Blogul lui Johnny Pratt

Prietenii vechi nu se uita!

dwaianu — Sat, 10 Oct 2009 15:53:19 UT

Iata-ca-ma-ca's din nou pe aici! Nu, nu am disparut. Sa zicem ca doar am luat o pauza! Poate prea lunga daca ma intrebati pe mine. Dar chiar nu am de gand sa imi cer scuze. Am facut-o in fata mea, poate ca de aia sunt din nou pe aici! Stiu ca o parte dintre prietenii de aici s-au intrebat ce mai fac... pentru ca mi-au trimis mesaje sa ma intrebe ce si cum. Poate ca or fi si altii care nu au facut pasul de a trimite un mesaj, desi au gandit-o! Ei bine, trebuie sa recunosc ca e partial vina unui alt site... facebook care m-a prins destul in ultima vreme! Si totusi ceva lipsea...desi dincolo e ceva mai interesant, imi lipseau prietenii mei de pe aici, comentariile frumoase primite in limba mea si a strabunilor mei, pe care sunt capabil sa le inteleg! Nu ma judecati, pot sa inteleg alte limbi... dar totusi, din cand in cand, sau majoritatea timpului iti lipseste limba ta, vocabularul tau! Iti lipseste acea relaxare care ti-o da momentul cand stai de vorba cu ai tai, cand le cunosti glumele, felul de a gandi, fara nici un efort, fara a transpira cand chiar ai nevoie sa te simti relaxat pentru a-ti pune gandurile, sentimentele in fata celorlalti! Si nu poti simti acea lipsa pana nu ajungi sa nu o mai ai! Ai alte lucruri, minunate, lucruri la care poate ca doar ai visat. Si totusi... ceva lipseste! Vechii prieteni, prietenii tai cu care ai schimbat bucurii si tristeti, izbanzi si pierderi... care te cunosc...
Dar hai sa ma opresc. Intentia nu era sa devin melancolic, ci sa imi exprim bucuria de a fi inapoi pe aici, de a reveni la vechiul meu loc!
Cred ca o sa incep prin a face o aducere la zi cu ceea ce mi s-a intamplat! Nu am mai asternut in mediul virtual (ca nu pot spune pe hartie ) nici un cuvant despre mine! Si viata a mers inainte... m-a durut... ma facut fericit... m-a facut sa imi calc principii, m-a ajutat sa fiu EU... ma facut sa iubesc si sa urasc in acelasi timp persoane diferite sau in momente distincte aceeasi persoana! Pe scurt viata s-a scurt iar eu a trebuit sa tin pasul cu ea! Nu as putea spune acum ca sunt fericit... dar nici ca sufar! Ca de obicei, cu cat mai puternice sunt sentimentele, cu atat mai mult te ranesc probleme marunte! Dar mi-e bine! Si cred ca daca mi-ar fi dat din nou sa aleg, as merge pe aceeasi carare... pentru ca e al naibii de interesant... totul!
Sper ca in curand sa revin cu noi amanunte, noi povesti! Unele de dragoste, altele pentru care am plans atat... pentru ca simt nevoia de a impartasi cu cei dragi toate astea!
Bine v-am regasit, prieteni dragi!

Durere? Iubire? Speranta?

dwaianu — Wed, 01 Oct 2008 10:29:07 UT

Trece timpul... se apropie fatidica zi in care voi ramane din nou singur! Stiam asta inca din momentu in care l-am cunoscut. A fost primul lucru pe care mi l-a spus! Ca in iarna o sa plece, la 800 km de aici! Am zis ca nu imi pasa! Am trait povestea ca si cum nu stiam ca se va termina... si acum doare! Platesc cu durere fiecare secunda, fiecare zambet... se pare ca am deja abonament!
Imi pare rau ca nu sunt in stare sa formulez ceva mai bine ceea ce mi se intampla... ca nu am pus inceputul povestii... sunt amarat... nu pot spune ca sufar, dar nici ca sunt fericit! E tristetea inevitabila pe care o simti cand se termina ceva. Si care e cu atat mai intensa cu cat momentele placute au fost mai multe!
Dar sa va spun un pic povestea!
Am venit aici... am inceput munca... nu aveam masina. Asa ca inevitabil, trebuia sa circul cu busul! Asa l-am vazut... un sofer tanar, frumos... pe care l-am observat ca se uita la mine in oglinda de cate ori eram in bus... si eu la el, bineinteles. La inceput, mi-am zis ca e doar in mintea mea... ca sunt nebun flirtand asa, cu soferii. Apoi, mi-am zis, de ce nu! Daca nu ii place sa nu ma priveasca! Asteptam zilnic infrigurat busul cu gandul, cu speranta ca poate-poate o sa apara el! Si cand il vedeam nu eram capabil sa spun mai mult decat "Benidorm"... iar replica lui, inevitabil, era "1,10". Asa au trecut luni! Pana intr-o luni de dimineata, cand, alergand sa prind busul de 9 catre casa, il vad langa bus... era gata de plecare. Il intreb daca ma asteapta un minut sa imi cumpar biletul sau mi-l vinde el in bus. Am urcat, si asa am intrat in vorba! Cand ne-am apropiat de statia la care trebuia sa cobor, m-a intrebat ce zic daca nu opreste si ma duce cu el pana la capat de linie si apoi coboram inapoi. Am acceptat fara sa gandesc... la intoarcere mi-a pasat numarul lui de telefon... si acuma radem pe tema asta! Imediat ce am coborat i-am trimis mesaj... si a doua zi am baut deja prima cafea!
Asa a inceput! Din start mi-a spus ca el va trebui sa plece in nord in iarna, ca vorbise deja! Nu mi-a pasat! Si acum, cand momentu e aproape aici, sufar... si mi-e ciuda doar pe mine. Ca sufar! Nu ar trebui! Stiam ce o sa se intample! Si la urma urmei nu e nici o drama! Nu se stie ce poate rezerva viitorul. Din pacate, nu pot pleca cu el... acolo nu pot munci daca nu cunosc euskera (basca) in sistemul public.... apoi vreau sa imi fac rezidentiatul... si nu stiu eu unde o sa imi pot scoate postul... asa ca daca nu pleaca el acuma, plec eu mai apoi...
El bietul e optimist... incearca sa ma convinga ca nu se intampla nimic, ca niciodata nu se stie ce surprize rezerva viata, ca viata ne incearca... dar, eu simt ca se va rupe... mai devreme sau mai tarziu... si regret!
Sunt un pic suparat pe viata... se joaca cu mine! Imi arata un pic din fericire... si apoi mi-o ia... si povestea se repeta! Si cel mai interesant e ca, in general, am avut parte de persoane deosebite... persoane cu adevarat speciale... si totusi... nu se poate ! Astept momentul in care voi primi cadoul meu... propriu si personal!

15 septembrie

dwaianu — Tue, 16 Sep 2008 21:42:34 UT

De dimineata am iesit din garda... pama n-am miscat dintr-un loc in altul pentru a-mi recupera lucrurile a sunat telefonul... o alarma... da!!! mi-am adus aminte... e 15 septembrie!
Nu, nu trebuie sa va chinuiti ce anume reprezinta... poate avea o insemnatate si pentru voi, dar pentru mine e ceva cu totul special...
Ei, acum un an am cunoscut prima data marea mea iubire... l-am zarit pentru prima data cu zambetul sau angelic... dupa ce l-am asteptat pret de cateva ore (nu multe) sa apara... si fara sa imi dau seama, fara sa vreau m-am indragostit... atat de tare cum nu stiu daca voi mai fi in stare sa o fac vreodata! Atunci a inceput POVESTEA!
A fost o poveste frumoasa, scurta si extrem de condensata... o poveste din care eu mi-am tras invataturile, o poveste care m-a facut sa ma schimb... sau sa evoluez!
Doamne cat de frumos a fost! Doamne, cum stateam imbratisati in frig, tremurand, rupti de oboseala, si totusi atat de fericiti! Aveam convingerea ca nimeni si nimic nu poate interveni intre noi... si totusi soarta mi-a aratat, ne-a aratat ca lucrurile nu stau chiar asa!
Povestea s-a sfarsit dureros... si cum poate durea de tare cand iubesti si lumea ti se pune de-a curmezisul! Imi amintesc cum am plans... imi amintesc cum am mers prin zapada topita pana sub geamul lui... poate, poate pot s-a zaresc vreme de o clipa... si l-am zarit, pentru ultima data! Imi siroiau lacrimile pe obraji... as fi zburat sa-i spun milioane de lucruri, as fi murit pentru a-i arata iubire... pentru a-i arata ca viata mea nu are nici un sens singur!
Dar a trebuit sa trec mai departe. A venit un moment cand, vorba unei bune prietene, m-am plictisit sa sufar... am ridicat capul si am privit mai departe... trebuia sa merg mai departe...
Si am facut-o! La propriu si la figurat! Am plecat din tara... am ajuns aici, singur... si nu ma plang. Dar pot constata ca m-am schimbat!
Am inceput o alta "relatie"... o fi mult spus... o fi putin... dar am pe cineva care ma face sa visez! Desi simt ca ceea ce imi ofera sunt vise, prefer sa o fac... prefer sa ma mint, sa visez la un viitor frumos, desi simt ca nu exista asa ceva... desi, Doamne, cum mi-as dori! Prefer sa ma simt bine aici si acum, incercand sa nu ma gandesc ca maine poate nu imi va trimite nici un mesaj... Nu e ceea ce mi s-a intamplat acum un an... si cred ca nici nu mi se va mai intampla asa ceva vreodata... nu am cum fi atat de norocos!
Ce optiune am? Sa nu visez? Sa judec totul prin filtrul dur al ratiunii??? Nu cred ca are rost! Iubirea, sentimentul nu poate fi analizat rational, e ceva dincolo de toate realitatile! Vreau sa visez! Vreau sa visez alaturi de un om drag... mi-ar place sa visam impreuna... dar in lipsa de asa ceva... si visul singur la ceva frumos pentru doi poate fi minunat... desi te trezesti repede... si uneori doare! Si te opresti in loc pentru a respira o clipa... pentru a avea puterea de a lua de la capat... pe un alt drum, mai lung sau mai scurt... care nu stii unde duce... dar asta e... un pas dupa celalalt... inainte!

