului în suferinţă, vindecându-l.
Mergând pe firul acestei dimensiuni spirituale, putem cita în continuare cuvintele Mântuitorului nostru: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” şi tot Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă: “Rugaţi-vă neîncetat”. Mântuitorul nostru este viaţa pentru că ne-a răscumpărat din păcatul săvârşit în urma neascultării protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care au creat pe pământ boala şi moartea.
Mântuitorul ne-a repus la dispoziţie ENERGIILE HARICE NECREATE ALE DUHULUI SFÂNT, care vor ajuta celulele organismului nostru să-şi împlinească funcţia de nutriţie normal, suplinind în acelaşi timp lipsa de energie rezultată în urma abţinerii de la mâncare. (vezi anexa 2)
Prin urmare, se poate afirma că postul nu este numai un mijloc de prevenire a bolilor degenerative, între care cancerul are un loc de frunte, ci şi cea mai naturală cale de vindecare în acest tip de afecţiuni.
10. Aspectele terapeutice şi profilactice ale postului în tratamentul afecţiunilor tumorale
Pentru obţinerea de rezultate favorabile în tratamentul afecţiunilor tumorale, vom avea nevoie de o perioadă de aproximativ un an de zile, în care efortul nostru se va îndrepta atât către regimul alimentar, cât şi către domeniul pregătirii spirituale.
a. Regimul alimentar
Meniul zilnic va consta din:
v ceaiuri de plante neîndulcite, cu aproximativ 2-3 h înainte de masă;
v fructe, legume crude rase cu aproximativ 1, 1/2 - 2 h înainte de masă, din care morcovul să fie nelipsit;
v o farfurie de ciorbă (borş), ce va fi însoţită de o cantitate tot mai mare de ceapă, usturoi, hrean, crude şi puţină pâine. Usturoiul şi ceapa sunt plante care ar putea înlocui farmacii întregi. Ele stimulează circulaţia, scad tensiunea, combat arteroscleroza şi sunt un bun antidiabetic; în plus sunt deosebit de eficace împotriva bolilor contagioase. Consumate crude, au un rol preventiv în unele forme de cancer. În uz extern, cataplasmele cu usturoi sunt excelente în cazul reumatismului şi diverselor nevralgii.
v Vinerea vom ţine post negru.
În toată perioada de vegetaţie a grădinii noastre să preparăm cât mai des borşul străveziu de ştevie. Iarna, ciorba e bine s-o acrim cu zeamă de varză murată.
Plantele medicinale pentru ceaiuri, proaspăt culese, să le folosim o perioadă cât mai mare de timp, în funcţie de sezonul lor, după care le folosim uscate. Gama ceaiurilor, care se beau de mai multe ori pe zi, trebuie să se lărgească din ce în ce mai mult.
Dieta alimentară să fie însoţită şi de un efort fizic mediu (lucrul mâinilor).
Folosirea vegetalelor nefierte în alimentaţie ne va ajuta şi la dispariţia senzaţiei de foame.
Nu trebuie să uităm că omul primitiv avea o alimentaţie vegetariană: 50-60 % din alimente erau cereale, iar restul erau muguri, fructe şi legume din flora spontană. Mai târziu, după ce oamenii au descoperit focul şi au început să vâneze, schimbându-şi alimentaţia, echilibrul sănătăţii lor a fost destabilizat şi au apărut primele boli.
Noi, oamenii moderni, continuăm şi acum acest obicei nesănătos, iar efectele le vedem zilnic. Practic, nici un produs de sinteză nu poate înlocui vitaminele, sărurile minerale şi enzimele vegetale. Enzima este un ferment natural proteic, care se găseşte numai în crudităţi şi alimente neprelucrate termic. Este bine să se ştie că la temperatura de 38° enzimele încep să se deterioreze, iar la 54°, ele dispar complet din alimente. Orice om bolnav are o carenţă de enzime. Iată deci cum numai una din componentele naturale, de care avem atât de multă nevoie, este practic exclusă din alimentaţia noastră zilnică.
Respectând meniul amintit, cu timpul va apare indiferenţa faţă de orice tentaţie culinară, ceea ce înseamnă un progres, renunţând practic la desfătarea alimentară. De asemenea, va apare senzaţia de uşurinţă fizică datorată reducerii vizibile a greutăţii corporale. Alimentaţia foarte săracă trebuie să ducă la consumarea completă a ţesuturilor tumorale, fie ele chiar maligne şi metastazate.
b. Pregătirea spirituală
Celălalt element al curei ţine de domeniul pregătirii spirituale prin:
Ø participarea la slujbele mănăstirii şi împlinirea Tainelor Bisericii, amintite la timpul potrivit în lucrare;
Ø implicarea în viaţa bisericească, prin însuşirea cântărilor. Aceste cântări au rol vindecător pentru că transpun pe bolnav într-o stare de linişte, de contemplaţie relaxantă în care gândurile negre sunt cu totul izgonite, canalizându-ne mintea spre o gândire pozitivă.
Câteva luni la rând, singura noastră ocupaţie trebuie să devină respectarea unui stil de viaţă aspră, în care să îmbinăm disciplina spirituală stimulată de cântec (cântări de rugăciune), alimentaţia foarte săracă şi efortul fizic.
Importantă este, în primul rând, credinţa bolnavului în Dumnezeu şi voinţa de a lupta. La fel de importantă este şi întoarcerea la un regim de viaţă mai aproape de natură, în care raportul dintre efortul fizic şi hrana de zi cu zi este diferit de cel din lumea de astăzi.
Vindecarea celor bolnavi trebuie să fie doar punerea în practică a unei înţelepciuni străvechi, inspirată din natură: un animal bolnav se abţine de la orice mâncare. În plus, omul, văzându-se în această situaţie gravă, trebuie să lupte împotriva convingerii sale că nu o va putea înfrânge, împotriva gândurilor pesimiste care îi fac mai mult rău decât ne putem închipui. Pentru izgonirea lor este foarte indicat efortul fizic (preocuparea de a face ceva).
Osteneala fizică atrage asupra noastră Duhul Sfânt şi alungă lucrarea diavolească din jurul nostru. Munca, împreună cu postul, au un efect conjugat. Ca urmare a efortului, arderile sunt mai intense, organismul consumă energie din orice, nevoile energetice sunt mai mari, oferta nutritivă fiind mai mică.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup istovit (obosit). Prin atragerea Duhului Sfânt asupra noastră, deschizându-ne mintea şi inima către Dumnezeu, nu facem decât să compensăn lipsa de energie, cauzată de aportul alimentar scăzut, cu Energiile Harice Necreate pe care ni le oferă Duhul Sfânt. În esenţă, îndemnăm organismul uman să utilizeze ENERGIA HARICĂ DUMNEZEIASCĂ, realizând, cu mila şi atotbunătatea proniei cereşti, minunea vindecării asupra noastră şi, în acelaşi timp, devenim şi lucrători ai asemănării noastre cu Dumnezeu. Amintim aici faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, prin cele trei dimensiuni pe care le are personalitatea sa: voinţa, raţiunea şi sentimentul, şi totodată ne putem asemăna cu Dumnezeu numai prin Sfinţenie. Iar sfinţenia nu o putem dobândi decât prin chemarea şi ţinerea Duhului Sfânt asupra noastră pe o perioadă cât mai mare de timp.
Duhul Sfânt este a treia persoană a Sfintei Treimi, având Energie Harică Necreată Sfinţitoare, ce izvorăşte din Sfânta Treime, fiind pretutindeni în acest univers şi împlinitoare a tot lucrul bun. De aceea, ne îndeamnă Mântuitorul să ne rugăm neîncetat şi să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. (Mt. 11, 28)
Reamintim, încă o dată, că mijloacele de dobândire a Duhului Sfânt nu ni le pune la dispoziţie decât Biserica, parcurgând sub îndrumarea ei cele trei etape ale restabilirii omului pe pământ, pentru însănătoşire.
Pe cei sănătoşi, postul, însoţit de rugăciune, îi va ajuta să se ferească de boală. Pentru că e mult mai uşor să prevenim boala decât să o vindecăm.
Nu trebuie să facem din postul negru sau din vegetarism nişte principii absolute. Oamenii trebuie să ţină post atunci când este necesar şi când a rânduit Biserica, după sfatul părinţilor duhovnici la care sunt sub ascultare, şi să mănânce suficient atunci când este îngăduit. Această îngăduinţă nu este acordată întâmplător, existând o logică în alternanţa sezonieră a posturilor din timpul unui an. Totul este perfect armonizat în această desfăşurare, de la alternanţa intervalurilor de post şi a celor de dulce, până la perioadele de maximă eficienţă a ierburilor de leac de care ne vom ocupa în paginile următoare.
