dwaianu
Incredere baiat - 33 ani, Orihuela Costa - Alba Iulia (Romania), Spain
- Prieteni |
- Carte de Oaspeti
- | Poze
- | Blog
- | Branduri
- | Grupuri
- | Filme
- | Evenimente
- | Muzica
- | Strigari
- | Chestionare
- | Aplicatii
Blog 53
O picatura intr-un ocean de imagini a sufletelor chinuite de lipsa comunicarii, un strigat mut intr-o lume de surzi, dar cu dorinta ca poate cineva, candva, va intelege...
-
Prietenii vechi nu se uita!
Iata-ca-ma-ca's din nou pe aici! Nu, nu am disparut. Sa zicem ca doar am luat o pauza! Poate prea lunga daca ma intrebati pe mine. Dar chiar nu am de gand sa imi cer scuze. Am facut-o in fata mea, poate ca de aia sunt din nou pe aici! Stiu ca o parte dintre prietenii de aici s-au intrebat ce mai fac... pentru ca mi-au trimis mesaje sa ma intrebe ce si cum. Poate ca or fi si altii care nu au facut pasul de a trimite un mesaj, desi au gandit-o! Ei bine, trebuie sa recunosc ca e partial vina unui alt site... facebook care m-a prins destul in ultima vreme! Si totusi ceva lipsea...desi dincolo e ceva mai interesant, imi lipseau prietenii mei de pe aici, comentariile frumoase primite in limba mea si a strabunilor mei, pe care sunt capabil sa le inteleg! Nu ma judecati, pot sa inteleg alte limbi... dar totusi, din cand in cand, sau majoritatea timpului iti lipseste limba ta, vocabularul tau! Iti lipseste acea relaxare care ti-o da momentul cand stai de vorba cu ai tai, cand le cunosti glumele, felul de a gandi, fara nici un efort, fara a transpira cand chiar ai nevoie sa te simti relaxat pentru a-ti pune gandurile, sentimentele in fata celorlalti! Si nu poti simti acea lipsa pana nu ajungi sa nu o mai ai! Ai alte lucruri, minunate, lucruri la care poate ca doar ai visat. Si totusi... ceva lipseste! Vechii prieteni, prietenii tai cu care ai schimbat bucurii si tristeti, izbanzi si pierderi... care te cunosc...
Dar hai sa ma opresc. Intentia nu era sa devin melancolic, ci sa imi exprim bucuria de a fi inapoi pe aici, de a reveni la vechiul meu loc!
Cred ca o sa incep prin a face o aducere la zi cu ceea ce mi s-a intamplat! Nu am mai asternut in mediul virtual (ca nu pot spune pe hartie
) nici un cuvant despre mine! Si viata a mers inainte... m-a durut... ma facut fericit... m-a facut sa imi calc principii, m-a ajutat sa fiu EU... ma facut sa iubesc si sa urasc in acelasi timp persoane diferite sau in momente distincte aceeasi persoana! Pe scurt viata s-a scurt iar eu a trebuit sa tin pasul cu ea! Nu as putea spune acum ca sunt fericit... dar nici ca sufar! Ca de obicei, cu cat mai puternice sunt sentimentele, cu atat mai mult te ranesc probleme marunte! Dar mi-e bine! Si cred ca daca mi-ar fi dat din nou sa aleg, as merge pe aceeasi carare... pentru ca e al naibii de interesant... totul!
Sper ca in curand sa revin cu noi amanunte, noi povesti! Unele de dragoste, altele pentru care am plans atat... pentru ca simt nevoia de a impartasi cu cei dragi toate astea!
Bine v-am regasit, prieteni dragi! -
Durere? Iubire? Speranta?
Trece timpul... se apropie fatidica zi in care voi ramane din nou singur! Stiam asta inca din momentu in care l-am cunoscut. A fost primul lucru pe care mi l-a spus! Ca in iarna o sa plece, la 800 km de aici! Am zis ca nu imi pasa! Am trait povestea ca si cum nu stiam ca se va termina... si acum doare! Platesc cu durere fiecare secunda, fiecare zambet... se pare ca am deja abonament!
Imi pare rau ca nu sunt in stare sa formulez ceva mai bine ceea ce mi se intampla... ca nu am pus inceputul povestii... sunt amarat... nu pot spune ca sufar, dar nici ca sunt fericit! E tristetea inevitabila pe care o simti cand se termina ceva. Si care e cu atat mai intensa cu cat momentele placute au fost mai multe!
Dar sa va spun un pic povestea!