Amantii din Teruel

dwaianu — Sun, 14 Sep 2008 23:03:32 UT

Tocmai am terminat un sfarsit de saptamana minunat.... fara munca (!!! - lucru mare pentru mine, de vreo doua luni nu am mai vazut asa ceva!), cu o iesire la munte!
Nu stiam exact unde o sa mergem... mi s-a propus Teruel - Albarracin... nu puteam decat sa fiu de acord! La urma urmei, deja am sase luni in Spania si in afara de traseele casa-serviciu, plus Alicante, pe unde a trebuit s amai rezolv una-alta sau sa mai dau un examen, nu cunosc nimic.... rusine sa imi fie. Habar nu am de ce anume are tara asta, adoptiva in cele din urma..cand e vorba de mancare ma limitez la un bocadillo con jamon, queso y tomate(un sandwich mai mare cu sunca, branza si tomate), sau, cand ma plictisesc schimb jamonul cu lomo (porc la gratar) sau, marea mea noutate, tortilla con salchicha (o placinta de cartof cu ou, cu carnati prajiti). Paella, ocazional... si s-a cam terminat experienta. Ma uit in bar ce au de mancare, as incerca, dar mi-e jena cum nu stiu cum sa cer... si sa merg sa arat cu degetul, nu-mi pica bine!
Ma rog, ideea e ca am urcat in masina, am setat GPS-ul si am plecat.
Supriza a fost pe masura indiferentei cu care am plecat.
Am ajuns in Teruel, Aragon cam dupa 3 ore de mers. Un orasel frumos, tipic medieval.. cu cetatea lui, cu turnurile de rigoare (N.B. am vazut cam ce se poate face cu un turn cu nimic mai deosebit decat cele pe care avem noi in tara... la fiecare nivel pe care il urcai, mai aveai o harta, o macheta, niste desene ce si cum se muncea pe vremuri... ajungu sus, vezi orasul, cobori, ti se spune ca daca vrei poti sa vezi un documentar istoric... scurt, cred ca 10 min a durat vizionarea intr-o salita cu max 15 locuri... un documentar care mai mult iti starnea curiozitatea decat sa iti explice ceva... si iaca cum mi-au scos din buzunar 3 euro de persoana,,, si nu imi pare rau ca i-am dat!!!)
Ascultand documentarul, aud amintind de Amantii din Teruel.... dar spunea ca e o alta poveste... Jose nu a vrut sa mi-o povesteasca... imi spunea ca mai bine sa o aud de la cineva care stie sa o spuna. Si iaca asa am ajuns la mausoleul indragostitilor... frumos, interesant, intram intr-o salita care m-a surprins un pic... am auzit soapte... multe, din care nu intelegeai nimic... am vazut oamenii stand langa pereti, rezemati... ascultand povestea care susura din perete prin intermediul unor lire, palnii, sau alte cele. M-am apropiat de un loc liber, mi-am asezat urechea langa o lira si iaca va spun si voua ce am auzit! Imi cer scuze daca o sa mai fac dezacorduri gramaticale... fac traducere din spaniola, si, asa, la o prima lectura... dar sper sa nu pun crocodili pe aici si sa va placa povestea!

"In Teruel un tanar pe nume Juan Martínez de Marcilla, s-a indragostit de Segura, fiica lui Pedro Segura. Tatal nu avea alta fica se era foarte bogat. Tinerii se iubeau mult, pana in punctul in care au vorbit. Tanarul i-a spus ca ar vrea sa o ia e sotie, ea i-a raspuns ca si ea isi dorea acelasi lucru, dar sa stie ca niciodata nu o va face daca nu ii vor permite tatal si mama. Atunci el a iubit-o si mai mult. Era un tanar bun, dar nu avea avere. Tanarul i-a spus fetei ca, stiind ca tatal sau il dezaprecia doar pentru ca era sarac si daca ea ar vrea sa il astepte cinci ani, se va duce sa munceasca pe mare si pe uscat, oriunde ar putea castiga bani. Si ea i-a promis.
Luptand contra maurilor, a castigat urmatorii cinci ani o suta de mii de sueldos, pe mare si pe pamant.
Fata, in aceasta vreme a fost sacaita de tata sa se marite. Raspunsul sau era ca era isi promisese virginitate pana avea douazeci de ani, spunand ca femeinle nu trebuie sa se casatoreasca pana ce nu acu puterea si cunoasterea de a ingriji casa. Tatal, cum o iubea, i-a acceptat explicatia
Trecand cei cinci ani, tatal ii spuse: Fiica mea, dorinta mea e sa te casatoresti! Ea, vazand ca termenul de cinci ani trecuse si nu stia nimic de iubit, spuse ca o va face. Imediat, tatal a casatorit-o si in scurt timp facura nunta... si celalalt sosi!
Indragostitul se ascunse dupa patul amantei sale, deja maritate si ii spuse: saruta-ma ca mor; si ea i-a raspuns: Nu vrea Dumnezeu ca eu sa-mi insel sotul. In numele Domnului te rog, cauta-ti alta, uita de mine, daca Domnului nu ii place, mie cu atat mai putin! El spuse inca o data: saruta-ma ca mor; raspunse ea: Nu vreau.
Atunci el cazu mort. Ea, care l-a vazut ca si cum ar fi fost zi din cauza marii lumini ce era in camera, incepu sa tremure si si-a trezit sotul spunandu-i ca sforaia atat de tare ca o speria si ca sa ii spuna ceva...
El ii spuse o gluma. Ea ii spuse ca vrea sa ii spuna si ea una. Siii povesti ce se intamplase si cum, cu un suspin, Juan murise.
Sotul ii spune: Oh. Malvada, si de ce nu l-ai sarutat? Raspunse ea: pentru a nu-mi insela sotul.
Desigur, spuse el. esti demna de laude.
El, speriat, se ridica si nu stia ce sa faca. Hotara: Daca oamenii stiu ca aici a murit, vor spune ca eu l-am omorat si va fi un mare scandal.
Au cazut de acord sa incerce si l-au dus in casa tatalui stau. Au facut-o in mare secret si nu i-a auzit nimeni.
Tinara si-a dat sema cat o iubea Juna si de cate facuse pentru ea, si ca murise pentru ca nu il sarutase. Hotara sa mearga sa il sarute inainte sa il inmormanteze; s-a dus la biserica San Pedro, caci acolo il tineau. Femeile credincioase s-au ridicat facandu-i loc. Ei nu ii pasa de altceva decat de sa merga catre mort. Ii descoperi fata ridicand giulgiul si il saruta atat de tare ca acolo muri! Oamenii au venit la ea, ca nu era rubedenie si statea asa deasupra mortului, sa ii spuna sa plece de acolo, dar au vazut ca era moarta! Sotul povesti tuturor ce ii spusese ea ca se intamplase dupa cum ii povestise ea.
Au hotarat sa ii inmormanteze impreuna intr-o cripta
(povestea originala in http://www.amantesdeteruel.es/index0.html )
Acum odihnesc unul langa altul, sub capacul de alabastru... se pot vedea...
O poveste frumoasa, reala... Sper ca v-a placut
Adaug si doua poze! In una e Jose ascultand povestea, alaturi de altii http://ro.netlog.com/dwaianu/photo/photoid=6306... .si in celalta criptele in care odihnesc.... http://ro.netlog.com/dwaianu/photo/photoid=6306...
O sa mai revin... sa comentez sa completez. Acuma sunt rupt de somn!
Ne mai auzim!

Re... de la revenire?

dwaianu — Wed, 10 Sep 2008 22:28:47 UT

Ei... o sa incep cu deja plictisitorul... nu am mai scris de atata vreme... dar de data asta chiar asa simt!
Motive? As putea inventa sute! As putea incepe cu "am fost ocupat!", ceea ce nu e prea departe de adevar... schimbul de toate, noul ritm de viata de aici iti rapeste timpul... si totusi...
As mai putea spune, tot adevarat, ca nu am avut inspiratie, ca nu mi-a venit! Eu nu scriu daca nu sime nevoias sa o fac, daca nu am starea psihica necesara! Pur si simplu nu pot! Nu imi iasa decat o serie de banalitati care sfarsesc prina a ma enerva, si asa renunt.
As mai putea da vina pe un soi de teama ciudata, o teama de trecut, de umbre care m-au facut sa sufar si de care parca as vrea sa ma ascund! Poate ca sunt fricos si nu am curaj suficient sa le infrant, si de asta am preferat sa pastrez tacerea, sa raman in umbra, poate ca vor dispare... ciudat fel de a rezolva lucrurile, si totusi... nu e nici doar asta!
Nici nu stiu daca la urma urmei e important! Poate ca nu e nimic din toate astea... sau cate un pic din fiecare. Si ce conteaza... e ca si cand iti prinzi prietenul ca te inseala... indiferent cate motivatii ti-ar da, nu conteaza... nu ai in cap decat efectul, nu si motivul!
Ce s-a intamplat in seara asta? Pai, am intrat, ca de obicei cand am un picut de timp, sa vad daca nu am vre-un mesaj... desi de multe ori, le citesc pe fuga si nu am timp sa le raspund (scuze ), o curiozitate aproape morbida ma impinge sa verific... din nou si din nou. Si vad o notificare... cineva imi lasase doua vorbe in cartea de oaspeti. Am tresarit... nu cunosteam cine e... si totusi imi face un compliment... nu e nici primul, nici ultimul... si totusi... mi-a spus ca s-a regasit in ceea ce am scris... brusc mi-am dat seama, mi-am amintit ca faptul ca scrii aici, ca cineva citeste nu e asa, lipsit de efecte, lipsit de insemnatate. Si mie imi place sa citesc ceea ce scriu altii, traiesc alaturi de ei povesti, dorinte, dureri... Multumesc Anuta! Multumesc pentru faptul ca, desi poate ca nu intentionai, m-ai adus cu picioarele acolo unde am mai fost... nu stiu daca pe pamant, dar... unde trebuia.
De fapt, simteam nevoia sa impartasesc atatea lucruri.. si aici, acum e destul de greu fara prieteni carora sa le povestesti una-alta... fericiri si dureri! Si totusi, din nou, m-am lasat influentat de "ce zice cutare", "ce gandeste stiu eu cine"! Si totusi, placerile mele? Viata mea? Trebuie odata si odata sa invat sa traiesc si pentru mine, sa fac ceea ce imi place, ceea ce doresc eu, si sa nu mai incerc sa rationez in locul persoanelor din jur... nu ajung niciunde!
Si am atatea de spus... am dubii din care oricum nu stiu cum sa ies... am fericiri de impartasit... am lacrimi de varsat... dar pana la prima ocazie!
V-am pupat pe toti!
Pana la prima ocazie, sa o duceti a naibii de bine!

