floaremica

• Imparte

marţi, 27 octombrie 2009 la 20:26

BUCĂTĂRIA SUFLETULUI MEU

Am aprins foc viu în vatră, din nou. Miros jilav de casă nouă aburește ferestrele. Grinzile trosnec de parcă întreaga construcţie s-ar întinde ca după un lung somn. Deși zidirea este nouă, planul casei, structura ei, au fost mereu la mine, în mine. E rost de trai nou. Cămara este plină. Sărbătoare va să fie, până ce fiecare fir de praf din ziduri și din temelie se va sătura de laudă. Oale mari am pus pe foc pentru bucate alese. Fierb liniștit din toate cele bune. Aburi pofticioși se ridică în horn, acolo unde, vegheză iscusitul bucătar, scânteie vie sprijinită pe un punct. Visul lui este și al meu. Se îmbată de prinosul casei mele și atunci focul mai vesel se joacă în locașul său de pământ. Pâinea sufletului meu dospește la căldura fiorului din vatră.

Bucate alese, spuneam, cu greu și cu chinul clipei culese, râvnite de toți. Unii și-ar vinde și sufletul pentru ele. Dar cum să le guști și să te bucuri dacă nu ai cu ce? Alții ar găsi de cuviință să ofere un preț bun în aur, pietre scumpe, pămant. Tentant. Dar cum mereu o bursă le va schimba prețul, nu te poți baza pe ele.

De ce dau ospăț? Pentru ca și alții să prindă gustul și să-și caute și să strângă și să-și lucreze. Numai așa vom umple rândurile lumii. Poate pare o risipă. Nu este. Chiar și cel mai nevrednic se va bucura o clipă, iar dacă el se va bucura, Veșnicia se va bucura!

Pe toți îi voi primi ca pe niște regi. Ochiul meu, orb va fi la haină și pătrunzator în inimă. Pregătirile sunt gata. Miresmele îi vor chema pe oaspeţi, încă de departe, purtate de vânt.

Înaintea casei mele ies și măinile bătătorite spre Soarele cald și vesel, ca un unui Dionisos, le întind. ”Mulțumesc că mi-ai luminat zidirea!” strig. Nu-i timp mai fericit!

Suflare de vânt al amurgului vremurilor îmi aduce vești contradictorii din patru colțuri. Veste de prăduire? Nu mă tem. Pecetea statorniciei este adânc întipărită în mine. Veste de mare răsplată? De ce să mă culc pe o ureche!? Mai bine le astup pe amândouă și-mi văd de treabă. Stăpân sunt peste colina mea, iar poftele mi se vor face ca unui stăpân deplin.

Iată-i! Sosesc. Mulțime veselă. Ei vin la masa mea pentru că și eu am fost părtaș belșugului lor sau voi fi cândva. Robi suntem sforilor ce ne leagă. Chipuri dragi și cunoscute se perindă dinainte-mi. Pe care apuc îi îmbrațisez. Vorbe bune am pentru toți. Chipuri noi mă salută. Prietenește le întind mâna. Îi poftesc la masa mea bogată. Acesta-i rodul muncii mele cu pământul. Felurite bucate se aduc. Toți se ospătează și totuși nicio falcă nu mestecă. Toți se împărtășesc cu vinul meu și totuși niciun gâtlej nu se udă. Toți se înfruptă dintr-ale mele, iar eu îi sorb cu inima. Consensul este muzica minunată ce ne încântă.

Știu că unora nu le ajunge dărnicia mea și nepoftiți se vor strecura lângă vatră și-și vor vârî lingurile prin oalele mele, căutând mai multă savoare. Nefericiții! Ce vor gusta azi, dulce va fi, iar mâine venin. Ce vor pune în traistă azi, bine va fi pus, iar mâine bolovani. Căci oalele mele multe sunt, de acum și de altă dată.

Fiorul pătimaș al furăciunii se va face amar și goliciune.

Amarul hoțului din oale va fi și mai amar când va afla că bineveniții vor avea să ducă și la casele sufeltelor lor.

Nu strig la ei, nu alerg după ei, doar îi privesc în inimi, oriunde ar umbla. Așteaptă să-i judec, să mă bat cu ei, dar nu sunt eu acela. Cum să le spun eu: ”Mi-ați prăduit inima!”, când și aceasta înseamnă camară plină pentru mine. Ei asta nu înțeleg. Pleacă de pe meleagurile mele trăgând după ei grea moștenire de sfori. Suflarea Dreptății adie victorioasă. Uitarea îi așteaptă.

Oaspeții mei vin și pleacă. Pe unii îi voi revedea curând. Bucuria lor bucură veșnicia din mine. Răsplata mea e multă și totuși puțină. Ușor o duc cu mine.

Călin Dengel,