Continua pe Netlog

mai multe secunde
Pagina profil a lui george1940

george1940

baiat - 77 ani, Romania
79 fani - 6.718 vizitatori

Blog 309

Trăim mereu într-o lume a zilei și a nopții, a lui Yng si a lui Yang, în marea Carte a Schimbării, în miezul unui echilibru fluid și, în același timp, departe de echilibru, în acel haos care modelează nemărginirea, îndoiala, incertitudinea, infinitul... Nu-l vom putea cuprinde, probabil, niciodată, dar îl putem gândi sau măcar atinge cu gândul... Putem simți bucuria gândului, muzica necuprinsului, poezia lucrurilor esențiale, filosofia lucrurilor mărunte, văzul vremii...


  • PE OCHIUL MEU S-A-NSENINAT O STEA...



    ...Pe ochiul meu s-a mâzgălit o pată
    Căci pe retină-a apărut un nor,
    Mi-e greu să cred c-aș mai putea să zbor,
    Dar mai ales să fiu ce-am fost odată...

    Povestea-i foarte simplă și banală,
    Cum sunt mai toate care sunt și-au fost,
    Căci totu-n lumea asta are-un rost,
    Un fel de-a fi, un sens, o socoteală…

    ………………………………………

    ...Voiam un cristalin să văd mai bine,
    Al meu s-a-mbătrânit și-i mai opac,
    Și am făcut ce-a trebuit să fac
    Și ce-am crezut că-i bine pentru mine.

    Știam deja că treaba-i necesară
    Și m-am decis să nu mai stau pe gând,
    Vedeam deja ce n-am văzut nicicând:
    Speranța-ntr-o lentilă oculară...

    ... Și cei ce știu s-au strâns în ochiul meu,
    Mi-au spus că văd aproape mai nimic
    Cu ochiul drept; cu stângul doar un pic...
    Dar și cu-acela foarte, foarte greu….

    M-am cam mirat de-acele aparate –
    E drept, c-un ochi vedeam cam cenușiu –,
    Dar celălalt mi-era un suflet viu,
    Vedeam cu el aproape și departe…

    Știam că nu-i o treabă complicată,
    Transplantul de cristal-i un risc minor,
    E simplu, la-ndemână, și ușor...,
    Un sfert de ceas, și vezi ca altădată.

    Văzut-am pe youtube cam cum se face,
    M-am prins și eu cu gându-n microscop,
    Securea îndoielii s-o îngrop
    Și toată teama mea s-o las în pace…

    Eram convins că sunt pe mâini perfecte,
    M-am dus senin și brav la operat,
    Și-a fost mai mult decât am calculat,
    Din unghiuri delicate și corecte.

    …Un doctor face totul ca la carte,
    Îmi spune cam ce face, eu răspund,
    În liniște și-ncredere m-afund
    Și gândul meu se duce mai departe…

    Cristalul vechi se sparge și dispare
    Și se extrage cât ai zice „ochi” –,
    O, Doamne, să nu-mi fie de deochi! –,
    Iar altul îi ia locul ca o floare.

    Cristalul natural s-a dus în zare
    Și-n locul lui mi-au pus multifocal,
    M-am bucurat de noul meu cristal
    Și am sperat că noru-mi va fi soare.

    …Dar noaptea m-a izbit un cer de stele
    În ochiul operat, sub pansament,
    Spectacol colosal, ca-n Parlament,
    Când sar scântei din războiri tembele.

    Eram ca-ntr-un adânc țâșnit afară,
    De fapt, tot ce vedeam era coșmar,
    Într-n nesomn cu ochiul nins cu jar,
    Și-n zori, speram ca totul să dispară.

