Crestinism

• Imparte

miercuri, 4 noiembrie 2009 la 06:32

http://netlog.com/dicuoctavianOctavian DICUDICUOctaviandicuoctavianhttp://ro.netlogstatic.com/p/tt/004/331/4331593.jpgRomaniaBucuresti dicuoctavian

ÎNŢELEPCIUNI 30

• Răul se naşte din neştiinţă, iar binele care mântuieşte sufletul este cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul Antonie cel Mare.
• Mânia distruge nădejdea. Sfântul Ioan Scărarul.
• Dumnezeul unora este banul, Dumnezeul altora este pântecele. Şi oare nu sunt aceştia idolatri, ba încă şi mai rău decât aceia? Sfântul Ioan Hrisostom.
• Numai cel ce a înţeles într-adevăr ce este hotarul acestei vieţi, poate pune hotar greşelilor sale. Sfântul Isaac Sirul.
• Să chemi cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor. Cuviosul Isihie Sinaitul.
• Să greşeşti şi să gândeşti multe despre tine este mai rău decât păcatul însuşi. Sfântul Ioan Hrisostom.
• Nu orice om care petrece în linişte este smerit cugetător, dar orice smerit cugetător petrece în linişte. Sfântul Isaac Sirul.
• Despre taina pocăinţei:
INVATACELUL: In ce fel este pocainta o Taina ?
PREOTUL: Pocainta este Taina pentru ca Dumnezeu iarta, prin duhovnic, pacatele crestinilor care se caiesc sincer si se marturisesc inaintea preotului.
Pocainta este, dupa sfantul Ioan Damaschin, intoarcerea dintru cel afara din fire la cel dupa fire si de la diavolul la Dumnezeu, prin nevointa si osteneala. Altfel spus, ea este intoarcerea, de bunavoie, de la greseala la starea de curatenie. Pocainta are patru parti: 1. cainta; 2. marturisirea pacatelor prin viu grai; 3. implinirea canonului dat de duhovnic; 4. dezlegarea pacatelor. Nici un duhovnic nu are voie de a face dezlegarea aceluia care nu primeste de a face un anumit canon ce i se randuieste (Sfantul Nicodim Aghioritul, invatatura catre duhovnic).
Pocainta, ca Taina, a fast anuntata si instituita de catre Mantuitorul, Care a vestit-o atunci cand le-a spus tuturor apostolilor Sai: "Adevarat graiesc voua, oricate veti lega pe pamant vor fi legate si in cer si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer" (Matei, 18, 18) si a instituit-o dupa Invierea Sa, ca pe una din roadele Invierii Sale, cand, aratandu-Se apostolilor Sai, le-a zis : "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan, 20, 22-25).
In legea lui Moise nu exista pocainta, nici rabdare impotriva pacatosului, moartea rasplatindu-se cu moarte, ucigasul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorat: "Viata pentru viata, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mina pentru mina, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, vanataie pentru vanataie" (Ies., 21, 12-25). Cine purta vreo povara pe el sambata sau facea vreo lucrare, chiar de s-ar fi cait si ar fi fagaduit ca nu mai face, nu era iertat, ci trebuia neaparat sa moara. Cine ar fi facut foc in casa sambata nu era iertat, trebuia omorat (Ies., 31, 13-15; Num., 15, 32-36). De facea cineva desfranare, negresit trebuia omorat (Lev., 20, 10-21) si altele de acest fel.
Astfel era legea data evreilor. Dar in legea cea noua, a lui Hristos, Evanghelia sau Legea Credintei, oare este tot asa? Nu, hotarat, nu! Caci Dumnezeu a trimis pe sfantul Ioan Botezatorul sa strige: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor... Faceti deci roade vrednice de pocainta" (Matei, 3, 1-8). "Cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are si cel ce are bucate sa faca la fel". Vamesilor le spunea: "Sa nu cereti nimic mai mult decat ce va este randuit". Ostasilor, care intrebau si ei ce sa faca spre a fi iertati, le spunea: "Sa nu asupriti pe nimeni, nici sa parati si sa va multumiti cu solda voastra" (Luca, 3, 11-14). Venind Domnul Hristos zicea: "Pocaiti-va si credeti in Evanghelie" (Mar-cu, l, 15); "Legea si proorocii au fost pana la Ioan; de atunci imparatia lui Dumnezeu se vesteste si fiecare se sileste spre ea" (Luca, 16, 16). "Caci Legea a fost data prin Moise, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan, l, 17). Iar marele apostol Pavel ne spune: "Hristos este sfarsitul Legii" (Rom., 10, 4; 6, 14; 7, 1-6) si cine crede in Iisus este prin El iertat de toate lucrurile de care n-a putut fi iertat prin Legea lui Moise (Fapte, 13, 38-39).
