Blogul lui Constanta Oana

In Biserica lui Dumnezeu ,luminat , Fecioara se arata!

constantaoana — Fri, 20 Nov 2009 18:44:07 UT

In Biserica lui Dumnezeu ,luminat , Fecioara se arata!

constantaoana — Fri, 20 Nov 2009 18:27:40 UT

Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. “Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii”.

Deci, aducindu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cind Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarit sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gindind acestea, au adunat in Nazaret – orasul in care traiau – rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfintul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfinta Ana era din neamul lui Aaron.

Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o virsta cu dinsa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfinta pina la Ierusalim cu faclii aprinse in miini, cu cintari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergind trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cintau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfinta Sfintelor, zicind asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul – adica Dumnezeu – frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfinta Sfintelor.

Si mergind ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: “Unde merge aceasta adunare?” Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atit de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfinta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cintau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cintari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cintind si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.

Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamint, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamintului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cintau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfinta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se cinta in Biserica, la condacul praznicului: “Preacurata biserica a Mintuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului… Acesta este cortul cel ceresc”. Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rind, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dinsa calatorea harul Duhului Sfint, fiind umbrita si plina de puterea Lui.

Cind au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul robiei babiloniene, era o biserica foarte frumoasa, caci se minuna oarecind Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte, dupa numarul celor 15 psalmi, pe care preotii si levitii ii cintau cind intrau la slujba. La fiecare treapta ce urca in biserica se cinta cite un psalm din psalmii treptelor, dupa cum ii vedem pina astazi in Psaltire. Cind a ajuns Fecioara Maria la aceste 15 trepte, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana voiau sa o duca de mina, ca pe o copila ce nu poate pasi pe trepte. Dar, fiind intarita de harul Duhului Sfint, ea s-a desprins din miinile parintilor si de ceata fecioarelor care o conduceau cu faclii aprinse si cu cintari, si a inceput sa urce ca o porumbita nevinovata peste toate treptele, ca o pasare a raiului, si a ajuns la treapta de sus unde erau preotii imbracati in vesminte de aur impreuna cu proorocul Zaharia.

Urcindu-se Fecioara, s-au mirat preotii si tot poporul cum o copila de trei ani a putut sa urce treptele asa de usor ca si cum ar fi zburat. Apoi luind-o in brate marele prooroc Zaharia, care era si arhiereu si caruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este aceasta dumnezeiasca prunca, a dus-o in biserica si, dupa ce a inchinat-o, a facut un lucru cu totul neobisnuit si cu totul neingaduit de Legea Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu in sfinta unde intrau preotii, ci dupa a doua catapeteasma, in Sfinta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu aur si heruvimii care umbreau altarul si masa si toiagul lui Aaron care infrunzise si sarpele cel de arama si celelalte lucruri sfinte ale lor.

Si s-au adunat toti preotii si nu numai ei, ci si ingerii si cu totii s-au minunat, cum se poate sa intre o copila in Sfinta Sfintelor si cum a indraznit Zaharia sa aduca pe cineva in Sfinta Sfintelor unde preotii nu aveau voie sa intre si nici arhiereul nu putea sa intre decit o data pe an, dar si atunci nu fara jertfa de animale si stropind altarul si jertfelnicul cu singe pentru curatirea lui si a poporului.

Deci, acolo unde arhiereul nu indraznea sa intre decit o data pe an, acolo a dus-o pe Sfinta Fecioara, cum s-a cintat astazi la axionul praznicului, care zice ca “ingerii, vazind intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spaimintat, cum o fecioara, o copila, a intrat in Sfinta Sfintelor…!” Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, stia cine este aceasta copila. Preotii Legii Vechi insa nu stiau ca aceasta copila va fi maica Arhiereului Celui Mare, care “va strabate cerurile”, cum zice Sfintul Apostol Pavel, si va impaca lumea cu Dumnezeu Tatal, si se va jertfi pe Sine, aducindu-Se jertfa o data pentru totdeauna, pentru mintuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-14).

Zaharia stia, ca prooroc, ca aceasta copila este mai sfinta decit Sfinta Sfintelor, pentru ca ea va purta in sine, pe Acela Care sta in Sfinta Sfintelor, cea nefacuta de mina, in ceruri, pe Arhiereul bunatatilor celor viitoare, cum zice Sfintul Apostol Pavel. De aceea au adus-o in Sfinta Sfintelor. Iar dupa ce s-a inchinat jertfelnicului celui de aur si la sicriul legii Domnului, au luat-o si au dus-o in casa fecioarelor si a locuit acolo impreuna cu ele 12 ani. Numai rugaciunea o facea in Sfinta Sfintelor.

Dar cum a trait Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese refacut de Zorobabel, avea in jurul lui 90 de camere, cum arata vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, in partea de jos, erau destinate vaduvelor care isi duceau vaduvia in curatenie, in post si rugaciune si erau pururea in templu. Asa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aser si alte multe vaduve care petreceau si se hraneau din venitul templului si slujeau la curatenie si la toate trebuintele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere in care locuiau nazoreii, un fel de calugari ai Legii Vechi, care traiau necasatoriti, asemenea calugarilor de astazi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere unde petreceau fecioarele templului.

Toti credinciosii care voiau sa pastreze fetele lor curate pina la maritat, le aduceau la templul lui Solomon si le dadeau sub ingrijirea preotilor si arhiereilor, sa petreaca in rugaciuni si cintari, cosind vesminte si broderii si spalind si curatind templul. Intr-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioara Maria si a dat-o in mina fecioarelor celor mai in virsta. Fiind foarte luminata de Duhul Sfint aici a invatat Fecioara Maria toata Scriptura, precum si lucrul de mina, asa cum invata si Sfintul Ghermano. Si se mirau fecioarele celelalte de istetimea si de curatia mintii ei, caci a deprins indata toata dumnezeiasca Scriptura si tot lucrul miinilor, cel mai gingas si mai curat pentru folosul templului. Si era iubita de toti pentru intelepciunea ei.

Despre nevointa ei ingereasca in templu ne spun sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti parinti bisericesti, ca Fecioara Maria priveghea de seara pina dimineata in Sfinta Sfintelor, cugetind adinc si rugindu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii. Acolo se ruga pentru mintuirea intregului neam omenesc. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea pina la al noualea, cind se ducea la locasul fecioarelor si incepea lucrul miinilor. Insa, cum spun Sfintii Parinti, pururea era in rugaciune si cugetare la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea. Seara la ora sase venea Arhanghelul Gavriil si-i aducea Fecioarei Maria hrana ingereasca din cer in Sfinta Sfintelor. Asa s-a hranit ea timp de 12 ani, nu cu hrana paminteasca, ci numai cu hrana cereasca adusa de Arhanghelul Gavriil.

Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori il vedea si se minuna foarte, cum un inger din cer vine s-o hraneasca pe aceasta copila, sa-i aduca o data pe zi impartasire ingereasca si cugeta intru sine: “Oare ce are sa fie aceasta Fecioara aleasa de Dumnezeu?” Isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit un popor intreg in pustie cu mana; isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii sa-i aduca de doua ori pe zi hrana. Isi aducea aminte Zaharia ca Dumnezeu a hranit pe Daniil in groapa cu lei, dar n-a venit nici un inger, ci a rapit ingerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu piine si zeama, cum spune Scriptura, si l-au dus sa hraneasca pe Daniil in groapa leilor, cind acesta striga: “Adu-Ti aminte de mine, Dumnezeule, ca am flaminzit!” Dar de aceasta fecioara nu se dumirea, ca nu venea sa-i aduca piine paminteasca, nici carne ca lui Ilie, ci ii aducea hrana ingereasca.

Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfinta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de intelepciune. Era ca un serafim pentru ca ardea cu dragoste necontenita pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zamislit-o in pintecele sterp al mamei sale. Inima ei era in cer, iar trupul ei curat era in Sfinta Sfintelor, ca un inger cuvintator si dumnezeiesc careia ii slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neincetat in rugaciunea inimii si Il odihnea pe Dumnezeu in gindirea ei cu lacrimi si extaz. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mintuitorului lumii, pe Care nu-L incape cerul si pamintul.

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Evanghelia cu Marta si Maria

V-ati pus intrebarea pentru ce s-a citit astazi evanghelia cu Marta si Maria si pentru ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeste altceva? Iata de ce dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au rinduit toate evangheliile si apostolii de peste an si toate cintarile bisericesti dupa lucrarea si insemnatatea fiecarui praznic, in asa fel, ca sa se dezvaluie prin toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfint, viata acelui mucenic sau cuvios. Prin evanghelia de astazi se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfinta si Preacurata, si-a ales partea cea buna (Luca 10, 42).

Si care este partea cea buna in viata crestinului? Pe toata fapta buna trebuie s-o insotim cu rugaciunea, dupa cum ne invata si marele Apostol Pavel in epistola catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar si Mintuitorul zice in Sfinta Evanghelie: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si Sfintul Apostol Petru zice: Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautind pe cine sa inghita (I Petru 5, 8) Si Sfintul prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvinta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda lui in gura mea (Psalm 33, 1).

Iata pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca sa ne invete pe toti ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei, cum spune Mintuitorul catre Marta: Marto, Marto te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria (care statea la picioarele lui Hristos) partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea! (Luca 10, 41-42).

Fratilor, daca am alege partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Fecioara in Sfinta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gindire de Dumnezeu ca dinsa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii din cer; dar noi ne punem nadejdea mai mult in miinile si in priceperea noastra. Dar iata ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc (Ieremia 17, 5). In alt loc zice: Nebun este acela care saruta miinile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine. Te-au hranit miinile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea o boala, ai fi putut face ceva cu miinile si cu priceperea ta? La fel si psalmistul zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim mai intii in Dumnezeu si apoi sa lucram cu cinste, cu dragoste si cu dreptate, ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu vrea sa lucreze, acela sa nu manince (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie sa fie insotit de rugaciune, sa fie inceput si terminat cu rugaciune si cu gindul la Dumnezeu si atunci toate vor fi cu spor.