Dorim să menţionăm că, atunci când ne-am propus a concretiza un model practic de regim alimentar, necesar de urmat în caz de tumori, am plecat de la exemple concrete de bolnavi care s-au vindecat. Amintim aici cazul medicului german Alexander Reinhardt, de confesiune catolică care, în 1987, a aflat că nu mai are de trăit mai mult de un an. Suferea de un cancer pulmonar inoperabil, deja metastazat. Întrerupe tratamentul radioterapic şi chimioterapic, fiindcă nu făceau decât să-i întârzie sorocul morţii şi să-i facă aşteptarea chinuitoare. În primăvara aceluiaşi an, a hotărât să plece la Mănăstirea Agapia, unde a parcurs în întregime toate treptele restabilirii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti, prin intrarea sub ascultarea unui părinte duhovnic iscusit, împlinind rugăciunea particulară, rugăciunea în Biserică şi postul după toată rânduiala ascultării. După un an de zile, ţesuturile canceroase fuseseră aproape complet consumate, iar medicul vindecat. Având ca puternic suport motivaţional vindecarea sa, editează cartea POVEŢELE MAICII SOFRONIA (Editura L.V.B., 1991) unde, în termeni simpli, explică minunea vindecării sale, în care arată că importantă a fost în primul rând credinţa în Dumnezeu, în vindecarea sufletească şi voinţa de a lupta. De asemenea, a fost importantă întoarcerea la un regim de viaţă mai aproape de natură. Bineînţeles, plantele de leac au puteri nebănuite, dar ele singure nu pot vindeca pe oricine de orice.
11. Terapia prin plante (fitoterapia)
Într-o epocă în care atât de mulţi oameni se îndepărtează tot mai mult de modul de viaţă naturist şi sunt ameninţaţi de boli grave din cauza unei false atitudini în faţa vieţii, ar trebui să regăsim drumul ce duce spre plantele noastre medicinale, pe care Dumnezeu, prin bunătatea Sa, ni le-a dăruit încă din timpuri străvechi.
“Domnul lasă doctoria să crească din Pământ şi un înţelept n-o dispreţuieşte”. (Sirah 38, 4)
Dumnezeu a lăsat pentru fiecare boală să crească o mică plantă. Astfel, fiecare om îşi poate ajuta propria sănătate, dacă va culege, va folosi cu grijă şi la timp plante din “farmacia Domnului”.
Ca urmare a faptului că, în perioada postului, utilizarea plantelor medicinale în dieta alimentară zilnică are un rol important în restabilirea echilibrului metabolic, ne vom ocupa în continuare de problematica terapiei prin plante (fitoterapia), oferind date despre avantajele, culegerea, uscarea, păstrarea şi formele prin care pot fi administrate plantele de leac. Există încă imens de multe valenţe inexplicabile ale acestor medicamente naturale.
Medicina chimioterapeutică, folosind substanţe de sinteză, lucrează cu un număr mai mic de principii active decât putem întâlni în regnul vegetal.
Fitoterapia este tot o chimioterapie, numai că “laboratorul” este însăşi planta, iar produsele sunt mult mai benefice. Ştiinţa a demonstrat că elementele chimice benefice ale plantelor sunt mai asemănătoare compuşilor organismului uman, decât compoziţia medicamentelor de sinteză. De aceea, asimilarea lor şi influenţa asupra proceselor noastre metabolice este mult mai bună.
De asemenea, substanţele active din plante nu sunt sub formă pură, ele având în compoziţia lor o serie întreagă de compuşi, care potenţează acţiunea terapeutică, scăzându-le în acelaşi timp şi toxicitatea. De multe ori, efectul benefic este datorat interacţiunii mai multor principii active, unele încă nestudiate de farmacologi.
Planta, în întregimea ei, este un medicament şi nu doar o sumă de substanţe, fiindcă acestea din urmă se potenţează reciproc şi o fac să fie mult mai bine tolerată de organismul uman. Din acest motiv, nici un medicament de sinteză, în care autorii îşi închipuie că au concentrat toate valenţele plantei, nu va fi la fel de folositor trupului nostru ca planta în sine.
Interesant de subliniat este una din credinţele cele mai misterioase din întreg domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala să fi dat primele semne de alarmă, înainte deci de orice simptom, plantele “simt” afecţiunea ce e pe cale de a se naşte! De aceea, în jurul casei ţărăneşti cresc şi ierburi de leac, care pot contracara o parte din bolile gospodarului, iar apariţia şi dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplătoare. De aici rezultă că ţăranul trăieşte într-o comuniune profundă cu natura, uimitoare pentru noi, cei crescuţi la oraş. Însă, cea mai mare parte dintre plantele medicinale sunt culese din locuri sălbatice, din luminişurile pădurilor.
De la majoritatea plantelor se folosesc părţile aeriene, recoltate îndeosebi în timpul înfloririi. Momentul recoltării depinde de mulţi factori, dar, în general, următoarele principii trebuie să fie respectate:
• rădăcinile, rizomii, tuberculii şi bulbii se recoltează toamna târziu, după căderea primei brume, sau primăvara, înainte de a da frunza; în aceste perioade, principiile active sunt concentrate în rădăcini;
• ramurile se recoltează la începutul toamnei, când frunzele nu mai sunt în activitate, iar substanţele esenţiale nu au coborât încă în rădăcini;
• frunzele se strâng când sunt bine dezvoltate, dar înainte de apariţia butonilor florali;
• florile se culeg înainte de desfacerea completă şi fecundaţie;
• mugurii se culeg primăvara, cât mai devreme, înainte de perfecta circulaţie a sevei prin plantă;
• fructele se culeg coapte, dar nu trecute din copt;
• seminţele se culeg când plantele încep să se usuce.
Există un calendar al culegerii plantelor de leac, pe care, în liniile sale principale, îl vom parcurge în continuare:
Ø ianuarie: vâsc;
Ø februarie: muguri de mesteacăn, coajă de salcie, urechelniţă;
Ø martie: podbal, muguri de plop, frunze de păpădie, pochivnic;
Ø aprilie: frunze de ciuboţica-cucului, urzică, fumariţă;
Ø mai: rădăcini de răculeţ, flori de iederă, trei fraţi pătaţi, mierea ursului, năsturel, năpraznic, pelin, lingurea, roiniţă, păducel, limba mielului;
Ø iunie: cicoare, mac, ţelină, anghelică, arnică, lemnul Domnului, brusture, creţişor, miruţă, muşeţel, părul Maicii Domnului, vinariţă, măceş, brâncuţă, silur, nalbă, dumbeţ, sulfină, soc, gălbenele, verbină;
Ø iulie-august: frunze şi vârfuri înflorite de busuioc, cătuşnică, coada şoricelului, cimbrişor, colţul lupului, isop, iarbă neagră, mătasea porumbului, tei, albăstrele, flori de muşeţel, lumânărică, splinuţă;
Ø septembrie şi octombrie: pentru majoritatea plantelor de leac este vremea recoltării fructelor.
Trebuie avut grijă ca recoltarea să se facă întotdeauna pe timp uscat şi însorit. De asemenea, la culegere trebuie evitate zonele din apropierea suprafeţelor agricole, care pot fi stropite cu substanţe chimice sau unde s-au răspândit îngrăşăminte; trebuie căutate poieni izolate în mijlocul pădurilor, locuri neumblate. Nu se vor culege niciodată plante cu insecte pe ele sau plante aflate în locuri cu ciuperci.
Pentru uscare, se vor folosi încăperi aerisite, spaţioase, cu temperatură ridicată (20°-25°C) în care plantele, legate în buchete rare, pot fi suspendate. În ceea ce priveşte formele de administrare, cele mai des întâlnite sunt infuzia, decocţia şi maceraţia. Mai sunt folosite alcoolatul, vinul medicinal, siropul, esenţa, extrasul, sucul.
Infuzia înseamnă opărirea plantei sau amestecului de plante în apă clocotită şi lăsarea vasului acoperit timp de aproximativ 10 minute (în cazul rădăcinilor, în jur de 25 de minute).
Înainte de opărire, se recomandă lăsarea plantelor timp de câteva minute în apă rece. După opărire, infuzia se strecoară. Eficienţa terapeutică maximă a infuziilor este atunci când se beau calde, după aproximativ 15-20 de minute de la preparare.
Decocţia este fierberea plantelor în apă, la foc molcom, timp de 15-30 de minute. Este un procedeu specific de preparare a ceaiurilor din rădăcini, fructe şi scoarţa ramurilor.
Infuziile şi decocţiile nu se îndulcesc. Dacă totuşi se simte nevoia acoperirii gustului uneori cam amar al plantei, vom folosi numai miere. În acest caz să evităm produsele industriei alimentare. Este de preferat mierea naturală, cumpărată direct de la producător. De asemenea, trebuie avut grijă ca florile din care a fost obţinută mierea să nu interacţioneze cu planta pe care o folosim în infuzie sau decocţie.
Maceraţia înseamnă lăsarea plantei în apă rece, în alcool, în vin sau în ulei. Timpul maceraţiei este diferit de la plantă la plantă, între o noapte, câteva zile sau chiar câteva săptămâni, după care se strecoară.
Siropul se obţine fierbând maceraţiile împreună cu mierea (50%), iar sucul se obţine prin presarea plantelor proaspete, îndeosebi a fructelor.
Ierburile de leac pot fi administrate pe cale bucală, prin băi, prin cataplasme, prin fumigaţie sau inhalare.