Am venit aici... am inceput munca... nu aveam masina. Asa ca inevitabil, trebuia sa circul cu busul! Asa l-am vazut... un sofer tanar, frumos... pe care l-am observat ca se uita la mine in oglinda de cate ori eram in bus... si eu la el, bineinteles. La inceput, mi-am zis ca e doar in mintea mea... ca sunt nebun flirtand asa, cu soferii. Apoi, mi-am zis, de ce nu! Daca nu ii place sa nu ma priveasca! Asteptam zilnic infrigurat busul cu gandul, cu speranta ca poate-poate o sa apara el! Si cand il vedeam nu eram capabil sa spun mai mult decat "Benidorm"... iar replica lui, inevitabil, era "1,10". Asa au trecut luni! Pana intr-o luni de dimineata, cand, alergand sa prind busul de 9 catre casa, il vad langa bus... era gata de plecare. Il intreb daca ma asteapta un minut sa imi cumpar biletul sau mi-l vinde el in bus. Am urcat, si asa am intrat in vorba! Cand ne-am apropiat de statia la care trebuia sa cobor, m-a intrebat ce zic daca nu opreste si ma duce cu el pana la capat de linie si apoi coboram inapoi. Am acceptat fara sa gandesc... la intoarcere mi-a pasat numarul lui de telefon... si acuma radem pe tema asta! Imediat ce am coborat i-am trimis mesaj... si a doua zi am baut deja prima cafea!
Asa a inceput! Din start mi-a spus ca el va trebui sa plece in nord in iarna, ca vorbise deja! Nu mi-a pasat! Si acum, cand momentu e aproape aici, sufar... si mi-e ciuda doar pe mine. Ca sufar! Nu ar trebui! Stiam ce o sa se intample! Si la urma urmei nu e nici o drama! Nu se stie ce poate rezerva viitorul. Din pacate, nu pot pleca cu el... acolo nu pot munci daca nu cunosc euskera (basca) in sistemul public.... apoi vreau sa imi fac rezidentiatul... si nu stiu eu unde o sa imi pot scoate postul... asa ca daca nu pleaca el acuma, plec eu mai apoi...
El bietul e optimist... incearca sa ma convinga ca nu se intampla nimic, ca niciodata nu se stie ce surprize rezerva viata, ca viata ne incearca... dar, eu simt ca se va rupe... mai devreme sau mai tarziu... si regret!
Sunt un pic suparat pe viata... se joaca cu mine! Imi arata un pic din fericire... si apoi mi-o ia... si povestea se repeta! Si cel mai interesant e ca, in general, am avut parte de persoane deosebite... persoane cu adevarat speciale... si totusi... nu se poate ! Astept momentul in care voi primi cadoul meu... propriu si personal! -
15 septembrie
De dimineata am iesit din garda... pama n-am miscat dintr-un loc in altul pentru a-mi recupera lucrurile a sunat telefonul... o alarma... da!!! mi-am adus aminte... e 15 septembrie!
Nu, nu trebuie sa va chinuiti ce anume reprezinta... poate avea o insemnatate si pentru voi, dar pentru mine e ceva cu totul special...
Ei, acum un an am cunoscut prima data marea mea iubire... l-am zarit pentru prima data cu zambetul sau angelic... dupa ce l-am asteptat pret de cateva ore (nu multe) sa apara... si fara sa imi dau seama, fara sa vreau m-am indragostit... atat de tare cum nu stiu daca voi mai fi in stare sa o fac vreodata! Atunci a inceput POVESTEA!
A fost o poveste frumoasa, scurta si extrem de condensata... o poveste din care eu mi-am tras invataturile, o poveste care m-a facut sa ma schimb... sau sa evoluez!
Doamne cat de frumos a fost! Doamne, cum stateam imbratisati in frig, tremurand, rupti de oboseala, si totusi atat de fericiti! Aveam convingerea ca nimeni si nimic nu poate interveni intre noi... si totusi soarta mi-a aratat, ne-a aratat ca lucrurile nu stau chiar asa!
Povestea s-a sfarsit dureros... si cum poate durea de tare cand iubesti si lumea ti se pune de-a curmezisul! Imi amintesc cum am plans... imi amintesc cum am mers prin zapada topita pana sub geamul lui... poate, poate pot s-a zaresc vreme de o clipa... si l-am zarit, pentru ultima data! Imi siroiau lacrimile pe obraji... as fi zburat sa-i spun milioane de lucruri, as fi murit pentru a-i arata iubire... pentru a-i arata ca viata mea nu are nici un sens singur!