Iubiti credinciosi,
Astazi Fecioara Maria a fost adusa la Ierusalim, in Biserica Domnului sa se roage, sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ingerii, sa se indumnezeiasca, sa se faca biserica vie a Duhului Sfint, sa se pregateasca pentru a naste pe pamint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii.

Maica Domnului s-a nascut prin rugaciune, a petrecut 12 ani la templu numai in post, in rugaciune si in neintinata feciorie. Ea si acum se roaga neincetat in bisericile noastre, impreuna cu toti sfintii, pentru noi, pentru mamele si copiii nostri, pentru toti cei ce cred in Dumnezeu si iubesc poruncile Lui. Maica Domnului sta in genunchi inaintea Preasfintei Treimi si se roaga impreuna cu ingerii si cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea pacatelor si mintuirea tuturor oamenilor.

Sa ne rugam si noi, fratilor, lui Dumnezeu impreuna cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Sa venim cit mai regulat la Sfinta Biserica, mai ales in Duminici si sarbatori. Sa ascultam cu evlavie sfintele slujbe, sa ducem viata curata pe pamint, sa ne iubim unii pe altii si sa iertam, ca sa fim iertati.

Maica Domnului ne invata cum sa ne rugam, cu cita evlavie trebuie sa mergem la biserica si in ce chip sa traim pe pamint ca sa dobindim imparatia cerurilor. Sa laudam deci pe Nascatoarea de Dumnezeu si sa rostim cu credinta aceasta scurta rugaciune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, mintuieste-ne pe noi!” Amin.

de Arhimandrit Ilie Cleopa

SARBATOAREA LUMINII

constantaoana — Thu, 19 Nov 2009 20:15:39 UT

SARBATOAREA LUMINII

constantaoana — Thu, 19 Nov 2009 20:12:54 UT

Astazi, crestinii sarbatoresc Intrarea in Biserica a Maicii Domnului.
Sarbatoarea comemoreaza aducerea Fecioarei Maria la Templu de catre parintii ei, Sfintii Ioachim si Ana.
Intrand in cea mai sfanta camera a Templului, Fecioara Maria s-a dedicat unei vieti de rugaciune si slujire a lui Dumnezeu. Tot aici va primi vestea cea buna ca il va naste pe Hristos. Numeroase biserici si manastiri au adoptat acest hram.
In traditia populara, ziua este numita Sarbatoarea Luminii.

Aceasta sarbatoare ne aminteste ca alegerea Sfintei Fecioare Maria pentru a-L naste pe Hristos nu a fost arbitrara. Fecioara Maria a fost continuatoarea unui lung sir de slujitori devotati lui Dumnezeu. Parintii sai, Ioachim si Ana, erau considerati „drepti inaintea lui Dumnezeu“. Ei s-au rugat cu lacrimi pentru a dobandi un copil, iar Fecioara Maria a fost rodul rugaciunii lor. Ana a fagaduit, inca inainte de a o zamisli, ca, de va avea un copil, il va inchina lui Dumnezeu. Cand fetita a implinit trei ani, cei doi Sfinti Parinti si-au implinit promisiunea, aducand-o la Templul din Ierusalim.

O traditie apocrifa

Nasterea si copilaria Fecioarei Maria nu sunt prezentate in Evanghelii sau in alte carti ale Noului Testament. De altfel, ea constituie o prezenta foarte discreta in Sfanta Scriptura. Amanunte despre aceste etape ale vietii sale sunt consemnate intr-o apocrifa din sec. al II-lea, cunoscuta sub numele de „Evanghelia dupa Iacov“ sau „Protoevanghelia“.

Astfel, se relateaza cum, implinind Maria 3 ani, parintii au adus-o la Templul din Ierusalim, pentru a o inchina lui Dumnezeu, chiar daca era singurul lor copil. Imbracata in cele mai bune haine, ei au condus-o spre Templu impreuna cu rudele lor. Un grup de fecioare ii insoteau, cantand si avand lumanari aprinse in maini. Aici a fost intampinata de Marele Preot si alti slujitori. Traditia consemneaza si numele Marelui Preot: Zaharia, tatal Sf. Ioan Botezatorul. Pentru a intra in Templu trebuiau urcate 15 trepte. Ritualul iudaic cerea ca iudeii sa se opreasca pe fiecare treapta, pentru a rosti un psalm. Din acest motiv, cei cincisprezece psalmi ce se rosteau cu aceasta ocazie sunt cunoscuti sub numele de „Psalmii treptelor“ (Psalmii 119-133).

Fecioara Maria a ramas la Templu timp de 12 ani

Fiind inca mica, parintii au vrut sa o ajute pe fetita sa urce treptele, rostind psalmii in locul ei. Dar, spre surprinderea tuturor, Maria, prin harul divin, a urcat repede toate treptele, fara a se mai opri conform ritualului. Luminat de Dumnezeu, Zaharia a intampinat-o cu bucurie pe aceasta fecioara. Se spune ca el ar fi binecuvantat-o zicand: „Tu esti cea in care Dumnezeu si-a proslavit numele Sau intre iudei. Tu esti cea in care Dumnezeu va descoperi Mantuirea pe care a pregatit-o poporului sau.“ Luand-o de mana, Zaharia a dus-o pe Maria in cea mai sfanta incapere a Templului, in Sfanta Sfintelor. Lucrul acesta era cu atat mai neobisnuit cu cat doar Marele Preot avea voie sa intre aici si doar o singura data pe an, dupa ce aducea jertfe pentru sine si pentru popor. Traditia mai spune ca Fecioara Maria a ramas la Templu timp de 12 ani. Ea isi petrecea timpul ca si celelalte fecioare, citind Scripturile, lucrand, rugandu-se si sporind in dragostea fata de Dumnezeu. Ingerul Gavriil ii aducea hrana si ii talcuia locurile mai greu de inteles din Biblie, pegatind-o pentru Vestea cea buna.

Simbolistica intrarii Maicii Domnului in Biserica

Unii biblisti contesta faptul ca Sfanta Fecioara a intrat in Sfanta Sfintelor. Altii spun ca acest lucru s-a intamplat cu adevarat. Primul Templu din Ierusalim a fost construit de catre Solomon, dar a fost distrus in 586 i.d.Hr. El a fost reconstruit 70 de ani mai tarziu, de catre Zorobabel, existand pana in anul 70 d.Hr. Traditia rabinica spune: „Cinci lucruri care se aflau in primul templu nu se mai gaseau in al doilea. Acestea erau: Focul din inaltime, Untdelemnul ungerii, Chivotul Legii, Duhul Sfant si sortii Urim si Tumim“. Duhul Sfant a inceput sa graiasca prin profeti, lucrand pentru a o pregati pe cea care trebuia sa-L nasca pe Hristos. In timp ce Hristos a intrunit toate cele trei slujiri (invatatoreasca, arhiereasca si imparateasca), Zaharia avea doar doua: arhiereasca si invatatoreasca, profetica. Vazand in Fecioara Maria Chivotul Noului Legamant, Zaharia a dus-o in Sfanta Sfintelor. Aici ea s-a pregatit pentru a deveni Templul lui Dumnezeu. De altfel, ea a parcurs cele trei etape necesare: curatirea, iluminarea si unirea cu Dumnezeu, corespunzatoare celor trei incaperi ale templului. Intrarea in Templu inseamna pregatirea tainica a umanitatii lui Hristos. Din acest motiv, aceasta sarbatoare este o anticipare a Nasterii Mantuitorului, lucru evident si in randuiala slujbelor. Din aceasta zi incep sa se cante in cadrul Utreniei Catavasiile: „Hristos se naste, slaviti-L!...“

Sarbatoarea de astazi este mentionata din sec. al VI-lea

Sarbatoarea propriu-zisa dedicata intrarii Maicii Domnului in Templu este de data relativ recenta. Intrucat noul lacas de cult inchinat lui Dumnezeu a devenit biserica, sarbatoarea a fost numita Intrarea in Biserica a Maicii Domnului. Desi nu instituita oficial, sarbatoarea a existat inainte de sec. al VI-lea. Exista astfel o mentiune a ei din sec. al IV-lea, facuta de Sf. Grigorie de Nyssa. Mai exista si o marturie privind construirea unei biserici de catre imparateasa Elena in cinstea acestui eveniment. Sf. Andrei Criteanul (sec. al VII-lea) vorbeste si el despre aceasta sarbatoare ce se tinea la Ierusalim. In sec. al VIII-lea, patriarhii Gherman si Tarasie au rostit cate o predica in cinstea acestei sarbatori. Se pare ca data de 21 noiembrie reprezinta data sfintirii unei biserici cu acest hram in 543. Biserica a fost construita de Iustinian cel Mare langa zidul ruinat al Templului. In Apus, sarbatoarea a fost adoptata mult mai tarziu de papa Grigorie al XI-lea, care a celebrat-o petru prima data la Avignon, in 1374. Ea s-a raspandit in sec. XV-XVI, in timpul papilor Sixt al IV-lea si Sixt al V-lea.