    Am așteptat ca ziua să revină,
    Să scap de vis, de stele, de fiori,
    Să ies din ploaia plină de culori,
    Să văd din nou în ochiul meu lumină…

    Când s-a ivit un colț de dimineață,
    Un rezident m-a ascultat atent,
    M-a dezlegat încet de pansament…
    Dar ochiul drept vedea… o simplă ceață…

    El n-a crezut că tot ce-i spun se poate…
    Ar trebui să văd ca-n ideal,
    RoStaru-acesta-i foarte special…
    Și-i spun din nou ce s-a-ntâmplat azi-noapte…

    Și m-a privit la microscop îndată,
    Mi-a spus că totul pare minunat,
    Cristalu-i foarte bine așezat,
    Iar ochiul meu ar trebui să vadă…

    Dar, totuși, pe retina mea bătrână,
    E parc-un punct, dacă privești atent,
    Și-ar trebui, desigur, tratament,
    Pe care mi-l vor pune la-ndemână…

    Și m-am întors să mă repun în zgardă,
    Pe patul meu cu stele de planton,
    Să mai aștept o vreme în salon,
    Ca doctorul cel mare să mă vadă.

    Și m-a chemat cam pe la ora zece,
    Dar s-a oprit tăcut și-înmărmurit,
    Când punctul pe retină-mi l-a zărit,
    Și m-a privit cu ochi uimit și rece…

    …Aveam un cheag de sânge pe retină,
    Ajuns acolo cine știe cum,
    Ca o scânteie pe un nor de fum,
    Ca norul pe un cer de zi senină…

    Există, spune el, o procedură,
    De reușită-n termen ideal,
    De șase ore într-un timp real…
    De-am fi avut o astfel de cultură…

    Dar nimeni n-a știut ce-o să se-ntâmple,
    Sunt cazuri rare, n-ai vreun monitor,
    Și nici nu poți să fii clarvăzător
    Să știi cum urcă sângele spre tâmple…

    …Dar s-a trecut rapid la procedură,
    La zece ore, poate și mai mult,
    Și gându-mi bate-n tâmple să-l ascult,
    Într-un poem cu palme peste gură…

    Un standard agresiv, pansări, transfuzii,
    Injecții dureroase, -ncurajări,
    Și-un gând ce nu ajunge nicăieri
    Decât în labirinturi și confuzii…

    Mă tem de cer, de vise, de coșmare,
    De trupul meu ce-a fost cândva de fier,
    De tot ce știu, de tot ce nu mai sper,
    Dar mai ales de stele căzătoare…

    …Voi fi și eu ce-am fost de când mă știu,
    Cuvânt prea-plin de ce-o mai fi cuvânt,
    Dar sunt prea gol de-un suflet plin de vânt
    Și nu mai pot să fiu ce-aș vrea să fiu.

    Nu-i vina nimănui, așa se speră,
    În fiecare om e-un infinit,
    Un spațiu plin, un gol nemărginit.
    Un ochi pe rug, un altu-n stratosferă…

    …Simt mâna-i delicată, ochiu-mi plânge,
    Un doctor e un înger pe pământ,
    E-o muzică ce trece în cuvânt
    Ca un balsam în sufletul din sânge…

    Aș vrea să cred că pot să fiu ce-am fost,
    Un gând frumos, un om, un alpinist,
    Un ochi deschis, un dor, un altruist,
    Un fost soldat aflat și azi la post.

    Mai cred și-acum în soare și-n lumină,
    Iar pata-mi de pe ochi s-a micșorat,
    Ca norii ninși cu soare peste sat.
    Când trece dimineața-n zi senină…

    Mă rog la timp, la umbre, la retină,
    Cu ochiul stâng îl strâng la piept pe-l drept,
    Căci unu-i bun, iar altu-i înțelept
    Și sper să fie iar, în ei, lumină...

    Pe-un ochi de-al meu s-a cuibărit o pată,
    Da-n miezul ei, se cresc, pe rând, lumini,
    Cum crește seva vieții-n rădăcini
    Și dragostea-ntr-o inimă curată.