O observaţie esenţială, care priveşte orice prelucrare a plantelor în apă, se referă la calitatea apei. Să nu folosim apă de la robinet. Aceasta este tratată chimic, iar compuşii care au participat la acest tratament pot influenţa acţiunea substanţelor din plantă. Apa bună înseamnă fie apă de izvor sau de fântână, fie apă plată. Trebuie reţinut de asemenea faptul că nu trebuie folosite vase din metal sau dacă sunt din metal, pereţii interiori trebuie să fie smălţuiţi.
Deoarece spaţiul îndrumarului nu ne permite să intrăm mai în amănunţime, pentru a ne lărgi dimensiunea cunoaşterii personale, recomandăm consultarea următoarelor titluri de lucrări în acest domeniu:
I. Mărturisirile Maicii Sofronia de Alexander Reinhardt.
II. Sănătate din farmacia Domnului de Maria Treben.
III. Terapia naturală -
Bucătăria fără foc -
Minitratat de hrană vie de Elena Niţă Ibrian.
Cel ce se decide să întrebuinţeze plantele medicinale, ar trebui să înceapă cu cele depurative (care curăţă sângele), cum ar fi leurda, urzica, ventrilica, păpădia şi pătlagina.
Reamintim că este foarte important să se consume în timpul zilei o cantitate mare de ceai în cazul bolilor ce par incurabile.
În acest capitol ne-am străduit a îndruma oamenii atât spre plantele medicinale şi puterile lor, dar mai ales spre forţa supremă a Creatorului, în ale cărui mâini se află cuibărită viaţa noastră.
La El să căutăm ajutor şi mângâiere, iar la boală grea să luăm, smeriţi şi cucernici, ierburi din farmacia Lui. El ne conduce, de El depinde să ne umplem de daruri şi să ne dirijeze viaţa după voinţa LUI.
12. Radioul şi televizorul în timpul postului
Ansamblul vieţii de familie a fost radical transformat de posturile de radio şi televiziune. Aceste mijloace de comunicare în masă pătrund astăzi, în toată viaţa noastră. Nu mai este nevoie să ieşi pentru a fi afară. Într-o clipă lumea întreagă este lângă tine.
Puţin câte puţin, experienţa elementară de a fi în inima unei lumi lăuntrice, chiar sentimentul frumuseţii acestei lumi lăuntrice, au dispărut pur şi simplu din cultura modernă.
Dacă nu este televizorul, este muzica. Muzica a încetat să mai fie ceva ce se ascultă, ea a devenit cu repeziciune un fel de fond sonor pentru conversaţie, lectură, corespondenţă etc. De fapt, această nevoie de a asculta constant muzică relevă imposibilitatea în care se află omul modern de a mai gusta liniştea.
Dacă creştinul de altă dată trăia, în mare parte, într-o lume interioară, care îi oferea posibilitatea de a se concentra, cel de astăzi trebuie să facă un efort deosebit pentru a regăsi dimensiunea esenţială a liniştii, care este singura în măsură să ne pună în contact cu realităţile superioare. De aceea, problema radioului şi a televiziunii în timpul Postului nu este o problemă marginală ci, sub multe aspecte, este o chestiune de viaţă şi de moarte spirituală.
Trebuie să ne dăm bine seama că este imposibil de a-ţi împărţi pur şi simplu viaţa între “tristeţea îmbucurătoare” a Postului şi ultimile noutăţi de pe ecran. Aceste două lucruri sunt incompatibile şi unul va ucide în mod necesar pe celălalt. Şi este foarte posibil ca, în lipsa unui efort deosebit, “ultima noutate” să aibă şansa de a ieşi biruitoare.
De asemenea, televizorul a devenit, fără măcar să sesizăm, idolul familiei noastre, la care ne închinăm zilnic un timp cât mai îndelungat, de la cel mai mic până la cel vârstnic.
Să ne reamintim cum a hotărât Dumnezeu să pedepsească în Vechiul Testament închinarea la viţelul de aur a poporului lui Israel.
“ Şi a zis Domnul către Moise ...
Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd ...
... Pe acela care a greşit înaintea Mea, îl voi şterge din cartea Mea.
... Iată îngerul Meu va merge înaintea ta, şi în ziua cercetării Mele voi pedepsi păcatul lor”.
Astfel a lovit Domnul poporul, pentru viţelul ce îşi făcuse, pe care-l turnase Aaron. (IEŞIREA 32, 9, 10, 33, 34, 35)
Acum, la cumpăna dintre milenii, idolii popoarelor şi-au sporit numărul îngrijorător, ceea ce a atras asupra omenirii dreapta mânie a lui Dumnezeu, care se face, pe zi ce trece, din ce în ce mai simţită, atât în ţara noastră, cât şi în lume.
O primă măsură, care poate fi sugerată, ar fi deci reducerea serioasă a folosirii radioului şi televizorului în perioada Postului. Nu putem spera la un post total, dar cel puţin la unul ascetic, de exerciţiu care, aşa cum ştim, presupune înainte de toate schimbarea regimului obişnuit de ascultare şi reducerea lui. Nu este nimic rău, de exemplu, în a continua să urmăreşti ştirile sau să alegi programe serioase, mai interesante, care te pot îmbogăţi intelectual şi spiritual.
Ceea ce trebuie să înceteze, cel puţin în perioada Postului, este acea vizionare continuă la televizor, care transformă omul într-un obiect înfundat într-un fotoliu, lipit cu privirea de ecran şi absorbind pasiv tot ceea ce se transmite.
Postul trebuie simţit ca un timp special, un timp care este continuu prezent şi care nu trebuie să fie întrerupt, să se piardă, să se distrugă.
Cu cât mintea omului va fi golită mai mult de tot ceea ce este creatural, de toate imaginile şi ideile lucrurilor şi fiinţelor, cu atât se va putea înălţa mai mult către Dumnezeu, Îl va cugeta şi-L va cuprinde.
“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” - cuvinte pe care Sfântul Grigore de Nissa le comentează aşa: “Cel care şi-a curăţit sufletul de orice înclinare păcătoasă şi de tot ceea ce este creatural, acela poate vedea chipul Naturii Dumnezeieşti, în propria lui frumuseţe”.
Marii duhovnici ai poporului român subliniază în scrierile lor că, în casa în care există televizor, acolo nu tronează Dumnezeu, nu petrece Dumnezeu în acea casă.
“Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea;
Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor.
Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei”. (Ps. 134, 15, 16, 17, 18)
Singura şansă de însănătoşire a poporului român nu este decât aceea de a urma îndemnul psalmistului şi a intra sub ascultarea Bisericii - corabia mântuirii neamului creştinesc. “Întoarce ochii mei să nu vadă deşertăciunea”. (Ps. 118, 37)
“Că va judeca Domnul pe poporul Său şi de slugile Sale se va milostivi”. (Ps. 134, 14) -
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Sinaxar 13 Noiembrie
În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.
Sf. Ioan Gura de AurAcest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea.
Iar ea s-a făcut cu totul fiară ţinând cu tărie via. Şi a fost sfântul alungat din scaun întâi de dânsa şi în al doilea rând prin mijlocul episcopilor, care se purtau mai mult silniceşte decât creştineşte. După aceea s-a întors iarăşi la scaunul său. Şi în cele din urmă, sfântul a fost izgonit la Cucuzo al Armeniei şi, petrecând multe scârbe, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu.
Precum se vede la istoria lui, după scoaterea lui din scaun şi după izgonire, cei ce fuseseră îndemnători spre aceasta, căzând în multe feluri de boli, rea moarte au luat. Pătimind aceasta întâi Eudoxia, căci a fost ea întâi întru fărădelege şi a fost pricina pierzării episcopilor. Şi zic că după moartea ei, spre semnul strâmbătăţii ce a făcut Hrisostomului, mormântul în care era îngropată a tremurat treizeci şi doi de ani. Iar dacă s-au adus sfintele moaşte ale Hrisostomului şi s-au pus acolo unde şi acum se află, a încetat acel cutremur.
Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur
Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.
Cînd a venit în vîrstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tînăr, a început a pricepe mai bine decît cei bătrîni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfînt. Pentru că el, cunoscînd pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergînd la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dînsul Sfîntul Botez.
După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsîndu-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfîntului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfîntului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfîntului Ioan, a rămas văduvă foarte de tînără, avînd mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.
Sfîntul Ioan, ajungînd la vîrsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covîrşit cu înţelepciunea pe cei mai vîrstnici decît el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvînt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dînsul. Pe acest filosof Sfîntul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dînsul, şi pe alţi mulţi.
Astfel, cînd Antimie disputa cu Sfîntul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat şi a început a-l munci pe el. Aşa că, Antimie, căzînd la pămînt, se tăvălea şi îşi întorcea ochii şi gura şi scotea spume din gura lui. Toţi cei ce erau de faţă s-au spăimîntat foarte şi mulţi voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfîntul Ioan ca să miluiască pe cel îndrăcit şi să-l vindece. Iar Sfîntul a răspuns: “De nu se va pocăi şi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca”. Şi îndată Antimie a strigat, zicînd: “Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pămînt, afară de cel creştinesc, în care crede prea înţeleptul Ioan”.
Acestea zicînd, a ieşit dintr-însul duhul cel necurat şi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a strigat: “Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!” Iar Sfîntul Ioan, certîndu-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu şi învăţîndu-l credinţa cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat.