Salutare lume!

dwaianu — Sun, 01 Jun 2008 22:10:21 UT

Salutare tuturor!
Tre sa ma repet... din pacate mi-am cam pierdut exercitiul... sau mi-am iesit din mana, cum se mai zice! Dar trebuie! Trebuie sa imi revin, sa revin!
Ei, a mai trecut ceva vreme de cand nu am mai dat nici un semn. Daca e sa ma uit in calendar, mi se pare enorm. Daca e sa fac o calatorie cu mintea... nu e chiar atata. Dar si asta depinde... depinde de starea in care ma aflu. Cand sunt mai trist, mi se pare ca a trecut atata vreme, ca de atata timp sunt singur! Cand sunt ceva mai "compensat", daca imi permiteti formularea, mi se pare ca nu e chiar atata. Ideea e ca timpul trece! Fie daca noi il percepe, fie daca nu observam!
Ce s-a mai ales de mine... nimic important... am sperat, am fost dezamagit (si inca crunt de tot!), incep din nou sa incerc sa sper... la ce, nu stiu! Dar sper... si zambesc sperand! Asta, sentimental vorbind. Acum am hotarat sa ma linistesc... sa iau o pauza (in ce fel ciudat suna) de la a ma mai ingrijora, de a mai analiza atata viitorul.... vreau sa ma linistesc. Vreau sa imi treaca naibii o data! Si aici imi amintesc acum vorbele unei bune prietene a mele, care mi-a spus ca o sa sufar atata timp cat o sa vreau eu asta. Ca o sa vina o vreme cand o sa ma satur de suferit, cand o sa imi spun "gata! ajunge!" I-am dat dreptate cu jumatate de gura... si nu am inteles nici macar 1%. Acum stiu ce voia sa spuna! Acum am reusit sa inteleg ca de fapt, cheia problemelor noastre sta in noi. Ca de la noi vine solutia cea mai viabila! Nu de la altii!
Dar o sa vorbesc despre asta, poate, cu alta ocazie... cand o sa reusesc sa stapanesc mai bine problema... poate...
Oricum, una peste alta, lucrurile merg (de fapt mai mult se rostogolesc) bine. Vom mai vedea ce o fi!
Pana una alta va trimit multe pupici de pe aici.... unde vremea pare ca nu se mai opreste din plouat!

Ochii care nu se vad....

dwaianu — Thu, 03 Apr 2008 08:25:29 UT

Se spune ca ochii care nu se vad se uita... O fi oare adevarat?
Eu spun ca nu! Eu sper ca nu! Oricum, sper ca nu m-ati uitat cu totul, chiar daca nu am mai aparut de ceva vreme! Stiu, scuze se gasesc oricand! Dar nu am de gand sa ma scuz. As vrea doar sa va spun ca, desi mi-am dorit, nu am mai putut intra pe net de ceva vreme. M-am mutat si inca nu am netul... sper sa nu mai dureze mult pana cand o sa revin ceva mai frecvent! Asa ca imi cer scuze pentru absenta prietenilor dragi sau celor care au intrat pe aici intamplator si nu au mai gasit nimic nou!
Acum sunt la mare! De fapt, e o combinatie stranie intre mare si un fel de munte, ca nu e muntele care il stiu eu din tara mea draga, aici, pe Costa Blanca! Interesanta dar frumoasa combinatie. Din pacate, senzatia de singuratate se accentueaza in fata frumosului cu mult mai mult decat atunci cand iti e greu! Ai vrea sa ai cu cine sa te bucuri, ai vrea sa ii ai aproape pe cei dragi... dar ei sunt acolo undeva in sufletul tau, tot timpul.
Sunt un pic mai melancolic, desi ar trebui sa fiu bucuros! Poate ca unii vor spune, inca o fita.. altii poate ca vor intelege. Ceva se intampla in mintea mea, ceva interesant... mi-e un soi ciudat de dor! Mi-e dor de muntele de la mine, muntele cu care am crescut, muntele care mi-a fost aproape in cele mai diferite situatii, muntele langa care am iubit, muntele langa care am plans... ma uit la muntii astia. Alaturarea munte-mare ii face sa fie deosebiti. Dar nu au maiestuozitatea, nu au umbra, nu au suflul de viata pe care il are muntele din inima mea!
Si dincolo de munte, mi-e dor de un suflet de la munte. Un suflet pe care, desi credeam ca il pot uita, simt uneori ca imi va fi imposibil. Mi-am dorit sa nu mai sufar, dar nu pot. Mi-e dor de serile aproape de el. Mi-e dor de calutul care era in jur, bucurandu-se de dragostea noastra! Mi-e dor de senzatia relaxanta si minunata ca cineva se gandeste la mine cu aceeasi placere cu care si eu ma gandesc la el. Pana acum catava vreme imi era ceva mai usor. Aveam alaturi prietenii care ma ajutau sa trec mai departe... nu sa uit, ci doar sa nu ma mai gandesc atat de mult la asta. Si alaturi de ei credeam ca am trecut mai departe... dar nu... si aici, acum mi-am dat seama ca nici nu vreau sa trec mai departe. As vrea sa lupt pentru ce am avut. As vrea sa lupt pentru ce am pierdut, pentru ce mi-a fost luat, pe nedrept, spun eu, lipsit de impartialitate! Dar acum... stiu si eu... deja sunt ceva mai departe... ramane sa imi caut instrumentele necesare.
Un lucru stiu cu certitudine... mi-e tare, tare dor de el. Si imi tresare stomacul atunci cand ma gandesc la el, si imi dau lacrimile in ochi din nou si din nou cand vad ceva frumos si stiu ca nu e langa mine. Stiu! Sunt nebun... sunt nebun din dragoste... dar macar stiu ca iubesc. Sper sa nu fac parte din acei nebuni care isi tarasc dupa ei dragostea prin viata, fara a mai avea o sansa de a o retrai si pret de o clipa... dar... nu pot... nu vreau altceva. As fi nedrept pentru ceilalti sa spun ca pot trece mai departe si incerca altceva... inca nu pot, desi am incercat... vreau inapoi ce am avut! Vreau sa fiu fericit din nou!
Pana atunci, o sa ma concentrez pe munca... o sa trag si o sa sper. O sa sper ca odata si odata il voi putea tine din nou in brate... si atunci voi fi iar cu adevarat fericit!
Acum puteti sa ma injurati. Puteti sa imi spuneti ca sunt nebun... va dau eu voie... dar simteam greutatea asta ca ma apasa. Simteam ca nu mai pot sa pretind ca totul e ok, ca totul a trecut atata vreme cat nu e asa!
Fiti fericiti, dragii mei!
Cat se poate de fericiti!
Cu mult drag va salut pe toti, din niste locuri minunate, insorite!
Cu drag,
Johnny

Apeluri internationale gratuite!

dwaianu — Mon, 25 Feb 2008 13:39:15 UT

Nu este o gaselnita publicitara... nu ma intereseaza sa fac reclama nimanui! Am gasit doar o modalitate de a contacta pe cei dragi gratuit... e drept, limitat, adica in limita a 200 de minute pe saptamana, si doar in retelele fixe... dar merge! Calitatea nu e extraordinara, dar nici rea... am platit cartele VoIP cu care se auzea mai rau!
Tot ce trebuie sa faci e sa iti instalezi pe comp clientul lor de VoIP, sa te inregistrezi si... sa-i dai bataie! Ei sa lauda pe site ca se pot trimite si SMS-uri gratuite catre o seama de tari, gasiti lista pe site, eu am reusit sa trimit unul de test in reteaua Orange... si a mers! Totusi, cu un alt numar mi-a spus ca nu am credit suficient... nu stiu ce s ainteleg, va las pe voi sa descoperiti.
A, si sa nu uit ce e cel mai important! Adresa!
Programul se gaseste la http://www.lowratevoip.com/en/index.html
Acolo gasiti toate informatiile necesare, destul de clar exprimate, spun eu!
Sper sa va foloseasca... si sa nu fi inventat eu roata acum

Surprize!!!