    Alerg pe gând, mă cațăr pe cuvinte,
    Sunt totuși mulțumit că pot vedea,
    În ochiu-mi trist s-a-nseninat o stea
    Și drumu-mi cheamă pașii înainte…

    E mult ce sper, dar cred că s-ar putea
    Să fie iarăși soare-n viața mea…

    Gheorghe Văduva,
    București, 18 august 2014
    http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html

  • O CLIPĂ DE NIMIC DIN UNIVERS


    M-alung adesea undeva-ntr-un crâng
    Și-mi las orașul stins, cu ochii-n soare,
    M-ascund de el prin frunze, la răcoare,
    Când munții ard şi pietrele se frâng.

    E toamnă-n crâng şi vară-n asfințit,
    Aș vrea să urc spre zori cu Carul Mare,
    Să duc spre cer, prin stele căzătoare,
    Un vis în noaptea gândului gândit…

    Nu am nici sens, nici margine, nici drum…
    O altă lume trece azi în lume,
    O lume ce se cheamă anti-lume,
    Iar tot ce-a fost e astăzi foc și scrum…

    E-o lume care arde tot pe rug,
    Ce vrea să fie nu doar paralelă,
    Ci unică, stăpână și rebelă,
    Cu oameni care neagă și distrug…

    Coralii ard, meduzele foșnesc,
    Când morsele le caută sub valuri,
    Se sting pe rug idei și idealuri,
    Iar norii peste viață se-mbulzesc.

    Și fug de ei, la umbră să m-ascund,
    Căci după ploaie-adesea vine soare,
    Lumină orbitoare și dogoare,
    Și-n alte hăuri sumbre mă scufund…

    În crâng, copacii lumii stau pe gând,
    La poala lor nici iarba nu mai crește,
    Iar frunza ce-i căzută putrezește,
    În așteptarea alteia la rând.

    Dar eu nu sunt copac, nici frunza lor,
    Ci doar un gând ce-și caută o zare,
    Departe de o lume muritoare…
    Și-n umbra lor mă simt nemuritor…

    Iar de-am să mor, voi fi precum un vers
    Rescris pe-un ideal de clorofilă,
    Precum un gând ce-a scrijelit pe-o filă
    O clipă de nimic din Univers.

    Gheorghe Văduva,
    București, 29 iulie 2014
    http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html

  • ANCORARE


    În fiecare gând e-o altă zi
    Din scurtul drum al vieții către moarte,
    În fiecare zi este-un alt gând,
    Prin care viața-n gânduri se împarte
    Și lumea de lumină se desparte,
    Ca cerul înserării de pământ,
    Ca ochiul de minunea „a privi”,
    Tăcând.

    În fiecare om este-un alt gând,
    Din lumea lui de tâmple și de gânduri,
    Cum e copacul desfrunzit și gol,
    Când nu-i mai vine seva din pământuri,
    Și cum e timpu-n lumea lui de timpuri,
    Când spațiul se curbează în nămol
    Și cerul se coboară pe pământ,
    În gol.

    În fiecare timp este-un alt drum
    Prin spațiul rostuit pe-o frunză-n vânt,
    Un drum ce răvășește norii lumii,
    Când cade ploaia vorbei pe pământ,
    Și gândul se rodește prin cuvânt,
    Ca focul care-și murmură tăciunii
    Prin vatra care-și trece-n stâlpi de fum
    Tăciunii…

    În fiecare om există-un ceas
    De lume spațiată-n anotimpuri,
    În fiecare vers trăiește-un ton
    Pe-o strună cu fiori și labirinturi,
    Un mit ce-și duce veacul printre mituri,
    O placă sub un ac de gramofon,
    Un murmur dintr-o lume fără glas
    De om…

    În fiecare viu trăiește-un mort,
    Căci morții lumii-au fost odată vii,
    Se trece toamna din culori în ploi,
    Câmpiile mănoase sunt pustii
    Și frunzele pădurii cenușii,
    Cum este-adesea sufletul din noi,
    Când ard pe rug catargele din port
    În vii.

