dwaianu

Mesaje blog cu tag-ul 'vise':

• 15 septembrie

  De dimineata am iesit din garda... pama n-am miscat dintr-un loc in altul pentru a-mi recupera lucrurile a sunat telefonul... o alarma... da!!! mi-am adus aminte... e 15 septembrie!
  Nu, nu trebuie sa va chinuiti ce anume reprezinta... poate avea o insemnatate si pentru voi, dar pentru mine e ceva cu totul special...
  Ei, acum un an am cunoscut prima data marea mea iubire... l-am zarit pentru prima data cu zambetul sau angelic... dupa ce l-am asteptat pret de cateva ore (nu multe) sa apara... si fara sa imi dau seama, fara sa vreau m-am indragostit... atat de tare cum nu stiu daca voi mai fi in stare sa o fac vreodata! Atunci a inceput POVESTEA!
  A fost o poveste frumoasa, scurta si extrem de condensata... o poveste din care eu mi-am tras invataturile, o poveste care m-a facut sa ma schimb... sau sa evoluez!
  Doamne cat de frumos a fost! Doamne, cum stateam imbratisati in frig, tremurand, rupti de oboseala, si totusi atat de fericiti! Aveam convingerea ca nimeni si nimic nu poate interveni intre noi... si totusi soarta mi-a aratat, ne-a aratat ca lucrurile nu stau chiar asa!
  Povestea s-a sfarsit dureros... si cum poate durea de tare cand iubesti si lumea ti se pune de-a curmezisul! Imi amintesc cum am plans... imi amintesc cum am mers prin zapada topita pana sub geamul lui... poate, poate pot s-a zaresc vreme de o clipa... si l-am zarit, pentru ultima data! Imi siroiau lacrimile pe obraji... as fi zburat sa-i spun milioane de lucruri, as fi murit pentru a-i arata iubire... pentru a-i arata ca viata mea nu are nici un sens singur!
  Dar a trebuit sa trec mai departe. A venit un moment cand, vorba unei bune prietene, m-am plictisit sa sufar... am ridicat capul si am privit mai departe... trebuia sa merg mai departe...
  Si am facut-o! La propriu si la figurat! Am plecat din tara... am ajuns aici, singur... si nu ma plang. Dar pot constata ca m-am schimbat!
  Am inceput o alta "relatie"... o fi mult spus... o fi putin... dar am pe cineva care ma face sa visez! Desi simt ca ceea ce imi ofera sunt vise, prefer sa o fac... prefer sa ma mint, sa visez la un viitor frumos, desi simt ca nu exista asa ceva... desi, Doamne, cum mi-as dori! Prefer sa ma simt bine aici si acum, incercand sa nu ma gandesc ca maine poate nu imi va trimite nici un mesaj... Nu e ceea ce mi s-a intamplat acum un an... si cred ca nici nu mi se va mai intampla asa ceva vreodata... nu am cum fi atat de norocos!
  Ce optiune am? Sa nu visez? Sa judec totul prin filtrul dur al ratiunii??? Nu cred ca are rost! Iubirea, sentimentul nu poate fi analizat rational, e ceva dincolo de toate realitatile! Vreau sa visez! Vreau sa visez alaturi de un om drag... mi-ar place sa visam impreuna... dar in lipsa de asa ceva... si visul singur la ceva frumos pentru doi poate fi minunat... desi te trezesti repede... si uneori doare! Si te opresti in loc pentru a respira o clipa... pentru a avea puterea de a lua de la capat... pe un alt drum, mai lung sau mai scurt... care nu stii unde duce... dar asta e... un pas dupa celalalt... inainte!

  • 16 septembrie 2008
  • 6 comentarii
  • evaluare: 10,0

• Ochii care nu se vad....