Dar a trebuit sa trec mai departe. A venit un moment cand, vorba unei bune prietene, m-am plictisit sa sufar... am ridicat capul si am privit mai departe... trebuia sa merg mai departe...
Si am facut-o! La propriu si la figurat! Am plecat din tara... am ajuns aici, singur... si nu ma plang. Dar pot constata ca m-am schimbat!
Am inceput o alta "relatie"... o fi mult spus... o fi putin... dar am pe cineva care ma face sa visez! Desi simt ca ceea ce imi ofera sunt vise, prefer sa o fac... prefer sa ma mint, sa visez la un viitor frumos, desi simt ca nu exista asa ceva... desi, Doamne, cum mi-as dori! Prefer sa ma simt bine aici si acum, incercand sa nu ma gandesc ca maine poate nu imi va trimite nici un mesaj... Nu e ceea ce mi s-a intamplat acum un an... si cred ca nici nu mi se va mai intampla asa ceva vreodata... nu am cum fi atat de norocos!
Ce optiune am? Sa nu visez? Sa judec totul prin filtrul dur al ratiunii??? Nu cred ca are rost! Iubirea, sentimentul nu poate fi analizat rational, e ceva dincolo de toate realitatile! Vreau sa visez! Vreau sa visez alaturi de un om drag... mi-ar place sa visam impreuna... dar in lipsa de asa ceva... si visul singur la ceva frumos pentru doi poate fi minunat... desi te trezesti repede... si uneori doare! Si te opresti in loc pentru a respira o clipa... pentru a avea puterea de a lua de la capat... pe un alt drum, mai lung sau mai scurt... care nu stii unde duce... dar asta e... un pas dupa celalalt... inainte! -
Amantii din Teruel
Tocmai am terminat un sfarsit de saptamana minunat.... fara munca (!!! - lucru mare pentru mine, de vreo doua luni nu am mai vazut asa ceva!), cu o iesire la munte!
Nu stiam exact unde o sa mergem... mi s-a propus Teruel - Albarracin... nu puteam decat sa fiu de acord! La urma urmei, deja am sase luni in Spania si in afara de traseele casa-serviciu, plus Alicante, pe unde a trebuit s amai rezolv una-alta sau sa mai dau un examen, nu cunosc nimic.... rusine sa imi fie. Habar nu am de ce anume are tara asta, adoptiva in cele din urma..cand e vorba de mancare ma limitez la un bocadillo con jamon, queso y tomate(un sandwich mai mare cu sunca, branza si tomate), sau, cand ma plictisesc schimb jamonul cu lomo (porc la gratar) sau, marea mea noutate, tortilla con salchicha (o placinta de cartof cu ou, cu carnati prajiti). Paella, ocazional... si s-a cam terminat experienta. Ma uit in bar ce au de mancare, as incerca, dar mi-e jena cum nu stiu cum sa cer... si sa merg sa arat cu degetul, nu-mi pica bine!
Ma rog, ideea e ca am urcat in masina, am setat GPS-ul si am plecat.
Supriza a fost pe masura indiferentei cu care am plecat.
Am ajuns in Teruel, Aragon cam dupa 3 ore de mers. Un orasel frumos, tipic medieval.. cu cetatea lui, cu turnurile de rigoare (N.B. am vazut cam ce se poate face cu un turn cu nimic mai deosebit decat cele pe care avem noi in tara... la fiecare nivel pe care il urcai, mai aveai o harta, o macheta, niste desene ce si cum se muncea pe vremuri... ajungu sus, vezi orasul, cobori, ti se spune ca daca vrei poti sa vezi un documentar istoric... scurt, cred ca 10 min a durat vizionarea intr-o salita cu max 15 locuri... un documentar care mai mult iti starnea curiozitatea decat sa iti explice ceva... si iaca cum mi-au scos din buzunar 3 euro de persoana,,, si nu imi pare rau ca i-am dat!!!)
Ascultand documentarul, aud amintind de Amantii din Teruel.... dar spunea ca e o alta poveste... Jose nu a vrut sa mi-o povesteasca... imi spunea ca mai bine sa o aud de la cineva care stie sa o spuna. Si iaca asa am ajuns la mausoleul indragostitilor... frumos, interesant, intram intr-o salita care m-a surprins un pic... am auzit soapte... multe, din care nu intelegeai nimic... am vazut oamenii stand langa pereti, rezemati... ascultand povestea care susura din perete prin intermediul unor lire, palnii, sau alte cele. M-am apropiat de un loc liber, mi-am asezat urechea langa o lira si iaca va spun si voua ce am auzit! Imi cer scuze daca o sa mai fac dezacorduri gramaticale... fac traducere din spaniola, si, asa, la o prima lectura... dar sper sa nu pun crocodili pe aici si sa va placa povestea!