Episcopul, înştiinţîndu-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gîndit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dînsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrînise. Înţelegînd aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.
Deci, trecînd cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mîndria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, avînd îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescînd împreună şi avînd aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amîndoi de acelaşi obicei şi de un suflet.
Vasile, îmbrăcîndu-se mai întîi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să-şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultîndu-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mînăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa pînă la o vreme, pentru că ea, înţelegînd scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dînsul:
“O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan şi eu văduvă, căci aşa a voit Dumnezeu. Şi nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă şi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor şi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdînd toate cu ajutorul Lui, m-am mîngîiat cu privirea feţei tale, cea asemenea cu faţa tatălui tău, simţind mare uşurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinţa vieţii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tînguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aşteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lîngă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puţin şi rămîi împreună cu mine, pînă cînd sînt încă între cei vii”. Acestea şi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.
În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfîntul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rînduială trei ani.
După aceasta a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mînăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli şi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mînăstire. Isihie, fiind bătrîn şi desăvîrşit în bunătăţi, era mai înainte văzător.
Într-o noapte, nedormind el şi rugîndu-se, a fost răpit cu mintea şi a văzut o vedenie ca aceasta: “Doi bărbaţi luminaţi, coborîndu-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îşi făcea rugăciunile sale; unul dintre dînşii ţinea o hîrtie scrisă, iar altul nişte chei. Dar Ioan, văzîndu-i pe dînşii, s-a temut şi s-a închinat lor pînă la pămînt. Iar ei, luîndu-l de mînă, l-au sculat zicînd: “Nădăjduieşte şi nu te teme!” Dar Ioan a zis către dînşii: “Cine sînteţi voi, domnii mei?” Iar ei i-au răspuns: “Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfînt, pentru curăţenia inimii tale; căci sîntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos”.
Zicînd aceasta, cel dintîi, întinzîndu-şi mîna, i-a dat hîrtia, zicînd: “Primeşte hîrtia aceasta din mîna mea, că eu sînt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă şi ţie a cunoaşte toate adîncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor şi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru”.
Apoi, întinzînd şi celălalt mîna, i-a dat cheile, zicînd: “Primeşte aceasta, căci eu sînt Petru, căruia îmi sînt încredinţate cheile împărăţiei, şi îţi dă şi ţie Domnul cheile Sfintelor Biserici şi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat”.
Fericitul Ioan, iarăşi plecîndu-şi genunchii, s-a închinat lor, zicînd: “Cine sînt eu, ca să îndrăznesc a primi şi a purta nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind păcătos şi mai prost decît toţi oamenii?” Iar Sfinţii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mîna dreaptă şi l-au ridicat, zicînd: “Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie; apoi nu tăinui darul cel dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sîngele ca să-l mîntuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvîntul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ţi aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Şi o să ai multe nevoi şi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.
Acestea zicînd, l-au însemnat cu semnul Crucii şi, dîndu-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzînd aceasta, a spus şi altor fraţi iscusiţi şi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, ca nu cumva să afle Ioan şi să se ducă de la dînşii şi astfel să fie lipsiţi de o vieţuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.
Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru şi în cuvînt, bine nevoindu-se şi pe alţii învăţîndu-i la aceasta. Apoi şi pe cei leneşi deşteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-şi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.
Unui bărbat din Antiohia, care era bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încît, de mare durere, i-a ieşit ochiul cel drept; şi dînd multă avere la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfîntul Ioan, a venit la dînsul în mînăstire şi apropiindu-se, a îmbrăţişat picioarele lui, sărutîndu-le şi cerînd tămăduire. Iar Sfîntul a zis: “Nişte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca şi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu”. Omul a răspuns: “Cred, părinte, şi voi face toate cele ce-mi vei porunci”.
Acestea zicînd, a apucat haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul său şi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aşezat ochiul la locul său, precum era înainte, şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.
La fel şi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, avînd lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfîntul Ioan cerînd tămăduire. Învăţîndu-l Sfîntul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraţii în mînăstire. Aceasta făcînd, îndată s-a curăţit de lepră; şi lăsînd lumea, s-a făcut călugăr.
Un altul cu numele Evclie, avînd ochiul drept orb din copilărie, a venit la mînăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan şi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfîntul Ioan: “Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine şi să-ţi lumineze ochii cei sufleteşti şi trupeşti”. Acestea zicînd Sfîntul, îndată s-a deschis ochiul celui orb şi vedea luminat. Acestea văzînd fraţii, se minunau şi ziceau: “Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu şi Duhul Sfînt vieţuieşte într-însul”.
O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfîntul Ioan. Şi aşezînd-o bărbatul pe asin, a mers cu dînsa la mînăstire. Apoi, lăsînd-o la poartă, a intrat singur la Sfîntul, rugîndu-l să tămăduiască pe femeie de neputinţa ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: “Mergi şi spune soţiei tale să înceteze cu răutatea năravului său şi cu asprimea ce o are asupra slugilor şi a slujnicelor, ştiind că şi ea este făcută din aceeaşi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dînd milostenie săracilor şi nelăsînd rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrînaţi şi să vă păziţi în curăţie în zilele cele sfinte şi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire”.
Deci, mergînd bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfîntul; iar ea a făgăduit cu toată osîrdia, că va păzi toate cele poruncite, pînă la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfîntul spunîndu-i făgăduinţa femeii sale. Atunci Sfîntul a zis: “Mergeţi cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul”. Şi ducîndu-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.
În acea vreme era în părţile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni şi pe dobitoace. Şi de multe ori se aduna poporul cu arme şi cu săgeţi pîndind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieşind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare şi pe mulţi dintr-înşii îi sfîşia, iar alţii abia scăpau răniţi; pe alţii rănindu-i îi ducea vii în culcuşul său şi acolo îi mînca.
Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfîntul Ioan şi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieşea fiara. Deci mergînd, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfîntului, şi s-au dus. Iar după cîteva zile, văzînd poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce şi au aflat pe leu mort. Văzînd această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii şi rugăciunile Sfîntului au omorît fiara.
Sfîntul Ioan a petrecut în acea mînăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflînd o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încît acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rînduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.
Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească şi astfel să-l scoată din pustie şi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieţuirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci şi altora să fie de folos.
Venind fericitul Ioan la biserică, sfinţitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon şi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieţii sale cea plină de fapte bune şi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz şi acolo s-a săvîrşit în Domnul.
Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia şi s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan şi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obişnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în linişte, cu plăcere de Dumnezeu.
Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: “Dimineaţă să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi să-l aduci pe el de acolo în cetate şi să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales şi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeaşi vreme i s-a arătat îngerul şi Sfîntului Ioan, pe cînd îşi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate şi să pri-mească de la dînsul hirotonia.
Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire şi fericitul Ioan a ieşit în întîmpinarea lui cu toţi călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrşind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile Taine. La urmă, dînd fraţilor binecuvîntare, a luat pe Ioan şi l-a dus în cetate, iar monahii toţi se tînguiau de despărţirea de Ioan.
A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian şi toţi cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat şi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur şi în toată Siria, încît toţi cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: “Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului”.
Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mîntuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînşii cel dintîi şi cel mai vestit propovăduitor.
Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încît toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfîntul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin tîrguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încît nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfîntul cînd vorbea.
Cînd ştia poporul că Ioan are cuvînt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsînd: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mîini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvînt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorîtor de miere.
Fericitul avea cîteodată obicei de scotea cuvinte din adîncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvînt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultîndu-l şi cele grăite neînţelegîndu-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dînsul: “Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fîntîna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!”
Atunci a zis mulţimea poporului: “Deşi o femeie a zis cuvîntul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme şi pînă astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a gîndit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sîrguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfîntul Ioan nu numai în cuvînt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.
O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu şi fiind cuprins de fierbinţeală şi aproape să moară, a rugat pe Sfîntul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfîntul, luînd apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi şi a stropit cu dînsa pe cel bolnav şi îndată l-a lăsat fierbinţeala şi, sculîndu-se sănătos, s-a închinat Sfîntului.
Era în Antiohia un cîrmuitor bogat înşelat cu eresul marcioniţilor – după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioşi. Femeia aceluia, căzînd într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Şi, din zi în zi, crescîndu-i durerea mai cumplit, a chemat ocîrmuitorul pe eretici în casa sa şi le-a zis să ajute femeii lui, rugîndu-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dînsa neîncetat trei zile şi mai mult, dar nimic n-au folosit.
După aceea a zis femeia către bărbatul său: “Aud de un preot cu numele Ioan, care vieţuieşte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos şi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dînsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniţii nu-mi ajută nimic şi din aceasta se vădeşte credinţa lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinţa lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea”.
Ascultînd bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioşilor şi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aşezat-o înaintea bisericii şi a trimis la episcopul Flavian şi la preotul Ioan, spunîndu-le despre venirea sa şi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.
Ieşind la dînşii episcopul împreună cu Ioan au zis: “Dacă vă veţi lepăda de eresul vostru şi vă veţi apropia de Sfînta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, veţi dobîndi mîntuire de la Hristos Domnul”. Iar el a făgăduit cu osîrdie a se lepăda. Şi a poruncit Sfîntul Ioan să aducă apă şi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcîndu-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată şi slăvea pe Dumnezeu.