dwaianu — Fri, 28 Dec 2007 00:15:38 UT

Nu, nu va speriati ca nu o sa va vorbesc de o emisiune de televiziune... nici prin gand nu imi trece. Nu de alta, dar eu mi-am gasit o alta "zana a surprizelor"... viata insasi.
Pe zi ce trece descopar, sau invat sa vad cat de multe surprize ne rezerva... Doamne.... nu imi vine sa cred!
Trec peste povestea de iubire/dezamagire/speranta cu care v-am tot impuiat capul... cat m-ar interesa pe mine, sunt sigur ca nu e motivul pentru care imi citeste cineva mie vorbele. Oricum, si in sensul asta am avut parte de surprize... un telefon. Un telefon prin care era curios sa vada ce mai fac. Cred ca l-am interpretat gresit... credeam ca ii e dor de mine, asa cum eram odata... dar nu vreau sa ma pronunt. A fost extraordinar ca am avut ocazia sa ii mai vorbesc odata... sa ii spun ceea ce simteam eu ca ma apasa... sa ii confirm, daca avea nevoie de asa ceva ca pot sa imi calc in picioare mandria si sa ii spun ca desi m-a lasat din motive independente de el, eu inca il mai iubesc si o sa o mai fac inca... e drept ca intensitatea e variabila, dar, inca o fac. Cat de mult ne-am dori, inca nu s-a inventat un robinet pentru sentimente, pe care sa il inchizi cand ai chef si sa spui, gata, de azi nu mai iubesc. Oricum, in mare eu i-am spus ce am avut de spus. Am primit si un feedback de sarbatori, acuma... e drept ce e negativ, dar... ma asteptam, sincer, macar la un mesaj, la un mail... dar nu a fost. Ma rog, nu sunt eu cel in masura sa judec sau sa ma dau exemplu... dar imi amintesc ca si acum am mai primit mesaje de sarbatori de la fosta prietena din clasa 12... scurt, sec, e drept.... dar... ma rog! Am zis ca nu vorbesc despre asta!
Azi am avut parte de una dintre surprizele de proportii din ultima perioada, care, recunosc, m-a lasat un pic fara replica... nu stiu de ce, poate ca e masura deschiderii de care am fost invatat sa o am... ma rog
Pe scurt... ma aburdeaza cineva pe mess. O cerere de prietenie. Nick-ul nu imi spunea nimic, dar, am dat accept! O fac reflex, nu refuz nici o cerere din partea unora care nu mi-au dovedit ca sunt dobitoci. La mine pe lista se intra tare usor... si se iasa la fel de usor! Vad ca imi lasase si un carnat de offline... ma rog, om civilizat, macar imi spune de unde si cum.... Dar, cu mandretea asta de conexiuen pe care o am (Zapp) care pica cand iti e lumea mai draga, nu apuc sa citesc nimic... imi cade si nu mai gasesc nimic apoi. Il intreb, cu scuzele de rigoare. Cand intru din nou dupa cateva ore... gasesc offline-urile... cel mai bun prieten al meu, de care soarta ne despartise, cu care nu mai vorbisem de ceva vreme... omul care, spuneam cuiva, putea sa ma convinga de absolut orice, stia cum sa imi vorbeasca, cum sa puna problema... si imi spune ca si-a dat seama ca sunt eu dupa o serie de detalii pe care le-a pus cap la cap si, imi marturiseste ca si el e gay... recunosc am ramas blocat! Era omul acela cu care iesisem de atatea ori in club, cu care vorbeam ore intregi la telefon povestindu-ne vietile... si acum... nu stiu ce anume m-a socat, dar simteam ca nu mai am vorbe. Si nu as fi avut motive... atata doar ca nu ma asteptam. Imi amintesc acum experienta de la Sinaia, de la atelierul ACCEPT, cand brusc, eu, colegul lor de curs, apar in fata lor, si le marturisesc orientarea mea sexuala... ma distra atunci reactia unora, nedisimulata, surprinderea de pe fetele lor! Si acum... eu fac la fel. Credeam ca reactia lor e data de lipsa vreunul contact anterior constient cu o persoana gay... dar vad ca nu e asa... eu sunt gay si am reactionat la fel. Oricum, mi-a trecut repede... am intrat in vb cu el, dar ne grabeam amandoi... acuma astept cu nerabdare sa ne mai reintalnim... trebuie sa ne reintalnim, avem atatea de povestit... Doamne... asta da surpriza....

Singur de Sarbatori!

dwaianu — Tue, 25 Dec 2007 00:33:37 UT

A venit Craciunul. Magia lui a cuprins lumea. Peste tot fete fericite, zambete, cadouri, imbratisari cu cei dragi! Daca ar fi fost ceva mai multa zapada totul ar fi fost de poveste. Si totusi...
Si totusi, uneori ceva ne lipseste. Desi am avea, aparent, toate motivele din lume sa ne bucuram, asta nu se intampla. Si ne straduim cu tot dinadinsul sa ne lasam cuprinsi de atmosfera ce ne inconjoara... dar nu ne iasa.
Anul asta am simtit si eu singuratatea cum ma apasa. Imi e greu si in restul zilelor, dar, acum, parca rana din suflet se adanceste, doare mai tare! Simt o strangere in piept care pur si simplu nu ma lasa sa rad, sa ma bucur. Pana nu demult eram fericit... atat de fericit. Am invatat gustul iubiri... un gust dulce, un gust care repede, repede, da dependenta. Imi place sa iubesc. Ador sa fiu iubit. Iar, acum, de sarbatori, ma uit in jurul meu si vad fete fericite. Si imi doresc si eu sa mai iubesc asa cum o faceam nu demult, sa fiu iubit, si, impreuna sa ne putem bucura de frumusetea sarbatorilor. Nu l-as fi dorit neaparat, fizic aproape de mine... dar e departe din toate punctele de vedere, si simt cum ne indepartam... tot mai tare si mai tare. Poate ca ar trebui sa nu ma mai doara. Poate ar trebui ca rationalul sa izbandeasca. Dar nu pot. Simt ca il iubesc in continuare. Simt ca imi lipseste! Nu pot face nimic! Si nici nu sunt convins ca vreau!
Eu totusi sunt un caz fericit! Stiu ca sunt alti amarati, mult mai necajiti de sarbatori. Eu nu am dreptul sa ma plang! Dar totusi, nu pot sa nu ma gandesc, nedrept, si la cei asemeni mie... nu iti lipseste aproape nimic... dar nu ai cu cine sa te bucuri de roadele munncii tale. E drept, ai familia aproape, si eu ma bucur, din nou, de asta. Dar imi doresc ceva mai mult. Imi doresc ceva pentru mine! Imi doresc sa am cui spune, cu zambetul pe buze, fericit, "Sarbatori fericite, iubire!"

Atelier ACCEPT

dwaianu — Sat, 22 Dec 2007 21:50:31 UT

Dupa cum unii stiti la incputul saptamanii asteia am fost un picut disparut din peisaj... am fost plecat!
In urma cu aproape o luna ma simteam rau de tot... sufeream teribil. Nu aveam chef de nimic, nu voiam sa mai discut cu nimeni, nimic nu mi se mai parea interesant. Cauza o gasitit cateva bloguri mai inainte. Eram departe de puisorul meu si nimic nu mi se mai parea suficient de motivan pentru ca macar sa stau de vorba cu cineva. Si am vazut un anunt. ACCEPT anunta un atelier de introducere in problematica LGBT. Era ultima zi de inscriere. Dupa o mica ezitare am hotarat ca ar trebui sa merg. Voiam sa ma fortez sa socializez. Nu puteam ramane la infinit in starea in are eram, si nici chef sa ies din ea nu aveam. Asa ca, repede repede, pana sa nu ma razgandesc, am trimis si eu o cerere de participare. Si culmea, am fost si acceptat!
A venit si momentul sa plec. Nu aveam nici un entuziasm. Nu stiam ce si cum o sa fie, dar ... eram curios cum se pune problema! Niciodata nu am luat legatura cu o organizatie "de profil", asa ca nu stiam ce si cum fac ei!
Am ajuns in Sinaia. Frig. Ninsoare usoara. Gasim si hotelul (am descoperit cu uimire ca inca un tip si o tipa din compartimentul meu mergeau in acelasi loc). Si am intrat si in sala de conferinte. Cu ceva intarziere, e drept, dar, na... asta era. Fete interesante. Fete interesate. Am fost surprins sa aflu motvatiile... care de care mai diverse. Atunci am auzit pentru prima data un termen. EXPONATE. Nu am inteles prea bine, dar mi-am dat seama. In una dintre zilele care urmau, trebuia sa ni se aduca niste exponate cu care sa putem vorbi. Adica oameni. adica oameni ca mine, care pur si simplu simt altfel, se percep altfel. Si brusc eram exponate. Nu am putut sa nu rabufnesc. Cat am pututt de elegant (dar nu stiu daca mi-a iesit) si pe alta tema. Dar ma simteam ca un dinozaur. Eu care plecasem cu gandul ca macar acolo o sa fiu considerat cat de cat normal... s brusc... exponat. Mi-am exprimat nemultumirea fata de cine voia sa ma asculte, in cele din urma. A, uitaem sa spun, m-am trezit singurul medic de acolo, mai era un asistent medical... restul, psihologi si asistenti sociali.
Ziua urmatoare a fost ok... am discutat mult, ne-am jucat. Vdeam in ochii, in reactiile unor heterosexuali, declarati, cel putin, oameni care venisera sa vada ce sa faca sa nu sara pe geam cand aud de orientarea sexuala a cuiva cu care trebuia sa interactioneze prin prisma locului de munca. Dupa cum spuneam, vedeam pe ochiilor ca ceva se intampla. Cred, sincer, ca vorbeau pentru prima data de asa ceva. Multe din intrebari pareau, uneori puerile, dar, de fapt, erau intrebarile de deschidere... normal ca pentru cineva din afara pot parea usoare, si te intrebi cum anume pot intreba asa ceva, dar totusi, din afara... e altceva! Altele sunt intrebarile, altul e totul.
Incet incet, simteam ca pot sa fiu eu insumi. vorbeam despre probleme, fara sa spun ca sunt si ale mele, puneam intrebari, adeam raspunsuri. Pentru cei avizati, orientarea mea sexuala nu mai era nici un secret. Pentru multi insa, surpriza urma sa vina.
In penultima zi, aia in care trebuia sa intalnim "exponatele", coordonatoarea, o tipa draguta, draguta, ma intreaba intr-o pauza, de dimineata, daca nu vreau sa vb si eu cu cursantii. Nu aveeam nici o legatura cu ACCEPT, ma percepeau ca un coleg de curs, si, credea ea, ca as avea, poate, mai multa credibilitate! AQm acceptat fara sa clipesc. Simteam ca sunt pregatit. Ma simteam bine. Si dupa masa, le comunica. Unul dintre exponate urma sa fiu si eu. As fi vrut sa vedeti uimirea de pe chipurile unora. Fetele altora... a fost cel mai interesant lucru pe care lam facut in viata mea, cu legatura cu orientarea mea sexuala. Bine, asta daca nu pun la socoteala iubirea, dar care nu are neaparata legatura cu orientarea sexuala! Sa raspund intrebarilor. In primul rand, de fapt, sa am curajul, sa merg in fata unui grup, si sa le spun, da, eu sunt gay! M-am simtit oarecum ciudat prima data. Apoi, din ce in ce mai normal. E drept, am avut placerea de a sta in fata unor oamnei deosebiti, care suplimentar mai cunosteau problematica cat de cat!
Pentru ei, a foost interesant. Le-am povestit lucruri frumoase, lucruri mai putin frumoase. Am incercat sa le spun despre iubirea mea cea mare. Am incercat sale explic despre ce inseamna sa iti ascunzi atat tristetile, cat si fericirile, sa nu poti sa te bucuri cu adevarat cu cei dragi, pentru ca nu te-ar intelege!
Pentru mine... a fost o experienta unica. Sa pot vorbi deschis... sa pot sa spun cum sunt. Sa le spun ca da, iubesc, chiar daca viata ca o curva ne-a separat! Sa spun povestea noastra si sa aud pe cineva, hetero 100%, sa suspine si sa imi zica... vai ce frumos!!! Sa fac pe cineva sa inteleaga ca nu suntem dinozauri. Daca macar o persoana a inteles ca suntem si noi OAMENI in primul rand, atuncci, pot spune ca nu am pierdut timpul de pomana.
M-am simtit bine. M-am simtit extrordinar, de fapt. Am facut ceva pentru altii, si, mai ales, pentru mine! M-am simtit mult mai usurat. Am simtit si eu, vreme de doua zile, ce inseamna sa fi tu insuti, sa nu iti fie teama ca te judeca cineva. Interesant ca, desi cunosteam termenul, in timpul discutiilor nu m-am simtit deloc exponat. Da, am surprins pe unii, am speriat un pic pe altii ... dar nimeni nu m-a facut sa ma simt aiurea, desi Irina, ca o draguta ce este, ma tot intreba la sfarsit cum ma simt, daca nu au sarit calul... dar ma simteam bine Obosit de atata vorbit, dat bine! Ba chiar un pic mai fericit, un pic cu mai multa acceptare de sine... Imi pare rau ca la inceput am gandit urat de seminar, de cursanti, ca nu am crezut ca o sa imi ajute intr-un fel sau altul... ca nu le-am acordat un pic mai multa incredere... dar, pe de alta parte, imi pare bine ca si-au castigat-o ei. Mi-au castigat increderea. Sper sa ma mai intalnesc cu ei. Mie mi-a facut placere. La final, a fost tare... am reusit sa nu lacrimez, decat pe furis... ma simtisem atat de eu, si imi parea rau ca se termina.
Si ca o recomandare de final... daca avet ocazia, treceti pe la ei, pe la sediu... sau la cursurile lor. Nici nu banuiti cand si cum poate sa va fie de ajutor... macar va puteti informa, puteti afla ce si cum e cu "exponatele" astea, puteti vorbi cu unii, daca vreti. Sau, daca sunteti si voi un "exponat", macar puteti vb cu altii asemeni voua, sa nu va mai simtiti atat de singuri, de deosebitit in sens mai putin frumos. Merita sa incercati. Ce pierdeti???

