Pagina profil a lui dordanaela

dordanaela

fata - 106 ani, Prima stea pe dreapta ,tot inainte pana dimineata, Romania
165 fani - 23.961 vizitatori

Blog / MARILE IUBIRI

sâmbătă, 10 ianuarie 2009 la 21:42

http://www.veronicamicle.piatra-neamt.info/

Sticluta cu arsenic

La sfarsitul vecerniei, aproape de miezul noptii, calugaritele de la manastirea Varatec au ramas nemiscate. Clopotele bisericii incepusera sa bata rar si funebru, a moarte. In casa cu etaj a maicii Fevronia Sarbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viata in a cincizecea noapte scursa de la trecerea in nefiinta a lui Mihai Eminescu.
Suntem in 4 august, 1889. O agonie de douazeci de ore punea capat unei vieti de 39 de ani. O viata care fusese, cum insasi poeta o definea, "o complicare ciudata de intamplari, de fericiri care nu m-au fericit". Chemat urgent de la Iasi, doctorul Taussig explica decesul printr-o fulgeratoare congestie cerebrala. Sticluta cu arsenic fusese golita repede, dupa miezul noptii de 3 spre 4 august, cu "lacomie hotarata". O sinucidere pregatita din timp. In ultima scrisoare, datata 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Garbea, una din apropiatele sale, sa-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Baltatesti, inca o doza de picaturi de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mica, Virginia. In seara de 3 august primise in vizita mai multe persoane - cateva femei cunoscute din Iasi, familia Curelaru din Roman, cateva calugarite. In discutii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile mortii lui. (Trecuse abia o luna de cand sicriul cu trupul sau fusese depus in biserica Sf. Gheorghe din Bucuresti.) Revenise, desigur, si intamplarea bizara de la Poiana Tigancii, care o urmarea obsesiv: in timp ce-si oglindea chipul in apa paraului, ii aparuse imaginea lui Eminescu.
Traditia ramasa in manastire fixeaza aceasta intamplare in dimineata zilei de 3 august, cand deprimarea poetei atinsese cota maxima. Ciudata viziune a speriat-o, accentuand gandul mortii. Veronica Micle se retrasese la Varatec la doua saptamani dupa moartea lui Eminescu. Varatecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. In ultima vara se afla la Varatec si Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea sa povesteasca despre marea amaraciune a Veronicai Micle, "un caracter ferm si o inteligenta iesita din comun". O viata traita in adoratia geniului eminescian, dar asaltata de barfe si calomnii, o viata plina de nefericiri si greutati materiale, marcata de stranii simetrii (moare exact la 10 ani de la decesul sotului sau, Stefan Micle, in 4 august 1879). "Doamna Veronica", isi amintea maica Epraxia Diaconescu, moarta in 1967, la 107 ani, "era frumoasa, cu parul balai si ravasit, ochii mari si albastri ca cerul senin, canta ca un inger..."

In cadenta eminesciana care ii marcheaza intreaga poezie, Veronica Micle isi presimtea moartea intr-un poem neterminat, datat 1 august: "O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie si curma a mele ganduri/ S-aud cum uraganul mugind in grele canturi,/ Se plimba in pustie manat de aspre vanturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos... Sa dorm,/ Sa dorm pe veci." La 6 august 1889, intunericul mormantului inchidea pentru totdeauna trupul balai al Veronicai Micle, inhumata langa bisericuta Sf. Ioan de la Varatec.
"Rautatea si invidia omeneasca nu vor putea sa ierte niciodata indrazneala Veronicii de a fi iubit cu sinceritate si pasiune pe Eminescu", scria in 1914 Octav Minar. Multi - chiar condeie ilustre - au minimalizat numele acestei femei cultivate, de un talent cert, ferma in gesturi si de o sinceritate teribila. Dragostea nefericita pentru Mihai Eminescu a fost platita scump. Ura s-a prelungit dincolo de mormant. Sa fi presimtit Veronica Micle si acest lucru, asa cum a presimtit moartea lui Eminescu? Foarte posibil: "Am urat aceasta lume!/ Si cum pot sa n-o urasc?/ Un necaz nu se sfarseste/ Alte-n loc se pregatesc!// Si sperand de-o zi pe alta/ Vaz ca sper tot in zadar,/ Caci in loc de vreun bine/ Chinul meu e mai amar,// De aceea, eu adese/ tot suspin dupa sicriu;/ Dar... ah! cine-mi poate spune/ Si-n mormant cum o sa fiu!// Poate-acolo ma asteapta/ Un necaz cu mult mai greu;/ M-am deprins cu chinul lumii/ Moarte, fugi cand te chem eu!". (Moarte, fugi)

