dwaianu

Mesaje blog cu tag-ul 'speranta':

• 15 septembrie

  De dimineata am iesit din garda... pama n-am miscat dintr-un loc in altul pentru a-mi recupera lucrurile a sunat telefonul... o alarma... da!!! mi-am adus aminte... e 15 septembrie!
  Nu, nu trebuie sa va chinuiti ce anume reprezinta... poate avea o insemnatate si pentru voi, dar pentru mine e ceva cu totul special...
  Ei, acum un an am cunoscut prima data marea mea iubire... l-am zarit pentru prima data cu zambetul sau angelic... dupa ce l-am asteptat pret de cateva ore (nu multe) sa apara... si fara sa imi dau seama, fara sa vreau m-am indragostit... atat de tare cum nu stiu daca voi mai fi in stare sa o fac vreodata! Atunci a inceput POVESTEA!
  A fost o poveste frumoasa, scurta si extrem de condensata... o poveste din care eu mi-am tras invataturile, o poveste care m-a facut sa ma schimb... sau sa evoluez!
  Doamne cat de frumos a fost! Doamne, cum stateam imbratisati in frig, tremurand, rupti de oboseala, si totusi atat de fericiti! Aveam convingerea ca nimeni si nimic nu poate interveni intre noi... si totusi soarta mi-a aratat, ne-a aratat ca lucrurile nu stau chiar asa!
  Povestea s-a sfarsit dureros... si cum poate durea de tare cand iubesti si lumea ti se pune de-a curmezisul! Imi amintesc cum am plans... imi amintesc cum am mers prin zapada topita pana sub geamul lui... poate, poate pot s-a zaresc vreme de o clipa... si l-am zarit, pentru ultima data! Imi siroiau lacrimile pe obraji... as fi zburat sa-i spun milioane de lucruri, as fi murit pentru a-i arata iubire... pentru a-i arata ca viata mea nu are nici un sens singur!
  Dar a trebuit sa trec mai departe. A venit un moment cand, vorba unei bune prietene, m-am plictisit sa sufar... am ridicat capul si am privit mai departe... trebuia sa merg mai departe...
  Si am facut-o! La propriu si la figurat! Am plecat din tara... am ajuns aici, singur... si nu ma plang. Dar pot constata ca m-am schimbat!
  Am inceput o alta "relatie"... o fi mult spus... o fi putin... dar am pe cineva care ma face sa visez! Desi simt ca ceea ce imi ofera sunt vise, prefer sa o fac... prefer sa ma mint, sa visez la un viitor frumos, desi simt ca nu exista asa ceva... desi, Doamne, cum mi-as dori! Prefer sa ma simt bine aici si acum, incercand sa nu ma gandesc ca maine poate nu imi va trimite nici un mesaj... Nu e ceea ce mi s-a intamplat acum un an... si cred ca nici nu mi se va mai intampla asa ceva vreodata... nu am cum fi atat de norocos!
  Ce optiune am? Sa nu visez? Sa judec totul prin filtrul dur al ratiunii??? Nu cred ca are rost! Iubirea, sentimentul nu poate fi analizat rational, e ceva dincolo de toate realitatile! Vreau sa visez! Vreau sa visez alaturi de un om drag... mi-ar place sa visam impreuna... dar in lipsa de asa ceva... si visul singur la ceva frumos pentru doi poate fi minunat... desi te trezesti repede... si uneori doare! Si te opresti in loc pentru a respira o clipa... pentru a avea puterea de a lua de la capat... pe un alt drum, mai lung sau mai scurt... care nu stii unde duce... dar asta e... un pas dupa celalalt... inainte!