"In Teruel un tanar pe nume Juan Martínez de Marcilla, s-a indragostit de Segura, fiica lui Pedro Segura. Tatal nu avea alta fica se era foarte bogat. Tinerii se iubeau mult, pana in punctul in care au vorbit. Tanarul i-a spus ca ar vrea sa o ia e sotie, ea i-a raspuns ca si ea isi dorea acelasi lucru, dar sa stie ca niciodata nu o va face daca nu ii vor permite tatal si mama. Atunci el a iubit-o si mai mult. Era un tanar bun, dar nu avea avere. Tanarul i-a spus fetei ca, stiind ca tatal sau il dezaprecia doar pentru ca era sarac si daca ea ar vrea sa il astepte cinci ani, se va duce sa munceasca pe mare si pe uscat, oriunde ar putea castiga bani. Si ea i-a promis.
Luptand contra maurilor, a castigat urmatorii cinci ani o suta de mii de sueldos, pe mare si pe pamant.
Fata, in aceasta vreme a fost sacaita de tata sa se marite. Raspunsul sau era ca era isi promisese virginitate pana avea douazeci de ani, spunand ca femeinle nu trebuie sa se casatoreasca pana ce nu acu puterea si cunoasterea de a ingriji casa. Tatal, cum o iubea, i-a acceptat explicatia
Trecand cei cinci ani, tatal ii spuse: Fiica mea, dorinta mea e sa te casatoresti! Ea, vazand ca termenul de cinci ani trecuse si nu stia nimic de iubit, spuse ca o va face. Imediat, tatal a casatorit-o si in scurt timp facura nunta... si celalalt sosi!
Indragostitul se ascunse dupa patul amantei sale, deja maritate si ii spuse: saruta-ma ca mor; si ea i-a raspuns: Nu vrea Dumnezeu ca eu sa-mi insel sotul. In numele Domnului te rog, cauta-ti alta, uita de mine, daca Domnului nu ii place, mie cu atat mai putin! El spuse inca o data: saruta-ma ca mor; raspunse ea: Nu vreau.
Atunci el cazu mort. Ea, care l-a vazut ca si cum ar fi fost zi din cauza marii lumini ce era in camera, incepu sa tremure si si-a trezit sotul spunandu-i ca sforaia atat de tare ca o speria si ca sa ii spuna ceva...
El ii spuse o gluma. Ea ii spuse ca vrea sa ii spuna si ea una. Siii povesti ce se intamplase si cum, cu un suspin, Juan murise.
Sotul ii spune: Oh. Malvada, si de ce nu l-ai sarutat? Raspunse ea: pentru a nu-mi insela sotul.
Desigur, spuse el. esti demna de laude.
El, speriat, se ridica si nu stia ce sa faca. Hotara: Daca oamenii stiu ca aici a murit, vor spune ca eu l-am omorat si va fi un mare scandal.
Au cazut de acord sa incerce si l-au dus in casa tatalui stau. Au facut-o in mare secret si nu i-a auzit nimeni.
Tinara si-a dat sema cat o iubea Juna si de cate facuse pentru ea, si ca murise pentru ca nu il sarutase. Hotara sa mearga sa il sarute inainte sa il inmormanteze; s-a dus la biserica San Pedro, caci acolo il tineau. Femeile credincioase s-au ridicat facandu-i loc. Ei nu ii pasa de altceva decat de sa merga catre mort. Ii descoperi fata ridicand giulgiul si il saruta atat de tare ca acolo muri! Oamenii au venit la ea, ca nu era rubedenie si statea asa deasupra mortului, sa ii spuna sa plece de acolo, dar au vazut ca era moarta! Sotul povesti tuturor ce ii spusese ea ca se intamplase dupa cum ii povestise ea.
Au hotarat sa ii inmormanteze impreuna intr-o cripta
(povestea originala in http://www.amantesdeteruel.es/index0.html )
Acum odihnesc unul langa altul, sub capacul de alabastru... se pot vedea...
O poveste frumoasa, reala... Sper ca v-a placut
Adaug si doua poze! In una e Jose ascultand povestea, alaturi de altii http://ro.netlog.com/dwaianu/photo/photoid=6306...- .si in celalta criptele in care odihnesc.... http://ro.netlog.com/dwaianu/photo/photoid=6306...-
O sa mai revin... sa comentez sa completez. Acuma sunt rupt de somn!