Orfana din Nasaud

Nascuta in acelasi an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Nasaud, de religie greco-catolica, Veronica Micle ramane orfana de tata in acelasi an. Cizmarul Ilie Campeanu luptase ca voluntar si fusese ranit in 1848, in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abatu si asupra familiei, mama Veronicai, Ana Campeanu, fiind anchetata de politia habsburgica. Situatia grea o face sa treaca muntii in vara lui 1850, in Moldova. Banii obtinuti din vanzarea modestei case din Nasaud si imprumuturile ii ajung pentru a-si cumpara o casa in Targu-Neamt. Manastirea Neamtului isi vindea "odaitele humuite" de pe Ulita Mare, pentru a termina spitalul si noul local al scolii. Peste ani, in 1886, Veronica Micle va darui aceasta casa cu cerdac, acoperita cu dranita, manastirii Varatec, pentru a servi drept locuinta maicilor bolnave sau celor aflate in targ cu treburi. Curand familia se muta la Iasi. Ana Campeanu, femeie simpla, spala rufe cu ziua si se ocupa cu mositul. In iunie 1863, Veronica Micle absolva Scoala Centrala cu diploma de eminenta. Din comisia examinatoare fac parte, intre altii, Stefan Micle, viitorul rector al Universitatii din Iasi. Nascut la Feleac, langa Cluj, scolit la Blaj, voluntar in 1848, dupa o licenta in drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusetea si inteligenta fetei, Stefan Micle o cere in casatorie pe Veronica in anul urmator. Casatoria se incheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.

Mireasa la 14 ani

Din adolescenta, Veronica Micle paseste intr-o casnicie in care admiratia si respectul elevului raman precumpanitoare. Diferenta de 30 de ani e, la urma urmei, cat o viata de om. Cu finete paterna, Stefan Micle se ocupa de educatia atat de tinerei sale sotii. Doamna Micle ia lectii de franceza, de canto si pian, de literatura universala. Talentul ii e ocrotit si incurajat de sotul bland, "un cuget bun, onest si organizat". "Balauca" (porecla Veronicai Micle, folosita mai tarziu cu rautate) incepe sa aiba orgoliul, motivat, al prestantei sale. Cultura, limbile straine exersate (franceza, in care isi redacteaza o parte a corespondentei, si germana), universul intelectual depasesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naste primul copil, Valeria, care ii mosteneste talentul literar si vocea. In anii de scoala, Veronica Micle cantase aria Violetei din "Traviata", in fata directorului unei trupe italiene. Printr-o farsa pusa la cale de profesorul de muzica, tanara imbracata in rochie alba fusese prezentata drept cea mai vestita cantareata romana. Respectivul director ii propusese pe loc un angajament, afland doar in ultima clipa adevarul

Intalnirea cu Eminescu

Il cunoscuse la Viena, in 1872, unde plecase pentru a-si trata o eczema. Tanara doamna blonda, cu parul foarte lung, usor ciufulit, ridicat intr-un coc parca ireal, din care scapau cu blandete doua suvite transparente, atragea atentia imediat. Naturaletea ei dovedea inteligenta, stia sa fie spirituala cu gratie. Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adanca, a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri si muzee, pe bulevarde, in imprejurimi. Poetul care o impresionase in paginile "Convorbirilor literare" devenea acum, treptat, idolul de o viata. "M-am gandit cu drag la tine pana nu te-am cunoscut,/ Te stiam numai din nume, de nu te-as mai fi stiut!/ Si-am dorit sa pot odata sa te vad pe tine eu,/ Sa-ti inchin a mea viata, sa te fac idolul meu." (M-am gandit..., 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tanarul entuziast, de o frumusete seducatoare, care trezea admiratia tuturor celor ce-l cunosteau?
Inaripat de imaginatia romantica a poetului, portretul Veronicai Micle domina lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita de unii istorici literari "perioada veroniana". Veronica e "floarea albastra", "floarea alba de cires", "liana", "copilul cu par balai" etc. Mitul "ingerului blond" se nascuse.

Moarte, dragoste, ura

La Iasi, in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant in casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicai. Se stie ca femeile nu erau acceptate la sedintele "Junimii", chiar daca publicau in "Convorbiri literare", unde Veronica Micle tipareste, relativ frecvent, incepand cu numarul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materiala, dar melancolia romantica ramane starea dominanta a poetei.

"Si ce-i aceasta melancolie daca nu starea unei triste reverii?", se intreaba Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbarilor celor doi indragostiti in Copou, a visarii pe banca de sub teiul devenit si el mitologie revarsa, in anii respectivi, o sumbra realitate. Colportarile, barfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu si succesul literar naucesc femei cu caracter marunt. Daca e sa-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai, casa Micle primeste curent scrisori anonime cu insulte triviale. "Spionajul" e curent in salonul literar al Veronicai. Moartea lui Stefan Micle, in 1879, stinge pentru o clipa barfele si acuzatiile. "O mila dispretuitoare incepuse sa planeze in jurul acestei femei" (Octav Minar). Urmeaza zece ani grei, deprimanti. Situatia materiala se inrautateste vizibil, pensia de urmas nu e aprobata decat tarziu, dupa multi ani. Veneratul profesor, cel care infiintase catedrele de fizica si chimie ale Universitatii iesene, le dotase cu aparatura si colectii stiintifice, intemeiase Observatorul meteorologic din Iasi, nu intrunea conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmas. Ii lipseau cativa ani vechime. Pentru a-si capata drepturile, tanara vaduva calatoreste la Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde ramane, langa Eminescu, o luna si jumatate. Se infaptuia un vis. Corespondenta din aceasta perioada sta marturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. "Superstitioasa si fatalista dupa cum ma stii", scrie Veronica Micle, "scrisorile tale sunt singurele, cand tu nu esti de fata, care ma mai asigura si ma mai linistesc." "Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele", incepe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinita tandrete, aceste scrisori acopera cu straluciri fugare o viata amara.