Pocainta a fost prezisa de prooroci, dupa cum este scris: "Spune-le: viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea (osanda) pacatosului, ci sa se intoarca la calea lui si sa fie viu. Intoarceti-va, intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti in pacat, casa lui Israel?" (Iez., 33, 11; Isaia, 1, 16-18; 43, 25-26; 44, 21-23). Si prin ceea ce Duhul Sfant zice: "Intoarce-te, Israele la Domnul Dumnezeul tau, ca tu te-ai pocait prin faradelegea ta. Gasiti rugi de pocainta, intoarceti-va la Domnul si-I ziceti Lui: Iarta-ne orice faradelege, ca sa ne bucuram de milostivirea Ta si sa aducem, in loc de tauri, lauda buzelor noastre" (Os., 14, 2-3). In psalmi, de asemenea, se vorbeste mult despre iertarea prin pocainta.
Pocainta consta in intoarcerea la Domnul Hristos si la invatatura Evangheliei Sale, in intoarcerea de la calea cea rea, la cea buna, adica pe calea Bisericii. Pocainta consta in a fugi de calea cea rea a desfatarilor si a umbla pe calea cea stramta si aspra (Matei, 7, 13-14). Pocainta consta in a-ti parea rau de relele pe care le-ai facut si sa te hotarasti sa nu le mai faci (II Petru, 2, 20-22). Pocainta consta in a-ti marturisi pacatele la preot (I Ioan, 1, 9; Luca, 17, 11-14; Ioan, 20, 19-23; Matei, 14, 18-19; 18, 18; Ioan, 1, 9; Fapte, 19, 18). Pilde de iertarea pacatelor prin preot a aratat Domnul Hristos in iertarea slabanogului (Matei, 9, 1-8), a femeii pacatoase, Maria Magdalena (Luca, 7, 36-50), la intoarcerea fiului risipitor (Luca, 15, 11-32), in neosandirea femeii care a fost prinsa in desfranare (Ioan, 8, 1-11). In scurt, Domnul nostru Iisus Hristos, dupa cum insusi arata, "...a venit ca sa mantuiasca pe cel pierdut", sa mantuiasca pe cei pacatosi ce se pocaiesc (Matei, 18, 11-14), caci "nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Matei, 9, 12 ; Luca, 19, 1-10). Idealul credintei crestine este ca nimeni sa nu mai pacatuiasca. Mai spune insa sfantul evanghelist Ioan: "Copiii mei, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti. Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un mijlocitor, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci si pentru ale lumii intregi", adica jertfa ce se face in Sfantul Altar, la Biserica (I Ioan, 2, 1-2).
INVATACELUL: Nu cumva marturisirea pacatelor nu trebuie facuta preotului, ci celorlalti credinciosi? Nu cumva ea nu trebuie sa fie secreta, ci, dimpotriva, publica? Asa ar reiesi din cuvintele Scripturii: "Marturisiti-va unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul" (Iacov, 5, 16).
PREOTUL: Nu este rau sa ne marturisim, cum zice sfantul Iacov; dar numai cei ce au darul preotiei pot da si iertarea pacatelor, dezlegarea lasata de Mantuitorul, pentru ca numai apostolilor - si, prin ei, urmasilor lor care au darul preotiei - le-a incredintat Mantuitorul puterea si dreptul de a ierta si de a tine pacatele, de a lega si a dezlega (Matei, 16, 19; 18, 18 s.a.). Expresia "unul altuia" (Iacov, 5, 16) inseamna preotul care primeste pocainta, pe de o parte, si credinciosul care se pocaieste si cere dezlegarea pacatelor, pe de alta. Cand marele apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos in Efes, multi dintre cei ce crezusera veneau sa se marturiseasca si sa-si spuna faptele (Fapte, 19r 18). Dar la cine veneau, decat la Pavel, spre a primi de la el iertarea pacatelor? Fiindca numai apostolii lui Hristos au primit puterea de a lega sau dezlega pacatele oamenilor. Sfantul apostol Pavel a excomunicat si iarasi a primit in Biserica - dupa ce s-a