dwaianu

• Imparte

miercuri, 1 octombrie 2008 la 01:29

Trece timpul... se apropie fatidica zi in care voi ramane din nou singur! Stiam asta inca din momentu in care l-am cunoscut. A fost primul lucru pe care mi l-a spus! Ca in iarna o sa plece, la 800 km de aici! Am zis ca nu imi pasa! Am trait povestea ca si cum nu stiam ca se va termina... si acum doare! Platesc cu durere fiecare secunda, fiecare zambet... se pare ca am deja abonament!
Imi pare rau ca nu sunt in stare sa formulez ceva mai bine ceea ce mi se intampla... ca nu am pus inceputul povestii... sunt amarat... nu pot spune ca sufar, dar nici ca sunt fericit! E tristetea inevitabila pe care o simti cand se termina ceva. Si care e cu atat mai intensa cu cat momentele placute au fost mai multe!
Dar sa va spun un pic povestea!
Am venit aici... am inceput munca... nu aveam masina. Asa ca inevitabil, trebuia sa circul cu busul! Asa l-am vazut... un sofer tanar, frumos... pe care l-am observat ca se uita la mine in oglinda de cate ori eram in bus... si eu la el, bineinteles. La inceput, mi-am zis ca e doar in mintea mea... ca sunt nebun flirtand asa, cu soferii. Apoi, mi-am zis, de ce nu! Daca nu ii place sa nu ma priveasca! Asteptam zilnic infrigurat busul cu gandul, cu speranta ca poate-poate o sa apara el! Si cand il vedeam nu eram capabil sa spun mai mult decat "Benidorm"... iar replica lui, inevitabil, era "1,10". Asa au trecut luni! Pana intr-o luni de dimineata, cand, alergand sa prind busul de 9 catre casa, il vad langa bus... era gata de plecare. Il intreb daca ma asteapta un minut sa imi cumpar biletul sau mi-l vinde el in bus. Am urcat, si asa am intrat in vorba! Cand ne-am apropiat de statia la care trebuia sa cobor, m-a intrebat ce zic daca nu opreste si ma duce cu el pana la capat de linie si apoi coboram inapoi. Am acceptat fara sa gandesc... la intoarcere mi-a pasat numarul lui de telefon... si acuma radem pe tema asta! Imediat ce am coborat i-am trimis mesaj... si a doua zi am baut deja prima cafea!
Asa a inceput! Din start mi-a spus ca el va trebui sa plece in nord in iarna, ca vorbise deja! Nu mi-a pasat! Si acum, cand momentu e aproape aici, sufar... si mi-e ciuda doar pe mine. Ca sufar! Nu ar trebui! Stiam ce o sa se intample! Si la urma urmei nu e nici o drama! Nu se stie ce poate rezerva viitorul. Din pacate, nu pot pleca cu el... acolo nu pot munci daca nu cunosc euskera (basca) in sistemul public.... apoi vreau sa imi fac rezidentiatul... si nu stiu eu unde o sa imi pot scoate postul... asa ca daca nu pleaca el acuma, plec eu mai apoi...
El bietul e optimist... incearca sa ma convinga ca nu se intampla nimic, ca niciodata nu se stie ce surprize rezerva viata, ca viata ne incearca... dar, eu simt ca se va rupe... mai devreme sau mai tarziu... si regret!
Sunt un pic suparat pe viata... se joaca cu mine! Imi arata un pic din fericire... si apoi mi-o ia... si povestea se repeta! Si cel mai interesant e ca, in general, am avut parte de persoane deosebite... persoane cu adevarat speciale... si totusi... nu se poate ! Astept momentul in care voi primi cadoul meu... propriu si personal!