Psalmi moderni - Macedonski

dwaianu — Sat, 15 Dec 2007 22:52:04 UT

Seara asta, la radio, am auzit ceva care se potrivea cu starea mea sufleteasca. Avem impresia ca suntem mari si tari, ca nimic nu ne poate invinge. Alteori ca avem cele mai mari probleme din lume, ca suntem cei mai nefericiti oameni cu putinta... si totusi... sa nu en uitam conditia!
Mai departe, las pe cel care se pricepe cu mult mai bine decat mine sa vorbeasca!

Ţărână

Ţărână — suntem toţi ţărână,
E de prisos orice trufie...
Ce-a fost, în veci are să fie...
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate
Nici o pieire nu s-amână.
Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filozofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni, vestiţi prin necredinţă,
Nici o pieire nu s-amână...
Ţărână, suntem toţi ţărână.

IERTARE

Iertare! Sunt ca orice om
M-am îndoit de-a ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom...
Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit...
Sunt om ca orice om — iertare.

N-am în ceruri

N-am în ceruri nici o stea...
Soarta mea e soarta rea,
Am pierdut orice credinţă
Înecată-n suferinţă,
Am pierdut orice putere
Nimicită de durere;
Însă viaţa nu-mi blestem
Şi nici moartea nu mi-o chem;
Fără scop trăiesc în lume
Nu mai sunt decât un nume,
Nu mai plâng, nici nu mai gem,
Iar cuprins de griji amare,
Nu mai sunt decât răbdare...
N-am în ceruri nici o stea.

M-am uitat

M-am uitat la fericiţi...
I-am văzut nemulţumiţi
E orice zădărnicie.
Cei pe care-i vezi în slăvi
Adăpaţi sunt cu otrăvi;
Cei trăiţi în sărăcie
Plâng pe-a lor nemernicie;
Cei mai mândri împăraţi
Sunt de chinuri zbuciumaţi
E orice zădărnicie.
Vai, născut eşti să trăieşti,
Nencetat să pătimeşti
Fii frumos, fii sănătos,
Eşti de-acelaşi vierme ros;
Traiul crud şi nempăcat
Te sfărâmă nencetat,
Să te soarbă are pripă,
Nu-ţi dă pace de o clipă.
Bogăţie, sărăcie,
E orice zădărnicie.
Sănătate, tinereţe,
Minte, suflet, frumuseţe,
Tot ce-a fost, ce-are să fie,
E orice zădărnicie.
Fiţi, trăiţi, dar nu doriţi...
M-am uitat la fericiţi

Amigo!

dwaianu — Tue, 11 Dec 2007 16:11:49 UT

Un amigo es quien te hace llorar con verdades y no reir con mentiras.

2+1

dwaianu — Sun, 09 Dec 2007 11:44:27 UT

A trecut ceva vreme decand nu am mai scris nimic. Aveam nevoie de timp. Aveam nevoie de timp sa imi revin un pic, sa imi recapat luciditatea, sa ma distantez un pic de evenimentele recente din viata mea.
Azi am simtit ca trebuie sa scriu. Trebuie!
2+1=3.
In urma cu trei luni am cunoscut un om minunat! M-am indragostit de el in ciuda logicii mele de pana atunci. Si nu imi pare rau. Am avut cele mai fericite doua luni din viata. am descoperit ce inseamna sa iubesti, am simtit caldura sufletului lui incalzindu-mi viata! A fost minunat.
In urma cu exact o luna, am simtit ca un trasnet coboara peste mine. Soarta radea de mine... de noi. Ceva s-a intamplat, ceva din afara a venit ca o vijelie si ne-a spulberat povestea! Brusc, m-am simtit slab. Tremuram, plangeam, sufeream. Stiam ca si dincolo, de cealalta parta a povestii e groaznic. Chiar mai groaznic decat in realitatea mea. Si asta ma durea. Dar cel mai tare ma durea linistea. Lipsa unui semn, lipsa unei vesti, lipsa comunicarii. Cred ca pe perioada in care am fost impreuna cel mai minunat lucru era comunicarea frumoasa pe care o aveam. Ne impartaseam visele, dorintele planurile de viitor, micile griji zilnice. Comunicam mult. Comunicam deschis. Comunicam frumos. Desi aveam mici sincope, datorate nepriceperii noastre in a comunica, invatam, si era bine! Si acum, brusc... linistea. Lipsa comunicarii. Lipsa mesajul. Lipsea profunzimea comunicarii. Lipsa de informatie ma facea sa ma gandesc la multe scenarii posibile. Nu stiam ce sa mai cred, ce anume se intampla cu adevarat! Nici acum nu stiu!
Am avut norocul ca in perioada respectiva am avut cativa prieteni, persoane anonime sau cunoscuti, care au fost aproape. Incercam sa comunic cu ei, dar, recunosc si imi cer scuze pentru asta, nu reuseam. Ma temeam. Simteam ca e o chestie destul de superficiala!
Pana la urma am reusit, oarecum sa trec peste suferinta. La un moment dat, instinctul de conservare, probabil, m-a facut sa pot zambi din nou. Asta nu iinseamna ca am uitat ceea ce a fost minunat! Nicidecum. Atata doar ca pot acum sa privesc lucrurile mai rece un pic, mai obiectiv. Mi s-au schimbat intrebarile acum. Imi trag invatamintele! Si sunt multe!
In primul rand, cel mai frumos si mai important lucru pe care l-am invatat a fost ca mai exista si oameni de calitate, ca nu alerg dupa himere, ca se poate gasi si pentru mine acea jumatate asa cum o visez. Pentru o clipa am avut-o. Am vazut cum e sa te simti intreg, implinit. Apoi...
Am invatat de asemenea ca pot iubi. Ca pot sa ma las iubit. Si pentru asta nu am cuvinte sa multumesc! Sortii, persoanei care mi-a aratat asta, nici nu stiu cui, dar nici nu conteaza prea mult. Important e ca am descoperit asta!
Am mai invatat ca nu poti avea incredere 100% in ceea ce crezi despre tine. Credeam ca nu pot sa ma indragostesc la prima vedere, si m-am inselat. Credeam ca nu pot tine cu adevarat la cineva, si din nou nu am avut dreptate. Si sunt multe lucrurile pe care le-am invatat despre mine!
Am invatat un lucru si despre soarta, despre lumea din jur. Uneori avem impresia ca nimic nu ne poate dobori, ca putem muta si muntii din loc, ca nimic nu se poate intampla. Dar se intampla. Si uneori, palma care o primim de la soarta e atat de usturatoare, ca ne dau lacrimile! Oricand se poate intampla orice. Cu noi, cu cei dragi, cu cei din jur e care nu ii cunoastem.... De aceea e nevoie de moderatie in aprecierea fortelor noastre, a fortelor care graviteaza in jurul nostru si ne pot influenta viitorul, viata!
Am aflat apoi ca instinctul de supravietuire e cel mai puternic. In momentul in care trebuie sa supravietuiesti intr-un mediu ostil, orice 'modus operandi' anterior, sau gandit la rece, nu mai are nici o aplicabilitate. Totul se schimba. Scara de valori, tot. Si chiar si iubire se poate sacrifica, desi credeai inainte ca nu e asa!
Am ajus sa imi pun si o serie de intrebari. Una dintre ele, care imi rasuna si acum in cap si nu am primit raspuns e cat de mult poti cere de la persoana pe care o iubesti? La cat te poti astepta? Cat anume sa sacrifice pentru iubirea dintre noi? Si ce sa puna in loc? Cred ca, iubind cu adevarat, te gandesti in primul rand la celalalt. De aceea, nu poti cere mult, desi speri in minuni! Dar cat anume ... ramane un mister.
Si am mai desoperit o chestie, cred eu universal valabila!
Una dintre principalele surse a nefericirii noastre suntem noi. De fapt asteptarile noastre! Sau mai bine zis, diferenta dintre nivelul asteptarilor si realitate. E interesant cum suntem dezamagiti doar de niste virtuale scenarii, atunci cand acestea nu se suprapun peste realiate! Speram un lucru. Si nu se intampla! Si suntem suparati, nefericiti, fara a ne mai gandi ca poate am sperat la prea mult! Astea nu inseamna sa nu ne dorim mai mult.... ba da, ne va tine pe drumul vietii orientati catre inainte. Dar, sa avem grija sa nu cerem prea mult, si atunci cand primim ceva, sa evaluam lucrul care s-a intamplat, l-am primit la adevarata lui valoare, nu raportandu-l la ceea ce am vrut noi sa se intample, la visurile noastre!
Mai departe, o sa vedem ce o sa mai fie. Viata e atat de complexa, noi ne schimbam atat de mult din cauza experientelor prin care trecem, incat nimic nu e exclus.
Ce stiu e ca am avut doua luni minunate, in care eram in alta lume, lucru care altora nu li se intampla niciodata, desi il cauta o viata intreaga. Mai stiu ca luna asta m-a ajutat mult sa ma vad asa cum sunt, desi nu mi-a fost usor. Stiu ca daca mi s-ar mai da inca odata sansa de a o lua de la zero, stiind ce se intampla, as face-o, fara nici o ezitare! Merita. Merita sa iti traiesti viata, cu bune si rele, cu iubiri si dezamagiri. Merita sa mergi mai departe orice ar fi. Oricand o sa ai surprize. Din tot ai ce invata! Doar sa vrei sa vezi, sa poti fi atat de cinstit tu cu tine!
Viata e atat de frumoasa!