Moartea lui Stefan Micle, bucurie pentru multi dusmani, nu insemnase acelasi lucru pentru Veronica Micle, adancita in singuratate si pesimism. Proiectul de casatorie cu Eminescu prinde contur, dar este zadarnicit de Maiorescu, in primavara lui 1880. Explicatia de ordin material pe care i-o da criticul poetului ascunde de fapt un resentiment inca puternic. In 1864, Veronica Micle si mama ei aparusera intr-un proces rasunator intentat vanitosului critic. Presedinte al Comitetului de inspectiune scolara, Maiorescu era invinuit de "fapte scandaloase" in care era implicata subdirectoarea Scolii Centrale de fete, domnisoara Emilia Rckert. Facand parte, prin sotul sau, din cercul simpatizantilor Scolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle sustine cu inversunare acuzatia, poate reala.
Cercul junimist se impotriveste casatoriei, invocand, intre altele, flacara poeziei ce trebuie tinuta treaza prin suferinta. Conform marturisirii Virginiei Micle, in mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, nascut mort. Din vara aceluiasi an pana in decembrie 1881 urmeaza o ruptura, ce aduce si mai multa mahnire in sufletul poetei. De la adresarea plina de gingasie, de la vocea calda care razbate in aceste cuvinte, "Scumpul si iubitul meu Emin", cele cateva scrisori din aceasta perioada trec la severul "Domnul meu", chiar daca efuziunea discreta, filtrata de ratiune, nu lipseste: "Eminescu meu, va veni un timp cand vei simti toata amaraciunea mea, de a ma fi sacrificat pe mine, idolul tau de altadata, unor considerente care nu-ti vor da nicicand nimic de ceea ce te lasa a intrevedea, si nimic din cele pierdute". Desi in ultima luna a lui 1881 vine in Bucuresti, isi ocoleste, din ambitie, idolul de-o viata. Urmeaza regrete amarnice, iar impacarea dovedeste, in corespondenta, o pasiune aproape morbida: "Te vei convinge ca din mii de fiinte, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; si daca m-ai ucide, te-as iubi si in minutele agoniei". Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprima frenezia dragostei si, in plus, dorinta femeii de a se simti ocrotita: "Deprinsa de copila, chiar, a fi sub aripile cuiva, indata dupa moartea lui, tu ai venit, te-am vazut si m-ai mangaiat" Dar gandul intors in urma nu aduce decat o imensa durere. La sfarsitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine in Bucuresti pentru cateva zile, vizitandu-l pe Eminescu in locuinta din str. Buzesti nr. 5. Proiectul casatoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorita opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci si a sfasietoarei deprimari eminesciene.

Nici relatia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulara a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenti, intre care poetul bucurestean Iuliu I. Rosca, cu care poarta o eleganta corespondenta, nu o putusera clinti. "Prefera sa fie metresa lui Eminescu decat nevasta unui print", avea sa spuna mai tarziu fiica Veronicai, Virginia Micle. Fugara aventura a Veronicai Micle cu Caragiale, purtarea indoielnica a acestuia sunt folosite cu dibacie de dusmanii celor doi mari indragostiti ai literaturii romane. Iubirea uriasa dobandeste chip tragic. Afirmatia dintr-o scrisoare: "Sunt lucruri in lume pe care ai dori sa se intample (casatoria cu Eminescu), dar si de care multumesti cerului ca nu-ti implineste dorinta, asa e cazul meu", e consecinta unui orgoliu ranit in perioada rupturii.

Odata cu declansarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu inceteaza, ba chiar gasesc de cuviinta (ca Iacob Negruzzi) sa insinueze murdar (vestea spitalizarii lui Eminescu ar fi lasat-o indiferenta pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insanatosire a lui Eminescu, ii readuce in Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o gasim pe Veronica in Bucuresti, unde se mutase, obligata de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuieste pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreapta, in sfarsit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obtine o bursa in strainatate pentru Valeria, care va studia la Paris. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: "Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturisire de nestearsa dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887". "Si te iubesc ca si atunce/ Cu tot avantu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o da trecutul amintirii." In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botosani, staruind pe langa Eminescu s-o urmeze la Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta si o defaimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a Balaucai e considerata un blestem ("balauca", "berecheta", "indracita", "cu o droaie de nespalati&quot:).

La sfarsitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, langa poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, cand evolutia bolii se dovedea ireversibila, Veronica Micle ii raspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sanatatii poetului: "Lumea m-a acuzat de lipsa de simtire si de umanitate fata de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, va marturisesc sincer, nu pot sa-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendida epoca a vietii sale intelectuale. Si asa sunt fara nici o lege si fara nici un Dumnezeu, sa-mi ramaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in fiinta lui Eminescu". Moartea poetului, in dimineata de 16 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Sutu, o gaseste pe Veronica in Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia "Raze de luna", ce apare in cotidianul "Romania" din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o infrigurata, in numai 20 de minute, inainte de a fi aflat cumplita veste.
La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamna din Moldova, citim intr-un ziar din Transilvania, aseza pe pieptul poetului o cununa de "Nu-ma-uita". Doamna era, fara indoiala, Veronica Micle.

(articol publicat in Formula AS)
Victoria Goga
Wellington
New Zealand

Tag-uri:


Comentarii 60

Trebuie sa te conectezi pentru a scrie un comentariu. Daca inca nu ai un cont, inregistreaza-te acum!