Vovidenia, locul intalnirii cu Dumnezeu

Iesind din curtea Manastirii Neamt, la cateva zeci de metri, pe dreapta, un drum urca agale, printre doua randuri de brazi, spre schitul Vovidenia.
Istoria acestuia inainteaza pana in sec. al XVII-lea, cand aici exista schitul numit „Slatioru“, dupa numele paraului cu apa sarata din apropiere. Ocrotitorul acestui schit era Sf. Ierarh Spiridon (12 decembrie). Intre anii 1748-1749, episcopul Ioanichie a construit in schitul uceniciei sale o a doua biserica, din lemn, cu hramul „Intrarea in Biserica a Maicii Domnului“ (Vovidenia). El si-a inzestrat ctitoria cu numeroase danii. Biserica a fost reinnoita intre anii 1790-1799 prin contributia ieromonahului Isaia si a stolnicului Atanasie Gosan. In 1849, in vremea staretului Neonil, s-a inceput construirea bisericii din zid, care se poate vedea si astazi. Sfintirea a avut loc la 28 septembrie 1857. Noul lacas a pastrat cele doua hramuri, „Intrarea in Biserica a Maicii Domnului“ si „Sf. Ierarh Spiridon“.

Biserica schitului are o forma treflata si fatade in stil neoclasic. Turla principala este inconjurata de alte patru turle mai mici, ceea ce ii confera aspectul de chivot. Catapeteasma dateaza din vremea lui Ioanichie, fiind pictata de calugarii din Manastirea Neamt. Intre 1968-1969, interiorul bisericii a fost pictat in tempera de catre C. Calinescu, care a redat multe scene inspirate din viata monahala romaneasca. In apropierea bisericii se afla Casa Memoriala „Mihail Sadoveanu“, inaugurata la 26 iunie 1966 in casa oferita scriitorului de Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, in 1937. Intre cei care au trecut pe la Vovidenia se numara Sf. Paisie Velicicovschi, ierarhii Veniamin Costachi, Narcis Cretulescu, Nicodim Munteanu, Visarion Puiu, Partenie Ciopron si Prea Fericitul Teoctist, pentru a mentiona doar cativa. Toti cei ce viziteaza acest schit raman uimiti atat de frumusetea pitoreasca a locului, cat si de linistea inconjuratoare, desi drumul judetean, ce poposeste si la Manastirea Neamt, este aproape. Ferita de tumultul turistic, Vovidenia emana pace si indemn la rugaciune si te predispune spre meditatia contemplativa.

De Vovidenie este bine ca lumanarile sa arda toata noaptea

Numele de Vovidenie provine din slavona, insemnand „ceea ce se face vazuta“.
Traditia populara spune ca de Vovidenie se deschid cerurile, iar animalele incep sa vorbeasca. In aceasta zi se aprind lumanari, mai ales pentru cei adormiti, si se impart pomeni. Este bine ca lumanarile si focul sa arda toata noaptea. Seara e buna si pentru previziuni meteorologice. Daca in noaptea de Vovidenie este senin, anul viitor va fi secetos, iar daca ninge, va fi o iarna bogata in zapada. Tot in popor, aceasta sarbatoare este asociata metaforei luminii, prezenta in diferite legende si superstitii. Astfel, sarbatoarea este cinstita pentru a avea o vedere buna si a nu fi lipsit de lumina ochilor. Simbolurile luminii sunt candela, lumanarea, soarele, focul. Tot in ziua de Vovidenie, copiii pun in vase cu apa crengi de mar. Tinute la lumina si caldura, ele inmuguresc si infloresc, fiind folosite in noaptea de Anul Nou drept sorcove.

Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze !

constantaoana — Wed, 18 Nov 2009 18:51:21 UT

Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze !

constantaoana — Wed, 18 Nov 2009 17:53:18 UT

“- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?

- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul.

Diavolul? faci cruce – se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul – toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica. Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la Mantuitorul Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa aceea venea la staret, lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt locuri, cu bagaj in spate si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si tot se plimba si tot se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte parti, numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde sa se mai duca, toaca saracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec. Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt cate 3-4 mape de pomelnice numai intr-o zi.

De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca.

(…)

- Cum vedeti reinvirea duhovniceasca a monahismului?

- Cu telefon mobil si cu masini luxoase… Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului. Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu stiu daca se va mai indrepta.

- Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului?

- …daca mai are sens. Totusi, dupa mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie: sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa, mancare – de trei ori pe zi, ascultare – daca poti lasa-l pe fratele – si asa mai departe…

- Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca?

- Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva?

- Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi?

- Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti. Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita… Forta diavolului sta in patimile si relele noastre.

- Ce caracterizeaza mai mult monahismul actual?

- Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca … tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu ii inteleg; calugarii din Romania sunt asa dezordonati si neputinciosi in a se supune unei ordini si randuieli, pentru ca asa sunt romanii. Poporul roman este imprastiat din fire, iata nu mai avem nici dacul, nici crestinul de altadata; acum se casatoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, tiganul cu romanul, incat firea, la un moment dat, structura psihologica, se schimba. Tot acest amalgam de natiuni da nastere acestor rautati si acestor blestematii pe care le avem in familiile noastre. Insa nu cred ca sufletul trebuie fortat. Eu la mireni le mai spun cate un sfat, dar pe calugari ii las ca pe ei.

- Ce trebuie sa facem sa ne intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra noastra? Si cunoastem din proorociile sfintilor ca, de vor rabda crestinii necazurile de pe urma, vor fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca ‘multi sfinti si-ar fi dorit sa traiasca in vremurile noastre‘.

- Cugetand la moarte. Monahul si crestinul nu are aceasta insutita datorie sa fie gata de plecare? O are! Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti. Din ce in ce oamenii sunt mai dificili si mai cu scadente intelectuale si putere de judecata. (…)

- Parinte, stim ca de la Sfantul Simeon Noul Teolog incoace povatuitorii duhovnicesti se tot imputineaza; astazi,cand suntem martorii unei mari secatuiri duhovnicesti, cum mai recunoastem un povatuitor duhovnicesc? Sfintii Calist si Ignatie Xantopoulos indicau trei criterii: sa fie inalt la intelegere, smerit la cuget si bland in toata purtarea…

- Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea multa bataie de cap ca sa recunosti un povatuitor duhovnicesc. Cel care cauta cu adevarat un povatuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, il va simti. Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze, caci Dumnezeu este Cel Care pune in inima dragostea fata de cel caruia ti-a randuit sa ii urmezi. Eu abia asteptam sa ies din temnita numai ca sa-l vad pe Parintele Paisie Olaru. Ardea inima in mine sa-l vad, astfel incat, dupa eliberare, am mers direct la chilia Parintelui Paisie, asteptand doua zile la usa ca sa ma primeasca la spovedit. De aici inainte, timp de opt ani nu m-am mai despartit de povatuirea calda a Parintelui Paisie. Ma trimisese mai intai la Parintele Cleopa, insa la el nu am simtit atata odihna sufleteasca, desi, dupa 16 ani de inchisoare, incepuse sa rasfoiasca carti groase de canoane. Relatia dintre ucenic si duhovnic este foarte puternica si in numele ei se pot face multe minuni. Insa nu este suficient ca povatuitorul sa fie cercat, ci sa fie si in acelasi duh cu ucenicul.

- Parinte, dar ce ati invatat cel mai mult de la Parintele Paisie [Olaru]?

- Smerenia si dragostea lui fata de aproapele. Era de o caldura si tandrete sufleteasca rar intalnite. Parintele Paisie era neincetat neobosit cu oamenii, incat uita de sinesi.

-Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti?

- Este mai bine sa dobandesti tu putina pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu numai ca nu veti mai gasi indrumator, dar nici macar un cuvant din Scriptura sau din Sfintii Parinti. Sfintii Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, insa vin vremuri cand vor lipsi si acestea.

- Dar pana la vremurile acelea?

- Pana atunci sa le invatati pe de rost. In inchisori aveam pururea in minte Paraclisul Maicii Domnului si alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevarata rugaciune nu se face la manastire, chiar daca dispune de toate conditiile exterioare prielnice contemplatiei si rugaciunii. Noi, in inchisoare, eram lipsiti de frumusetile acestui relief al muntilor Carpati, numai intre patru pereti, unde zeci de ani stateai intre ei si nu vedeai raza soarelui prin crapaturile zabrelelor de la geam; iar daca te urcai cumva sa vezi o raza de soare, gardianul era la spatele tau si-ti dadea cate-o pedeapsa de cinci zile la arest sever, incat nu scapai sanatos de acolo. Ei bine, suferinta aceea era adevarata stare calugareasca. La baza manastirii este suferinta; vrei sa traiesti crestineste, vrei sa te apropii de Dumnezeu? Trebuie sa te zbati sa ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, sa nu le mai spui prin simplu cuvant, ci sa le traiesti prin caldura aceasta a harului si sa le transformi in duh, sa dematerializezi acest cuvant, pe care acum il mai si schimonosim silindu-ne sa terminam cat mai repede slujbele, sa cantam cat mai sacadat Sfanta Liturghie, unde ar trebui sa uitam de orice grija lumeasca. Trairea si suferinta trezeste in monah rugaciunea. Respectarea regulilor si randuielilor, fara aceasta traire, naste imprastierea si stinge duhul rugaciunii. Dumnezeu nu are nevoie sa-i reciti rugaciuni, ci vrea ca acest cuvant sa devina transparent (…)”.
(din “Glasul monahilor”)

“- Frate draga, este o vreme de pustiire a neamului, cand familia este risipita, scoala dispretuita si Biserica atacata. Se poarta avortul si divortul. Cele mai ascutite minti si cele mai pricepute brate merg dupa slujbe mai bine platite in strainatate. Copiii isi afla modele, nu in sfinti si eroi, ci in vedete de televiziune si in afaceristi ticalosi. Toate acestea nasc drame. Duhovnicul trebuie sa le stie tamaduirea, dar nu poate face nimic, daca in crestin nu exista convingerea ca avem o viata pentru Hristos, nu pentru a ne face de cap. Speram ca Dumnezeu nu ne va lasa, asa cum nu ne-a lasat in toate vremurile grele, cand Biserica noastra a fost prezenta in mijlocul poporului.