    Și suntem toți, pe rând, în fiecare,
    Venire, ancorare și plecare…

    Gheorghe Văduva,
    București, 26 iunie 2014

  • EN TOUTE CHOSE...



    En toute chose, il faut considérer le début,
    Parce qu’il y a toujours un début
    En toute chose et pour toutes les choses,
    Qui se réveillent
    Comme un surgie,
    Comme un chuchotement
    Ou comme un cri.

    En toute chose, il faut considérer la route,
    Parce qu’il y a la mémoire
    El l’histoire
    Des toutes les choses…

    En toute chose, il faut considérer le mot,
    Parce que toute chose a un nome
    Qui la mène dans le monde des mots,
    Là ou toute chose reste
    Comme un écho,
    Comme une empreinte.

    En toute chose, il faut considère la fin,
    Parce que les choses ne sont pas immortelles,
    Ou parce que les choses s’enchaînent
    S’en finissant par commencer,
    Comme les mailles
    Comme les mots,
    Comme les hommes.

    En toute chose, il faut considère la fin de la fin
    La fin des choses,
    La fin des mots,
    La fin des hommes,
    Parce qu’il y a toujours une nouveau pansée,
    Un nouveau début,
    Un nouveau surgi,
    Un nouveau cri
    D’une autre chose.

    Gheorghe Văduva,
    Bucureşti, 31 mai 2014
    http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html

  • EXIST



    Aseară m-am eliberat din gravitație,
    Evadând pe-o idee de nor…
    Poți să faci asta, uneori,
    Odată pe veac,
    Dacă nimerești clipa…

    Și, pentru a mă întoarce
    De unde voi fi fost plecat cândva,
    A trebuit să trec pe frecvența luminii,
    De ziua Cerului,
    Care tocmai încerca să apună…

    Dar, înainte de a mă întoarce acolo,
    În peștera luminii strămoșilor,
    Am mai rămas două clipe pe pământ,
    Să-mi iau la revedere de la umbre,
    Încercând să refiu ce n-am mai fost…

    Am reușit doar să mă ascund de zi,
    Fiind exact ca ea:
    lumină…
    Dar, noaptea, am devenit ceea ce nu eram,
    Un negativ în alb,
    La care oamenii se uitau cu spaimă…

    De aceea, mâine,
    Când soarele mă va ascunde în lumina lui,
    Voi deveni iarăși invizibil…

    Am să mă-ntorc în peștera luminii strămoșilor mei…
    Știu că n-am să-i mai găsesc,
    Pentru că, între timp, au devenit umbre,
    Dar eu exist…

    Gheorghe Văduva,
    București, 29 mai 2014
    http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html

  • O TRAISTĂ CU POVEȘTI...


    Și libertatea vorbei și vorba libertății
    Sunt toate-înmărmurite la porțile cetății…
    Cetatea nu le vrea, iar poarta nu le spune
    De ce o piază-i rea, iar altele sunt bune ?!

    De ce se trece vremea, când vremea nu se trece?
    De ce e cald afară și-n în casă-i vreme rece?
    De ce sunt nori pe soare și noaptea nu sunt sori?
    De ce, la noi adesea înseamnă uneori?

    De ce măgaru-i domn și domnul e măgar ?!
    De ce un cui nu-i roată și roata nu e car ?!
    De ce un bou nu-i om, dar omul este bou ?!
    De ce găina-i mare, dar face doar un ou ?!…

    De ce fumează unii și alții nu scot fum?!
    De ce e drum de piatră și pietrele nu-s drum?!
    De ce e soare ziua, dar noaptea nu e soare?!
    De unde vine apa ce iese prin izvoare?!

    De ce se-ntreabă lumea de lumea mai e lume?!
    De ce răsare luna, când soarele apune?!
    De ce, la noi acasă, străinul poruncește?!
    De ce bogatul are, iar cel sărac trudește?!