pocait - pe cel ce faptuise un mare pacat in Corint (vezi I Cor., cap. 5 si II Cor., 2, 5-11). Acelasi apostol Pavel a dat satanei pe Imeneu si pe Alexandru, ca si altii sa se invete sa nu huleasca (I Tim., 1, 20). Asadar, puterea de a lega si a dezlega pacatele oamenilor, precum si puterea disciplinara in Biserica Sa, Hristos a dat-o sfintilor Sai ucenici si apostoli, iar nu oricui, cum inteleg unii. La dreapta judecata a lui Hristos se va vedea cine a avut putere pe pamant, data de la El, spre a dezlega si ierta pacatele oamenilor, dar atunci, pentru unii, va fi prea tarziu.
INVATACELUL: Intr-adevar, spun unii ca marturisirea trebuie facuta direct lui Dumnezeu: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si, dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste. Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea" (Ps. 50, 1-4). Acelasi psalmist zice, adresandu-se, de asemenea, direct lui Dumnezeu: "Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o impotriva mea. Zis-am: marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu" (Ps. 31, 5).
PREOTUL: In cele de mai sus ti-am aratat ca dezlegarea vine dupa Jertfa Mantuitorului. El o da prin preoti.
In Vechiul Testament marturisirea se facea direct lui Dumnezeu, caci in alta forma nu se putea face. Dar marturisirea aceasta era numai o pocainta, nu o Taina o pocaintei, de vreme ce in Legea Veche nici preotia nu era o Taina prin care preotii sa fi primit de la Dumnezeu puterea de "a lega" sau "a dezlega", de "a ierta" sau de "a tine" pacatele oamenilor. Aceste doua Taine s-au instituit de abia in Noul Testament, anume dupa Invierea Domnului si dupa ce El a trimis in lume pe Duhul Sfant cu darurile Sale sfintitoare.
Cu toate acestea, chiar si in Vechiul Testament se intalnesc cazuri cand marturisirea pacatelor nu se facea direct lui Dumnezeu. Asa, de pilda, insusi psalmistul David s-a marturisit lui Nathan Proorocul (II Regi, 12, 13), iar Aaron s-a marturisit cu cainta lui Moise, iar nu direct lui Dumnezeu (Num., 3, 11-22). Iata, deci, ca si in pocainta Vechiului Testament exista posibilitatea marturisirii indirecte.
INVATACELUL: Mai spun aceia ca iertarea pacatelor vine direct de la Dumnezeu, nu prin mijlocirea preotilor, caci asa ne-a invatat Mantuitorul sa cerem: "Si ne iarta noua greselile noastre..." (Matei, 6, 12). De la Dumnezeu direct au primit iertare: slabanogul din Capernaum (Marcu, 2, 5; Luca, 5, 20); femeia pacatoasa in casa lui Simon (Luca, 7, 48); vamesul in templu (Luca, 18, 14) , talharul pe cruce (Luca, 23, 43) s.a. Nici unul dintre acestia nu a avut nevoie de mijlocirea preotilor spre a primi iertarea.
PREOTUL: Textele de mai sus nu au nimic de-a face cu Taina pocaintei si cu marturisirea pacatelor la preot, caci ele se refera la intamplari petrecute pe vremea cand Mantuitorul inca nu instituise pocainta ca Taina si nici preotia cu putere de a lega si a dezlega pacatele. Pe atunci Mantuitorul inca era de fata si, deci, ca Dumnezeu adevarat, El insusi facea dezlegarile de pacate. Noi stim ca aceasta putere a dat-o apostolilor Sai dupa invierea Sa cea din morti, cand S-a aratat si le-a zis: "Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit pe vai. Si zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: "Luati Duh Sfant ! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute" (Ioan, 20, 21-23). Vezi ca atat darul Preasfantului Duh, cat si puterea de a ierta le-a dat Mantuitorul ucenicilor Sai, dupa inviere, in ce priveste rugaciunea - sau mai bine zis cuvintele din rugaciunea "Tatal nostru" - prin care ne adresam direct lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor, ele nu inlatura mijlocirea preotilor la dezlegarea pacatelor din Taina pocaintei, pentru ca ele nu au nici o legatura cu aceasta Taina. Noi putem cere de la Dumnezeu iertarea pacatelor si in afara de Taina pocaintei. Aceasta o