Văzînd eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dînsa de Sfînta Biserică, lepădîndu-se de eresul lui Marcion şi s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare şi s-au mîniat asupra Sfîntului Ioan, semănînd pretutindeni asupra lui hule şi clevetiri, zicînd că este vrăjitor şi fermecător.
Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducînd asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiştea în care ereticii aveau adunarea lor şi acolo, fiind adunaţi mulţime fără de număr, au murit, fiind ucişi de căderea capiştei; iar dintre cei binecredincioşi, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzîndu-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci şi elinii, au cunoscut puterea lui Hristos şi, dărîmînd capiştile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învăţătura Sfîntului Ioan.
După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvîrşit. Şi a fost căutat cu sîrguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocîrmuirea Bisericii Constantinopolului.
Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înştiinţat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Şi nevrînd a se lipsi de un asemenea învăţător, s-au împotrivit toţi trimişilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfîntul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.
De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mirat şi a dorit şi mai mult să vadă pe Ioan şi să-l aşeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimiţînd a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să ştie poporul; ceea ce s-a şi făcut.
Apropiindu-se Sfîntul Ioan de Constantinopol, a ieşit în întîmpinarea lui tot poporul, cu mulţime de boieri, fiind trimişi de împăratul să-l întîmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul şi de toată adunarea poporului şi toţi se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.
Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, şi cei de un gînd cu dînsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan şi-l urau pe el, încît nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gîndeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuşi s-a plecat soborului şi a sfinţit pe Ioan arhiereu şi l-a aşezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci şi şasea zi a lunii februarie.
Atunci a venit împăratul şi cu dînsul toţi domnii şi boierii, vrînd să ia binecuvîntare de la Sfîntul Ioan, patriarhul. Iar el, făcînd rugăciune pentru împăratul şi pentru popor şi binecuvîntîndu-i pe toţi şi-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată şi a rostit învăţătură folositoare de suflet în care povăţuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică şi să fie drept şi milostiv.
Apoi îi zicea: “Să ştii că nu mă voi ruşina, cînd va fi trebuinţă de învăţătură şi de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a ruşinat de împăratul David, descoperind greşeala lui”.
Astfel învăţa pe toţi stăpînitorii duhovniceşti şi pe cei mireneşti şi pe cei de sub stăpîniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune şi să ţină cuvîntul său de învăţătură cu care toţi s-au mîngîiat, ascultîndu-l.
Pe cînd el spunea dumnezeieştile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat şi l-a aruncat la pămînt, strigînd cu glas înfricoşat, încît s-au înspăimîntat toţi cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dînsul şi, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzîndu-l poporul, s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător şi un doctor sufletesc şi trupesc preaiscusit.
Sfîntul Patriarh Ioan, luînd cîrma Bisericii, a început a paşte bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare, dezrădăcinînd obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vîrtos dintre preoţi, precum: necurăţenia, zavistia, nedreptatea şi orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăţenia, dragostea, dreptatea, milostenia şi tot felul de fapte bune şi cu gura sa cea de aur pe toţi îi povăţuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci şi prin cetăţile şi ţările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiţi şi temători de Dumnezeu, bărbaţi sfinţi, care întăreau dreapta credinţă cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; iar credinţa cea rea şi eresurile le înlătura, povăţuind pe cei rătăciţi la calea mîntuirii.
În Fenicia a dărîmat capiştile idoleşti care erau din vremurile cele de demult, stricînd temeliile lor. Pe poporul celţilor, vătămat de credinţa cea rea a arienilor, cu înţelepciune l-a tămăduit şi la dreapta credinţă l-a povăţuit, pentru că a poruncit unor preoţi şi diaconi care au fost aleşi pentru acest lucru, ca să înveţe limba celţilor şi i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască buna credinţă în limba lor celtică. Iar pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării, în acelaşi chip i-a luminat. Eresul marcioniţilor din părţile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învăţătura sa.
Apoi avea purtare de grijă şi pentru cei săraci şi neputincioşi, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei goi şi de orfani şi văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit şi bolniţe (spitale) pentru odihna bolnavilor şi a străinilor care nu aveau unde să-şi plece capul, dîndu-le toată îndestularea, rînduindu-le slugi şi doctori. Şi apoi toată purtarea de grijă şi rînduiala, a încredinţat-o la doi preoţi temători de Dumnezeu. Iar el se sîrguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învăţîndu-i şi mustrîndu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni şi urît de cei răi.
Mai ales unii din clericii lui care vieţuiau rău, nu iubeau pe Sfîntul, de vreme ce dădea pe faţă faptele lor cele rele şi pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mîniau pe el. Mai cu seamă erau nemulţumiţi de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credinţă patriarhului şi avînd viaţă curată, a zis odată către Sfîntul, fiind toţi clericii de faţă: “Nu poţi, stăpîne, a-i îndrepta pe aceştia, dacă nu-i vei izgoni pe toţi cu un toiag”.
Zicînd astfel, mulţi s-au întărîtat şi au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfîntul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfîntul, deşi ştia răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cît îl huleau mai mult, cu atît mai mult înflorea slava lui în părţile cele depărtate, încît mulţi veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfîntul şi să audă învăţătura lui.
Acelaşi Serapion diaconul, a adus la mînie şi pe Severian mitropolitul asupra Sfîntului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, rîvnind după Hristos Domnul său şi uitînd de dragostea care o avea faţă de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dînsul şi iarăşi l-a primit la sine.
Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare şi vieţuia în mijlocul lumii, totuşi nu şi-a lăsat niciodată nevoinţele monahiceşti, ci vremea care îi rămînea de la treburile bisericeşti, închizîndu-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate şi rugăciune sau în citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi. Postea întotdeauna şi se înfrîna fără măsură, pentru că numai pîine de orz şi apă gusta şi somn puţin şi acela nu pe pat ci stînd şi nevoindu-se.
Apoi la ospeţe şi la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinereţe deprinzîndu-se cu post şi înfrînare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci şi grase, neavînd stomacul sănătos. Ci toată mintea sa o îndreptase spre înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi mai ales iubea Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.
Odată, scriind la tîlcuirea epistolelor lui, a gîndit în sine, zicînd: “Cine ştie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea scripturii acestui sfînt sau nu?” Şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultînd pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.
Cînd s-a închis singur în chilie noaptea şi scria tîlcuirile la o lumînare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Şi uitîndu-se prin crăpătura uşii, vrînd să vadă ce face, l-a văzut şezînd şi scriind. Iar un om bătrîn şi foarte cinstit, stînd lîngă dînsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului şi-i vorbea binişor. Şi omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfîntul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori şi se mira foarte, nepricepîndu-se cine este acela care vorbeşte cu patriarhul şi cugeta cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau uşile încuiate, încît nu era cu putinţă cuiva să intre.
Deci, Proclu a aşteptat pînă ce va ieşi omul acela. Dar cînd a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzînd Proclu în trei nopţi, a îndrăznit să întrebe pe Sfîntul patriarh, zicînd: “Stăpîne, cine este cel ce-ţi vorbeşte noaptea la ureche?” Sfîntul a răspuns: “N-a fost nimeni la mine”. Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura uşii un om bătrîn şi cinstit şoptindu-i la ureche cînd scria, şi spunea ce fel era chipul şi faţa celui ce se arăta. Iar Sfîntul se minuna auzind acestea.
Apoi Proclu, uitîndu-se la chipul lui Pavel, a zis: “Acest chip era acela care l-am văzut”. Atunci, cunoscînd Ioan că însuşi pe Sfîntul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredinţat că este primită osteneala lui şi, căzînd la pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu şi mai multă sîrguinţă de scrierea dumnezeieştilor cărţi, pe care ca pe nişte comori de mult preţ le-a lăsat Bisericii lui Hristos.
Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strîmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strîmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strîmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.
Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfîntul să vieţuiască după aşezămîntul legii, ci şi de la stăpînitorii mireneşti. Şi precum dintr-o scînteie mică se aprinde un foc mare, aşa şi din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mînia în inimile acelora care se ştiau pe sine că sînt în nişte asemenea păcate.
Astfel, zavistnicii batjocoreau învăţătura Sfîntului, iar cuvintele lui cele înţelepte şi bune le socoteau nebuneşte ca rele, zicînd că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învaţă ci mustră; nu sfătuieşte, ci ocărăşte; nu îndreptează, ci huleşte pe împăratul şi pe împărăteasa şi pe toţi stăpînitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.
Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărăteşti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicîndu-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte şi chiar de ar scăpa cineva, cu sila să se scoată din biserică şi să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greşeau ceva greu împotriva legilor cetăţeneşti şi se osîndeau la moarte, să fugă la biserică – precum odinioară israilitenii în cetăţile de scăpare -, şi aşa scăpau de pedeapsa morţii.
Evtropie, stricînd acel aşezămînt vechi, a rînduit să scoată din biserică pe cei vinovaţi, de care lucru Sfîntul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă ca o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora şi s-a tăiat cu sabia pe care o ascuţise pentru alţii. Căci mîniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.
