dwaianu

Mesaje blog cu tag-ul 'suparare':

• Prietenii vechi nu se uita!

  Iata-ca-ma-ca's din nou pe aici! Nu, nu am disparut. Sa zicem ca doar am luat o pauza! Poate prea lunga daca ma intrebati pe mine. Dar chiar nu am de gand sa imi cer scuze. Am facut-o in fata mea, poate ca de aia sunt din nou pe aici! Stiu ca o parte dintre prietenii de aici s-au intrebat ce mai fac... pentru ca mi-au trimis mesaje sa ma intrebe ce si cum. Poate ca or fi si altii care nu au facut pasul de a trimite un mesaj, desi au gandit-o! Ei bine, trebuie sa recunosc ca e partial vina unui alt site... facebook care m-a prins destul in ultima vreme! Si totusi ceva lipsea...desi dincolo e ceva mai interesant, imi lipseau prietenii mei de pe aici, comentariile frumoase primite in limba mea si a strabunilor mei, pe care sunt capabil sa le inteleg! Nu ma judecati, pot sa inteleg alte limbi... dar totusi, din cand in cand, sau majoritatea timpului iti lipseste limba ta, vocabularul tau! Iti lipseste acea relaxare care ti-o da momentul cand stai de vorba cu ai tai, cand le cunosti glumele, felul de a gandi, fara nici un efort, fara a transpira cand chiar ai nevoie sa te simti relaxat pentru a-ti pune gandurile, sentimentele in fata celorlalti! Si nu poti simti acea lipsa pana nu ajungi sa nu o mai ai! Ai alte lucruri, minunate, lucruri la care poate ca doar ai visat. Si totusi... ceva lipseste! Vechii prieteni, prietenii tai cu care ai schimbat bucurii si tristeti, izbanzi si pierderi... care te cunosc...
  Dar hai sa ma opresc. Intentia nu era sa devin melancolic, ci sa imi exprim bucuria de a fi inapoi pe aici, de a reveni la vechiul meu loc!
  Cred ca o sa incep prin a face o aducere la zi cu ceea ce mi s-a intamplat! Nu am mai asternut in mediul virtual (ca nu pot spune pe hartie ) nici un cuvant despre mine! Si viata a mers inainte... m-a durut... ma facut fericit... m-a facut sa imi calc principii, m-a ajutat sa fiu EU... ma facut sa iubesc si sa urasc in acelasi timp persoane diferite sau in momente distincte aceeasi persoana! Pe scurt viata s-a scurt iar eu a trebuit sa tin pasul cu ea! Nu as putea spune acum ca sunt fericit... dar nici ca sufar! Ca de obicei, cu cat mai puternice sunt sentimentele, cu atat mai mult te ranesc probleme marunte! Dar mi-e bine! Si cred ca daca mi-ar fi dat din nou sa aleg, as merge pe aceeasi carare... pentru ca e al naibii de interesant... totul!
  Sper ca in curand sa revin cu noi amanunte, noi povesti! Unele de dragoste, altele pentru care am plans atat... pentru ca simt nevoia de a impartasi cu cei dragi toate astea!
  Bine v-am regasit, prieteni dragi!

  • 10 octombrie 2009
  • 6 comentarii
  • evaluare: 10,0

• Ochii care nu se vad....