putem cere direct, in orice pocainta si in orice rugaciune, mai ales atunci cand fagaduim sa facem fapte bune, dupa cum este cazul aici, cand zicem in continuare: "...precum si noi iertam gresitilor nostri". Iertarea unor pacate se poate obtine si altfel decat prin Taina pocaintei sau prin rugaciunea preotilor. De pilda, prin rugaciune, cainta, fapte bune etc. insa Taina pocaintei este un mijloc mult mai sigur si mai la indemana. Iertarea prin ea este totala, in masura in care si ea este completa, de la temelia ei nelipsind nici faptele care atrag de la Dumnezeu, iertarea: rugaciunea, postul, evlavia, dragostea s.a. In plus, in ea obtinem si dezlegarea prin puterea pe care Insusi Mantuitorul a dat-o apostolilor Sai si, prin acestia, urmasilor lor. Astfel, textele de mai sus nu contrazic invatatura si practica noastra privitoare la Taina pocaintei, in care preotii duhovnici dau dezlegare;
INVATACELUL: Oare preotii au puterea de a ierta pacatele? Scris este: "Cine poate sa ierte pacatele decat Unul Dumnezeu ?" (Luca, 5, 21).
PREOTUL: In adevar, numai Dumnezeu poate ierta pacatele. Dar in insasi Taina pocaintei, nu preotul este cel ce iarta pacatele, ci tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Dumnezeu este izvorul si stapanul darului, al puterii de a ierta pacatele; preotul este numai un administrator al acestui dar. Deci si noi, la marturisire, nu de la preot primim dezlegarea, ci de la Dumnezeu - prin harul Sau - pe care il transmite preotul. Preotul este acela care are calitatea de a da mai departe sau a mijloci harul. Harul nu este al sau, ci al lui Dumnezeu (II Cor., 4, 7) si, chiar pacatos fiind, preotul primeste si pastreaza acest dar. Si apostolul Petru a fost pacatos, caci s-a lepadat de Domnul si invatatorul sau, si totusi a primit acest dar. De asemenea, l-a primit si apostolul Ioan, desi el insusi marturiseste ca nu exista om fara de pacat (I Ioan, 1,8; Apoc., 15, 4). Iar apostolul Pavel se socoteste cel dintai dintre pacatosi (I Tim., 1, 15).
In aceasta situatie este si preotul, el avand darul pe care l-a primit prin Taina preotiei, de a lega si a dezlega pacatele (Matei, 18, 18; Ioan, 20, 21-23).
INVATACELUL: Dar cum trebuie facuta marturisirea la preot, adica spovedania ?
PREOTUL: Marturisirea pacatelor inaintea preotului duhovnic trebuie sa se faca astfel:
1) Sa fie completa, adica sa cuprinda toate pacatele savarsite de la ultima spovedanie si sa nu ascunda nici unul din cele faptuite.
2) Spovedania trebuie sa fie sincera si de buna voie.
3) Spovedania trebuie sa fie secreta, adica in taina.
4) Spovedania trebuie facuta cu umilinta si cu zdrobire de inima, adica cu parere de rau pentru pacatele savarsite si cu dorinta sincera de a nu le mai savarsi. Simpla marturisire sau insirare a pacatelor nu aduce iertarea lor, caci zice Domnul: "De nu va veti pocai, toti veti pieri" (Luca, 13, 5). Important este ca, de la o marturisire la alta, crestinul sa se osteneasca sa-si indrepteze cat mai mult viata, desavarsindu-se in virtute (vezi si Inv. de Cred. Ort., intreb. 187).
INVATACELUL: Dar cand si de cate ori trebuie sa se spovedeasca crestinii ?
PREOTUL: Spovedania nu este legata de termene si de soroace din timpul anului. Putem alerga la duhovnic ori de cate ori simtim nevoia de a ne usura sufletul de povara pacatelor, sau de a primi mangaierea harului si nadejdea iertarii. Cu cat ne vom spovedi mai des, cu atat mai bine. De obicei insa spovedania este legata de posturi. De aceea, porunca a patra a Bisericii ne invata sa ne marturisim pacatele de patru ori pe an, adica in cele patru posturi: al Pastelui, al Craciunului, al Sfintei Marii si al Sfintilor Apostoli. Cei mai evlaviosi pot sa se marturiseasca o data pe luna, iar ceilalti, cel putin o data pe an (Ibidem, intreb. 188)
• Nu uitaţi, iubiţi prieteni, sâmbătă 7 noiembrie este POMENIREA MORŢILOR!
Rugaciunile pentru cei morti