Deci, Evtropie a fugit la biserică şi s-a ascuns în altar sub Sfînta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăţa pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare rîvnitor, a rostit un cuvînt de mustrare asupra lui Evtropie, zicînd: “Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou aşezată, chiar acela care a scornit-o şi a aşezat-o să o împlinească”.
Acest cuvînt prinzîndu-l pizmaşii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni şi neacoperitor de greşelile omeneşti. Şi astfel cîte puţin întărîtau inimile mai multor oameni spre mînie asupra Sfîntului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sîrguia după obiceiul său în buna ocîrmuire a Sfintei Biserici.
Pe vremea patriarhiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulţime de arieni în Constantinopol, care îşi ţineau credinţa, săvîrşind slujbele lor. Deci fericitul gîndea în ce chip ar curăţa cetatea de acel eres. Şi aflînd vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: “Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sînt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată şi necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?”
Împăratul a răspuns: “Adevărat, aşa este”. Iar Ioan a zis: “Tot aşa este de necinstită cetatea aceasta, care, deşi este dreptcredincioasă, totuşi are într-însa pe necredincioşii arieni. Şi precum tu, împărate, te-ai fi mîniat pentru necinstirea coroanei tale, aşa şi Atotputernicul Dumnezeu se mîhneşte de cetatea aceasta, care este înşelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinţei, ori să-i izgoneşti din cetate”.
Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor şi le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credinţă a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credinţă şi de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.
După cîtăva vreme, arienii avînd iarăşi ajutători şi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteşti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergînd cu rugăciuni către locaşul lor şi cîntînd ereticeştile lor cîntări prin care huleau pe Preasfînta Treime. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se preasfinţitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat, a urma acelor rugăciuni arieneşti.
Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtînd cinstitele cruci, sfintele icoane şi făclii aprinse şi să cînte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cîntărilor arieneşti celor hulitoare. Atunci s-au întîlnit pe cale dreptcredincioşii cu arienii, certîndu-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încît din amîndouă părţile au căzut cîţiva morţi; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind şi el acolo în mulţimea celor dreptcredincioşi, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mîniat foarte tare asupra arienilor şi le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; şi astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.
Între cei înşelaţi cu eresul arian era şi un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz în războaie şi care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatîrul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neştiind ce să-i răspundă – pentru că se temea a-l supăra, ca nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăţiei greceşti, căci era om iute şi cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfîntului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: “Să mă chemi la tine în vremea cînd va vrea Gaina să ceară biserică şi eu voi răspunde pentru tine”.
Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat şi şezînd cu împăratul, a început Gaina iarăşi a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Şi cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie şi pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicînd: “Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sînt puşi de Dumnezeu stăpînitorii cei duhovniceşti. Iar ţie dacă îţi trebuie biserică, intră în oricare voieşti şi te roagă, căci iată, toate bisericile care sînt în cetate îţi sînt deschise”.
Iar Gaina a zis: “Dar eu sînt de altă mărturisire şi de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credinţă cu mine; şi rog împărăteasca stăpînire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptîndu-mă pentru stăpînirea grecească, vărsîndu-mi sîngele şi punîndu-mi sufletul pentru împărat”.
Ioan i-a răspuns: “Pentru ostenelile tale ţi-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie şi daruri de la împărat. Deci ţi se cade a gîndi ce erai mai înainte şi cum eşti acum? Cum erai sărac şi neslăvit şi cum te-ai îmbogăţit şi te-ai mărit acum? Şi în ce fel de rînduială erai cînd vieţuiai de cealaltă parte a Dunării şi în care eşti acum? Căci erai atunci ca unul din ţăranii cei proşti şi săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia avînd pîinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum eşti voievod mai cinstit şi mai slăvit decît alţii, fiind îmbrăcat în haine de mare preţ, avînd aur şi argint din destul şi avere mare şi toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulţumitor şi slujeşte cu credinţă împărăţiei greceşti dar nu cere daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească”.
De nişte cuvinte ca acestea ruşinîndu-se Gaina, a tăcut şi n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înţelepciunea lui Ioan, care cu puţine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun şi plin de neîmblînzită mînie.
Trecînd un an, acel Gaina s-a înstrăinat de împărat şi, adunînd oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavînd oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare şi a rugat pe Sfîntul Ioan să iasă înaintea lui şi cu cuvinte bune să-l îmblînzească. Iar Ioan, deşi ştia că a mîniat pe Gaina cînd l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-şi pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mîndrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblînzit pe omul cel cu capul de fiară şi din lup l-a prefăcut în oaie şi împăcîndu-l cu împăratul, s-a întors.
După aceasta Sfîntul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deşi era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămîndu-se de păstorii cei răi, pentru că mulţi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfîntului Duh, hirotonind cu plată – cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hîrtie patriarhului.
Deci acolo, Sfîntul Ioan a scos pe mulţi episcopi care iubeau simonia şi pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtîndu-i de la dregătoria lor şi a pus pe alţii mai vrednici în locul acelora. Şi îndreptînd bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.
Astfel, pe cînd Sfîntul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrînd cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţînd, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vîrtos cînd cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mîniau asupra lui, fiind mustraţi.
Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăţi, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan şi se iuţeau în inimile lor asupra lui, cugetînd rău despre dînsul şi făcînd clevetiri mincinoase. Iar mai vîrtos împărăteasa Eudoxia s-a mîniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obşte pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dînsa le grăieşte şi le privea acelea ca o dosădire şi mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint şi cuprinsă de nesăţioasa poftă a aurului, încît multora le făcea strîmbătate, luîndu-le averile cu sila.
Deci, a mustrat-o pe ea însăşi conştiinţa ei cînd Sfîntul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoşa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mîniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.
În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, avînd boierie de patriciu şi bogăţie multă, pe care îl pizmuia împărăteasa şi, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun şi vieţuia cu dreptate.
Neputînd să-i ia cu sila averea, a aflat acest meşteşug, căci l-a chemat la sine şi i-a zis: “Ştii cîtă avere împărătească se cheltuieşte neîncetat; cît aur se dă oştilor care apără împărăţia şi fără de număr sînt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuţinat averea. Deci să dai şi tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har şi pe urmă iarăşi vei lua la vreme ceea ce vei da acum”.
Teodorit, pricepînd gîndul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesăţioasă de iubirea de argint voieşte a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinţă a împărătesei şi-l ruga cu lacrimi să-l ajute şi să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăţia. Iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese şi blînde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deşi era mînioasă asupra Sfîntului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a ruşinat de înţeleapta lui sfătuire şi a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.
După aceasta, Teodorit, ascultînd gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăţa pentru milostenie şi sfătuia să nu ascundem comoara în pămînt, unde mîna cea zavistnică voieşte a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuieşte nici n-o ia; apoi, temîndu-se ca nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăţia sa – căci ştia năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui pînă cînd îşi va săvîrşi răutatea -, pentru aceea a socotit să-şi dea bogăţia sa Împăratului ceresc.
Deci, oprindu-şi o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor şi bolnavilor.
Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mîhnit foarte şi a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd: “După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluînd nimic de la dînsul pentru trebuinţa împărăţiei noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăţi. Oare nu era mai cu cuviinţă a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogăţit, slujind împăraţilor. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dînsul; deci ţi se cădea şi ţie a nu lua averile lui”.
La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: “Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aş fi poftit bogăţie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinţi care aveau avere multă, fiind de neam bun şi bogaţi. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăţie. Deci, cum nu m-aş fi ruşinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o şi pe alţii îi învăţ ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogăţire. Să ştii însă că acela nu mi-a dat nimic şi de mi-ar fi dat, eu nu aş fi primit de la el. Ci el a dat bogăţia sa lui Hristos, făcînd milostenie săracilor şi scăpătaţilor şi bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aş fi voit ca şi tu, rîvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, cînd vei fi lipsită, să fii primită în veşnicile locaşuri. Iar dacă gîndeşti ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mînia”.
Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfîntului Ioan, s-a umplut de mînie şi cugeta cum i-ar face Sfîntului Ioan nedreptate.
În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină ca aceasta. Cînd era în Alexandria voievodul Pavlichie, avînd în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflînd oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o şi a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.
Iar ea, neavînd atîta aur, şi-a pus zălog la vecinii săi hainele şi vasele, şi abia adunînd cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa şi s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat şi acea văduvă săracă, şi intrînd în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plîngere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dînsa cu sila atîta aur, fără nici o vină.
Împăratul a poruncit eparhului cetăţii să facă întrebare şi judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dînsa. Iar eparhul ajutînd lui Pavlichie, l-a scos nevinovat şi pe văduvă a lăsat-o păgubaşă. Dar ea, fiind împinsă de multă mîhnire, s-a dus la împărăteasa şi, spunîndu-i toată nevoia, cerea de la dînsa milă şi ajutor. Împărăteasa, fiind şi ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că şi ea va cîştiga aur mult.
Deci, îndată a chemat pe Pavlichie şi cu mare mînie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine şi pentru strîmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l ţină sub strajă pînă cînd va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa din mîinile împărătesei, a trimis acasă şi a adus atîta aur cît ceruse împărăteasa.
Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci şi şase de galbeni de aur şi a eliberat-o, pe cînd celălalt aur l-a luat la dînsa. Iar văduva a ieşit de la împărăteasă plîngînd şi văitîndu-se pentru o strîmbătate ca aceea. Auzind de Sfîntul Ioan că apără pe cei asupriţi, a alergat la dînsul şi i-a spus cu de-amănuntul toate cîte i-a făcut ei Pavlichie şi împărăteasa. Sfîntul Ioan, mîngîind pe văduva care plîngea, a trimis la Pavlichie şi, chemîndu-l în biserică, a zis către dînsul:
“Ne-a venit înştiinţare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci şi luînd cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemîndu-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor şi judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi şi să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mîntuieşti şi tu de un păcat ca acesta şi să milostiveşti pe Dumnezeu, pe Care L-ai mîniat şi Care va răsplăti ţie pentru facerea de rău a orfanilor”.
Pavlichie a răspuns: “Stăpîne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; şi acum ce voieşte mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa şi să-şi ia ce este al ei de la dînsa!”
Sfîntul a zis către dînsul: “Deşi împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său şi ea nu este vinovată de nedreptatea ce ţi s-a făcut ţie de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atîta aur nu atît pentru dînsa, cît pentru alte păcate ale tale şi jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îţi spun că nu vei ieşi de aici pînă ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dînsa, pînă la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci şi şase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum”. Şi astfel, Sfîntul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.
Împărăteasa, aflînd despre aceasta, a trimis la Ioan, zicînd: “Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dînsul pentru acea datorie”. Ioan a răspuns trimişilor: “Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pînă cînd nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dînsa”. Împărăteasa a trimis iarăşi la Sfîntul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfîntul a răspuns: “Dacă împărăteasa voieşte să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur”.
Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mînie şi îndată a trimis doi sutaşi cu două sute de ostaşi ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar cînd ostaşii s-au apropiat de uşile bisericii şi voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stînd lîngă uşă şi ţinînd sabia în mîinile sale şi nu-i lăsa să intre.
Ostaşii, văzînd îngerul cel înfricoşat, s-au temut şi au fugit înapoi. Şi alergînd la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimîntat cu duhul şi n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfîntul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzînd că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur şi a dat văduvei cinci sute de galbeni, şi aşa a fost eliberat. Iar femeia, luîndu-şi al său, s-a întors în cetatea sa, bucurîndu-se.
Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan şi din zi în zi se înmulţea mînia şi răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate şi drept. După puţină vreme împărăteasa a trimis la Sfîntul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicînd:
“Încetează a te mai împotrivi nouă şi nu te mai atinge de lucrurile cele împărăteşti, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericeşti şi te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine şi mustrîndu-mă. Pentru că eu, pînă acum, te aveam pe tine ca pe un părinte şi-ţi dădeam cinstea ce ţi se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta şi nu vei fi mai bun către noi, atunci să ştii că nu-ţi voi răbda mai mult”.
Sfîntul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mîhnit foarte şi, oftînd greu, a zis către cei trimişi:
“Împărăteasa voieşte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează şi nu aude glasurile celor asupriţi şi ale celor ce plîng şi suspină şi nu face mustrări celor ce greşesc. Dar de vreme ce sînt episcop şi mie îmi este încredinţată purtarea de grijă pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiţi asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toţi şi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.
Pentru că ştiu că a nu mustra fărădelegile şi a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare şi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică şi despre noi cuvîntul acesta al lui Iosie: Preoţii au ascuns calea Domnului. Dar şi dumnezeiescul Apostol porunceşte ca pe cel ce greşeşte să-l mustri înaintea tuturor, ca şi alţii să aibă frică. Tot acelaşi Apostol învaţă, zicînd: Propovăduieşte cuvîntul, stăruieşte cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, şi te roagă.
Eu, deşi mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile şi nu vorbesc în faţă pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cîndva în învăţătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toţi de obşte i-am învăţat şi-i învăţ ca să nu facă rău şi să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conştiinţa pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia ca nu asupra noastră să se mînie, ci asupra lui însuşi, pentru că a făcut nişte lucruri ca acelea, şi să se abată de la rău spre a face bine.
Dacă împărăteasa nu se ştie că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mînie asupra mea, care învăţ pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăţa pentru mîntuirea poporului peste care ea împărăţeşte. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învăţătoare mă sîrguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să ştie că eu nu o mustru pe dînsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dînsa şi-i aduc mare necinste şi ruşine sufletului ei. Deci, poate să se mînie împărăteasa cum voieşte, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mînia pe oameni decît pe Dumnezeu. Căci dacă aş plăcea oamenilor, apoi nu aş fi rob al lui Hristos”.
Nişte cuvinte ca acestea şi multe altele asemenea zicînd Sfîntul celor trimişi, i-a slobozit pe dînşii cu pace. Iar ei, întorcîndu-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu şi mai mare mînie şi foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci şi mulţi alţii care vieţuiau în nedreptate şi fără pocăinţă îl pizmuiau.
După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci şi alţii de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfîntul Ioan şi nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului şi Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoţi şi cinci diaconi şi din împărăteştile palaturi erau mulţi care-l urau şi trei văduve vestite şi bogate, Marsa, Castritia şi Evgrafia, care vieţuiau în necurăţie.
Toţi pismătăreţii Sfîntului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dînsul. Deci au trimis mai întîi în Antiohia, cercetînd că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri şi n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care ştia să alcătuiască minciuni cu meşteşug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieţii Sfîntului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfîntul Ioan din scaun, avînd ajutătoare pe împărăteasa şi pe alţi oameni răi; iar mai vîrtos, şi-a cîştigat ajutor pe satana.
Apoi pricina izgonirii Sfîntului Ioan s-a început astfel.
Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viaţa şi cu cuvîntul şi era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune şi înţelepciunea lui. Acesta era bătrîn, optzeci de ani avînd de la naşterea sa, iar preot fusese hiroto -
POSTUL CRĂCIUNULUI
POSTUL CRĂCIUNULUI
15.11 – 24.12.2009
Iubiţi prieteni,
În această săptămână, mai precis, duminică 15 noiembrie intrăm în Postul Naşterii Domnului.
Am mai spus şi cu alte prilejuri – şi se găseşte scris în grupul CREŞTIN ORTODOX PRACTICANT – despre importanţa şi beneficiile postului pentru noi, creştinii ortodocşi; de aceea, azi, doresc să vă prezint zilele în care este dezlegare la peşte. Iată:
- sâmbătă 21 noiembrie când sărbătorim Intrarea în Biserică a Maicii Domnului;
- duminică 22 noiembrie;
- sâmbătă 28 noiembrie;
- duminică 29 noiembrie;
- luni 30 noiembrie când prăznuim pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat – Ocrotitorul României;
- joi 3 decembrie;
- sâmbătă 5 decembrie;
- duminică 6 decembrie când prăznuim pe Sfântul Ierarh Nicolae;
- luni 7 decembrie;
- sâmbătă 12 decembrie;
- duminică 13 decembrie;
- joi 17 decembrie;
- sâmbătă 19 decembrie.
Pentru a veni în sprijinul credincioşilor ce doresc a ţine rânduiala postului vă invit în grupul REŢETE ALIMENTARE DE POST de unde vă puteţi alege meniurile dorite, inclusiv pentru zilele cu dezlegare la peşte.
Şi încă ceva: să nu uitaţi ca la capătul acestui post să mergeţi pregătiţi la preotul duhovnic pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşire. Detalii despre acestea găsiţi în grupul CREŞTIN ORTODOX PRACTICANT.
Nu uitaţi că perioada aceasta până la Crăciun să fie un prilej pentru fiecare de recunoaştere a greşelilor săvârşite şi de căinţă pentru ele.
Nu uitaţi că postul nu se referă doar la mâncare şi băutură!
Să intensificăm rugăciunile trimise Domnului, să avem grijă pentru a nu mai săvârşi alte păcate, să fim milostivi şi iertători faţă de cei ce ne greşesc – iată doar câteva sfaturi utile pentru toţi creştinii ortodocşi.
Doamne ajută. -
Dumnezeu pe listele electorale!
În împrejurările vieții am constatat că cele mai febrile discuții printre oamenii sunt despre politică si fotbal. Este uimitor câtă „cultură” are Omul când ne referim la aceste două aspecte efervescente din viața cotidiană. În contextul acestor două manifestări febrile, se distinge cu ușurință capacitatea noastră de a „alege”. De fiecare dată asist cu melancolie modul de exprimare al celor ce judecă cu cărțile pe masă evenimentele fotbalistice și mai ales cele politice. Auzim aproape de fiecare dată zicându-se: „Nenorociții ăia, jigodiile alea….”și așa mai departe. Dar fiindcă și fotbal și politică se face tot timpul, aș vrea totuși să vorbesc despre „politică” acum pentru că ne aflăm în preajma „alegerilor”.
Dacă ne vom uita in DEX cuvântul alege are mai multe înțelesuri:
-a decide, a vota, a selectiona, a deosebi, a distinge, a admite, a curăța și altele.