- Sunteti asediat de credinciosi. Spovediti si cate 12 ore pe zi. Cum rezistati sub avalansa de pacate care vi se aduc in chilie?

- Ei, parca eu le primesc pacatele (rade). Nu le iau deloc, le lasa ei aici… Trebuie sa ai constiinta misiunii, daca stai in scaunul de spovedanie, si incredintarea ca Dumnezeu e langa tine si nu te lasa sa cazi sub povara rautatilor acestei lumi.

(…)

Vor veni vremuri si mai grele. Prigoanele, puscariile, schingiuirile si tot calvarul indurat de noi in timpul comunismului au fost usoare pe langa ce va urma. Si va fi foarte greu sa-ti mentii credinta si s-o treci generatiilor urmatoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.

- Ce ne ameninta atat de rau?

- Pai, iacata, globalizarea vine ca un buldozer care striveste totul inaintea lui. Si odata cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeana… Am zis candva: intrarea in UE este iesirea din Ortodoxie. Dar revin si zic: depinde de noi sa nu lepadam deodata credinta. Ca si o haina nu o dezbraci dintr-o miscare, mai intai scoti o maneca, apoi cealalta. Pana atunci, s-ar putea ca poporul sa se destepte. Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic. Daca ne vom ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil. Si toate aceste incercari, globalizare, ecumenism si cine stie care altele, toate vor fi spulberate de forta rugaciunii.

- Nadejdea mirenilor este ca marii duhovnici ne vor indruma…

- Ei, marii duhovnici… Daca am sti ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (rade) Noi n-am avut duhovnici asa cum vremea a cerut-o. Si de-aia poporul a cazut.

- Aveti o viziune destul de pesimista despre societatea romaneasca…

- Nu e pesimista, e realista. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa nastem eroi; cum erau inainte mamele, nasteau copii pentru martiraj, parca ar fi crescut lanuri de grau pentru a face anafura. Nu mai putem sa ne ridicam fara jertfa; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fara oameni de jertfa. Tot crestinismul e o jertfa; post si rugaciune – care sunt oarecum indrazneala noastra catre Dumnezeu. Cu acestea poti cuceri cerurile. Nadejdea, alaturi de credinta si de iubire, sunt, nu-i asa?, cele trei fire nevazute care ne leaga de Dumnezeu. Asa incat speranta nu trebuie sa moara. Dar eu cred ca daca nu traiesti credinta asa cum trebuie, ai slabe sanse de mantuire. Pai cum sa mergi, si cu Dumnezeu, si cu Mamona? (…)

- In inchisorile comuniste au fost martirizati multi crestini. Ma gandesc la Parintele Daniil-Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu sau Valeriu Gafencu – cel supranumit Sfantul Inchisorilor. In biserica acestei manastiri sunt cinstite, ca moaste, oseminte din groapa comuna de la Aiud. De ce nu sunt canonizati cei ucisi pentru credinta lor?

- Cine sa-i canonizeze? Cei mai multi dintre sinodalii nostri n-au nici un fior cand aud de astfel de jertfe. Nu-i preocupa, nu-si bat capul sa le inteleaga si nu cred in sfintenia acelor oameni, care au murit pentru Hristos.

- Parinte, am vrea sa incheiem interviul in mod optimist, asa cum se cade in asteptarea Pastelui. Avem vreun motiv de optimism?

- Da, fara indoiala: Maica Domnului. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara primesc intotdeauna raspuns“

( Interviu cu Parintele Iustin Parvu )

“In timpul ocupaţiei germane, rezerva de grâu a Sfintei Mănăstiri Filoteu era pe sfârşite şi părinţii au hotărât să taie milostenia! Un bătrân cuvios, Părintele Sava, s-a mâhnit mult când a aflat aceasta şi ruga conducerea mănăstirii să nu procedeze astfel pentru că vor mâhni pe Hristos şi va pleca binecuvântarea din mănăstire. Le-a pus şi multe pilde din Sfânta Scriptură, precum pilda Samarinencei cu proorocul Ilie, etc, şi, în cele din urmă, Părinţii l-au ascultat. Dar mereu îl supărau pe Părintele Sava spunându-i:

- Făina s-a terminat. Ce vom face? Dar bătrânul le spunea:

- Părinţilor, puţinul acela ce mai este încă să-l mâncăm împreună cu lumea, şi Maica Domnului nu ne va lăsa.

Au rămas numai 25 de ocale de grâu în magazia mănăstirii şi nimic altceva şi Părinţii au început să cârtească împotriva Bătrânului Sava supăraţi:

- Ei, Părinte Sava, s-a terminat grâul. Ce facem acum? Cuviosul şi credinciosul bătrânel le-a răspuns:

- Binecuvântaţilor, nu vă pierdeţi nădejdea în “Dulcea Sărutare” a noastră. Măcinaţi şi împărţiţi-o părinţilor şi mirenilor şi Dumnezeu se va îngriji de noi toţi ca un Părinte bun.

Îndată ce au terminat pâinea, înainte chiar de a flămânzi a venit un căpitan de vas de la Kavala în Mănăstire şi a cerut lemn în schimbul grâului. Văzând purtarea de grijă atât de vie a Maicii Domnului, care ca o Mamă bună s-a îngrijit de copiii ei, Părinţii au slăvit cu toţii pe Dumnezeu. Mai mult decât toţi, fireşte, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului bătrânul Sava, care o mulţumise mereu cu viaţa lui cea sfântă.

După aceasta Bătrânul le spunea Părinţilor: – Nu vă spuneam, binecuvântaţilor, că Maica Domnului nu ne va lăsa?”.
Doamne ajuta!

Parintele Cleopa ,despre" Oastea Domnului"

constantaoana — Tue, 17 Nov 2009 20:45:57 UT

Parintele Cleopa ,despre" Oastea Domnului"

constantaoana — Tue, 17 Nov 2009 20:25:44 UT

Credinciosul: Dar despre „Oastea Domnului” ce-mi puteţi spune?
Preotul: Grăitorul de Dumnezeu, gura lui Hristos şi marele vas al alegerii, dumnezeiescul Apostol Pavel, în multe locuri din epistolele sale ne arată că toţi creştinii care s-au botezat în numele Sfintei Treimi sunt ostaşi ai lui Hristos. Având în vedere acest lucru, el sfătuieşte pe ucenicul său, Timotei, să se lupte ca un adevărat ostaş al lui Iisus Hristos şi îi zice:" Ia-ţi partea ta de suferinţă, ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos "(II Tim. 2, 3). Apoi, arătându-i că adevăratului ostaş al lui Iisus Hristos nu i se cade a se amesteca cu lucrurile şi deşertăciunile lumii, îi zice:" Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste" (II Tim. 2, 4).

Ba şi mai mult, marele Apostol Pavel arată şi care sunt armele cele duhovniceşti ale ostaşilor lui Iisus Hristos şi-i îndeamnă pe efeseni să le ia asupra lor:" Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare… Îmbrăcaţi-vă cu platoşa dreptăţii şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu "(Ef. 6, 13–17).

Şi iar îi spune lui Timotei:'' Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…" (I Tim. 6, 12). Apoi arătându-i că şi el singur, ca un bun ostaş a lui Iisus Hristos, s-a luptat în viaţă, îi zice:" Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (a judecăţii de apoi), El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (II Tim. 4, 7-8). Deci înţelege, frate, din mărturiile acestea ale Sfintei Scripturi că toţi creştinii sunt ostaşi ai lui Iisus Hristos şi dacă vor duce lupta cea bună şi după lege, vor lua cununa vieţii veşnice.

Credinciosul: Aţi arătat din Sfânta Scriptură că toţi creştinii sunt ostaşi ai lui Iisus Hristos. Dar eu vă întreb: Când au devenit ei ostaşi ai lui Iisus Hristos?
Preotul: De la Sfântul şi Dumnezeiescul Botez, căci atunci fiecare creştin botezat s-a îmbrăcat cu Hristos şi a devenit ostaş şi fiu al lui Dumnezeu după har (I Cor. 6, 11; Tit 3, 5; Gal. 3, 27).

Aşadar înţelege, frate, că Biserica este mama noastră duhovnicească, ea ne-a născut pe noi la dumnezeiescul botez din apă şi din duh (Ioan 3, 5) şi de atunci suntem fii după har ai lui Iisus Hristos şi ostaşi ai Lui. Iar cum că de la Sfântul Botez am devenit ostaşi ai lui Iisus Hristos, arată şi rugăciunea cea de la Sfântul Botez, care, printre altele, zice: „Şi-l fă pe acesta (copilul care se botează) ostaş ales al lui Iisus”.
Iar pentru a te încredinţa şi mai puternic în această privinţă, ascultă pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care vorbind către creştinii care se botezaseră la Sfintele Paşti, zice: „Te-ai făcut ostaş al lui Iisus Hristos, ai luat mare putere, sabie ascuţită; cu ea împunge şarpele”. Apoi, arătând că Dumnezeu îngăduie ca şi după Sfântul Botez să se înfrunte creştinul cu ispita, spre a se încununa din luptă, zice: „Într-adevăr, Domnul putea să îndepărteze pe duşman (care ne luptă după botez), dar ca să cunoşti tu bogăţia darului şi măreţia puterii ce ai primit la botez, îl lasă pe el să se lupte cu tine, oferindu-ţi ţie multe prilejuri de a te încununa din lupte” .