  Se spune ca ochii care nu se vad se uita... O fi oare adevarat?
  Eu spun ca nu! Eu sper ca nu! Oricum, sper ca nu m-ati uitat cu totul, chiar daca nu am mai aparut de ceva vreme! Stiu, scuze se gasesc oricand! Dar nu am de gand sa ma scuz. As vrea doar sa va spun ca, desi mi-am dorit, nu am mai putut intra pe net de ceva vreme. M-am mutat si inca nu am netul... sper sa nu mai dureze mult pana cand o sa revin ceva mai frecvent! Asa ca imi cer scuze pentru absenta prietenilor dragi sau celor care au intrat pe aici intamplator si nu au mai gasit nimic nou!
  Acum sunt la mare! De fapt, e o combinatie stranie intre mare si un fel de munte, ca nu e muntele care il stiu eu din tara mea draga, aici, pe Costa Blanca! Interesanta dar frumoasa combinatie. Din pacate, senzatia de singuratate se accentueaza in fata frumosului cu mult mai mult decat atunci cand iti e greu! Ai vrea sa ai cu cine sa te bucuri, ai vrea sa ii ai aproape pe cei dragi... dar ei sunt acolo undeva in sufletul tau, tot timpul.
  Sunt un pic mai melancolic, desi ar trebui sa fiu bucuros! Poate ca unii vor spune, inca o fita.. altii poate ca vor intelege. Ceva se intampla in mintea mea, ceva interesant... mi-e un soi ciudat de dor! Mi-e dor de muntele de la mine, muntele cu care am crescut, muntele care mi-a fost aproape in cele mai diferite situatii, muntele langa care am iubit, muntele langa care am plans... ma uit la muntii astia. Alaturarea munte-mare ii face sa fie deosebiti. Dar nu au maiestuozitatea, nu au umbra, nu au suflul de viata pe care il are muntele din inima mea!
  Si dincolo de munte, mi-e dor de un suflet de la munte. Un suflet pe care, desi credeam ca il pot uita, simt uneori ca imi va fi imposibil. Mi-am dorit sa nu mai sufar, dar nu pot. Mi-e dor de serile aproape de el. Mi-e dor de calutul care era in jur, bucurandu-se de dragostea noastra! Mi-e dor de senzatia relaxanta si minunata ca cineva se gandeste la mine cu aceeasi placere cu care si eu ma gandesc la el. Pana acum catava vreme imi era ceva mai usor. Aveam alaturi prietenii care ma ajutau sa trec mai departe... nu sa uit, ci doar sa nu ma mai gandesc atat de mult la asta. Si alaturi de ei credeam ca am trecut mai departe... dar nu... si aici, acum mi-am dat seama ca nici nu vreau sa trec mai departe. As vrea sa lupt pentru ce am avut. As vrea sa lupt pentru ce am pierdut, pentru ce mi-a fost luat, pe nedrept, spun eu, lipsit de impartialitate! Dar acum... stiu si eu... deja sunt ceva mai departe... ramane sa imi caut instrumentele necesare.
  Un lucru stiu cu certitudine... mi-e tare, tare dor de el. Si imi tresare stomacul atunci cand ma gandesc la el, si imi dau lacrimile in ochi din nou si din nou cand vad ceva frumos si stiu ca nu e langa mine. Stiu! Sunt nebun... sunt nebun din dragoste... dar macar stiu ca iubesc. Sper sa nu fac parte din acei nebuni care isi tarasc dupa ei dragostea prin viata, fara a mai avea o sansa de a o retrai si pret de o clipa... dar... nu pot... nu vreau altceva. As fi nedrept pentru ceilalti sa spun ca pot trece mai departe si incerca altceva... inca nu pot, desi am incercat... vreau inapoi ce am avut! Vreau sa fiu fericit din nou!
  Pana atunci, o sa ma concentrez pe munca... o sa trag si o sa sper. O sa sper ca odata si odata il voi putea tine din nou in brate... si atunci voi fi iar cu adevarat fericit!
  Acum puteti sa ma injurati. Puteti sa imi spuneti ca sunt nebun... va dau eu voie... dar simteam greutatea asta ca ma apasa. Simteam ca nu mai pot sa pretind ca totul e ok, ca totul a trecut atata vreme cat nu e asa!
  Fiti fericiti, dragii mei!
  Cat se poate de fericiti!
  Cu mult drag va salut pe toti, din niste locuri minunate, insorite!
  Cu drag,
  Johnny