Ne mai auzim! -
Re... de la revenire?
Ei... o sa incep cu deja plictisitorul... nu am mai scris de atata vreme... dar de data asta chiar asa simt!
Motive? As putea inventa sute! As putea incepe cu "am fost ocupat!", ceea ce nu e prea departe de adevar... schimbul de toate, noul ritm de viata de aici iti rapeste timpul... si totusi...
As mai putea spune, tot adevarat, ca nu am avut inspiratie, ca nu mi-a venit! Eu nu scriu daca nu sime nevoias sa o fac, daca nu am starea psihica necesara! Pur si simplu nu pot! Nu imi iasa decat o serie de banalitati care sfarsesc prina a ma enerva, si asa renunt.
As mai putea da vina pe un soi de teama ciudata, o teama de trecut, de umbre care m-au facut sa sufar si de care parca as vrea sa ma ascund! Poate ca sunt fricos si nu am curaj suficient sa le infrant, si de asta am preferat sa pastrez tacerea, sa raman in umbra, poate ca vor dispare... ciudat fel de a rezolva lucrurile, si totusi... nu e nici doar asta!
Nici nu stiu daca la urma urmei e important! Poate ca nu e nimic din toate astea... sau cate un pic din fiecare. Si ce conteaza... e ca si cand iti prinzi prietenul ca te inseala... indiferent cate motivatii ti-ar da, nu conteaza... nu ai in cap decat efectul, nu si motivul!
Ce s-a intamplat in seara asta? Pai, am intrat, ca de obicei cand am un picut de timp, sa vad daca nu am vre-un mesaj... desi de multe ori, le citesc pe fuga si nu am timp sa le raspund (scuze ), o curiozitate aproape morbida ma impinge sa verific... din nou si din nou. Si vad o notificare... cineva imi lasase doua vorbe in cartea de oaspeti. Am tresarit... nu cunosteam cine e... si totusi imi face un compliment... nu e nici primul, nici ultimul... si totusi... mi-a spus ca s-a regasit in ceea ce am scris... brusc mi-am dat seama, mi-am amintit ca faptul ca scrii aici, ca cineva citeste nu e asa, lipsit de efecte, lipsit de insemnatate. Si mie imi place sa citesc ceea ce scriu altii, traiesc alaturi de ei povesti, dorinte, dureri... Multumesc Anuta! Multumesc pentru faptul ca, desi poate ca nu intentionai, m-ai adus cu picioarele acolo unde am mai fost... nu stiu daca pe pamant, dar... unde trebuia.
De fapt, simteam nevoia sa impartasesc atatea lucruri.. si aici, acum e destul de greu fara prieteni carora sa le povestesti una-alta... fericiri si dureri! Si totusi, din nou, m-am lasat influentat de "ce zice cutare", "ce gandeste stiu eu cine"! Si totusi, placerile mele? Viata mea? Trebuie odata si odata sa invat sa traiesc si pentru mine, sa fac ceea ce imi place, ceea ce doresc eu, si sa nu mai incerc sa rationez in locul persoanelor din jur... nu ajung niciunde!
Si am atatea de spus... am dubii din care oricum nu stiu cum sa ies... am fericiri de impartasit... am lacrimi de varsat... dar pana la prima ocazie!
V-am pupat pe toti!
Pana la prima ocazie, sa o duceti a naibii de bine!
-
Salutare lume!
Salutare tuturor!
Tre sa ma repet... din pacate mi-am cam pierdut exercitiul... sau mi-am iesit din mana, cum se mai zice! Dar trebuie! Trebuie sa imi revin, sa revin!
Ei, a mai trecut ceva vreme de cand nu am mai dat nici un semn. Daca e sa ma uit in calendar, mi se pare enorm. Daca e sa fac o calatorie cu mintea... nu e chiar atata. Dar si asta depinde... depinde de starea in care ma aflu. Cand sunt mai trist, mi se pare ca a trecut atata vreme, ca de atata timp sunt singur! Cand sunt ceva mai "compensat", daca imi permiteti formularea, mi se pare ca nu e chiar atata. Ideea e ca timpul trece! Fie daca noi il percepe, fie daca nu observam!