Credinciosul: Dar Oastea Domnului de azi, cum a apărut?
Preotul: „Oastea Domnului” a fost o asociaţie creştină ortodoxă, la început aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cât timp această asociaţie a avut conducători buni, ea a adus folos Bisericii, căci foarte mulţi creştini părăseau imoralităţile, beţiile, fumatul, înjurăturile, desfrânările, hoţiile şi alte feluri de răutăţi care periclitau moralitatea publică.
După ce însă a rămas fără povăţuitori buni şi învăţaţi, cei ce au rămas adevăraţi ostaşi ai lui Iisus Hristos şi bunii creştini s-au împuţinat. Mulţi din ei, din cauza lipsei de povăţuitori luminaţi şi necunoscând Sfintele Scripturi, dogmele, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, nici învăţăturile Sfinţilor Părinţi, s-au rătăcit de la adevăr.
Marele Apostol Pavel arată că ostaşii lui Iisus Hristos, dacă vor să se încununeze, trebuie sa se lupte după lege (II Tim. 2, 5). Iar dacă sunt ostaşi numai cu numele şi au părăsit practica tradiţională a Bisericii lui Hristos, apoi aceştia nu mai sunt «ostaşi» ai lui Iisus Hristos, ci dezertori şi oameni nelămuriţi în credinţă, care, în loc de folos, aduc pagubă Bisericii.
Aici la noi vin preoţi de pe la multe parohii din diferite părţi ale ţării noastre şi se plâng de greutăţile pe care le fac unii din cei ce-şi zic „ostaşi ai Domnului”, deoarece – spun preoţii –, unii din „ostaşii Domnului” au trecut la sectari; alţii se adună singuri fără voia şi ştirea preoţilor din parohia respectivă; alţii defaimă cântările Bisericii şi zic că sunt greceşti şi vechi şi de aceea nu mai sunt bune azi, şi că numai cântările de la „Oastea Domnului” sunt bune. Alţii, din aşa-zişii „ostaşi ai Domnului”, vin în biserică dar nu fac semnul Sfintei Cruci, nu vor să ia sfânta anaforă, nu vor să se închine şi să sărute sfintele icoane şi alte multe abateri pe care nu le mai spun aici.
Din aceste plângeri ale multor preoţi, vedem că mulţi din cei ce se socotesc că fac parte din „Oastea Domnului” se opun Bisericii Ortodoxe şi credinţei strămoşeşti a poporului nostru românesc, pe care noi am păstrat-o de la întemeierea Bisericii şi a neamului nostru. Noi nu trebuie să închidem ochii faţă de aceste abateri ale acelora care le place să se cheme „ostaşi ai Domnului”. Noi, cu credinţa noastră ortodoxă, pe care au păstrat-o din veac strămoşii noştri în frunte cu voievozii lor, am biruit toate necazurile şi furtunile vremurilor grele prin care a trecut neamul nostru şi de aceea trebuie să ţinem cu sfinţenie la dreapta noastră credinţă cea de totdeauna.
De aceea rugăm stăruitor pe fraţii noştri preoţi, care au în parohiile lor „ostaşi ai Domnului” să se ocupe cât mai de aproape de ei şi să-i înveţe, când vin la biserică, rânduiala, dogmele, Liturghia şi toată Sfânta Tradiţie apostolică şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Numai aşa vor putea să-i facă pe ei adevăraţi ostaşi ai Domnului şi să-i aibă ca pe nişte adevăraţi creştini şi ajutători în misiunea lor preoţească.

Mare plată vor avea acei preoţi care se vor osteni să ducă pe drumul cel bun al Ortodoxiei noastre pe aceia dintre „ostaşii Domnului” care se abat de la rânduiala unor buni fii ai Bisericii.

Credinciosul: Am auzit că unii din cei ce-şi zic „ostaşi ai Domnului” fac adunări şi predică prin casele oamenilor, fără să ştie preoţii şi fără să rămână în legătură cu ei. Este un lucru bun acesta?
Preotul: Nu este bun, fratele meu. Căci sfintele şi dumnezeieştile canoane nu dau voie mireanului şi nici chiar preotului să predice în public, fără de porunca episcopului locului. În dreptul canonic al Bisericii de Răsărit se scrie aşa: „Cu împuternicirea episcopului, şi preoţii pot să predice în biserică, dar episcopul le poate lua acest drept, când nu va fi convins sau va avea o îndoială asupra curăţiei credinţei lor”. Şi iarăşi zice: „Fără de împuternicirea episcopului, nimeni nu poate predica în biserică”.
Credinciosul: Au fost cazuri în istoria Bisericii când episcopii au oprit pe preoţi să predice în biserică?
Preotul: Au fost. În acelaşi Drept Canonic arătat mai sus, citim: „În urma ereziei lui Arie, în Biserica Alexandriei li s-a interzis preoţilor de a mai predica” .

Credinciosul: Dar de ce episcopii îi opreau uneori chiar pe preoţi să predice în biserică?
Preotul: Din cauză că mulţi dintre preoţi erau îmbolnăviţi de blestematele învăţături ale lui Arie. De aceea i-au oprit episcopii ca să nu strecoare în popor erezia care a tulburat Biserica dreptmăritoare a lui Hristos.
Credinciosul: Dar creştinii mireni au voie să predice în public?
Preotul: N-au voie nicidecum, fără de aprobarea episcopului locului şi a preotului.
Credinciosul: Nici misionarii mireni nu pot predica în public şi prin biserici fără voia episcopului?

Preotul: Nu au voie, deoarece, după cum ai auzit mai sus, atât preoţii cât şi misionarii laici nu au voie să predice, să înveţe în adunări pe creştini, fără aprobarea verbală sau scrisă a episcopului locului. Iată ce spune Dreptul Bisericesc în această privinţă: „Misionarii sunt totdeauna dependenţi de episcopul locului şi sunt obligaţi ca, la anumite intervale, să prezinte anumite rapoarte asupra activităţii lor”. Numai aşa se menţine unitatea credinţei şi a Bisericii.
Credinciosul: Dar sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe ce zic în această privinţă?
Preotul: Iată ce zic: „Nu se cuvine creştinului mirean să ţină cuvântare sau să înveţe în public, însuşindu-şi prin aceasta dregătorie de învăţător, ci a urma rânduielii celei predate de Domnul şi a deschide urechea la cei ce au luat darul învăţătorescului cuvânt şi să înveţe de la dânşii cele dumnezeieşti. Căci în Biserica cea Una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după glasul Apostolului (I Cor. 12, 27) pe care Grigorie Teologul, tâlcuindu-l, zice aşa: «Pe această rânduială să o cinstim, fraţilor, şi pe aceasta să o păzim. Un oarecare să fie ureche, altul, limbă, altul, mână, iar altul altceva. Acela să înveţe, iar acesta să se înveţe». Şi iarăşi zice: «Şi cel ce se învaţă să fie întru supunere, iar cel ce învaţă, întru blândeţe, şi cel ce slujeşte, întru osârdie. Să nu fim toţi limbă, lucrul cel mai cu înclinare; căci au doară toţi sunt Apostoli? Au doară toţi Prooroci? Au doară toţi sunt învăţători? (I Cor. 12, 29–30)». Iar apoi adaugă: «Ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? Ce te apuci a comanda oşti, fiind rânduit între soldaţi?» şi în alt loc: «Înţelepciunea porunceşte: nu fi grabnic în cuvinte, nu te întinde împreună cu bogatul, sărac fiind; nici nu căuta să fii mai înţelept decât cei înţelepţi».Apoi, spre încheierea acestui canon spune: „Iar de se va prinde cineva strămutând acest canon, acesta patruzeci de zile să se afurisească”.
Credinciosul: Deci nicidecum nu poate predica mireanul în biserică şi în adunări?
Preotul: Numai dacă va avea autorizaţie scrisă sau învoire verbală (blagoslovenie) de la episcopul locului sau de la preotul parohiei unde vrea să predice. Atunci, atât clericul, cât şi mireanul, poate să predice în biserică şi la adunări publice; dar şi atunci va fi sub directa supraveghere a episcopului şi a preotului din acea parohie şi eparhie.

Credinciosul: După câte am înţeles, totuşi, cineva din rândul creştinilor mireni, dacă are darul cuvântului, poate să predice cu aprobarea episcopului şi a preotului în biserici şi în adunările creştinilor. Dar vă rog să-mi spuneţi unde se scrie că mireanul are voie să predice în biserică sau în unele adunări creştineşti, cu voia episcopului locului sau a preotului din acea parohie?
Preotul: Iată unde: În Pidalionul de la Neamţ, citat mai sus, la fila 183, pe verso, scrie aşa: «De va fi vreun mirean iscusit în cuvânt şi cu chip cucernic, nu se opreşte de a răspunde şi de a învăţa îndeosebi pe cel ce îl întreabă, precum zice Zonara în cap. 32 al cărţii a opta, din Apostoleştile Aşezăminte. Că vor fi, zice, toţi învăţaţi de Dumnezeu. În acest chip a vorbit Apollo şi învăţa cele pentru Domnul, cu toate că numai botezul lui Ioan ştia (Fapte 18, 25); la fel Acvila şi Priscila, care l-au învăţat pe Apollo, mai cu scumpătate, calea lui Dumnezeu».