  • 50

    Irina_Lucia_Mihalca 29 decembrie 2011

    Am recitit, cu aceeasi emotie, acest articol, aceasta imensa iubire a celor doua frumoase suflete. La si eu un semn, din corespondenta lor, pe care de o recitesti simti cum vibreaza adanc in interiorul nostru. :)

    http://ro.wikisource.org/wiki/Coresponden%C8%9...
    Corespondență Mihai Eminescu - Veronica Micle
    de Mihai Eminescu


    Draga mea Veronică,

    Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

    Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.

    Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.

    Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuiești, tu rămâi cum ai fost și scrie-mi. Tendința mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduințele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

    Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi

    pe Emin

    Scrie cu degetele pe cari le sărut.

    (1880 Februar)

    București 3 Mai 1880

    Stimabilă Doamnă și respectata mea amică,

    Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veți binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărți, nearanjate încă din lipsă de timp și legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paști, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp și pe care le-am întrebuințat la legarea în teancuri a cărților. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. și Vă rog de mii de ori să mă iertați, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în cestiune.

    Vă mirați de graba - mie desigur penibilă și neplăcută - cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitați însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care V-am trimis-o asemenea și prin care mi-ați luat orice perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.

    O repet, Doamnă, nu insist câtuși de puțin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine și ca omul, care ia orice amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi ușurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în fine numai greutăților momentane purtarea mea oricum ar fi fost.

    Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greșit; a silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.

    Sfârșesc scrisoarea mea prin părerea de rău că ați găsit de cuviință a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupațiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aș fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, și am atât de puțin interes pentru ceea ce se vorbește sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viața mea e atât de simplă, cu toate greutățile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a ști cine și-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaște, nici curiozitatea de-a ști ce se vorbește.

    O singură dorință am avut, dar dacă și oameni și împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influență.

    Repetând rugăciunea să binevoiți a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul

    al DVoastre supus servitor

    M. Eminescu

    București 12 Octomvrie 1880

    Doamna mea,

    Îmi permiteți a nu mai ști ce să Vă răspund. După ce singură ați rupt relațiile cu mine, după ce le-ați dat o publicitate, pe care eu nu le-o dădusem nicicând, după ce în sfârșit prin nenorocita comunicare a unor mărturisiri, ce avusesem imprudența de-a Vi le face ați făcut ca în adevăr întregul cerc de cunoștințe de care mă bucuram să fie revoltat în contra mea, veniți acum a adăuga tuturor grijilor mele zilnice o nouă grijă, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât de drept aș fi, n-o pot recunoaște în măsura în care mi-o atribuiți.

    Niciodată Doamnă, desfacerea noastră, de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta amărăciune, cu care ați făcut-o DVoastră. După ce dar veninul acestei amărăciuni m-a desiluzionat cu desăvârșire asupra suportabilității unor relațiuni între noi, după ce am judecat că continuarea lor ar fi o nenorocire pentru Dta și pentru mine, după ce astfel, zdrobit de această convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor noastre, m-am mulțumit cu visul unei fericiri trecute, știind bine că alta viitoare nu mai e cu putință, DVoastră pare că găsiți o deosebită plăcere de-a mă tortura cu destăinuirea unor hotărâri, copilărești și condamnabile, la care nu m-aș fi așteptat din partea unei femei atât de inteligente, atât de grațioase precum sunteți DVoastră.

    Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă această îndărătnicie s-ar putea înlătura prin declararea că ești frumoasă, inteligentă, demnă de-a fi iubită de alți oameni superiori nimicniciei mele, ți-aș face-o bucuros. Fii bună și nu te crede disprețuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă și amiciție, nicicând acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurări, fie de noi înșine.

    al DVoastre supus

    M. Eminescu

    Momoți dragă,

    Din faptul că nu ai căpătat ieri depeșă, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiția ta. De la 1 pân' la 4 am stat ieri la Cameră în deșert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie Sâmbăta viitoare, ceea ce doresc și eu pentru ca să se mântuie odată.

    Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau - dacă-l primești - te oblig să fie și Câmpeanca de față, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer și adevărat, incapabil de viclenie și minciună, sub impresia acestui șarpe veninos, acestei archicanalii ingrate, mincinoase și spioane. - Eine schwache Stunde - zici tu că e partea slabă a femeilor. De aceea mă tem și eu mai mult decât de orice și de aceea găsesc preferabil să nu-l găsesc de loc și să-i ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ți spune azi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? Eu nu știu cum tu nu ai sentimentul pe care-l am eu și nu recunoști că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amândoi? Din purtarea ta în această cestiune delicată voi face un merit, dacă va fi bună, un merit pentru care îți voi fi recunoscător toată viața mea.

    Nicuță, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracterului meu, gelozia, cea mai rea și mai amară din toate patimele. Te rog să n-o hrănești, dacă nu vrei să-mi iei liniștea trebuincioasă pentru a iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale vieții.

    Te sărut din creștet pân'în tălpi și rămân

    al tău

    Emin

    7 fevruarie 1882

    Momoți,

    Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primești regulat scrisorile mele, căci și mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femee din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ți zic că tu ești Momoți a mea - numai a mea, că ești gingașă ca un crin și albă ca și el, dar nu așa de cuminte.

    Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el volumul 1870-71 din "Convorbiri" unde stau "Venere și Madonă" și "Epigonii". Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm.