Ce s-a mai ales de mine... nimic important... am sperat, am fost dezamagit (si inca crunt de tot!), incep din nou sa incerc sa sper... la ce, nu stiu! Dar sper... si zambesc sperand! Asta, sentimental vorbind. Acum am hotarat sa ma linistesc... sa iau o pauza (in ce fel ciudat suna) de la a ma mai ingrijora, de a mai analiza atata viitorul.... vreau sa ma linistesc. Vreau sa imi treaca naibii o data! Si aici imi amintesc acum vorbele unei bune prietene a mele, care mi-a spus ca o sa sufar atata timp cat o sa vreau eu asta. Ca o sa vina o vreme cand o sa ma satur de suferit, cand o sa imi spun "gata! ajunge!" I-am dat dreptate cu jumatate de gura... si nu am inteles nici macar 1%. Acum stiu ce voia sa spuna! Acum am reusit sa inteleg ca de fapt, cheia problemelor noastre sta in noi. Ca de la noi vine solutia cea mai viabila! Nu de la altii!
Dar o sa vorbesc despre asta, poate, cu alta ocazie... cand o sa reusesc sa stapanesc mai bine problema... poate...
Oricum, una peste alta, lucrurile merg (de fapt mai mult se rostogolesc) bine. Vom mai vedea ce o fi!
Pana una alta va trimit multe pupici de pe aici.... unde vremea pare ca nu se mai opreste din plouat! -
Ochii care nu se vad....
Se spune ca ochii care nu se vad se uita... O fi oare adevarat?
Eu spun ca nu! Eu sper ca nu! Oricum, sper ca nu m-ati uitat cu totul, chiar daca nu am mai aparut de ceva vreme! Stiu, scuze se gasesc oricand! Dar nu am de gand sa ma scuz. As vrea doar sa va spun ca, desi mi-am dorit, nu am mai putut intra pe net de ceva vreme. M-am mutat si inca nu am netul... sper sa nu mai dureze mult pana cand o sa revin ceva mai frecvent! Asa ca imi cer scuze pentru absenta prietenilor dragi sau celor care au intrat pe aici intamplator si nu au mai gasit nimic nou!
Acum sunt la mare! De fapt, e o combinatie stranie intre mare si un fel de munte, ca nu e muntele care il stiu eu din tara mea draga, aici, pe Costa Blanca! Interesanta dar frumoasa combinatie. Din pacate, senzatia de singuratate se accentueaza in fata frumosului cu mult mai mult decat atunci cand iti e greu! Ai vrea sa ai cu cine sa te bucuri, ai vrea sa ii ai aproape pe cei dragi... dar ei sunt acolo undeva in sufletul tau, tot timpul.
Sunt un pic mai melancolic, desi ar trebui sa fiu bucuros! Poate ca unii vor spune, inca o fita.. altii poate ca vor intelege. Ceva se intampla in mintea mea, ceva interesant... mi-e un soi ciudat de dor! Mi-e dor de muntele de la mine, muntele cu care am crescut, muntele care mi-a fost aproape in cele mai diferite situatii, muntele langa care am iubit, muntele langa care am plans... ma uit la muntii astia. Alaturarea munte-mare ii face sa fie deosebiti. Dar nu au maiestuozitatea, nu au umbra, nu au suflul de viata pe care il are muntele din inima mea!
Si dincolo de munte, mi-e dor de un suflet de la munte. Un suflet pe care, desi credeam ca il pot uita, simt uneori ca imi va fi imposibil. Mi-am dorit sa nu mai sufar, dar nu pot. Mi-e dor de serile aproape de el. Mi-e dor de calutul care era in jur, bucurandu-se de dragostea noastra! Mi-e dor de senzatia relaxanta si minunata ca cineva se gandeste la mine cu aceeasi placere cu care si eu ma gandesc la el. Pana acum catava vreme imi era ceva mai usor. Aveam alaturi prietenii care ma ajutau sa trec mai departe... nu sa uit, ci doar sa nu ma mai gandesc atat de mult la asta. Si alaturi de ei credeam ca am trecut mai departe... dar nu... si aici, acum mi-am dat seama ca nici nu vreau sa trec mai departe. As vrea sa lupt pentru ce am avut. As vrea sa lupt pentru ce am pierdut, pentru ce mi-a fost luat, pe nedrept, spun eu, lipsit de impartialitate! Dar acum... stiu si eu... deja sunt ceva mai departe... ramane sa imi caut instrumentele necesare.