Credinciosul: Din cele de până aici am înţeles că fiecare creştin este ostaş ales a lui Iisus Hristos, de la Sfântul Botez şi că oricând poate să se mântuiască, chiar de nu s-ar înscrie în „Oastea Domnului”, numai să facă cele făgăduite la Sfântul Botez prin martorul său (naşul de botez). Am mai înţeles că nici un creştin mirean şi chiar nici un preot nu poate să predice în biserică sau în vreo adunare fără voia scrisă sau verbală a episcopului locului sau a preotului respectiv.
Dar care ar fi după Sfânta Scriptură motivul de a nu predica cineva din creştini sau chiar din preoţi fără voia episcopului locului?
Preotul: Ţi-am arătat mai sus destul de clar, că în Biserica lui Hristos nu toţi sunt apostoli; nu toţi, dascăli; nu toţi, tâlcuitori (I Cor. 12, 29–30); şi de aceea nu toţi pot să fie predicatori. Iar pricina pentru care cineva are voie să predice numai cu voia episcopului locului, este, după Sfânta Scriptură, că el trebuie să meargă pe calea ascultării de cei ce sunt puşi de Dumnezeu în Biserică episcopi (Fapte 20, 28) şi numai de aceştia să fie trimişi la predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Auzi ce zice Sfânta Scriptură: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Deci cel ce predică fără să fi fost trimis de episcopul sau preotul său, acela este pe calea neascultării şi ştim cu toţii că neascultarea lucrează moarte (Fac. 3, 6–16; Rom. 5, 12).
Credinciosul: Dar care a fost intenţia celor ce au înfiinţat la început asociaţia „Oastea Domnului” şi ce au urmărit prin organizarea ei?

Preotul: Intenţia celor ce au înfiinţat la început asociaţia „Oastea Domnului” a fost bună şi cu scopul bun de a aduce pe creştini la cele ce au făgăduit la Sfântul Botez, când au zis: „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui!” Şi cum am spus mai sus, această asociaţie creştină, cât a avut la cârmă conducători buni, duhovniceşti şi bine orientaţi în Ortodoxie, a fost de mare folos Bisericii noastre şi moralei publice a poporului român. Dar acum destul de mulţi din ei au deviat de la adevărul dreptei credinţei şi s-au rătăcit, ducându-se la secte.
Credinciosul: În acest caz ce este de făcut?
Preotul: Cred că toată sarcina de îndreptare a celor ce au luat calea greşită şi s-au depărtat de adevărata şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe stă numai şi numai pe seama fraţilor noştri preoţi de la oraşe şi sate, unde sunt creştini „ostaşi”. Ei trebuie să-i adune prin biserici, să-i lămurească, să le citească din învăţăturile de credinţă ortodoxă, din catehisme, din colecţiile de canoane şi din învăţăturile sfinţilor şi dumnezeieştilor părinţi, spre a-i lămuri în credinţa ortodoxă, ca să devină cu adevărat ostaşi ai Domnului, aşa cum au făgăduit la Sfântul şi dumnezeiescul Botez.

Preoţii care se vor osteni cu lămurirea şi îndreptarea celor ce au luat calea greşită, aducându-i pe ei la făgaşul dogmelor şi al rânduielilor canonice ale Bisericii noastre Ortodoxe, vor avea mare plată de la bunul Dumnezeu, ca adevăraţi păstori de suflete şi adevăraţi povăţuitori sufleteşti ai poporului nostru românesc. Iar cei ce nu se vor îngriji de îndreptarea lor şi a altor fii sufleteşti, vor da seama în ziua Judecăţii de Apoi.

Manastirea SINAIA

constantaoana — Sun, 15 Nov 2009 14:42:04 UT

Biserica Adormirea Maicii Domnului

Manastirea Sinaia, asezata la poalele masivului Bucegi, catre capatul de apus al tapsanului neted dintre Valea Pelesului si Valea Rea, a fost construita intre anii 1690-1695, de catre spatarul Mihail Cantacuzino. Inainte ca la poalele Muntelui Furnica, din lantul Bucegilor, sa se ridice acest edificiu, de peste 300 de ani, pe aceste locuri se intindeau paduri de brazi seculari care strajuiau locul. Putini calatori se incumetau sa treaca pe aici, dar cu toata pustietatea locului si greutatea drumului, aici traiau in liniste calugari solitari, care inaltau rugi pe acest varf de munte.

Inca din secolul al XV-lea acesti calugari s-au adapostit in crapaturile stancilor si in pesterile acestor munti, iar mai tarziu in bordeie de piatra si schituri de lemn. Calugarii pustnici de aici au aparut in aceste paduri de la poalele muntilor, dupa caderea Constantinopolului (1453), atunci cand trebuiau sa aleaga intre lepadarea de credinta sau taierea capului, ei ramanand insa pastratori evlaviosi ai credintei strabune.

Manastirea Sinaia - Biserica Adormirea Maicii Domnului

Asa au fost construite si cele doua schituri: Schitul Sfanta Ana, la cinci kilometri de manastire si Schitul Sfantul Nicolae, la o distanta de un kilometru de manastire. Schitul Sfanta Ana, ridicat in 1453, a fost mai degraba o mica capela pentru pustnicii de prin imprejurimi, care se adunau o data pe saptamana la rugaciunea comuna si impartasirea cu Sfintele Taine. Cel de-al doilea schit, Schitul Sfantul Nicolae, a fost construit in anul 1580. Desi numarul acestor pustnici a fost mare, alte salase in afara celor doua schituri mentionate nu se cunosc.

In acest loc, intr-o poiana de odinioara, langa un izvor de apa, care a ramas pana azi sa confirme cu prezenta sa o traditie venerabila, un calugar s-a invrednicit sa auda intr-o noapte de august a anului 1683, glasuri ingeresti care premareau pe Maica Domnului. Calugarul pazitor al Schitului Sfantul Nicolae de pe muntele Molomat, la 15 august, dupa rugaciune, va avea vedenia care va determina ca frumusetea locurilor si maretia muntilor sa fie intregita prin construirea unei manastiri "din dumnezeiasca ravna" a spatarului Mihail Cantacuzino.

Legenda zidirii Manastirii Sinaia

Legenda construirii manastirii Sinaia, dupa "Traditia de stiinta" a protosinghelului Doroftei Bertescu (1891), este povestea pazitorului Schitului Sfantul Nicolae, care obisnuia sa-si faca rugaciunea de noapte intr-o poienita din fata bisericutei. Asadar, la sfarsitul cantarilor minunea a pierit. A doua zi, dupa ce savarseste Sfanta Liturghie, plin de uimire si de incantare, povesteste si celorlalti pustnici adunati la sfanta slujba, iar acestia l-au indemnat sa meraga la Schitul Lespezi, sa marturiseasca staretului vedenia avuta.

Manastirea Sinaia - Biserica Adormirea Maicii Domnului

Staretul, socotind vedenia ca dar de la Dumnezeu, l-a pregatit pe batranul preot de drum si l-a trimis la Bucuresti, sa povesteasca si mitropolitului cele intamplate. La randul sau, mitropolitul l-a chemat la el, sa afle din gura batranului, pe spatarul Mihail Cantacuzino, caruia ii cunostea dorinta de a zidi o manastire undeva in muntii Tarii Romanesti. Marele spatar Mihail Cantacuzino, frate al domnitorului de atunci, tocmai venise dintr-o calatorie de la Locurile Sfinte. In aceasta calatorie, boierul valah s-a oprit cu evlavie in locurile memorabile pe unde trecuse Mantuitorul, ajungand pana la Muntele Sinai, munte pe care Moise primise Tablele Legii. Asezarea si infatisarea Manastirii Sfanta Ecaterina din Sinai l-au impresionat indeosebi si gandul unui echivalent in tara sa, probabil ca se infiripase.

Luand astfel, cunostinta de vedenia calugarului, marele spatar, insotit de vataful plaiului si de calugar, urca in sus pe apa Prahovei, strabatand stramtorile, pana sus in plai, in locul unde calugarul primise minunatul semn divin. Aici, tare s-a bucurat spatarul de frumusetea locului, de maretia muntilor, de susurul apelor limpezi. Gandindu-se insa la pustietatea locului, unde se aflau si la greutatea drumului pe care l-au strabatut, spatarul Mihail Cantacuzino crede ca nu-si va putea materializa gandul de demult si ca nu-si va putea indeplini fagaduinta tainica catre Dumnezeu. Vataful plaiului, care il insotise (de la Campina), il incurajeaza insa, angajandu-se sa aduca muncitori cu bratele si carutele din munti, iar lemn si piatra se gaseau la fata locului.

Manastirea Sinaia - Biserica Adormirea Maicii Domnului

Spatarul incurajat, incepe astfel in anul 1690 constructia manastirii, pe care o dorea o ctitorie "in amintirea Sinaei celei mari", concretizand gandul sau de multumire si recunostinta adresat lui Dumnezeu. El va termina de zidit manastirea abia in anul 1695, din cauza greutatilor drumului pentru transportul materialelor si al oamenilor, care "numai vara puteau lucra in acea pustietate".

Manastirea Sinaia - Biserica Adormirea Maicii Domnului - scurt istoric

Ctitoria cantacuzina, biserica mica cu zidurile ce o inconjoara, care pastreaza si acum aspectul unei cetati destinata a fi "de paza", cum spunea o insemnare din secolul trecut, a inceput a fi construita in anul 1690 si a fost terminata in anul 1695. Dupa cum se poate constata, lucrarile au durat mult din cauza dificultatilor impuse de acest loc greu accesibil. Transportul materialelor de constructie, al alimentelor si al apei, in locuri atat de salbatice si de izolate, trebuie sa fi fost, desigur, foarte anevoios.

Manastirea Sinaia - Biserica Adormirea Maicii Domnului

La data de 15 august 1695 avea loc tarnosirea ctitoriei cantacuzine, la sfintire luand parte insusi voievodul Constantin Brancoveanu si mitropolitul Tarii Romanesti, Teodosie. Noua ctitorie din muntii Bucegi avea, potrivit dorintei ctitorului, infatisarea unei adevarate fortarete, de forma unui patrulater, cu ziduri puternice, groase si inalte. Pe fiecare latura a incintei au fost ridicate chiliile, iar la mijloc biserica.