    De-ai fi aici te-aș pupa! Dar așa să pup în vânt? Căci tu ești începutul și sfârșitul vieții mele, cu tine se-ncepe și se-nchee gândul meu, al

    lui

    Emin

    Draga mea Veronicuță,

    Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și tristă totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb și rotund și frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu te trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc tocmai de aici.

    Iar mâni când te vei trezi, ai s-aștepți scrisoare și poimâni are să-ți vie și atunci ai să știi și tu ce făceai pe când eu scriam aceste șiruri și eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aș mai săruta!

    Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci și cântă admirabil, așa precum n-am mai auzit violonist și tu știi bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci și inimă. Niște ochi mari, negri, sălbateci are creștinul acesta, și, deși e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i așa? Dormi Veronică? Desigur dormi.

    Nicu Gane a plecat la Iași; deci dacă-l vezi mai zi-i și tu, că eu, nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mânecă și să nu-i aduc aminte. Dar el mai cu "ba azi, ba mâne" n-a făcut vro treabă acătări pân-acum, bată-l-ar norocu încă cu vro șapte duzine de copii dar și cu milioanele respective cu care să-i crească.

    Și încă să mai știi una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde ședea cu chirie la părintele Strul Avrum și mă fudulesc cu el. Știi că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la București cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iași, încât eu îmi imaginez următoare consecuțiune în prezența celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îți poți tu închipui a cui prezență o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiți la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute și zilele sferturi de ceas?

    Măi Momoțelule,

    Pe cât de mititică ești tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba că n-am treabă, ba că nu-ți trimit "Timpul" regulat, fiindcă uit să ți-l trimit, ba - grozăvia grozăviilor - îmi dai sfatul să mă amusez.

    Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr pentru a ști că nu există amuzament pentru mine fără tine și că tot ce vorbești tu e moftologhie? Critica asupra cărții lui Slavici e scrisă de mult - însă n-am publicat-o încă pentru că voi s-o remaniez. Poezia nu ți-am trimis-o pentru că asemenea voi s-o remaniez. Am mai scris o critică asupra "Columnei lui Traian" care iar voi s-o remaniez. Tu știi că la mine remanierile sunt lucrul de căpetenie, căci se cere să fiu într-o dispoziție identică cu aceea în care am scris.

    "Timpul", suflete, în zilele când nu am treabă acolo, nu aștept pân-o ieși de sub tipar și ți-l trimit a doua zi. Astfel ești dispensată de a citi articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi după ce-au apărut. Le citești a treia zi, numai pe ale mele a doua zi - abstracție făcând de admirabilele producțiuni ale penei onorabilului Păucescu, cari cată să te fi interesând foarte mult.

    Momoțelule, crede că gândesc zilnic la tine și mi-e dor și că - în momentul în care, fără jenă, ți-oi putea face aripi, ca să stăm fără jenă în acest oraș, ți le fac ca să-mi vii pe sus ca o rândunică de odată cu primăvara. Căci s-a făcut primăvară, a sosit - fără flori și fără verdeață încă - și primăvara e vremea iubirii, de predilecție. Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic, Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereței și că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate da, poate nu; încă nu știu.

    Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieșit vreodată seara sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am fost decât una singură dată et c'est tout, asemenea la Sarasate la amândouă concertele, ceea ce ți-am și scris. Autrement nulle part.

    Draga și mititica mea Moți,

    Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi. Trebuie să știi că de trei zile avem iarnă completă în ce s-atinge de frig, că piciorul meu drept e ca vai de el și că pe deasupra am un junghi în partea dreaptă, drept care pun muștar și piele de iepure la piept. Iată halul în care mă aflu, Moți, încât nici nu ți-am putut răspunde ieri la dulcea și încântătoarea ta scrisoare pe care a căzut o lacrimă din parte-ți. Draga mea fată! Mi-e milă, mi-e tare milă de tine. Costinescu a mai fost pe la mine și-ți trimite complimente.

    Îmi zici să vin. Moți, îmi vine să țip la ideea de a te vedea și cu toate acestea - Momoțelul meu drag și iubit și dulce și desmierdăcios - de ce aș zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moți, mă rog ție, nu pot mânca-ți-aș gurița ta cea dulce, nu pot, dragă femee. N-am decât trei zile libere: Duminecă, Luni și Marți. Una dusul, una întorsul - ce facem cu una singură? Dac-ar fi să-ți spun motive, ți-aș spune multe, dar nu voi. Eu știu că tu mă crezi, știu că mă crezi că de-aș putea, aș fi de mult lângă tine. Știi tu ce dragă-mi ești? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viața mea și cu toate astea - așa ne-a fost scris amânduror - prin despărțiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moțico, nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp și apoi... așa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al amărăciunii noastre, și acesta va trece că vreme este. ș-apoi nu ne va mai despărți nici Dumnezeu, nici dracul.