  • 2 aprilie 2008
  • 13 comentarii
  • evaluare: 10,0

• Libertate

  Am primit o intrebare, pentru care multumesc, intr-un comentariu la blogul meu anterior. De fapt, o serie de intrebari, care culminau cu "Cum se vede la tine <<libertatea>>?" Avand in vedere faptul ca e un subierct destul de amplu, pentru mine, am ales sa nu raspund acolo, ci sa scriu o povestioara separata.
  Ce e libertatea. DEX-ul ne da o definitie. Chiar daca e un picut ipocrit sa dai o definitie de DEX pentru libertate, sa o incorsetezi , se poate face si asta. Dar cred ca cel mai mult conteaza cum anume e perceputa de fiecare in parte, de experienta personala a fiecaruia. Si pentru a putea vorbi de asta, ideal ar fi sa fi trait o experienta in care sa simti cu adevarat ca iti lipseste libertatea de actiune, libertatea de gandire... cu asta e destul de greu de trait cu adevarat, sa spunem ca se accepta si experientele partiale. Eu, personal, am trait o asemenea experienta. Am atat experienta libertatii manifeste, cat si pe cea a restictiilor de actiune, de gandire si de exprimarea a simtamintelor.
  Ce pot sa spun e ca, libertatea individuala tine pana acolo unde ajungi sa incalci libertatea celuilalt. Si asta e o regula a convietuirii, o regula a normalitatii (alt concept abstract, stiu) care e adesea uitata.
  E drept, nu putem fi niciodata cu adevarat liberi. Dar asta e destinul nostru de oameni. Dar totusi ce inseamna pentru mine sa fi liber...
  -sa pot sa iubesc pe cine vreau
  -sa pot sa caut (da, sa imi fie permis acest lucru)
  -sa pot sa imi urmez chemarea
  -sa pot sa trec dincolo de stadiul infect de rama care se taraste prin viata, care merge la serviciu pentru a castiga un banut pe care sa il dea vanzatoarei de la magazinul din colt pe produsele pe care deja le-a luat "pe caietel"
  -sa pot sa visez, chiar daca visele stiu ca nu mi se vor indeplini vreodata
  -sa pot sa merg pe strada cu capul sus, fara sa ma uit in jur si sa ma intreb oare ce zice X sau Y
  -din cand in cand sa pot sa ma refugiez in natura, sa ascult greierii seara, sa ma uit la stele si sa beau o gura de ceva ce imi pica bine, cu cine imi pica bine, in fata focului
  -sa nu mai trebuiasca sa ma ascund pentru ceea ce sunt, sa nu mai fiu ostracizat pentru ceva ce nici macar nu interesea pe ceilalti, pentru ca e modul meu de a fi...
  Poate ca nu am facut bine ca am facut enumerarea asta. S-ar putea crede ca e limitativa. Dar nu e asa. Sunt sigur ca maine o sa imi mai amintesc inca cateva lucruri extrem de importante pe care nu le-am amintit. Oricum, imi place sa fiu liber. Imi place sa renunt la libertate pentru ceea ce cred eu ca merita si sa consider asta gestul suprem de manifestare a libertatii.
  Libertatea nu se defineste, libertatea se traieste. Si va doresc sa nu ajungeti vreodata sa o pretuiti pentru ca nu o mai aveti!

  • 12 iulie 2007
  • 8 comentarii
  • evaluare: 10,0

• Adevarul

  Seara asta m-am pornit pe filosofat din nou... Ma gandeam, pentru a cata oara, oare, ce anume e adevarul, daca poate exista adevar absolut.
  Stiu ca adevarul doare. De cele mai multe ori. Si, din cand in cand, adevarul face rau, raneste iremediabil simtamintele. Si totusi ce sa fac?
  Viata pe care o duc nu e simpla din punctul asta de vedere. Nu pot spune adevarul pana la capat. Orientarea mea sexuala e unul dintre tabu-urile de care nu pot sa ma ating. Cei din jurul meu sunt mult prea nepregatiti ca sa afle asa ceva, chiar daca, o parte din ei isi pun niste intrebari. Dar tin prea mult la ei ca sa ii ranesc. De fapt, imi pare rau si de mine. Fiind un tip sociabil, inconjurat de prieteni, nu stiu daca as rezista singur, abandonat de familie. Si atunci ajung sa fug. E o fuga fara de sfarsit. De fapt, fug de mine.
  Si apoi, restul persoanelor carora trebuie sa la spun adevarul prin prisma locului de munca. Puneti-va in locul acelui personaj considerat "fara suflet", medicul care trebuie sa dea vesti, sa faca ceva ce contravine principiilor lui. Vezi pacientul din fata ta ca se agata de viata. Stii ca nu mai are nici o sansa. Incerci sa ii sugerezi fatalitatea. Dar refuza, isi creeaza refugii imaginare, solutii imposibile. Ai dreptul oare sa ii distrugi dorinta de a trai, spunandu-i adevarul??? Sau un membru a familiei, care sta sa se prabuseasca. Ai oare dreptul sa ii spui tot adevarul despre cel drag???
  Asta nu inseamna ca incurajez minciuna. Dar exista situatii in care prefer sa fiu mintit. Daca asta ma face fericit, fara sa ma faca de rasul lumii sau alte chestii mai grave, prefer sa fiu mintit. Prefer sa ma bucur de o nimica toata decat sa aflu adevarul suprem si sa stau suparat de atunci incolo. Nu stiu daca e bine, dar sunt un naiv, o recunosc, si refer sa raman asa... Naiv, inocent, sa cred in oameni, chiar daca nu merita increderea, sa visez povesti de dragoste care nu vor exista niciodata. Prefer sa ma mint, daca nu e ceva important...

  • 12 mai 2007
  • 4 comentarii
  • evaluare: 10,0