Cultul mortilor, cu toate diversele lui forme, are un loc important in toate reli¬giile. Toate obiceiurile de a jertfi animale, sclavi sau de a depune alimente pe mor¬mintele celor morti, la cei vechi, faceau parte din cultul mortilor. Zidirea piramidelor sau a altor monumente pentru cei morti erau izvorate tot din cinstirea mortilor. Amintirea celor plecati dintre noi, cinstirea lor are la baza ideea de supravietuire a sufletelor dupa moarte.

Rugaciunile pentru cei morti sunt in stransa legatura cu judecata parti¬culara si cu starea sufletului de dupa ea, pana la judecata obsteasca. In acest interval de timp si pentru acest timp, intervin cei vii pentru decedati pentru ameliorarea situatiei lor sau pentru proslavirea celor alesi. Judecata particulara este atestata de Sfanta Scriptura. Astfel, Sfantul Pavel spune : "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati" (Evrei IX, 27). Intrucat in cuvintele acestea Sfantul Pavel nu pune nici un interval de timp intre moarte si judecata, urmeaza ca el exprima prin ele ideea ca sufletul, indata dupa despartirea lui de trup este supus judecatii particulare.

De asemenea, parabola boga¬tului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-34) unde fiecare dintre cei doi isi primeste, dupa moarte rasplata vietii pamintesti, inseamna ca ei trebuie sa fie jude¬cati pentru a-si primi rasplata. Deci, parabola este o marturie a judecatii particulare. Judecata particulara se efectueaza imediat dupa moartea omului. Insa, la jude¬cata particulara se vor avea in vedere faptele sale prezente pana la moarte, starea sa din momentul mortii. La judecata definitiva, obsteasca se vor avea in vedere in¬tregul ansamblu al vorbelor, faptelor si cugetul decedatului cu toate urmarile sale.

Felul fericirii si nefericirii de dupa judecata particulara este deosebit de cel de dupa judecata universala, dar nu se poate bine preciza decat caracterizand pe cea dintai ca neperfecta, iar pe a doua ca perfecta. Ceea ce reiese clar din revelatia divina este ca viata de dincolo de mormant este o viata constienta si activa intr-un oarecare sens. Cei buni continua viata lor buna de pe pamant marindu-si fericirea (I Corint. XIII, 12) cugetand, simtind si dorind (exem¬plul bogatului nemilostiv si saracului Lazar (Luca XVI, 19-31). Sufletele pacatosilor ducand o viata plina de pacate pe pamant in ura si invidie, continua aceasta stare si dincolo.