    Te sărut pe gât și după cap și pe obrajii amândoi și "le brin d'amour" pe gură și mânuțele și la coate și pe umăr și rămân

    al tău

    Emin

    Vinerea Patemelor 26 martie 1882

    Fetițule dragă,

    Nu te supăra dacă nu-ți scriu numaidecât după ce-ți primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului și vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îți trimit bani de drum; pân-atunci "Legenda" la care lucrez va fi gata și fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetițul meu cel gingaș și mititel, și nu te-i supăra că nu-ți scriu imediat, nici că nu-ți scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniște perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu ești regina stelelor din cerul meu și regina gândurilor mele - graziosa - graziosissima donna - pe care o sărut de mii de ori în somn și trează și mă plec ei ca robul din "O mie și una de nopți"

    Emin

    10 aprilie 1882

    Draga și dulcea mea fetiță,

    Eu ți-am răspuns la scrisoarea ta din urmă, e pozitiv. Încât se vede că se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi întâmplat pentru întâia oară de când corespundem. Îți scriam de căldurile ce domnesc aci, rugam să mă ierți că nu ți-am scris imediat și-n sfârșit știu un lucru: ți-am scris trei pagini de blagomanii și te sărutam la sfârșit, cum te sărut serile și diminețile măcar cu gândul. Mă mir în adevăr foarte mult cum de n-ai primit-o.

    Apropos de Titu. Da! Vorba ceea ; râde vârșa de baltă și baba de fată. Cine s-a găsit să-ți facă morală în privința relației cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine și desinteresarea ta copilăroasă și adevărată cu care ai fost și rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea între el și mine e că el a avut pururea ce oferi femeilor, și eu n-am avut nimic, decât ingratitudine chiar. Tu nu ești de comparat cu acele și de aceea rău face a te mustra pentru lucruri care sunt spre lauda, nu spre mustrarea ta. Imorală o femeie care iubește din caprițiu, imorală cea care iubește pentru bani și pentru interese, dar dacă există moralitate în amor e numai amorul de bunăvoie, fără interes, cu uitare de sine și cu uitare de tot. De aceea, draga mea Nicuță, îți zic: opinia celor ce sunt mai răi decât noi nu ne atinge întru nimic.

    Un lucru care te va interesa. Baican scrie o poveste ce i-am spus-o eu și pe care tu vei recunoaște-o numaidecât. E o poveste care s-a spus de multe ori la tine acasă și e publicată în foiletonul "Timpului".

    Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar în adevăr e și peste putință de-a scrie. Zilnic câte un articol de fond, și pe niște călduri, drăguța mea, pe niște călduri cari produc durere de cap și te scot din fire. Dar tu îmi spui că scrii și știi, Moți, că odată avem să le corijăm împreună și le vom edita și mă tem c-ai să capeți și Bene-merenti, Moț mititel ce ești tu și drăgălaș, să treci la nemurire alături cu Sion și Urechia. Quel plaisir!

    Draga mea fată, iartă-mă că n-ai primit scrisoarea mea. Ce să-ți zic alte dacă te superi? Fiindcă nu poți bate poșta care mi-a irosit-o, bate-mă pe mine că tare mi-ar plăcea să umblu bătut de tine, odor în codru de tâlhari ce ești!

    Când te culci, gândește la mine și când te scoli asemenea. Și lasă-mă să te pup, mânca-ți-aș ochii tăi cei lucii de pisică, și să te dorlotez ca pe-un pui ce ești tu, puițul dulce și pe vecii vecilor a lui

    Emin

    Iunie 1882

    Din luna lui Iunie 1882.

    A plâns scriind-o.

    Îngerul meu blond,

    Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu - mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

    Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

    Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea

    lui Emin

    Amica mea,

    Îți mulțumesc pentru trimiterea fotografiei. Nu ți-am răspuns la cea din urmă scrisoare și n-am dat mai ales urmare cererii pentru batistă și scrisori, pentru că îmi era atât de greu de-a ,ă despărți de aceste dulci rămășițe ale fericirii și nefericirii mele, de rămășițele singurului sentiment adevărat pe care l-am avut în viață și pe care desigur nu-l voi mai avea nicicând.

    Dacă pretinzi în mod absolut ca să-ți trimit cele din urmă scrisori înapoi, ți le voi trimite, căci ești în drept a mi le cere; dar dacă nu le pretinzi, amica mea, atunci te rog lasă-mi-le. Nevrednic de-a le păstra, nevrednic de-a fi iubit de Dta, precum ți-am spus de atâtea ori, eu o cer acesta nu ca pe un semn de afecție, ci ca o grație excepțională. Dar în sfârșit, Dta ești stăpână pe voința Dtale și dacă îngădui să le păstrez, le voi păstra. Încolo cred că nu vei socoti că aș putea abuza vrodată de ele. Trimiterea fotografiei a fost pentru mine un semn că mi-ai permite a păstra și acele scrisori, care departe de a face asupră-mi efectul unor triste amintiri, formează comoara, singura comoară a vieții mele. Îți simt mâna mică și rece și te rog să-mi ierți și cele ce ți-am greșit și cele ce-ți închipuiești că am greșit.

    M. Eminescu

    NB. Scrisoarea Dtale a întârziat din cauza întreruperii comunicațiilor.

    Iulie 1882

    Draga mea Nică,

    Călduri, muncă și necazuri mă opresc de a-ți răspunde cu acea promptă regularitate de care, de dragul tău, m-aș ține bucuros. Precum era de prevăzut, după ce am făcut atât de puține băi și după ce aerul de bucurești nu-mi priește de loc și căldurile asemenea, bubele mele amenință a se redeschide și a mă rearunca în acea mizerie morală, care era de vină la tăcerea mea.