La constructia zidurilor de incinta, a chiliilor, cat si a bisericii, zidarii, adusi de spatar de la Coltea, au folosit piatra de rau si de stanca, iar lemnul era adus din padurile apropiate, de locuitorii satelor Tesila, Trestieni si Comarnic, care i-au ajutat pe mesterii zidari din Bucuresti, fie cu bratele sau cu carele, acolo unde puteau fi folosite. Desigur, la constructia manastirii au contribuit si pustnicii care se aflau prin padurile acestor locuri, pustnici care au ramas apoi in manastire, in viata de obste, condusi de Nicodim, primul staret al manastirii.

Manastirea Sinaia - Biserica Adormirea Maicii Domnului

Dar, daca unele materiale se gaseau la fata locului si anume piatra, lemnul de brad si varul, care era facut din calcarul extras din muntii Piatra Arsa si Furnica, ceea ce constituia cu adevarat o problema in desfasurarea lucrarilor de constructie, era drumul, care ingreuna foarte mult transportul materialelor. Erau necesare si alte materiale, in afara de cele ce erau la indemana, la fata locului. Astfel, caramida, care era facuta la Breaza, era transportata cu carele pana la Posada, iar de aici era pusa in cosuri pe cai si transportata pana la locul zidirii manastirii.

De asemeni, erau necesare grinzi de stejar pentru clopotnita, care erau facute in padurile de la Filipesti, aduse pana la Posada si de aici legate si trase de mai multe perechi de boi. La fel s-a procedat si cu celelalte lucruri necesare: usile si ferestrele de fier, crucile pentru turlele bisericii, clopotul, etc. in ce priveste starea drumului ea a ramas aceeasi, o simpla poteca, pana in anul 1739, cand, inainte de razboiul cu rusii si turcii, austriecii trimit salahori pentru a face drumul. Abia de acum se poate vorbi despre accesul cu carul pe vechea potecuta spre Sinaia, dar de cele mai multe ori si acesta era foarte periculos.

Manastirea Sinaia - Biserica Adormirea Maicii Domnului

Astfel, istoricul Dionisie Fotino descrie fuga locuitorilor din Bucuresti, din fata lui Pasvan Oglu si greutatea drumului pe valea Prahovei pana la Sinaia. Daca asa se prezenta drumul pana la Sinaia in anul 1802, intelegem mai usor cate greutati au intampinat in transportul materialelor cu un secol in urma, in 1690, cand nu era decat o poteca.

Manastirea Sinaia - Biserica Adormirea Maicii Domnului - arhitectura bisericii

Intrarea in curtea vechii manastiri se face printr-un gang boltit in semicilindru, lung de circa 6 metri si inalt de 2 metri, deschis la jumatatea laturii de rasarit a patrulaterului incintei. Deasupra acestui gang era construit un turn de paza, servind si de clopotnita in acelasi timp, si care a ars in razboiul din 1788, cand manastirea a fost distrusa si arsa de catre austrieci si apoi de turci. In acest turn faceau cu randul de paza puscasii randuiti de spatar si domnitor.

Manastirea Sinaia - Biserica Adormirea Maicii Domnului

Manastirea se afla in calea ostilor, dar si in calea hotilor de codru, fapt care il va determina pe spatar sa construiasca manastirea cu zid de cetate, reusind sa obtina un numar de 40 de puscasi pentru paza manastirii. Aflata sub acest turn-clopotnita, intrarea nu permitea decat un spatiu cat ar incapea si ar trece omul cu un cal impovarat, de car nu putea fi vorba, asa cum am vazut.

Impresioneaza de la prima vedere dispunerea armonioasa a cladirilor pe cele patru laturi ale incintei (cu o suprafata de 30 x 40 metri), la egala distanta de punctul central pe care se ridica biserica. Aceste cladiri fac, spre exterior, corp comun cu zidurile inalte. Prin masivitatea lor (o inaltime de 5-7 metri si o grosime de aproximativ 1 metru) si pastrarea a inca 10 metereze si a turnului-clopotnita pe latura de nord, zidurile de incinta dovedesc pe deplin faptul ca, de la inceput, ctitoria lui Mihail Cantacuzino avusese si rosturi de aparare, scurgerea timpului nereusind sa schimbe cat de putin aceasta infatisare.

INCERCATI , DRAGI TINERI !

constantaoana — Thu, 12 Nov 2009 13:42:05 UT

INCERCATI , DRAGI TINERI !

constantaoana — Thu, 12 Nov 2009 13:35:57 UT

"In afara Bisericii nu exista mantuire" spunea Sfantul Ciprian al Cartaginei in secolul III. Cei care frecventeaza cu regularitate Biserica stiu ca Sfanta Liturghie este Jertfa nesangeroasa care permanentizeaza si actualizeaza efectele sfintitoare ale Jertfei de pe Golgota, este Taina Impartasirii cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului Hristos, este miezul vietii crestine; nu ne putem mantui decat in relatie cu Hristos prin Biserica.

O repetam cu totii, teologi cu har sau fara har, insa numarul tinerilor care au o viata liturgica este inca mic. Statisticile unor profesori de Religie spun ca 1 din 5 elevi de liceu merge la biserica, adica merg si participa activ la Sfanta Liturghie duminicala. Trebuie precizat ca pentru unii elevi sintagma "a merge la biserica" este inteleasa ca trecere in fuga pe la biserica si e sinonima cu a aprinde lumanari, a da acatist sau liturghie, a spune o rugaciune in Casa Domnului, iar nu participare efectiva la Sfanta Liturghie. Pricinile ne-binecuvantate pentru care nu s-au intamplat a fi acolo, la Sfanta Liturghie, motivele sau justificarile sunt nenumarate[128]. Daca ar fi sa le grupam ar trebui sa spunem ca acestea sunt credinta putina, lipsa catehizarii, "credinta personala", necredinta nascuta din multele patimi.

Argumentul pe care l-am intalnit cel mai des e acela ca slujba Liturghiei "este plictisitoare si foarte lunga (4 h!!". In general, cei care spun aceasta se scandalizeaza gandindu-se ca sunt unii crestini care stau chiar atat. Adevarul este ca slujba Liturghiei dureaza aproximativ o ora si jumatate, iar cei care vin nu se plang, in general, de lungimea ei. Plictiseala vine si din neintelegerea slujbei, a limbajului liturgic. Cand nu intelegi ce se intampla e greu sa gasesti motivatia de a participa la slujba. Pana la urma aceste argumente sunt rodul lipsei de catehizare. Cand exista intelegere, cunoastere si dragoste pentru Dumnezeu, participarea nu mai este efort supraomenesc.

Parintele Savatie Bastovoi spunea intr-un articol[129] ca sunt atatia tineri care stau ore in sir, pe vant, pe ploaie, sprijiniti de un gard alaturi de persoana iubita. Ce-i tine acolo? Ce alunga oboseala? Dragostea!
Iar in cazul prezentei la biserica putem spune ca dragostea vine si din cunoastere, caci nu poti iubi ce nu cunosti, si, de asemenea, aceasta alunga oboseala, plictiseala.
Incepatorilor intr-ale mersului la biserica, dar nu numai lor, li se recomanda sa-I vorbeasca lui Hristos despre problemele si bucuriile lor, ba chiar si despre plictiseala ce-i cuprinde, si sa ceara lui Dumnezeu sa-i ajute sa inteleaga si sa aprecieze slujba. Va veni cu siguranta si momentul cand vor raspunde ca si Sfantul Petru prezent la Schimbarea la fata: Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici (Marcu 9, 5).

Un alt motiv invocat de tineri pentru neparticiparea la Liturghie este acela ca in week-end e prilej de somn pana mai spre pranz, e mai mult timp liber de care ar dori sa profite. Altii, invocand acelasi motiv, recunosc ca-i vorba aici de comoditate, de lene (ar putea merge la Liturghie, dar nu o fac). Pana la urma si aici e vorba de plictiseala, de necunoasterea lucrurilor care tin de credinta, de neintelegerea slujbei, de lipsa catehizarii.

Un serios si sincer argument adus de tineri este acela ca in familiile lor nu s-a facut educatie religioasa, ca nu-i indeamna si nu-i indruma nimeni din cei de-acasa ("parintii nu ne indruma, nici ei nu merg la biserica", ca nu au fost obisnuiti cu slujba de mici (obisnuinta e a doua natura...). Parintii nu sunt modele concrete in acest sens; "nici macar un unchi sau o matusa nu am care sa mearga cu regularitate la biserica", imi spunea deunazi o tanara. Unii parinti chiar ii dau inapoi pe tineri de la participarea la Liturghie, considerand ca fiul sau fiica vrea sa scape de treburile casnice - si asa multe la numar. Cu adevarat aceasta este o problema, insa nu de nerezolvat. S-a vorbit de multe ori despre colaborarea dintre toti factorii educationali responsabili: Scoala, Familia, Biserica. Si nu s-a vorbit degeaba. Mult mai usor se poate discuta cu cel care are o baza religioasa inca de acasa.