Speranta!

dwaianu — Fri, 16 Nov 2007 00:03:13 UT

Astazi, un inger mi-a adus raspunsul la rugaciunile mele, la lacrimile varsate pe sub ascuns...
Am primit un mesaj de la Puiutul meu!!! Nu vreau sa explic, nici nu as putea, cum am facut cand l-am citit... imi vernea sa sar din casa, am inceput sa lacrimez, sa tremur... Nu puteam sa ma concentrez sa scriu un cuvant... apoi am inceput sa scriu rauri de cuvinte care nu neaparat se legau, ma repetam... dar nu im pasa! Puiul meu trebuia sa afle!
Ii e greu. Ii e foarte greu. Si, dupa mine, cel mai greu e sa fi umilit de proprii parinti! Si sa nu le pese de ceea ce simti, de cum te fac ei sa te simti!
Si dragutul meu, ma roaga sa am grija de mine! Imi vine sa urlu... de fericire, de rusine, din iubire... el sufera, eu nu pot sa ii fiu alaturi, si el isi face griji pentru mine! Va spun clar, pentru mine nu are pereche in lume! Poate sa imi zica cine ce imi zice, poate sa ma biciuiasca in centrul orasului... nu pot sa spun altceva decat ca e atat de minunat! Si ma doare atat de mult durerea lui. Sa pot, acum m-as duce si l-as lua cu mine, sa fugim in lume. Dar nu pot sa fiu atat de egoist!
Doamne, ce minunata e iubirea. Doamne, ce bine e sa suferi, pentru ca apoi sa simti atigerea fericirii, sa vezi cum reapare in suflet licarul sperantei. L-am asteptat pana acum, fara sa stiu ca exista, fara sa il caut! Si o sa il astept pana cand o sa imi zica sa nu o mai fac. Si atunci, voi ramane in continuare sa il astept!
Un om atat de minunat merita totul! Eu nu pot sa ii dau decat iubire! Sper sa ii ajunga! Sper sa o simta. Ma va face fericit si daca imi va spune ca merge sa isi urmeze fericirea pe un alt drum. Ca eu, pana acum, nu am intalnit un alt om care sa merite mai mult sa fie fericit! Pentru ca e minunat!
TE IUBESC, MINUNEA MEA. SI MA ROG CA DUREREA SA ITI FIE SUPORTABILA, SI VISELE FRUMOASE SI LINISTITE, MACAR ASA CAT VISAI TU DE FRUMOS, ODATA!!!

Si-am incalecat pe-o sa...

dwaianu — Sun, 11 Nov 2007 23:39:41 UT

Asa se termina basmele! Povestile adevarate se termina greu... mult mai greu! Sau simplu. In realitate se termina cu lacrimi, cu suflete frante!
Din pacate, minunata mea poveste de iubire se termina! Nici nu stiu cum sa spun, lacrimile din ochi ma impiedica sa scriu ceva... gandurile imi sunt imprastiate!
Abia aniversasem 2 luni. Si eram fericiti... atat de fericiti! Cand potopul s-a dezlantuit. Tatal puisorului meu a aflat ca copilul sau IUBESTE un barbat! A turbat, cred. Din pacate nu stiu cum au decurs lucrurile, stiu ca seara am vb cu puisorul, eram fericiti si optimisti! Apoi, ziua urmatoare, brusc nu am mai putut da de el. La inceput am crezut ca doarme, o fi fost obosit. Apoi primesc un mesaj. Ca a aflat tatal lui, ca i-a luat telefoanele, ca nu mai are voie afara si nici la calculator. Sa nu ii mai trimit mesaje, sa nu il mai sun ca telefoanele lui nu mai sunt la el, ci la tatal lui.
Dar, ce m-a durut cel mai tare a fost faptul ca s-a lasat convins ca e prost. S-a lasat convins ca e anormal. Atata vreme cat nu e asa. Mi-e frica sa nu fie nefericit in viata, sa nu ia decizi sub presiunea parintilor, decizii care sa il faca nefericit!
Il iubesc ca un nebun. Si inca sper ca, daca vrem cu adevarat, putem trece, impreuna, peste toate.
Doamne, cum doare de tare. Nu am facut altceva decat sa il iubesc, sa ii doresc binele! Cum poate fi soarta atat de cruda? Dupa ce ingerul iubirii te mangaie cu aripile lui minunate, te lasa... pleaca mai departe, luand cu el tot ceea ce iubeai, tot ceea ce it doreai atat de mult in viata!
Cu o seara inainte visam la ce bine o sa ne fie impreuna. Azi, eu stau si plang. El nu stiu ce face, sunt convins ca ii e la fel de greu, daca nu mult mai greu decat mie. Dar, nu pot sa renunt. Nu pot uita clipele minunate petrecut impreuna. Nu pot uita cat eram de fericit, cat era de fericit! Innebunesc de durere. Nu mai pot sa continui. Imi e din ce in ce ai greu!!!
Sa va bucurati de dragostea pe care o aveti! Ca vine uneori momentul in care... totul se duce de rapa!!!
TE IUBESC SI TE VOI IUBI, PUISORUL MEU!!! TE VOI ASTEPTA PANA MA VEI ALUNGA TU, CA ASA VREI TU, NU CA ASA ITI SPUN ALTII! TU ESTI SINGURUL CARE STII CE ANUME TE FACE FERICIT!

Doua luni

dwaianu — Sat, 10 Nov 2007 22:22:45 UT

Doua luni! Au trecut doua luni! Doua luni decand o fetisoara grabita a aparut. Eu asteptam! Imi amintesc melodiile care ma faceau sa rad... mi se parea ca cineva isi bate joc de mine si imi pune la misto melodii de dragoste! Nu stiuam ce ma asteapta. NU stiam ce o sa urmeze. Si a fost mai bine asa!
Au urmat doua luni. Doua luni de fericire, de senzatii pe acre nu le cunoscusem vreodata, desi am crezut ca iubesc.
Doua luni in care am fost aproape sau departe... in care am ras si am plans... in care am simtit ca zbor sau ca lumea se termina... in care am visat... in care simteam ca totul capata alt inteles. Ne-a plouat, ne-a nins, ne-a fost frig, ne-a fost bine...
Doua luni in care AM IUBIT, AM FOST IUBIT, NE-AM IUBIT!
Doua luni minunate! Daca nu mi-ar fi teama ca sunt subiectiv, as spune, dupa cum imi dicteaza inima ca au fost cele mai frumoase luni din viata mea!
Si pentru toate astea sunt recunoscator. Sunt recunoscator cerului care te-a scos in calea mea. Sunt recunoscator celor care, cu vorbe frumoase, ne-au facut sa ne simtim unici, deosebiti si minunati. Sunt recunoscator celor care ne-au ranit inainte ca sa ne facem sa apreciem ce inseamna dragostea. Sunt recunoscator celor care, atunci cand am facut o prostie, au stiut sa fie prieteni adevarati si sama dojeneasca, si dojana lor a fost ca o gura de aer pentru un inecat, ajutandu-ma sa imi revin, sa vad lucrurile asa cum sunt.
Si mai ale, iti sunt recunoscator TIE, PUISORUL MEU DRAG. Iti sunt recunoscator ca stii sa ma iubesti asa cum nimeni nu a facut-o. Iti sunt recunoscator ca ma intelegi atunci cand gresesc, poate din egoism, poate din prea multa dragoste. Iti sunt recunoscator ca esti atat de minunat, atat de ... asa cum speram eu sa fie cel care imi va sta alaturi, si o faci pentru ca asa esti tu. Iti sunt recunoscator ca ma lasi sa te iubesc, asa, cum ma pricep eu. Si desi nu e superlativ, e cat pot eu mai bine, si ma straduiesc sa fie cat mai bine!
TE IUBESC, DRAGOSTEA MEA! ANIVERSARI CAT MAI FERICITE SI CAT MAI MULTE, NE DORESC!!!

Incredere - dezamagire!

dwaianu — Thu, 08 Nov 2007 22:54:25 UT

Nu inteleg o chestie! Poate ca sunt eu mai limitat in intelegerea lumi, dar, nu pricep de ce, exat atunci cand ar trebui mai putin, unii "prieteni" se straduiesc sa dezamageasca? Si de ce atata efort in prealabil pentru a-si demonstra niste calitati inexistente? De ce sa promiti ceva ce stii ca nu ai de gand sa faci?
Nu o sa pricep niciodata! Nu am cerut, nu am insistat niciodata ca cineva sa imi fie prieten. E drept, uneori mi-am dorit, si am facut tot posibilul sa se intample asta. Dar fara a cere direct, fara a insista. Si de aici, cred pe cuvant pe cineva care vine catre mine si isi sustine punctul de vedere. Si, am incedere. Am incredere in oameni, in ceea ce spun, poate ca prea multa incredere. Si nu odata increderea mi-a fost inselata! Dar, am invatat sa nu mai pun la suflet, sa trec mai departe! Dar, uneori, increderea asta e inselata atat de crunt si de catre cineva la care te asteptati asa de putin, incat nu are cum sa nu imi pese!
Poate ca nu sunt eu in pas cu lumea, in pas cu vremurile... si e mai mult decat adevarat! Dar tot nu o sa inteleg vreodata!
E drept, am inselat si eu asteptarile unora... sunt sigur de asta! Dar, sunt doua variante
1) Am facut-o fara sa imi dau seama, si atunci imi cer scuze, asa retoric....
2) Am argumentat pe cat m-am priceput ceea ce fac sau nu pot face... sau cel putin am incercat.
Niciodata nu am putut sa trec peste gandul daca nu ranesc, daca nu dezamagesc si am incercat sa fac in asa fel incat sa nu se intample asta. Si atunci, cand cineva vine si se ofere sa te ajute, iar cand vine timpul ii ceri ajutorul si intoarce spatele, fara nici un fel de explicatii, si pleaca... e greu. Sau mie mi se pare asa!
Dar, o dezamagire de azi e sigur mai usoara decat cea de maine sau de mai incolo. Fiecare "prieten" care pica testul, inseamna o persoana mai putin in care investesti sentimental, emotional si care o facea mai incolo, cand valoarea investitiei era mai mare... Asta e. Capul sus, privirea inainte, si, imi spun mie insumi, mai multa grija pe viitor, desi....
Dar ca sa termin un pic mai optimist si sa spulber indoiala din sufletele celor care si-au pus intrebarea... nu, nu e vorba de omul care conteaza cel mai mult pentru mine.... nu, el e cel la care o sa alerg, sa ii pun capul in brate, care ma va mangaia si imi va spune ca totul e in regula si, ca prin minune, toate problemele vor disparea!
Te iubesc, dragostea mea... te iubesc atat de mult, din ce in ce mai mult, daca asa ceva se poate!