    Dragul meu Moț, nimeni, absolut nimeni nu-i în București, nici prieteni, nici dușmani. Toți caută răcoare și liniște din acest infern, în care cei nevinovați se pedepsesc. După ce și corectorul de la "Timpul" mi s-a îmbolnăvit, am rămas curat redus la mine însumi cu onorabila redacție... și pe ce călduri, Doamne sfinte!

    Nu fi supărățică, dacă nu-ți scriu imediat și crede-mă că abia găsesc un moment mai limpede în care să pot gândi și la dragul meu Moț, la imputările ce ea mi le face și la fatalitatea că mi-i atât de dragă ș atât de scumpă și totuși nu pot fi lângă ea.

    Eh! La pauvreté est une mauvaise chose! Și chip să scap de ea pentru totdeuna nu se vede încă. Dar în sfârșit, bun e Dumnezeu și meșter e dracul. După ploaie trebuie să vie și senin, care va fi și mai senin prin tine, Nică.

    Ai avut de descifrat în scrisoarea mea trecută. Am plecat la Chiustenge și cerneala din călimară s-a făcut în vreme de vară ca păcura - Copirtinb - încât se lipea filă de filă.

    Te sărut de mii de ori, Moț, și iar te sărut și iar, și iar și te rog să-mi păstrezi locul din inimă care l-ai dăruit lui Emin.

    August 1882

    Măi fată nebună și drăgălașă,

    Și zi e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi și tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav și descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

    tu mă sfătuiești să petrec, să mă folosesc de tinerețe și alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citești în romanuri. Viața mea ești tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viață monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni și fără cunoscuți, și tu zici să petrec, ca și când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

    Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitație nervoasă, care va înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viața ca să nu ne mai despărțim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranță depărtată; e ceva aievea, e o simțire hotărâtă și de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu știi fără bine că sunt statornic, chiar încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

    E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogați decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar așa e lumea, așa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viața a doi nenorociți ca noi, o clipă de uitare de sine și de beție plătește mai multe decât viața întreagă a acestor oameni.

    Ți-am spus, Nicuță, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi și nici nu se poate altfel - căci tu ești cel dintâi amor al meu și vei fi unicul și cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deșartă și goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc și nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, și pustie viața fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt și mângâie-te măcar cât de puțin.

    Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te rog mult să te liniștești, să crezi în statornicia și în iubirea mea și să speri, dacă poți spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut și te rog, liniștește-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău

    Emin

    Amica mea,

    Ceea ce am auzit, am auzit ca sigur și pozitiv. M-a durut foarte, dar deprins a te crede, căci cunosc calitatea ta de căpetenie, sinceritatea, te rog să mă ierți dac-am dat crezământ, sigur fiind că tu ești îndestul de deschisă ca să-mi spui că momentul a sosit în care arunci frumosul vis în apă. Îmi faci imputări de sute de ori meritate că nu vin la Iași, că n-am găsit timpul și ocazia să vin. Ei, dac-ai ști cum salahoria asta în care petrec împreunată cu boală și mizerie mă apasă și mă fac incapabil de-a voi ceva, ai înțelege și m-ai ierta. De câte ori ne vedem, tu ai ocazia de-a înțelege că te iubesc, tu simți că sufletul meu întreg e al tău. Ei bine, oricând e tot astfel. Dar îți spun drept, oricât de mult doresc să te văd, când știu că ar fi numai pentru câteva zile, mă sperii eu însumi la ideea de-a veni. La ce? Pentru înăsprirea părerilor de rău, pentru ca din nou să trebuiesc să te părăsesc, pentru ca remușcarea de-a nu te avea să se nască mai amară și mai crudă din o scurtă, dulce, nesfârșit de dulce realitate?

    Dar să las astea. Eu știu cu toată siguranța că te voi iubi întotdeuna, chiar atunci când nu m-ai mai iubi tu, cu toată risipirea vieții mele în nimicuri politice, cu toată desordinea mea intelectuală, cu toată demoralizarea de care sunt cuprins, în urma lipsei mele de energie și lipsei de voință.

    Să-ți povestesc ceva neauzit - ca semn de demoralizație adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat... hotel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legațiunii belgice ieșind noaptea pe fereastră de la domnișoarele de... onoare. În sfârșit... Regele și Regina... n-au aflat nimic. Radu Mihai depeșează însă Regelui o telegramă cifrată prin car-l anunță de tot ce se petrece la Curte. Adjutanții M. Sale împreună cu domnișoarele trăiau toți în concubinaj. Regele are însă obicei de-a pune tocmai pe aceste domnișoare să-i descifreze depeșele. Din nefericire pentru ele - toate plecaseră în pădure cu galanții lor - nimeni nu era decât Regina acasă. Regina se pune de descifrează însăși depeșa și-și pune mâinile-n cap. În sfârșit rege și regină pleacă în pădure, la pavilionul de vânătoare, și găsesc...? Întreaga companie de domnișoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanți. Scandal! Se zice că toți adjutanții și toate domnișoarele vor fi date afară... dar...

    Iată un scandal fără pereche în analele curților europene.

    Îți sărut ochii, draga mea dulce, și te rog să ierți bănuielile nefericitului

    Emin

    Septembrie 1882

    Doamna mea,

    Ți-aș zice "amica mea", dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost - odinioară - și-mi pare un secol de atunci - ai primi amiciția ce ți-o ofer și respectul pe care am învățat a-l avea pentru Dta.

    Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările și suspiciunile de-o parte și să mă lați să-ți descriu cum mi se prezintă mie acest trecut de-un an și mai bine care mi-a părut atât de lung. De ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi explic poate. Puținele zile în care nu ți-am răspuns ți-au părut prea lungi și aveai cuvânt să aștepți de la mine mai multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu care-ai răspândit în lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem absolut nimănui. mai târziu a venit blaga cu totul nemeritată despre Maiorescu, despre o Doamnă oarecare, ce nu ți-a dorit niciodată rău și de care erai geloasă fără umbră de cuvânt, dar pe lângă acestea - de ce s-o tăgăduiesc? - a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.

    Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?

    Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața suportabilă.

    Nu risipi partea cea mai bună a vieții și a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ți ridice praful urmelor și crede-mă odată în viață când îți spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?

    De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viață care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă, pentru că astăzi ești ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după dispozițiile Dtale generoase și după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ți fi cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe care-o am... Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la Dta n-am văzut decât bine.

    Al Dtale
    supus
    Eminescu


  • 106

    dordanaela 16 ianuarie 2010

    - Eu_Leonid:
    - ANEMONA_0107:
    Ai postat un articol foarte interesant! Felicitari si totodata multumiri ! :) :) :)
    :) :) :) O saptamina minunata cu realizari din plin ! :)

    Doamna ( domnişoara) pe care o citez exprimă şi gândurile mele. :)O seară frumoasă să ai :)

    Mulţumesc Poete ! Asemenea


  • 106

    dordanaela 16 ianuarie 2010

    - dorelmancas:
    Cele două destine s-au împletit într-o dragoste dincolo de legile pământene, care a continuat în cer … :) :)
    Eminescu i se adresa Veronicăi:
    ,,Ce ai tu de impartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul
    frunzelor acestora….
    …Si daca se intampla pe tine sa te vaz,
    Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
    Si daca se intampla sa intalnesc un tei,
    Desigur toata noaptea visez la ochii tai. ”
    Veronica ii raspunde: ,,Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne inconjoara, acolo pe banca la Copou, ma credeam langa tine cea mai fericita femeie.”
    :) :)

    Cuvintele rămân cuvinte... dar când trăieşti simţământul din ele, simţi şi adierea florilor de tei şi mângâierea iubirii intr-o fericire asemeni ingerilor. Cei DOI au rămas de-a pururi uniţi, ştiind să ierte şi să reinvie de fiecare data in inimi.


  • 106

    dordanaela 16 ianuarie 2010

    - bobocely:
    Cuvantul lor e floarea de cires
    si cum ai putea ,
    sa nu iubesti primavara
    si cum ai putea
    sa nu iubesti floarea de cires,
    cand chipul lor poarta lumina
    si toata iubirea din cer,
    cand poarta,
    chipul lui Eminescu
    si-a Veronicai Micle ,
    in toata inflorirea lor ?

    Cu drag bobocely

    .... chipul LOR :,,Icoană de iubire, la care mă inchin mereu".


  • 72

    Leonid_Iacob 16 ianuarie 2010

    - ANEMONA_0107:
    Ai postat un articol foarte interesant! Felicitari si totodata multumiri ! :) :) :)
    :) :) :) O saptamina minunata cu realizari din plin ! :)

    Doamna ( domnişoara) pe care o citez exprimă şi gândurile mele. :)O seară frumoasă să ai :)


  • 62

    dorelmancas 16 ianuarie 2010

    Cele două destine s-au împletit într-o dragoste dincolo de legile pământene, care a continuat în cer … :) :)
    Eminescu i se adresa Veronicăi:
    ,,Ce ai tu de impartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul
    frunzelor acestora….
    …Si daca se intampla pe tine sa te vaz,
    Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
    Si daca se intampla sa intalnesc un tei,
    Desigur toata noaptea visez la ochii tai. ”
    Veronica ii raspunde: ,,Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne inconjoara, acolo pe banca la Copou, ma credeam langa tine cea mai fericita femeie.”
    :) :)


  • 106

    dordanaela 16 ianuarie 2010

    - porojnicumariusadrian:
    "Totul este trist pe lume,
    Floare albastra, floare albastra....." :) :)

    .... In lume/lumea poate fi tristă, noi nu. Florile apar in fiecare primăvară, amintindu-ne mereu şi mereu că ,,nimicul" cuprinde tot, când il ştii privi./primi.


  • 106

    dordanaela 16 ianuarie 2010

    - aurora111:
    un poet de exceptie ce va dainui in veci!!!

    ...pentru că IUBIREA va dăinui vecinic


  • 106

    dordanaela 16 ianuarie 2010

    - florian_chirvasiu:
    O viata.. o poezie ,o poezie ..o viata ,doi poeti si poezia...un roman de dragoste coplesitor si tragic !
    Multumesc draga prietena ! :) :)

    Ştii, şi mormântul Veronicăi este ,,trist". AICI! pentru că stând acolo am inţeles că s-au regăsit şi in ceruri. Cine ştie ?! Poate EL nu a vrut să fie SINGUR... Este minunată povestea IUBIRII, intotdeauna, şi aici şi in cer...


 1 2 3 4 5 ...
Evaluarea ta: 0
evaluare: 10,0 (23 evaluari)