  • 16 septembrie 2008
  • 6 comentarii
  • evaluare: 10,0

• 2+1

  A trecut ceva vreme decand nu am mai scris nimic. Aveam nevoie de timp. Aveam nevoie de timp sa imi revin un pic, sa imi recapat luciditatea, sa ma distantez un pic de evenimentele recente din viata mea.
  Azi am simtit ca trebuie sa scriu. Trebuie!
  2+1=3.
  In urma cu trei luni am cunoscut un om minunat! M-am indragostit de el in ciuda logicii mele de pana atunci. Si nu imi pare rau. Am avut cele mai fericite doua luni din viata. am descoperit ce inseamna sa iubesti, am simtit caldura sufletului lui incalzindu-mi viata! A fost minunat.
  In urma cu exact o luna, am simtit ca un trasnet coboara peste mine. Soarta radea de mine... de noi. Ceva s-a intamplat, ceva din afara a venit ca o vijelie si ne-a spulberat povestea! Brusc, m-am simtit slab. Tremuram, plangeam, sufeream. Stiam ca si dincolo, de cealalta parta a povestii e groaznic. Chiar mai groaznic decat in realitatea mea. Si asta ma durea. Dar cel mai tare ma durea linistea. Lipsa unui semn, lipsa unei vesti, lipsa comunicarii. Cred ca pe perioada in care am fost impreuna cel mai minunat lucru era comunicarea frumoasa pe care o aveam. Ne impartaseam visele, dorintele planurile de viitor, micile griji zilnice. Comunicam mult. Comunicam deschis. Comunicam frumos. Desi aveam mici sincope, datorate nepriceperii noastre in a comunica, invatam, si era bine! Si acum, brusc... linistea. Lipsa comunicarii. Lipsa mesajul. Lipsea profunzimea comunicarii. Lipsa de informatie ma facea sa ma gandesc la multe scenarii posibile. Nu stiam ce sa mai cred, ce anume se intampla cu adevarat! Nici acum nu stiu!
  Am avut norocul ca in perioada respectiva am avut cativa prieteni, persoane anonime sau cunoscuti, care au fost aproape. Incercam sa comunic cu ei, dar, recunosc si imi cer scuze pentru asta, nu reuseam. Ma temeam. Simteam ca e o chestie destul de superficiala!
  Pana la urma am reusit, oarecum sa trec peste suferinta. La un moment dat, instinctul de conservare, probabil, m-a facut sa pot zambi din nou. Asta nu iinseamna ca am uitat ceea ce a fost minunat! Nicidecum. Atata doar ca pot acum sa privesc lucrurile mai rece un pic, mai obiectiv. Mi s-au schimbat intrebarile acum. Imi trag invatamintele! Si sunt multe!
  In primul rand, cel mai frumos si mai important lucru pe care l-am invatat a fost ca mai exista si oameni de calitate, ca nu alerg dupa himere, ca se poate gasi si pentru mine acea jumatate asa cum o visez. Pentru o clipa am avut-o. Am vazut cum e sa te simti intreg, implinit. Apoi...
  Am invatat de asemenea ca pot iubi. Ca pot sa ma las iubit. Si pentru asta nu am cuvinte sa multumesc! Sortii, persoanei care mi-a aratat asta, nici nu stiu cui, dar nici nu conteaza prea mult. Important e ca am descoperit asta!
  Am mai invatat ca nu poti avea incredere 100% in ceea ce crezi despre tine. Credeam ca nu pot sa ma indragostesc la prima vedere, si m-am inselat. Credeam ca nu pot tine cu adevarat la cineva, si din nou nu am avut dreptate. Si sunt multe lucrurile pe care le-am invatat despre mine!