    Răspunsuri sunt cât veacul și toate-au un răspuns,
    Strigat în văzul lumii sau și mai bine-ascuns…;
    Nu-i bine să se știe ce nu e de știut,
    E bine ca tot omul să fie surd și mut.

    Să creadă că nu știe, că n-are nici un drept,
    C-a se ruga la Domnul e cel mai înțelept…,
    Că-i greu să fie liber în miezul de pădure,
    Când n-are nici busolă, nici hartă, nici secure…

    E greu să știi de toate când nu știi cine-ți ești
    Ai însă la-ndemână o traistă cu povești…

    Gheorghe Văduva,
    București, 18 mai 2014
    http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html

  • ACELOR INȘI CARE ÎN NOPȚI NU DORM...



    Acelor inși care în nopți nu dorm,
    Le spun că ziua n-are nici un drept
    Și nici mandat de unic înțelept,
    În spațiu, timpu-i amplu și diform.

    De vor să nu m-asculte, n-au decât,
    De vor să doarmă ziua,-i treaba lor,
    Eu spun ce cred, ei fac ce cred că vor,
    Iubesc ce-i rău, adoră ce-i urât.

    Ei văd ce văd, eu văd ce pot vedea,
    În fiecare om e-un văz: al lui,
    Și nu îi place, poate, nimănui
    Să fie orb sub soare-n viața sa.

    Sunt ochi de zi și ochi ascunși de nopți,
    Sunt ochi deschiși și ochi ce-nchiși trăiesc,
    Sunt ochi ce văd și ochi ce-n ochi privesc,
    Sunt ochi comuni și ochi distinși și docți…

    Sunt ochi ai fiecărui om normal,
    Ce văd culori, și frunze și priviri,
    Ce cresc în vise, lacrimi și iubiri
    Și vor să creadă-n văzul ideal…

    Acelor inși care în nopți n-au somn,
    De griji, de teama vieții și de lumi,
    N-am să le spun că oamenii sunt buni,
    Nici că pungașul este astăzi domn.

    Am să le spun că și eu sunt la fel,
    Nu dorm în nopți, iar ziua mă-ngrozesc,
    De farsa-n care astăzi viețuiesc,
    De timpul care trece cum vrea el.

    N-am nopți pe gând, ci doar un cer cu nori,
    Îmi cade-n cap, cu grindini și zăpezi,
    Un alb de floare ninsă prin livezi,
    Dar floarea nopții se închide-n zori.

    Gheorghe Văduva,
    București, 13 mai 2014
    http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html

  • ZIUA ȘI NOAPTEA...


    Sunt zile ce-aspiră la nopțile lor,
    Şi nopți care poartă ce zilele vor,
    Oamenii, noaptea, la ziuă visează,
    Ziua de mâine în vise-înnoptează.

    Gândul de noapte se trece în vis,
    Visul e gândul de noapte descris,
    Aleargă prin clipe, se pierde-n durată,
    Ajunge la ziuă ca vorba-înnoptată.

    Şi vorba de-acolo, din neguri de gând,
    Se-întoarce, ca apa, din nou, pe pământ,
    Se trece în rouă, se spală cu soare,
    Se-agită ca fluviul când dă de vâltoare

    Şi pleacă în lume în stropi ce rămân,
    O mie sunt slugă, doar unu-i stăpân,
    Pisicile, noaptea, sunt toate doar negre
    Iar negru-i esența din neguri integre…

    Când ziua apune prin lacrimi de ploi,
    Lumina din soare devine pietroi,
    Și-începe procesul de care pe care:
    Lumină pe noapte sau umbră pe soare?!

    Depun mărturie la curtea cu juri:
    Pietroiul ce tace atunci când l-înjuri,
    Şi hoțul ce țipă când altul îl fură,
    Şi vorba-înțeleaptă ce rabdă şi-îndură.