Un lucru stiu cu certitudine... mi-e tare, tare dor de el. Si imi tresare stomacul atunci cand ma gandesc la el, si imi dau lacrimile in ochi din nou si din nou cand vad ceva frumos si stiu ca nu e langa mine. Stiu! Sunt nebun... sunt nebun din dragoste... dar macar stiu ca iubesc. Sper sa nu fac parte din acei nebuni care isi tarasc dupa ei dragostea prin viata, fara a mai avea o sansa de a o retrai si pret de o clipa... dar... nu pot... nu vreau altceva. As fi nedrept pentru ceilalti sa spun ca pot trece mai departe si incerca altceva... inca nu pot, desi am incercat... vreau inapoi ce am avut! Vreau sa fiu fericit din nou!
Pana atunci, o sa ma concentrez pe munca... o sa trag si o sa sper. O sa sper ca odata si odata il voi putea tine din nou in brate... si atunci voi fi iar cu adevarat fericit!
Acum puteti sa ma injurati. Puteti sa imi spuneti ca sunt nebun... va dau eu voie... dar simteam greutatea asta ca ma apasa. Simteam ca nu mai pot sa pretind ca totul e ok, ca totul a trecut atata vreme cat nu e asa!
Fiti fericiti, dragii mei!
Cat se poate de fericiti!
Cu mult drag va salut pe toti, din niste locuri minunate, insorite!
Cu drag,
Johnny -
Apeluri internationale gratuite!
Nu este o gaselnita publicitara... nu ma intereseaza sa fac reclama nimanui! Am gasit doar o modalitate de a contacta pe cei dragi gratuit... e drept, limitat, adica in limita a 200 de minute pe saptamana, si doar in retelele fixe... dar merge! Calitatea nu e extraordinara, dar nici rea... am platit cartele VoIP cu care se auzea mai rau!
Tot ce trebuie sa faci e sa iti instalezi pe comp clientul lor de VoIP, sa te inregistrezi si... sa-i dai bataie! Ei sa lauda pe site ca se pot trimite si SMS-uri gratuite catre o seama de tari, gasiti lista pe site, eu am reusit sa trimit unul de test in reteaua Orange... si a mers! Totusi, cu un alt numar mi-a spus ca nu am credit suficient... nu stiu ce s ainteleg, va las pe voi sa descoperiti.
A, si sa nu uit ce e cel mai important! Adresa!
Programul se gaseste la http://www.lowratevoip.com/en/index.html
Acolo gasiti toate informatiile necesare, destul de clar exprimate, spun eu!
Sper sa va foloseasca... si sa nu fi inventat eu roata acum -
Surprize!!!
Nu, nu va speriati ca nu o sa va vorbesc de o emisiune de televiziune... nici prin gand nu imi trece. Nu de alta, dar eu mi-am gasit o alta "zana a surprizelor"... viata insasi.
Pe zi ce trece descopar, sau invat sa vad cat de multe surprize ne rezerva... Doamne.... nu imi vine sa cred!
Trec peste povestea de iubire/dezamagire/speranta cu care v-am tot impuiat capul... cat m-ar interesa pe mine, sunt sigur ca nu e motivul pentru care imi citeste cineva mie vorbele. Oricum, si in sensul asta am avut parte de surprize... un telefon. Un telefon prin care era curios sa vada ce mai fac. Cred ca l-am interpretat gresit... credeam ca ii e dor de mine, asa cum eram odata... dar nu vreau sa ma pronunt. A fost extraordinar ca am avut ocazia sa ii mai vorbesc odata... sa ii spun ceea ce simteam eu ca ma apasa... sa ii confirm, daca avea nevoie de asa ceva ca pot sa imi calc in picioare mandria si sa ii spun ca desi m-a lasat din motive independente de el, eu inca il mai iubesc si o sa o mai fac inca... e drept ca intensitatea e variabila, dar, inca o fac. Cat de mult ne-am dori, inca nu s-a inventat un robinet pentru sentimente, pe care sa il inchizi cand ai chef si sa spui, gata, de azi nu mai iubesc. Oricum, in mare eu i-am spus ce am avut de spus. Am primit si un feedback de sarbatori, acuma... e drept ce e negativ, dar... ma asteptam, sincer, macar la un mesaj, la un mail... dar nu a fost. Ma rog, nu sunt eu cel in masura sa judec sau sa ma dau exemplu... dar imi amintesc ca si acum am mai primit mesaje de sarbatori de la fosta prietena din clasa 12... scurt, sec, e drept.... dar... ma rog! Am zis ca nu vorbesc despre asta!