  Am invatat un lucru si despre soarta, despre lumea din jur. Uneori avem impresia ca nimic nu ne poate dobori, ca putem muta si muntii din loc, ca nimic nu se poate intampla. Dar se intampla. Si uneori, palma care o primim de la soarta e atat de usturatoare, ca ne dau lacrimile! Oricand se poate intampla orice. Cu noi, cu cei dragi, cu cei din jur e care nu ii cunoastem.... De aceea e nevoie de moderatie in aprecierea fortelor noastre, a fortelor care graviteaza in jurul nostru si ne pot influenta viitorul, viata!
  Am aflat apoi ca instinctul de supravietuire e cel mai puternic. In momentul in care trebuie sa supravietuiesti intr-un mediu ostil, orice 'modus operandi' anterior, sau gandit la rece, nu mai are nici o aplicabilitate. Totul se schimba. Scara de valori, tot. Si chiar si iubire se poate sacrifica, desi credeai inainte ca nu e asa!
  Am ajus sa imi pun si o serie de intrebari. Una dintre ele, care imi rasuna si acum in cap si nu am primit raspuns e cat de mult poti cere de la persoana pe care o iubesti? La cat te poti astepta? Cat anume sa sacrifice pentru iubirea dintre noi? Si ce sa puna in loc? Cred ca, iubind cu adevarat, te gandesti in primul rand la celalalt. De aceea, nu poti cere mult, desi speri in minuni! Dar cat anume ... ramane un mister.
  Si am mai desoperit o chestie, cred eu universal valabila!
  Una dintre principalele surse a nefericirii noastre suntem noi. De fapt asteptarile noastre! Sau mai bine zis, diferenta dintre nivelul asteptarilor si realitate. E interesant cum suntem dezamagiti doar de niste virtuale scenarii, atunci cand acestea nu se suprapun peste realiate! Speram un lucru. Si nu se intampla! Si suntem suparati, nefericiti, fara a ne mai gandi ca poate am sperat la prea mult! Astea nu inseamna sa nu ne dorim mai mult.... ba da, ne va tine pe drumul vietii orientati catre inainte. Dar, sa avem grija sa nu cerem prea mult, si atunci cand primim ceva, sa evaluam lucrul care s-a intamplat, l-am primit la adevarata lui valoare, nu raportandu-l la ceea ce am vrut noi sa se intample, la visurile noastre!
  Mai departe, o sa vedem ce o sa mai fie. Viata e atat de complexa, noi ne schimbam atat de mult din cauza experientelor prin care trecem, incat nimic nu e exclus.
  Ce stiu e ca am avut doua luni minunate, in care eram in alta lume, lucru care altora nu li se intampla niciodata, desi il cauta o viata intreaga. Mai stiu ca luna asta m-a ajutat mult sa ma vad asa cum sunt, desi nu mi-a fost usor. Stiu ca daca mi s-ar mai da inca odata sansa de a o lua de la zero, stiind ce se intampla, as face-o, fara nici o ezitare! Merita. Merita sa iti traiesti viata, cu bune si rele, cu iubiri si dezamagiri. Merita sa mergi mai departe orice ar fi. Oricand o sa ai surprize. Din tot ai ce invata! Doar sa vrei sa vezi, sa poti fi atat de cinstit tu cu tine!
  Viata e atat de frumoasa!