    Instanţa așteaptă o vorbă de sus,
    Un semn de la Domnul, un soare apus...
    Ar vrea să condamne la ziuă o noapte,
    Dar noaptea-i ca ziua cu dinții de lapte…

    Când Ziua-i ca noaptea şi Noaptea e zi,
    Se lasă-înserarea pe verbul a fi.

    Gheorghe Văduva,
    București, 17 aprilie 2014
    http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html

  • CÂND TE PRIVESC...



    În fiecare zi, când te privesc,
    Culeg fiori de pe-un parfum de viață,
    Fuior de gând pe-un vis din dimineață,
    Când primii ochi de soare se ivesc.

    Te văd cum vezi ce eu nu pot vedea:
    Tăceri adânci, torente seci pe munte,
    Adânc frumos ca umbra de pe frunte,
    Din clocotul ce arde-n calea mea.

    Erup vulcani, se fierb izvoare reci,
    Alerg pe zori, cobor tăcut pe dealuri,
    Mă zbat ca apa mării între valuri,
    S-ajung să trec pe unde tu mai treci.

    Mi-e dor de dor, mi-e dor să te ador.
    Te-aștept să ieși, mă uit la ușa ta,
    E mult prea mult din tine-n viața mea
    Și-i plin de soare fiecare nor.

    În fiecare zi, când te privesc,
    Adun parfum de viață-n viața mea,
    Doar tu ești tot ce azi mai pot vedea,
    Când ochii mei în ochii tăi privesc.

    Gheorghe Văduva,
    București, 01 mai 2014
    http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html

  • JOC FĂRĂ DE SUMĂ...




    Se joacă soarta lumii pe-o dungă de ulucă,
    Sau pe torente repezi ce curg prea mult în sus,
    Când Estul bate palma cu-același vechi Apus
    Și toată lumea crede în șansa ei uitucă.

    Dar vremea-împăciuirii de umbra ei se teme,
    În lumea asta mare sunt lumi de interese,
    Din care cel ce intră nu poate să mai iese,
    Iar gândul bun la toate se stinge prea devreme.

    Se iau în coarne zmeii, se bate tare-n scuturi,
    Se dă un nou spectacol și lumea-i iar uimită,
    Ce-a fost bătut în cuie-i doar tablă ruginită,
    Iar marii boși ai lumii se iau din nou la șuturi.

    Își zângănesc atomii, se bat în molecule,
    Din țări create-n grabă, mai iau câte o halcă,
    Și-n spațiul de ruptură ce alte spații-încalcă,
    Își fac un arc voltaic ce-orbește minți credule.

    E-un joc cu sumă nulă, sau alt război de gheață!?
    S-or fi-înțeles ca frații, negociindu-și mama,
    Și nimeni, niciodată, nu poate să-și dea seama
    De fața lor ascunsă, de planul lor de piață…

    …Tu faci ce poți la tine, eu fac ce vreau la mine,
    Dar, vezi, să nu-întinzi coarda, că poți s-o dai în bară,
    Să batem iarăși palma, n-o facem prima oară,
    Dar regula de aur e „cine contra cine”…

    Dar astea-s vorbe goale; atunci când cad pilonii,
    Se strică șandramaua și totul se dărâmă,
    Castele și palate devin din nou țărână
    Și mor pe jar tăciunii, în flăcări iluzorii.

    Dar, poate că pilonii mai joacă iar berbunca,
    Își cară pumni de vorbe, de fapt, se țin de mână,
    Iar gloata-înspăimântată îi crede piază bună
    Și le acceptă jocul, că asta-i, azi, porunca.

    Dar s-ar putea și altfel, ca greii să se certe,
    Să-și umfle iarăși mușchii și chiar se se-încolțească,
    Să-și care pumni cu biții și-n sfori să se-îngrădească,
    Să treacă Rubiconul pe-un pod de voci incerte.

    Gheorghe Văduva,
    27 martie 2014
    http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html

1 2 3 4 5 ...