Azi am avut parte de una dintre surprizele de proportii din ultima perioada, care, recunosc, m-a lasat un pic fara replica... nu stiu de ce, poate ca e masura deschiderii de care am fost invatat sa o am... ma rog
Pe scurt... ma aburdeaza cineva pe mess. O cerere de prietenie. Nick-ul nu imi spunea nimic, dar, am dat accept! O fac reflex, nu refuz nici o cerere din partea unora care nu mi-au dovedit ca sunt dobitoci. La mine pe lista se intra tare usor... si se iasa la fel de usor! Vad ca imi lasase si un carnat de offline... ma rog, om civilizat, macar imi spune de unde si cum.... Dar, cu mandretea asta de conexiuen pe care o am (Zapp) care pica cand iti e lumea mai draga, nu apuc sa citesc nimic... imi cade si nu mai gasesc nimic apoi. Il intreb, cu scuzele de rigoare. Cand intru din nou dupa cateva ore... gasesc offline-urile... cel mai bun prieten al meu, de care soarta ne despartise, cu care nu mai vorbisem de ceva vreme... omul care, spuneam cuiva, putea sa ma convinga de absolut orice, stia cum sa imi vorbeasca, cum sa puna problema... si imi spune ca si-a dat seama ca sunt eu dupa o serie de detalii pe care le-a pus cap la cap si, imi marturiseste ca si el e gay... recunosc am ramas blocat! Era omul acela cu care iesisem de atatea ori in club, cu care vorbeam ore intregi la telefon povestindu-ne vietile... si acum... nu stiu ce anume m-a socat, dar simteam ca nu mai am vorbe. Si nu as fi avut motive... atata doar ca nu ma asteptam. Imi amintesc acum experienta de la Sinaia, de la atelierul ACCEPT, cand brusc, eu, colegul lor de curs, apar in fata lor, si le marturisesc orientarea mea sexuala... ma distra atunci reactia unora, nedisimulata, surprinderea de pe fetele lor! Si acum... eu fac la fel. Credeam ca reactia lor e data de lipsa vreunul contact anterior constient cu o persoana gay... dar vad ca nu e asa... eu sunt gay si am reactionat la fel. Oricum, mi-a trecut repede... am intrat in vb cu el, dar ne grabeam amandoi... acuma astept cu nerabdare sa ne mai reintalnim... trebuie sa ne reintalnim, avem atatea de povestit... Doamne... asta da surpriza.... -
Singur de Sarbatori!
A venit Craciunul. Magia lui a cuprins lumea. Peste tot fete fericite, zambete, cadouri, imbratisari cu cei dragi! Daca ar fi fost ceva mai multa zapada totul ar fi fost de poveste. Si totusi...
Si totusi, uneori ceva ne lipseste. Desi am avea, aparent, toate motivele din lume sa ne bucuram, asta nu se intampla. Si ne straduim cu tot dinadinsul sa ne lasam cuprinsi de atmosfera ce ne inconjoara... dar nu ne iasa.
Anul asta am simtit si eu singuratatea cum ma apasa. Imi e greu si in restul zilelor, dar, acum, parca rana din suflet se adanceste, doare mai tare! Simt o strangere in piept care pur si simplu nu ma lasa sa rad, sa ma bucur. Pana nu demult eram fericit... atat de fericit. Am invatat gustul iubiri... un gust dulce, un gust care repede, repede, da dependenta. Imi place sa iubesc. Ador sa fiu iubit. Iar, acum, de sarbatori, ma uit in jurul meu si vad fete fericite. Si imi doresc si eu sa mai iubesc asa cum o faceam nu demult, sa fiu iubit, si, impreuna sa ne putem bucura de frumusetea sarbatorilor. Nu l-as fi dorit neaparat, fizic aproape de mine... dar e departe din toate punctele de vedere, si simt cum ne indepartam... tot mai tare si mai tare. Poate ca ar trebui sa nu ma mai doara. Poate ar trebui ca rationalul sa izbandeasca. Dar nu pot. Simt ca il iubesc in continuare. Simt ca imi lipseste! Nu pot face nimic! Si nici nu sunt convins ca vreau!
Eu totusi sunt un caz fericit! Stiu ca sunt alti amarati, mult mai necajiti de sarbatori. Eu nu am dreptul sa ma plang! Dar totusi, nu pot sa nu ma gandesc, nedrept, si la cei asemeni mie... nu iti lipseste aproape nimic... dar nu ai cu cine sa te bucuri de roadele munncii tale. E drept, ai familia aproape, si eu ma bucur, din nou, de asta. Dar imi doresc ceva mai mult. Imi doresc ceva pentru mine! Imi doresc sa am cui spune, cu zambetul pe buze, fericit, "Sarbatori fericite, iubire!"