  • 9 decembrie 2007
  • 8 comentarii
  • evaluare: 10,0

• MINUNEA

  Avertisment! Acest text este scris cu greu, sub imperiul unor emotii puternie care pot afecta starea de ratiune pura. Dar nu imi pasa!
  Mi-e destul de greu sa povestesc ce mi s-a intamplat, desi imi doresc tare mult sa impartasesc noua experienta cu prietenii dragi de aici, carora, de cele mai multe ori, le varsam doar amarul, si care isi gaseau timp si chef sa scrie macar cateva cuvinte de alinare, de apreciere sau de ce or fi fost ele. Dar viata nu e facuta numai din amaraciuni, si ma bucur sa constat asta. De aceea ma simt dator sa va impartasesc bucuria mea pe acre o traiesc de cateva zile incoace, si care mi se pare ca dureaza de o vesnicie.
  Pe scurt, m-am indragostit! Rau de tot! Poate ca pentru voi nu e surpriza atat de mare, pe cat este pentru mine! Ce sa zic, desi imi doream, eram convins ca nu mi se poate intampla mie asa ceva, si, mai ales, nu in modul asta!
  Deci, acum doua sapt, max, intru in vorba cu un tip... nimic deosebit... era de prin zona, oarecum, avea niste imagini interesante pe profil... si cam atat. Suplimentar, imi spune ca are prieten... treburile erau clare pentru mine. Nu ma vedeam niciodata intrand intr-o relatie intre doi oameni, mai ales ca nu aveam nici un motiv. Si oricum, nu o fac din principiu. Totusi, cateva minute pe seara, mai stateam de vb... la modul general. Si incet incet descopar o persoana sensibila, care, nu stiu de ce, brusc, imi era teama sa nu sufere. Aveam eu niste presimtiri ca cel pe care il numea "prietenul", de fapt, nu era chiar ceea ce parea! Si, cum tot aveamde gand sa trag o fuga in zona, mi-am zis sa merg sa purtam o discutie, sa il pun in garda. Nu stiu de ce, imi pare rau de el sa nu sufere. Poate ca imi pare un picut cunoscuta povestea... ma rog, nici nu conteaza cu exactitate. Si ma hotarasc sa merg sa ii explic ce si cum, ce fel de oameni se invart prin lume si sa il pun in garda. Martor mi-e Domnul ca nu speram la mai mult.
  Si merg, ne vedem, stam de vb... si stam de vb... si iesim la aer... si brusc m-am trezit indragostit de un pui dragut, dar infipt in realitate... Am aflat ce e si cu prietenul, impresia pe care o avusesem eu era tare apropiata de ceea ce simtea si el, dar singuratatea il impingea sa se joace chiar si cu focul. Si uite asa m-am pomenit ca ma uitam la un tip dulce, infrigurat (saracul, ii era atat de frig), stresat in acelasi timp, dorindu-mi sa il sarut. Asa, fara nu stiu ce teorii, fara calcule anterioare si analize de oportunitate. Pur si simplu! Fara motive! Fara explicatii! Si am facut-o! Si de atunci, am innebunit de tot. Nu cred ca am mai intalnit o persoana ca el. Recunosc, am mai fost indragostit. Dar niciodata atat de nebuneste, nici macar nu imi pasa daca o sa sufar mai tarziu sau nu... ma simteam minunat, atat de minunat incat imi asumam toate riscurile fara sa gandesc la nimic.
  Recunosc, am tremurat un pic a doa zi la gandul ca nu o sa mai vrea sa ne vedem... dar, gandul la seara precedenta, in care, ca doi pustani am stat de vb si ne-am sarutat, si nimic mai mult, ma facea sa visez si sa imi spun ca a meriat! Si daca totul se oprea acolo, a meritat! Dar nu s-a oprit! Si asta ma face printre acei putini "alesi", as spune, sper sa nu supar pe nimeni, care iubesc si care se simt iuibiti, care viseaza cu ochii deschisi... Doamne, ce minunat era sa ma trezesc dimineata cu gandul ca diseara o sa il vad din nou. Atat imi doream.. sa il vad... sa ii vorbesc... Desi nu era numai atat. Si aici nu va ganditi la te miri ce porcari... ci pur si simplu la tot ce poate fi mai frumos cand iubesti. Acum distanta s-a asternut intre noi! Nu e mare, si mai ales, e una fizica, masurabila, usor de invins... si totusi parca nu imi pasa... ii revad fata zambitoare la fel de usor, ii simt gustul, imi amintesc senzatia placuta de cand ii atingeam fata, imbratisarile lui... imi amintesc frigul de afara, bancuta pe care stateam, calutul care seara de seara, alerga cat alerga si tot langa noi venea, si ne privea, si se culca langa... si senzatia minunata de caldura cand ma lua in brate ca inghetam de frig... sunt o colectie de senzatii care de care mai placute, de pe care, cu atata drag a indeparta praful ce se asternuse si mi-a aratat ca oricine merita si trebuie sa iubeasca si sa fie iubit, chiar daca ar dura cateva minute doar... dar merita ca e al naibii de bine...
  Cand o sa pot sa ma mai concentrez si sa nu ma las napadit de amintiri o sa incerc sa mai scriu, sa mai povestesc... ca e atat de bine, si as vrea sa impartasesc bucuria mea cu cati mai multi! Si in primul rand cu EL, iubirea mea!