Deci, viata celor ce trec dincolo, dupa judecata particulara nu poate fi o stare de somnolenta, pana la Parusia Domnului, cum invata gresit unii crestini de astazi. Ei invoca unele citate scripturistice in sprijinul afirmatiilor lor. "Caci nu este intru moarte cel ce te pomeneste pe tine. Si in iad cine te va lauda pe tine" (Psalm VI, 5) sau : "Iesi-va duhul lor si se vor intoarce in pamant. In ziua aceea vor pieri toate gandurile lor" (Psalm CXLV, 4). Un alt verset invocat de ei este din Iov : "La fel si omul se culca si nu se mai scoala si cat vor sta cerurile, el nu se mai desteapta si nu se mai trezeste din somnul lui" (Iov XIV, 12). Sau : "Tot ce mana ta prinde sa savarseasca, fa cu hotarare, caci in iadul in care te vei duce nu se afla nici fapta, nici punere la cale, nici stiinta, nici intelepciune" (Eclesiast IX, 19).

Insa, in toate aceste versete nu este vorba de sufletele oamenilor, ci de tru¬purile lor. In Psalmul VI, 5 nu este vorba despre starea de inconstienta a sufletelor mortilor, ci aici psalmistul cere ceva de la Dumnezeu spre a i se da cat este in viata, caci dupa moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. Iar in celelalte citate se arata ca trupurile pogorandu-se in morminte nu mai iau parte nici la stiinta, nici la iubire, nici la intelepciune, ele nu se mai scoala din mormant, din somnul lor. Ca sufletele sunt constiente dupa moarte, nu-si pierd simtirea se observa din pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-31), din aparitia lui Moise si Ilie care vorbeau cu Mantuitorul la Schimbarea la Fata (Matei XVII, 3).

Viata constienta si activa de dincolo de mormant se dezvolta avand ca funda¬ment viata de pe pamant. Situatia celor morti, ajunsi in chinurilor iadului, nu se mai poate intru nimic modifica prin propria lor vointa, caci: "in iad cine Te va lauda pe Tine?" (Psalm VI, 5). Sau : "Nu mortii Te vor lauda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoara in iad" (Ps. CXIII, 25).

Si adauga, in continuare, Marturisirea Ortodoxa (intrebarea 64) citind pe Teofilact : "pe pamant se iarta pacatele ; cand suntem pe pamant, putem sa stergem pacatele noastre, insa dupa ce ne stramutam de pre pamant, nu mai putem noi insine, prin marturisire sa stergem pacatele noastre fiindca s-a inchis usa." Si mai departe : "Caci nu este timp de pocainta si de lucrare dupa trecerea din viata de aici" (Explicare la Matei, cap. XXV si Luca, cap. XII, vers. 5).

Prin urmare, o reabilitare, o ameliorare a situatiei celor din iad, a pacatosilor este posibila dar nu prin puterile lor proprii, ci prin rugaciunile celor vii, ale Bise¬ricii. Iata necesitatea rugaciunilor pentru cei morti.

Biserica ii cuprinde atat pe cei vii cat si pe cei morti. "Caci, daca traim, pentru Domnul traim si daca murim pentru Domnul murim. Deci si daca traim si daca murim ai Domnului suntem. Caci pentru aceasta a murit si a inviat Hristos, ca sa stapaneasca si peste morti si peste vii" (Rom. XIV, 8-9) .

Toti crestini formeaza un tot, o entitate, un or¬ganism viu, sunt asemenea unui corp cu multe madulare. "Asa si noi, cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora" (Rom.. XII, 5). Intre cei vii si cei morti nu este zid despartitor, ci rugaciunile unora pentru altii ii apropie pe toti membrii ei, pe toate madularele trupului lui Hristos. "Caci daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna" (I Corinteni XII, 26). Deci, unitatea de credinta si viata a membrilor Bisericii, trairea in acelasi trup tainic al lui Hristos, apropie pe credinciosii Bisericii, ii solidarizeaza, dezvolta in ei si adanceste dragostea crestina. Crestinul stie ca dragostea de Dumnezeu si de aproapele este cea mai mare porunca a crestinismului (Matei XXII, 37-39).