  Se spune ca ochii care nu se vad se uita... O fi oare adevarat?
  Eu spun ca nu! Eu sper ca nu! Oricum, sper ca nu m-ati uitat cu totul, chiar daca nu am mai aparut de ceva vreme! Stiu, scuze se gasesc oricand! Dar nu am de gand sa ma scuz. As vrea doar sa va spun ca, desi mi-am dorit, nu am mai putut intra pe net de ceva vreme. M-am mutat si inca nu am netul... sper sa nu mai dureze mult pana cand o sa revin ceva mai frecvent! Asa ca imi cer scuze pentru absenta prietenilor dragi sau celor care au intrat pe aici intamplator si nu au mai gasit nimic nou!
  Acum sunt la mare! De fapt, e o combinatie stranie intre mare si un fel de munte, ca nu e muntele care il stiu eu din tara mea draga, aici, pe Costa Blanca! Interesanta dar frumoasa combinatie. Din pacate, senzatia de singuratate se accentueaza in fata frumosului cu mult mai mult decat atunci cand iti e greu! Ai vrea sa ai cu cine sa te bucuri, ai vrea sa ii ai aproape pe cei dragi... dar ei sunt acolo undeva in sufletul tau, tot timpul.
  Sunt un pic mai melancolic, desi ar trebui sa fiu bucuros! Poate ca unii vor spune, inca o fita.. altii poate ca vor intelege. Ceva se intampla in mintea mea, ceva interesant... mi-e un soi ciudat de dor! Mi-e dor de muntele de la mine, muntele cu care am crescut, muntele care mi-a fost aproape in cele mai diferite situatii, muntele langa care am iubit, muntele langa care am plans... ma uit la muntii astia. Alaturarea munte-mare ii face sa fie deosebiti. Dar nu au maiestuozitatea, nu au umbra, nu au suflul de viata pe care il are muntele din inima mea!
  Si dincolo de munte, mi-e dor de un suflet de la munte. Un suflet pe care, desi credeam ca il pot uita, simt uneori ca imi va fi imposibil. Mi-am dorit sa nu mai sufar, dar nu pot. Mi-e dor de serile aproape de el. Mi-e dor de calutul care era in jur, bucurandu-se de dragostea noastra! Mi-e dor de senzatia relaxanta si minunata ca cineva se gandeste la mine cu aceeasi placere cu care si eu ma gandesc la el. Pana acum catava vreme imi era ceva mai usor. Aveam alaturi prietenii care ma ajutau sa trec mai departe... nu sa uit, ci doar sa nu ma mai gandesc atat de mult la asta. Si alaturi de ei credeam ca am trecut mai departe... dar nu... si aici, acum mi-am dat seama ca nici nu vreau sa trec mai departe. As vrea sa lupt pentru ce am avut. As vrea sa lupt pentru ce am pierdut, pentru ce mi-a fost luat, pe nedrept, spun eu, lipsit de impartialitate! Dar acum... stiu si eu... deja sunt ceva mai departe... ramane sa imi caut instrumentele necesare.
  Un lucru stiu cu certitudine... mi-e tare, tare dor de el. Si imi tresare stomacul atunci cand ma gandesc la el, si imi dau lacrimile in ochi din nou si din nou cand vad ceva frumos si stiu ca nu e langa mine. Stiu! Sunt nebun... sunt nebun din dragoste... dar macar stiu ca iubesc. Sper sa nu fac parte din acei nebuni care isi tarasc dupa ei dragostea prin viata, fara a mai avea o sansa de a o retrai si pret de o clipa... dar... nu pot... nu vreau altceva. As fi nedrept pentru ceilalti sa spun ca pot trece mai departe si incerca altceva... inca nu pot, desi am incercat... vreau inapoi ce am avut! Vreau sa fiu fericit din nou!
  Pana atunci, o sa ma concentrez pe munca... o sa trag si o sa sper. O sa sper ca odata si odata il voi putea tine din nou in brate... si atunci voi fi iar cu adevarat fericit!
  Acum puteti sa ma injurati. Puteti sa imi spuneti ca sunt nebun... va dau eu voie... dar simteam greutatea asta ca ma apasa. Simteam ca nu mai pot sa pretind ca totul e ok, ca totul a trecut atata vreme cat nu e asa!
  Fiti fericiti, dragii mei!
  Cat se poate de fericiti!
  Cu mult drag va salut pe toti, din niste locuri minunate, insorite!
  Cu drag,
  Johnny

  • 2 aprilie 2008
  • 13 comentarii
  • evaluare: 10,0

• Incredere - dezamagire!