Când l-a zidit Dumnezeu pe om in rai l-a acoperit cu harul Său și l-a pus rege peste toate cele zidite. Pentru ca omul să cunoscă că este făptura mâinilor Lui Dumnezeu, a primit o poruncă prin care să-L recunoască pe Ziditor ca Creator al său. I-a oferit Omului libertatea de care avea nevoie și pentru ca să întărească aceasta, l-a lăsat să aleagă între viată și moarte, între a trăi sub tutela Lui necunoscând durerea și năpasta, sau putința de a cunoaște binele sau răul.
Deci dacă înțelegem bine încă dintru început Omul a avut o alternativă fiind liber – să aleagă.
Atunci protopărinții noștri au „ales” pentru întreg neamul omenesc durerea de a ști ce este binele și răul deși au fost avertizați că aceasta le va aduce moartea. Moarte este o plata a păcatului. De ce plătim cu moartea? Este o pedagogie a Tatălui surpând prin ea în fapt răul. Moartea pune stavilă răului care se poate cuibări în om. Ne-am invechi și noi în răutate dacă am trăi prea mult!
Samuel unge pe Saul Rege! Samuel unge pe Saul Rege!
În Vechiul Testament, poporul ales era condus prin prooroc. Ascultau Glasul lui Dumnezeu prin gura profetului și aveau certitudinea că sfaturile primite erau direct de la Domnul. La un moment dat, poporul evreu cere proorocului Samuel de atunci să-i ungă rege așa cum popoarele vecine – idolatre și rupte de Dumnezeul cel Viu – aveau. Aceasta a foat una din alegerile proaste pe care Omul a făcut-o în istorie. Cei care au citit Vechiul Testement știu ce a urmat pentru poporul evreu și prin câte a trecut de atunci și până astăzi. Poporul evreu suntem noi toți! Mulți dintre noi tindem să-i judecăm pe evrei pentru faptele lor, și din trecut și din prezent. Poporul evreu, un popor cerbice, este oglinda neamului omenesc. Știm din Vechiul Testament că Dumnezeu pedepsea poporul întreg pentru păcatele regelui. De ce? Pentru că le respecta libertatea! Cu puterea și voința cu care au cerut rege, cu aceeași putere și voință trebuiau să-l dea jos ori de câte ori acesta călca voința Domnului.
Același lucru se petrece până astăzi! Cum este posibil ca un om sau o mână de oameni să stăpânească un popor întreg, o nație, un imperiu chiar. Nu este aceasta o pedeapsă venită peste Om? Să-l stăpânească un alt om! Cum s-a perpetuat aceasta în istorie, cum am ajuns astăzi la globalizare, la o dominație a unor grupări oculte, chiar satanice, dornice de pustiire? Îndepărtarea Omului de Dumnezeu a adus această plagă peste întreg neamul omenesc. De cele mai multe ori spunem într-un context sau altul: „A pedepsit Dumnezeu!”, „A plătit Dumnezeu!”, „A bătut Dumnezeu!” sau „S-a răzbunat Dumnezeu!” Dumnezeu ca Tată poate face aceasta pedagogic din iubirea ce o poartă Fiilor.
Eu însă cred că Dumnezeu este Cel care se manifestă constant față de iubiții Săi fii. Revarsă râuri de dragoste peste toți așa cum spune Scriptura și peste cei buni și peste cei răi, gândind la fiecare ca fiind un fiu risipitor care cumva vreodată se va întoarce. Un tată își ține strâns copilul lângă el și-i spune mereu să stea cuminte alături, îl ține de mână, îl ocrotește ca nu cumva să pățească ceva. Dintr-o dată fiul se smulge de sub aripa protectoare a tatălui și fuge în fața mașinii și moare. L-a pedpsit Dumnezeu pe acel copil? Nu! Copilul a fost acela care s-a smucit de la tatăl și a pățit răul ne mai fiind sub aripa protectoare a tatălui. Așa facem și noi, ne smucim, fugim, ne rătăcim și pătimim. Uneori mai mult sau mai puțin. Nu tatăl ne pedepsește ci neascultarea noastră este aceea care ne aduce răul.
Poporul român este din păcate un popor smucit din mâna lui Dumnezeu! De unde știm asta? Se vede de la distanță. Nu-l mai avem pe Tatăl lângă noi cand ne luptăm cu vrăjmașul și puterea nostră este foarte mică. Câți dintre noi se mai roagă pentru conducători, pentru patriarh pentru tot clerul și poporul, pentru cei ce sunt în stăpânire. Câți dintre noi se roagă pentru popor, pentru întreaga zidire, pentru cei bolnavi, cei din spitale,azile și orfelinate, pentru cei din închisori, pentru cei din războaie, cutremure, inundații și incendii. Ne-au cotropit popoare, ne-au batjocorit, ne-au înlănțuit, au venit comuniștii – fiara roșie – și ne-a măcinat în fălci. De câte ori poporul s-a ridicat cu nădejdea la Dumnezeu, s-a pocăit de faptele sale, Dumnezeu a trimis oameni sfinți la conducerea țării. Slăbiciunea credinței și lipsa
Harului ne face să înghițim în sec toate nemerniciile pământului. Am ajuns la cel mai josnic grad al decadenței.
Oamenii aleși de noi, votează legi împotriva Dumnezeului nostru. Mulți se încălzesc cu ideea că nu votează și deci ca atare nu au nici-o responsabilitate față de ceea ce se întâmplă. Nu este adevărat! Toți suntem răspunzători de ceea ce face conducătorul sau conducătorii noștri. Este în dreptul nostru să-i dăm jos dacă sunt potrivnicii lui Dumnezeu.
Cum îi dăm jos??? Bună întrebare!
Schimbându-ne pe noi înșine!
Nu trebuie să ieșim în stradă, trebuie să ne recăpătăm credința, să începem să ne rugăm, să facem fapte bune, să ne căim de tot trecutul, să le primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu. Știu că este greu! Creștinii noștri nu sunt catehizați, nu-și cunosc filiația cu Dumnezeu. Doamne, câte s-ar putea schimba într-o clipită. Noi mocnim și ne învârtoșăm și-i blestemăm pe cei care ne conduc, uitând că prin aceasta ne blestemăm pe noi înșine. Conducătorii noștri sunt părinții noștri, aproapele nostru, rudeniile noastre, frații noștri și așa mai departe. Trebuie să ni-i asumăm căci nu ei sunt de vină.
Noi suntem de vină că nu mai suntem într-o legătură cu Dumnezeul cel Adevărat! Doar prin El putem face ceva, altfel toate încrâncenările și luptele „politice” pe care le vom duce, sunt nule. Pleacă unii și vin alții! Dacă suntem un popor întors cu spatele la Tatăl, ce putem primi în schimb? Conducători vânduți, conducători curvari, bețivi, mincinoși și lista e mult mai mare. Se dezbate peste tot , toată lumea face politică, se ceartă, încearcă să se impună prin argumente, se împroașcă cu noroi. De ce? În zadar acestea Omule! „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”
Purtăm asupra nostră păcatul neascultării și iată se abat asupra noastră urgiile pământului, ne vaccinează ca pe vite, ne pecetluiește ca pe vite, ne conduce ca pe vite, ne distruge educația copiilor, ne distruge sănătatea trupească, mintală și sufletească. Iar noi stăm și ne hrănim cu polonicul de la televizor unde urâciunea pustiirii batjocorește totul. Omul n-a înțeles că în Brațele lui Dumnezeu viața este un paradis, că toate capătă un sens, că numai așa putem schimba ceva în lumea în care trăim.
Vine iarăși vremea „alegerii”! Ce vom alege? Oameni? Și sfinți dacă ar fi, tot nu ar putea ridica acest popor din necredința în care se află! Poporul când se va căi, se va îndrepta prin credință către Tatăl Cel Ceresc, va avea și conducător bun, și prilejuri bune, și holde bogate, și prunci buni și așa mai departe. O, Omule ce vei alege? Un om? Cu ce te vei alege de la un om? Ce va da din visteria sufletului său? Legalizarea prostituției, legalizarea avorturilor, legalizarea incestului, legalizarea tuturor relelor din lumea aceasta! Cu ce vei fi tu răspunzător de aceasta, Omule?
Mergi sau nu mergi la vot fă o alegere acum, o, Omule!
Și acum un bun prieten al meu îmi va spune:
-„Bun și ce facem practic?”
Alege-L pe Dumnezeu! Cum ?
Dacă până acum nu te rugai – roagă-te!
Dacă pănă acum nu te-ai spovedit – spovedeste-te!
Dacă până acum nu te-ai împărtășit – împărtășește-te!
Dacă până acum ai înjurat – nu mai înjura!
Dacă până acum ai curvit – nu mai curvi!
Dacă până acum blestemai – acum binecuvintează!
Dacă până acum judecai, bârfeai și osândeai – acum judecă-te pe tine însuți cu aceeași râvnă!
Daca până acum n-ai iertat – iartă!
Dacă până acum ai furat – nu mai fura!
Daca până acum n-ai ajutat pe nimeni în numele lui Hristos – ajută!
Si dacă până acum te-ai mândrit – smerește-te!
Nu le putem face pe toate odată, e greu, dar cel puțin să punem început bun și Dumnezeu va sprijini toate intențiile noastre bune! Pune început bun și nu uita:
Alege-L pe Dumnezeu, acum! Amin!
(Cristian)