Domnul Hristos a afirmat in mod expres ca iubirea de aproapele constituie esenta legii morale crestine. "Porunca noua dau voua : Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan XIII, 34-35; XV, 12-13. Sf. Ioan evanghelistul arata, la randul sau, ca dragostea fata de Dumnezeu se con¬cretizeaza si se vadeste in iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20). Dar aceasta iubire trebuie sa fie faptica : "Fiii mei sa nu iubim cu vorba numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan III, 18 ; Iacov II, 15-16).

Ajutorarea semenului pentru dobandirea sufletului, dobandirea imparatiei ceresti este un imperativ al iubirii si milosteniei crestine. Caci spune Sfantul Iacov : "Daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate" (Iacov V, 19-20). Dar nu numai intoarcerea semenului de pe calea pacatului, iertarea greselilor savarsite fata de noi (Matei XVIII, 22) ci si rugaciunile pentru aproapele nostru consti¬tuie acte de caritate, de iubire pentru semenii nostri. Caci, spune Sf. Iacov : "Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iacov V, 16). Iar Sf. Pavel adauga : "Pentru ca stiu ca aceasta imi va fi mie spre mantuire, prin rugaciunile voastre si cu ajutorul Duhului Iui Iisus Hristos" (Filip. I, 19; Col. IV, 3). Rugaciunea deci este de un real folos intru sprijinul si ajutorul trupesc si mai ales sufletesc al aproapelui.

Rugaciunile facute cu credinta pentru noi si pentru semeni sunt eficace au rezultat, caci Domnul Hristos a spus : "Cereti si vi se va da ; cautati si veti afla ; bateti si vi se va deschide" (Matei VII, 7) sau : "Si toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi" (Matei XXI, 22). Sau : "Si orice veti cere in numele Meu, aceea voi face, ca sa fie slavit Tatal intru Fiul" (Ioan XIV, 13). Mai mult Domnul Hristos si Apostolii Sai raspund faptic la rugaciunile ce li se fac si ajuta pe cei pentru care sunt rugati. Astfel, Fiul lui Dumnezeu vindeca pe sluga sutasului (Matei VIII, 5-13); pe fiica canaanencei (Matei XV, 22-26) ; pe : tanarul lunatic (Matei XVII, 14-18); inviaza pe fiica lua Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le indeplineste la rugaciunile celor apropiati. Sf. Petru inviaza pe Tavita in urma rugaciunii credinciosilor apropiati de ea. (Fapte IX, 40-41).

Invatatura crestina revelata ne arata ca sunt opererante nu numai rugaciunile pentru cei vii ci si rugaciunile pentru morti. Caci acestia sunt vii sufleteste (Rom. XIV 7-9), fac parte din aceeasi Biserica, care este ca un organism cu multe madulare (l Cor. XII, 27).

Se mai invoca, contra rugaciunilor pentru morti si alte versete scripturistice : "Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele lui" (Rom. II, 6). Sau : "Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau" (II Cor. V, 10). Si in sfarsit : "Cel ce seamana in trupul sau insusi, din trup va secera stricaciune ; iar cel ce seamana in Duhul, din Duh va secera viata vesnica" (Gal. VI, 8).

Se pierde din vedere ca versetele amintite se refera la judecata ultima, judecata de apoi, cand nici un ajutor nu poate veni din afara.

Liturghia Sf. Iacov care este cea mai veche liturghie contine o rugaciune pentru morti. Astfel, aici se spune : "Doamne Dumnezeul duhurilor si al trupurilor, adu-ti aminte de toti dreptii pana in ziua de azi. Da-le lor repaos in locasurile ceresti ale imparatiei Tale, in desfatarile raiului, in sanul lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacov, sfintii nostri parinti, acolo unde nu este durere, nici intristare, nici suspinare, unde straluceste totdeauna lumina fetei Tale".

In concluzie, trebuie sa amintim ca toate liturghiile incepand de la Sf. Iacov, Vasile, Gura de Aur, Grigore papa al Romei, precum si in liturghiile occidentale, spaniole, galicana ; ale iacobitilor, coptilor, etiopienilor, sirienilor, toate cuprind rugaciuni pentru morti.