Ce inseamna iubirea???

dwaianu — Wed, 17 Oct 2007 21:06:29 UT

Nu... nu va speriati! Nu am aflat nici un fel de mari secrete... nu pot sa dau retete, nu stiu cu nimic mai mult sau mai putin decat oricare indragostit... dar am pus intrebarea, retoric, desigur, pentru a avea un pretext de a spune ceea ce cred EU despre asta... sau, mai bine spus, ceea ce simt eu despre asta...
Sa iubesti inseamna, desigur, sa simti ca nu mai poti sa-ti scoti din cap persoana iubita... sa nu iti pese de nimeni si de nimic... sa mergi la piata, sa vezi o legatura de verdeata faina si sa iti vina in cap... de ce nu e si puiul meu sa vada???? Sa vezi o ciocolata si sa te intrebi, inainte de oare e buna (deci o chestie stric personala) oare puiului meu i-ar place... si mai inseamna sa auzi necazul altuia, sa iti para rau, dar sa nu poti sa nu te bucuri, acolo, adanc, in suflet, ca tu esti fericit ca ai pe cineva atat de minunat! Si sa iti para rau ca ai ajuns sa gandesti asa, poate ca nu e drept sa gandesti asa, dar, in acelasi timp sa simti ca iti ia inima foc de bucurie!
Dar totusi, unde tragem linia? Cand putem spune ca ajunge, ca e prea mult? Cand iubesti nimic nu e prea mult... dar totusi, aici am o mica rezerva si eu... am mai auzit de iubiri sufocate de prea multa dragoste... dar am o oarecare retinere la nivelul, la profunzimea relatiei dintre cele doua persoane... mie imi creste inima ori de cate ori aud puisorul meu drag spunandu-mi "te iubesc". Nu cred ca as putea vreodata sa ma satur de asta... a, daca prin reducere la absurd, nu l-as iubi decat asa... hai sa vedem daca o sa mearga, atunci poate... dar asa... poate ca oi fi eu chiar acea exceptie... dar nu cred... viata mi-a demonstrat de prea multe ori ca nimic nu e exceptie, ci doar e judecat dupa alte norme, cu alte masuri... Dar, cunoscand ceea ce am simtit cu alte ocazii, nu pot sa nu ma intreb... oare nu exagerez? oare nu sufoc? si nu ma limitez la a MA intreba... ci IL intreb... desi poate parea o prostie... dar, nu e... mai bine sa pun zece intrebari idioate dacat sa las o umbra de indoiala sa se strecoare intre noi!
De multe ori imi pun intrebarea daca nu cumva invadez spatiu personal prea mult... eu stiu ca reciproca nu e valabila, si e pentru prima data cand simt asta, simt ca nu ma deranjeaza, ba chiar imi face o placere deosebita sa ma simt invadat in cele mai intime cotlone ale sufletului, vreau sa ma vada asa cum sunt, incerc sa il incurajez sa ma priveasca cat mai obiectiv si sa ma vada asa cum ar fi normal, cu pusuri si cu minusuri. Pentru prima data nu mai simt nevoia de a fi altceva decat ceea ce sint... pentru ca il iubesc, stiu ca ma iubeste si...
Sa iubesti insemna sa iti tremure stomacul de fiecare data cand urmeaza sa il intalnesti... sa nu mai stii ce sa faci ca sa fie totul ok... si sa stii ca si celalalt face la fel
Sa iubesti inseamna sa spui de zeci de ori, bine iubire, te las, ai grija sa mananci, ca stiu ca iti e foame, sa te odihnesti... si sa nu te lase sufetul sa apesi pe butonul telefonului, sa ii soptesti in continuare ca il iubesti si cat de minunat e, sa stai sa auzi cum ti se spune asta si tie, sa stai minute in sir pe telefon, sa auzi cum respira si sa fisezi ca respira in bratele tale... sa iubesti insemna sa incerci sa fredonezi, afon, un cantec pe post de declaratie si sa te opresti la jumatatea versului si sa il strangi in brate ca sa nu iti vada o lacrima care se furisaza in coltul ochiului. ... sa iubesti inseamna sa asculti cum ii bate inima si sa iti vina sa turbi de fericire...
Dar ce faci cand ai o problema? Cand te macina ceva ce nu are nici o legatura cu el, e o chestie personala, fara a fi intima? Ma intreb daca e corect sa ascunzi chiar si asa ceva, desi, esti constient ca nu te poate ajuta nimeni, nici chiar tu nu poti influenta situatia! E corect sa suferi in tacere, de teama de a nu intrista, ingrijora sau mai stiu eu ce alte minunatii de motivatii s-ar putea gasi? NU!!! Si spun un NU atat de convins, ca nimeni si nimic nu ma poate convinge contrariul! Cand alegi sa iubesti o persoana, o accepti in viata ta asa cum e, cu bune si rele, cu bucurii si tristeti! Desi exista, ba chiar e plina lumea de "good weather friends", as refuza sa fiu unul... eu sa iubesc, sa simt ca zbor si, brusc, sa imi dau seama ca iubirea mea sufera... mi se pare crunt... si recunosc, mi-e greu sa trec peste momentele de genul asta... am nevoie de o explicatie care sa ma convinga, una reala, nu de o noua abureala ca se duce totul... Nu poti sa iti opresti mintea sa nu zboare... oare, daca mi-a ascuns atunci cand sufera, ce anume imi mai ascunde.... dar, sinceritatea si deschiderea poate sa rezolve chiar si o situatie de genul asta!
Sa iubesti inseamna sa te bucuri de toate nimicurile... de toate prostioarele... care de fapt nu exista! Viata nu e facuta doar din lucruri grave, importante, majore... viata e facuta mai ales din nimicuri. Pe care de multe ori le valorizam cu mult peste cat merita. Iar cand accepti un om in viata, il accepti cu toata pleiada care il insoteste, care ii da farmec si personalitate... nu luam doar lucrurile importante... se spune ca amanuntele fac diferenta, si e adevarat! Nu e bine sa ai lucruri pe care sa le tii ascunse.. cu atat mai mult cu cat sunt lipsite de importanta... nu se stie cand soarta, destinul sau prostia le intoarce impotriva ta, dandu-la alte puteri, alte valente!
Sa iubesti inseamna mult... insemna enorm... dar in primul rand inseamna licarul ala din privire, tremurul vocii, lucruri inimitabile, pe care uneori le dorim atat de mult incat le gasim si acolo unde nu sunt... iar cand dam peste ele, sarim in sus... ia uite... am dat peste IUBIRE!!!!
Incercati odata cu iubirea si sinceritatea... incercati deschiderea...incercati sa lasati lucrurile sa mearga lin... iubirea iti da curaj sa mergi mai departe... nu opriti sentimentele, nu le ascundeti... cu cat veti fi mai deschisi, ca atat va veti bucura mai mult de libertate, de iubire...
Ca iubirea e libertate... o libertate in doi... una in care indraznesti sa visezi... in care, cu lacrimi in ochi, inima stransa si sufletele aproape cutezi sa iti infrunti cosmarele... si sa treci peste greutati...fericit, ca nu esti singur, ca iubesti si ca esti iubit!!!

O luna!

dwaianu — Sat, 13 Oct 2007 22:55:11 UT

O luna! A trecut deja o luna! O fi, mult, o fi putin.... doar timpul o poate spune. O luna decand simt ca viata mea s-a schimbat... incepan de la simplul fapt ca ma gandesc in principal la altcineva, pan ala complexul, si in acelasi timp elementarul lucru ca IUBESC!!! Nu mai stiu de mine, nu mai am nici o logica in afara iubirii. Plang, ma bucur... ca iubesc. Intru in piata, ma gandesc la piutul meu! Aud o piesa la radio... oare ii place si puiului? Ma surprind la masa... mancare buna, cineva isi doreste sa ma simt bine... si eu ma gandesc daca puiului i-ar place! De o luna, viata mea are o alta axa! Desi uneori imi doresc sa pastrez iluzia de normalitate, mi-am schimbat-o. Realitatea mea e alta. De cele mai multe ori pastrata secreta. De teama de a fi pangarita de cineva care nu ar putea intelege.
Je t'aime, mon amour! Et bon anniversaire pour nous, mon ange! Je t'aime tant que les mots sont en vain.... Tu est mon reve, ma vie... je me revellie avec tois dans mon pensée, je dort avec tois dans mes reve... tu est ma vie...