  • 24 septembrie 2007
  • 13 comentarii
  • evaluare: 10,0

• pesimism

  Nu prea imi plac pesimisti! Nu stiu de ce , ca doar am si eu crize, uneori destul de nasoale, in care mi se pare ca sunt cel mai nefericit om de pe lume, ca toate mi se intampla numai mie. Dar imi trece. Caut fuguta o emisiune la tv, nu sunt greu de gasit. Pensionari amarati care castiga intr-un an cat eu in o luna si ceva, bolnavi grav, oameni cu disabilitai. Dupa cateva min imi vine rusinea. Realizez care sunt problemele cu adevarat in viata, si ma simt rusinat de ceea ce am indraznit sa spun.
  Dar, sa explic de unde am plecat. Acum cateva zile, spuneam de link-ul pe care l-am gasit. Era un filmulet de dragoste, poate un pic ireal de siropos, dar genul ala de clip pe care iti dorestio sa il traiesti macar o data in viata alaturi de persoana iubita. Si primesc un mesaj de la cineva, fire sensibila (poate chiar sensibiloasa) ca e prea mult, ca stie ca niciodata nu o sa aiba parte de asa ceva. M-am simtit revoltat. Nici eu nu am asa ceva (deocamdata). Dar asta nu inseamna ca nu sper ca odata si odata, un miracol se poate intampla. Daca nu crezi in minuni nu ti se intampla! Si nu e nimic mistic in asta. Sa dau un exemplu cat se poate de concret.... mergi pe strada, suspinand, ca nu o sa ai parte niciodata de iubire, ca nu o sa apara jumatatea. Si te intalnesti cu ea (el). Dar continui sa iti spui ca nu se poate, desi inima ti-a tresarit si fiorul acela minunat te-a trecut. Mai mult ca sigur ca o sa treaca pe langa tine fara sa se intample nimic. Si vorba lui Paler, Dumnezeu sa il ierte, o ocazie ratata e ratata pe vesnicie. Si daca nu esti pesimist? Si daca il saluti in treacat? nu poti sti niciodata daca nu incerci! Asa ca, imi dau un sfat si va sugerez sa il urmati... lasati suspinatul, lasati pe celalalt sa hotarasca ce meritai si ce nu, dar INCERCATI!!!

  • 7 mai 2007
  • 0 comentarii
  • nici o evaluare

• In concediu!

  In sfarsit, dupa indelungi scremete, am ajus sa plec si eu in concediul pe care mi-l doream de multa vreme. Ca destinatie am ales Barcelona. Calatoria placuta, ceva nori deasupra aeroportului nu mi-au permis sa vad cum arata orasul de sus, dar aterizez fara probleme!
  Prima senzatie! De casa. Atata doar ca se vorbea o alta limba. In rest, nimic deosebit. Lume multa, colorata. Plec catre oras cu trenul... aglomeratie. Din tren se vede un oras-santier. Nimic deosebit. Pana sa nu ajung in oras, imi puneam deja imtrebarea daca o sa fie atat de deosebit incat sa merite efortul.
  Dar dupa ce am coborat din tren, am inceput sa vad diferentele. Nu care sa te dea pe spate, dar oameni amabili, functionara la ghiseu care intrebata a patra oara are aceeasi rabdare sa iti explice. Inca un pic si imi desena. Oameni dezinvolti. Fara retineri. Elocvent in acest sens e un exemplu care mi'a aratat cat sunt de retardat, cu toate ifosele mele de roman inteligent care merge la altii mai saraci cu duhul... Mergeam catre Montjiuc, o zona minunata a orasului. Cand din fata vad ca vin doi tipi, care se tin de mana, bucurandu-se impreuna si care se saruta in fata mea. Am ramas blocat vreme de cateva secunde. Si mi'am dat seama ca anormalul eram eu. Ei se iubeau. Si nu ascundeau asta. Si era atata normalitate in gesturile lor... Nimic demonstrativ, nimic fortat...
  Am ramas sa imi continui concediul rusinat de ifosele mele, cu speranta ca odata si odata o sa invat si eu sa traiesc cu adevarat, asa cum mi'ar fi bine, inainte de a fi prea tarziu

  • 25 aprilie 2007
  • 0 comentarii
  • nici o evaluare