  Nu inteleg o chestie! Poate ca sunt eu mai limitat in intelegerea lumi, dar, nu pricep de ce, exat atunci cand ar trebui mai putin, unii "prieteni" se straduiesc sa dezamageasca? Si de ce atata efort in prealabil pentru a-si demonstra niste calitati inexistente? De ce sa promiti ceva ce stii ca nu ai de gand sa faci?
  Nu o sa pricep niciodata! Nu am cerut, nu am insistat niciodata ca cineva sa imi fie prieten. E drept, uneori mi-am dorit, si am facut tot posibilul sa se intample asta. Dar fara a cere direct, fara a insista. Si de aici, cred pe cuvant pe cineva care vine catre mine si isi sustine punctul de vedere. Si, am incedere. Am incredere in oameni, in ceea ce spun, poate ca prea multa incredere. Si nu odata increderea mi-a fost inselata! Dar, am invatat sa nu mai pun la suflet, sa trec mai departe! Dar, uneori, increderea asta e inselata atat de crunt si de catre cineva la care te asteptati asa de putin, incat nu are cum sa nu imi pese!
  Poate ca nu sunt eu in pas cu lumea, in pas cu vremurile... si e mai mult decat adevarat! Dar tot nu o sa inteleg vreodata!
  E drept, am inselat si eu asteptarile unora... sunt sigur de asta! Dar, sunt doua variante
  1) Am facut-o fara sa imi dau seama, si atunci imi cer scuze, asa retoric....
  2) Am argumentat pe cat m-am priceput ceea ce fac sau nu pot face... sau cel putin am incercat.
  Niciodata nu am putut sa trec peste gandul daca nu ranesc, daca nu dezamagesc si am incercat sa fac in asa fel incat sa nu se intample asta. Si atunci, cand cineva vine si se ofere sa te ajute, iar cand vine timpul ii ceri ajutorul si intoarce spatele, fara nici un fel de explicatii, si pleaca... e greu. Sau mie mi se pare asa!
  Dar, o dezamagire de azi e sigur mai usoara decat cea de maine sau de mai incolo. Fiecare "prieten" care pica testul, inseamna o persoana mai putin in care investesti sentimental, emotional si care o facea mai incolo, cand valoarea investitiei era mai mare... Asta e. Capul sus, privirea inainte, si, imi spun mie insumi, mai multa grija pe viitor, desi....
  Dar ca sa termin un pic mai optimist si sa spulber indoiala din sufletele celor care si-au pus intrebarea... nu, nu e vorba de omul care conteaza cel mai mult pentru mine.... nu, el e cel la care o sa alerg, sa ii pun capul in brate, care ma va mangaia si imi va spune ca totul e in regula si, ca prin minune, toate problemele vor disparea!
  Te iubesc, dragostea mea... te iubesc atat de mult, din ce in ce mai mult, daca asa ceva se poate!

  • 8 noiembrie 2007
  • 2 comentarii
  • evaluare: 10,0

• Suparare!

  Azi sunt tare suparat. E drept, trec printr-o perioada mai deosebita, dar la care ma asteptam, stiam ca o sa fie mai putin placut, dar, pentru asta tot ma doare. Si cel mai mult dor privirile aruncate pe furis... si care stiu ce inseamna... dar e o serie de pasi prin care trebuie sa trec... si e greu singur, dar asta e...
  Da sa revin la ceea ce voiam sa va povestesc. Amarat cum sunt, a trebuit sa ma duc intr-o vizita, de care chiar nu aveam chef, dar nu puteam refuza persoana care si-a pus in cap sa imi prezinte pe cineva... O fata dragutica, deloc proasta, cel putin la prima impresie. Totusi, ceva m-a facut sa sar ca ars. Fara sa stie despre mine mare lucru, imi spune ca ea nu intelege pe cei care aleg sa plece, oare chiar nu au ce manca aici?! Ii spun, ca ceea ce te prinde dincolo este stilul de viata, normalitatea de acolo. La care mi se spune.. da, pai aia nu sunt normali. Ii doare undeva de viata! Nu isi fac nici un fel de probleme! Mi-a cazut fata. Oare se poate sa gandeasca cineva asa??? Se pare ca da. Totusi, sa crezi ca a suferi este o datorie, un lucru absolut normal, ba chiar un scop, mi se pare chiar mult... sa consideri ca anormalitate dorinta de a te relaxa, placerea de a te duce la servici... imi vine greu sa aud asa ceva. Sper sa nu fiu acuzat de stiu eu ce... poate ca asa gandeam si eu inainte de a hotara sa plec, dar, totusi, niciodata nu am considerat suferinta ca o virtute. Si nu ma refer doar la suferinta fizica! Dar sa iti inhibi dorinta de evolutie, dorinta de mai bine... oare m-am schimbat eu prea mult si imi scapa ceva??? Oare cum o fi sa nu iti doresti, macar, sa fii liber???

  • 3 iulie 2007
  • 4 comentarii
  • nici o evaluare