Beat de fericire!

dwaianu — Thu, 04 Oct 2007 10:08:53 UT

Simt din nou nevoia sa mai scriu, sa mai impartasesc din simtamintele care ma cutremura mereu...
Ma vad cu ochii mintii, rational, din afara, cu o vaga senzatie de extracorporalitate, ma vad ca pe un copil... un copil mare, care actionaza destul de lipsit de un anume fel de logica dobandita din experientele anterioare... si, ce e interesant, revin in interiorul corpului si ma simt bine asa... o fi bine, nu o fi bine.... o sa imi dau seama altcandva.
Acum astept sa imi vad puisorul meu drag... tremur de parca nu l-am mai vazut niciodata... ma bucur ca un copil, cand isi doreste mult o prajitura si,deodata, apare mama cu un pachet, in care stie ca e o prajitura minunata, si tremura pe langa pachet, stiind ce minunatie il asteapta! Asa sunt si eu... stiu ce ma asteapta, desi nu as putea intra in detalii... dar ma asteapta un suflet drag, langa care imi face placere si sa respir... imi face placere sa ii vorbesc, sa il privesc... ma simt atat de bine langa el...
Incepand cu clipa minunata, pe care o astept tot timpul, desi incarc sa nu las asta sa se vada (nu ca si reusesc ), in care aud cuvintele magice "ne vedem..." totul incepe sa infloreasca... incep sa rad brusc si mai tare, incep sa sar la fiecare pas... si incep gandurile. Ce sa pun pe mine, ce o sa ii spun, ce o sa ii povestesc, aaa... sa nu uit sa il intreb. Si, cu ochii pe ceas, simt trecerea fiecarei clipe, adanc. Cand simt ca nu mai pot de fericire, imi fac de lucru... covoare, praf, orice....doar doar nu oi mai numara clipele... si din nou nu prea imi iasa. Si momentul cel mare vine. Nu conteaza cat timp a trecut decand nu l-am mai vazut... cand ajung sa ii revad chipul, Doamne... nu mai conteaza nimic... se sterge totul cu buretele... greutatea clipelor cand suntem departe unul de altul, problemele pe care mi le faceam, intrebarile pe care le aveam... totul dispare ca prin minune... mai ramanem noi, eu si el... si ma uit la ochii lui si nu mai vreau altceva!
Nu stiu daca e normal ce mi se intampla. Poate ca da... eu unul nu am mai simtit asta niciodata pana acum. Da, am mai fost indragostit, dar altele imi pareau prioritatile, altceva era mai interesant, nici nu mai tin bine minte cum era... oricum, imi calculam cuvintele... sa nu ma repet prea mult, sa nu par disperat, sa nu par indiferent... acum nu imi mai pasa de nimic... Stau sa ma intreb daca se cade sa cad in nesimtire, indiferenta fata de valorile pe care le credeam fundamentale... dar, in aceeasi nesimtire, imi spun ca nici macar nu imi pasa. E aproape ca in culmile alea minunate... as putea spune si eu una... culmea nesimtirii: sa nu iti pese ca esti nesimtit! Dar stiu ca nesimtirea mea nu are nimic ofensator, nimic jignitor pentru altii... ma las doar dus de valurile fericirii... si sper sa dureze cat mai mult, ca e al naibii de bine!

Daca te gandesti....

dwaianu — Wed, 03 Oct 2007 21:20:54 UT

Un alt text marca Sentimente.ro... si nu sunt doar vorbe!!!

Daca te gandesti ca esti invins, esti.

Daca te gandesti ca nu indraznesti, nu o vei face.

Daca te gandesti ca ti-ar placea sa castigi, dar ca nu poti, nu vei reusi.

Daca te gandesti si iti fixezi pentru astazi obiective mari imposibile, nu le vei atinge. Intotdeauna pune-te la incercare cu putin la inceput, ca sa vezi ce ai face cu mult.

Daca te gandesti ca vei pierde, ai pierdut deja, fiindca iti vei da seama ca succesul incepe cu… vointa omului.

Totul sta in atitudinea mentala. Fiindca multe curse au fost pierdute inainte sa aiba loc si multi lasi au esuat inainte de a-si fi inceput munca.
Gandeste pozitiv si faptele tale vor creste. Gandeste negativ si vei ramane in spate. Gandeste ca poti si vei putea.

Daca te gandesti ca esti avantajat, esti.
Trebuie sa gandesti optimist ca sa te ridici.

Trebuie sa fii sigur de tine insuti inainte de a incerca sa castigi un premiu.
Batalia vietii nu o castiga intotdeauna cel mai puternic sau cel mai rapid.

Mai devreme sau mai tarziu, cel care castiga este cel care crede ca poate sa o faca.
Pastreaza un suras pe fata si in inima, inclusiv daca ceva te face sa suferi astazi.

Lumea e ca o oglinda iti intoarce reflexul sufletului tau.

MINUNEA

dwaianu — Mon, 24 Sep 2007 23:26:31 UT

Avertisment! Acest text este scris cu greu, sub imperiul unor emotii puternie care pot afecta starea de ratiune pura. Dar nu imi pasa!
Mi-e destul de greu sa povestesc ce mi s-a intamplat, desi imi doresc tare mult sa impartasesc noua experienta cu prietenii dragi de aici, carora, de cele mai multe ori, le varsam doar amarul, si care isi gaseau timp si chef sa scrie macar cateva cuvinte de alinare, de apreciere sau de ce or fi fost ele. Dar viata nu e facuta numai din amaraciuni, si ma bucur sa constat asta. De aceea ma simt dator sa va impartasesc bucuria mea pe acre o traiesc de cateva zile incoace, si care mi se pare ca dureaza de o vesnicie.
Pe scurt, m-am indragostit! Rau de tot! Poate ca pentru voi nu e surpriza atat de mare, pe cat este pentru mine! Ce sa zic, desi imi doream, eram convins ca nu mi se poate intampla mie asa ceva, si, mai ales, nu in modul asta!
Deci, acum doua sapt, max, intru in vorba cu un tip... nimic deosebit... era de prin zona, oarecum, avea niste imagini interesante pe profil... si cam atat. Suplimentar, imi spune ca are prieten... treburile erau clare pentru mine. Nu ma vedeam niciodata intrand intr-o relatie intre doi oameni, mai ales ca nu aveam nici un motiv. Si oricum, nu o fac din principiu. Totusi, cateva minute pe seara, mai stateam de vb... la modul general. Si incet incet descopar o persoana sensibila, care, nu stiu de ce, brusc, imi era teama sa nu sufere. Aveam eu niste presimtiri ca cel pe care il numea "prietenul", de fapt, nu era chiar ceea ce parea! Si, cum tot aveamde gand sa trag o fuga in zona, mi-am zis sa merg sa purtam o discutie, sa il pun in garda. Nu stiu de ce, imi pare rau de el sa nu sufere. Poate ca imi pare un picut cunoscuta povestea... ma rog, nici nu conteaza cu exactitate. Si ma hotarasc sa merg sa ii explic ce si cum, ce fel de oameni se invart prin lume si sa il pun in garda. Martor mi-e Domnul ca nu speram la mai mult.
Si merg, ne vedem, stam de vb... si stam de vb... si iesim la aer... si brusc m-am trezit indragostit de un pui dragut, dar infipt in realitate... Am aflat ce e si cu prietenul, impresia pe care o avusesem eu era tare apropiata de ceea ce simtea si el, dar singuratatea il impingea sa se joace chiar si cu focul. Si uite asa m-am pomenit ca ma uitam la un tip dulce, infrigurat (saracul, ii era atat de frig), stresat in acelasi timp, dorindu-mi sa il sarut. Asa, fara nu stiu ce teorii, fara calcule anterioare si analize de oportunitate. Pur si simplu! Fara motive! Fara explicatii! Si am facut-o! Si de atunci, am innebunit de tot. Nu cred ca am mai intalnit o persoana ca el. Recunosc, am mai fost indragostit. Dar niciodata atat de nebuneste, nici macar nu imi pasa daca o sa sufar mai tarziu sau nu... ma simteam minunat, atat de minunat incat imi asumam toate riscurile fara sa gandesc la nimic.
Recunosc, am tremurat un pic a doa zi la gandul ca nu o sa mai vrea sa ne vedem... dar, gandul la seara precedenta, in care, ca doi pustani am stat de vb si ne-am sarutat, si nimic mai mult, ma facea sa visez si sa imi spun ca a meriat! Si daca totul se oprea acolo, a meritat! Dar nu s-a oprit! Si asta ma face printre acei putini "alesi", as spune, sper sa nu supar pe nimeni, care iubesc si care se simt iuibiti, care viseaza cu ochii deschisi... Doamne, ce minunat era sa ma trezesc dimineata cu gandul ca diseara o sa il vad din nou. Atat imi doream.. sa il vad... sa ii vorbesc... Desi nu era numai atat. Si aici nu va ganditi la te miri ce porcari... ci pur si simplu la tot ce poate fi mai frumos cand iubesti. Acum distanta s-a asternut intre noi! Nu e mare, si mai ales, e una fizica, masurabila, usor de invins... si totusi parca nu imi pasa... ii revad fata zambitoare la fel de usor, ii simt gustul, imi amintesc senzatia placuta de cand ii atingeam fata, imbratisarile lui... imi amintesc frigul de afara, bancuta pe care stateam, calutul care seara de seara, alerga cat alerga si tot langa noi venea, si ne privea, si se culca langa... si senzatia minunata de caldura cand ma lua in brate ca inghetam de frig... sunt o colectie de senzatii care de care mai placute, de pe care, cu atata drag a indeparta praful ce se asternuse si mi-a aratat ca oricine merita si trebuie sa iubeasca si sa fie iubit, chiar daca ar dura cateva minute doar... dar merita ca e al naibii de bine...
Cand o sa pot sa ma mai concentrez si sa nu ma las napadit de amintiri o sa incerc sa mai scriu, sa mai povestesc... ca e atat de bine, si as vrea sa impartasesc bucuria mea cu cati mai multi! Si in primul rand cu EL, iubirea mea!

Dezamagire!

dwaianu — Wed, 12 Sep 2007 19:00:57 UT

Oare de ce mereu, cand simti ca totusi lucrurile incep sa se miste intr-o directie, cineva sau ceva trebuie sa iti semnalizeze ca totusi te-ai inselat...
Sunt trist! Simt ca lupt cu morile de vant. Incerc sa pun lucrurile in ordine pentru familia mea cat mai stau inca in tara. Si, din nou ma lovesc de mentalitatea titpic romaneasca, de a-ti bate joc de client, de a ignora orice tentativa de reconciliere... Nici macar nu ii intereseaza tentativele mele de a rezolva problema lor, nu a mea... e drept, ca ma afecteaza pe mine, dar, la urma urmei, cine sunt eu... un client de care poti sa iti bati joc daca ai o anume pozitie pe piata... "Nu iti convine? Pleaca! O sa vina altcineva la care sa ii convina!" Uitasem ce naspa e senzatia asta, cand esti dispretuit, ignorat.... Offff....
Si uite asa mi se confirma ceea ce am bagat de seama de ceva vreme... cateodata e mai bine sa lasi armele jos si sa fugi... e mai sanatos... desi nu asta sunt eu, ma simt din nou coplesit. Sper sa imi treaca totusi!