In general, dintre acestia neobisnuiti de mici cu viata Bisericii sunt si cei care spun: "am credinta mea", "credinta trebuie sa fie inauntrul nostru", "ma rog acasa, Il port pe Dumnezeu in suflet", "eu n-am pacate", "nu le am p-astea cu Biserica..." sau "mersul la biserica e ceva depasit" etc. In aceste cazuri se cere, de asemenea, sustinuta catehizare, ca sa nu o numesc reincrestinare (desigur, nu in sensul de rebotezare). Acest proces este unul indelungat, poate dura luni, chiar ani.
Este nevoie de mult tact, de o buna cunoastere a mentalitatii tinerilor, pentru ca ii poti castiga cu un cuvant sau ii poti pierde (suntem incredintati ca fiecare se afla pe drumul Damascului si ca in fiecare pacatos se afla, in chip virtual, un sfant).
De exemplu, nu gasesc potrivit a le spune ca daca merg la discoteca, le da diavolul cu biciul peste picioare. Parintele Savatie spunea intr-o carte: "Nu incepe cu daramarea idolilor, lasa-l pe ascultator sa si-i darame singur"[130]. De asemenea, nu trebuie sa propovaduim cu obstinatie iadul (exista iadul pentru mine, nu pentru ceilalti, spuneau Parintii) si nici sa nu lovim apocaliptic cu hotararile sinodului ecumenic II Trulan sau cu canonul 11 al sinodului local de la Sardica. S-ar putea ca indarjirea tanarului sa creasca. Alti tineri aduc ca argumente pentru neparticiparea la Liturghie sminteala (chiar daca nu o numesc asa). Acestia au trait o asa-zisa trauma in apropierea lor sincera de Biserica. Exemplele sunt nenumarate: "barfa" din timpul slujbei (specifica, spun ei, slujbelor de la tara), jena, rusinea!! (cei din anturaj nu merg la biserica, sunt noncomformisti, rebeli, independenti, nu dependenti de Dumnezeu), aglomeratia ("lumea se misca, se agita, vorbeste", lipsa unei statii de amplificare care sa aduca glasul slujitorilor pana in pridvor, frigul iernii sau caldura verii... Unii afirma ca nu se simt apartinand acelui grup[131]. Traiesc cu sentimentul ca nu sunt la locul potrivit, ca cei care merg la biserica sunt aproape desavarsiti. Nu stiu ce gesturi sa faca, iar daca fac vreunul se gaseste un binevoitor care sa le faca morala ca nu si-au gasit momentul potrivit. In situatia aceasta te simti pur si simplu ca hipopotamul printre bibelouri, cum faci vreun gest, cum spargi ceva, cum deranjezi... Sentimentul este greu de depasit, daca nu ai un apropiat care sa te indrume. Tot la sminteala pomenim si ideea impamantenita in sufletul unora ca sunt destui cei care frecventeaza biserica, dar nu sunt buni crestini. Unii merg mai departe, dand vina pe preot pentru te miri ce...

Cu acestia din urma trebuie discutat cu mare atentie, ei sunt daca nu rau-voitori atunci cautatori sinceri care s-au impotmolit in drumul spre Hristos. Acestia sunt, de obicei, indarjiti si oricand pot aluneca spre vreo secta sau spre necredinta.
Cu totii, madulare ale Trupului lui Hristos, sacerdoti sau laici, trebuie sa lucram cu dragoste la vindecarea acestora si sa nu smintim pe nimeni caci, cine va sminti pe unul dintr-acestia mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii (Matei 18, 6). Cuvant asa necrutator ca cel adresat celor ce smintesc, Mantuitorul nu a mai adresat decat fariseilor fatarnici[132].
Un ultim motiv pentru neparticiparea la Liturghie este pacatul, patima. De la lene, desfranare, iubire de arginti, bautura, fumat, patima discotecii ("cand vii de la discoteca la patru dimineata si putin baut, nu-ti mai arde de biserica", patima televizorului, patima Internetului, toate se opun mersului la biserica. Superficialitatea, nu numai fata de cele ale spiritului, este de asemenea unul dintre motive. Avand in vedere ca multi tineri chiulesc de la ore pentru a merge in baruri la o bila sau pentru a sta la Internet-Cafe pe chat, cu atat mai mult nu vor gasi ratiunea de a participa doua ore la Liturghie. Patimasii se ghideaza dupa instincte si accentueaza tot timpul in mod hedonist cele ale trupului. Multi tineri se afla intr-o permanenta fuga dupa placeri ieftine, ajungand sa creada ca totul inseamna a consuma, ca bucuria inseamna a dispune de oricine si orice, transferand centrul de greutate din a fi in a avea. Acestia, in goana dupa placeri, nu pot concepe termenul de jertfa, dar mai ales bucuria jertfei. Cei care participa la Liturghie, de obicei, gandesc si actioneaza diferit de "mentalitatea" hedonista a lumii de azi.

Deseori am auzit cu totii spunandu-se: "Acum imi traiesc viata, voi merge la batranete la biserica" sau "toate imi merg bine, de ce sa merg la biserica?" Exista si explicatia cum ca reusita in viata se datoreaza doar efortului personal; acestia considera, de altfel, ca scopul Liturghiei consta in cererile de reusita, iar cei prezenti acolo sunt oameni slabi. Mantuitorul Hristos are cuvant catre cei ce se incred doar in fortele proprii:" fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). Deci din nou superficialitate si necunoastere. Oricum Sfantul Apostol Pavel ne avertizeaza ca, daca nadajduim in Hristos numai in viata aceasta, suntem mai de plans decat toti oamenii (I Corinteni 15, 19).

Prea Sfintitul Laurentiu Streza spunea intr-un interviu: "Pentru acesti frati ai nostri, care nu au descoperit rostul Sfintei Liturghii in lucrarea de mantuire, trebuie sa ne rugam staruitor. Cat de mult pierdem si cat de putin oferim Domnului, intr-un an, ne dam seama dintr-un simplu calcul: daca am frecventa biserica in toate cele 52 de Duminici, noua praznice imparatesti si 12 sarbatori ale sfintilor ingeri si ale sfintilor, in total 73 de zile de praznuire, si am sta la Sfanta Liturghie de fiecare data cate 1,5 ore, acest timp face mai putin de cinci zile, din cele 365 de zile ale anului. Intr-un an, 360 de zile oferim trupului si abia cinci zile sufletului!"[133]. Cu adevarat o tema de meditatie. Incercati, dragi tineri, sa calculati si voi cat timp priviti la Atomic sau MTV si intrebati-va sincer pe ce loc e Dumnezeu in viata voastra!

Cand ai un prieten aproape de casa nu-l vizitezi din an in Pasti! Iar daca totusi il vizitezi asa de rar, il mai poti numi prieten...??

Dai vointa, iei putere!

NEBUNUL ,de Savatie Bastovoi (O noua editie)

constantaoana — Mon, 09 Nov 2009 19:30:33 UT

A apărut o nouă ediţie a romanului “Nebunul”, a patra la număr, aducînd tirajul acestei cărţi la 20.000 de exemplare. Este un roman oarecum experimental (nu ca şi scriitură, am depăşit perioada pubertăţii scriitoriceşti cînd săvîrşeam experimente dadaisto-hurmuziene, ci un experiment de atitudine faţă de literatură, “riscînd” să propun într-o formă modernă tradiţia hagiografică bizantină).

Judecînd după reacţiile cititorilor, experimentul a reuşit. “Nebunul” a devenit un fel de folclor care nu mai are nevoie de un autor. Este singura mea carte pe care o citesc şi bătrînii, şi copiii, şi episcopii, şi vînzătoarele de lumînări.

La cîteva zile de la apariţia primei ediţii, un episcop român m-a sunat şi mi-a zis: “Savatie, măi omule, ţi-am citit cartea! Aşa ceva trebuie scris!” În anul trecut, la Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău, “Nebunul” a fost premiat de Consiliul Europei prin reprezentanţii săi în teritoriu. Aceste reacţii ale oamenilor din cele mai deverse medii culturale şi sociale m-au încurajat în dorinţa mea de a scrie şi alte romane cu sfinţi (următorul fiind “Şarpele şi porumbelul”).

Ediţia de faţă a “Nebunului” are în plus un Epilog. Este frumoasă ca obiect, avînd coperţile cartonate, la un preţ de doar 12.00 lei. Sper ca faima Sfîntului Simeon cel Nebun pentru Hristos, personajul central al romanului, să crească din ce în ce mai mult şi odată cu asta să crească şi dragostea faţă de Ortodoxie.

Doi vestitori ai Tainelor ceresti....

constantaoana — Sat, 07 Nov 2009 18:36:19 UT

Doi vestitori ai Tainelor ceresti....

constantaoana — Sat, 07 Nov 2009 18:31:12 UT

Dacă privim spre cei doi arhangheli, mai mari voievozi ai cetelor cereşti, vedem că lucrarea lor are şi o puternică semnificaţie eshatologică, îndreptată, cu alte cuvinte, spre veşnicie, spre ziua cea de-a opta, cum zic Sfinţii Părinţi. Nimic mai potrivit să-i pomeneşti în rugăciunea Bisericii pe cei adormiţi (care deja au aflat semnificaţia vieţii şi a morţii) chiar în ziua celor doi vestitori ai tainelor cereşti.

Despre Sfântul Arhanghel Mihail, cel reprezentat în iconografia creştină cu o sabie de foc în mână, aflăm din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie că, de la căderea lui Lucifer, este conducătorul cetelor de îngeri.

Este cel care a rostit cuvintele atât de uzitate liturgic: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte…”, cu referire la ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu Creatorul. Chiar numele său îndeamnă la credinţă statornică şi la ascultare, Mihail tâlcuindu-se „cine este ca Dumnezeu?”.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii îl socotesc pe acesta ca fiind chiar îngerul pus să păzească cu sabie de foc intrarea în Rai după căderea protopărinţilor Adam şi Eva. Pe seama sa se pune şi călăuzirea lui Lot şi a familiei acestuia la ieşirea din Sodoma, precum şi protecţia specială a poporului lui Israel, ştiut fiind faptul că fiecare neam are un înger ocrotitor. Mihail este îngerul care are putere asupra diavolului (Epistola Sf. Ap. Iuda, versetul 9 şi Apocalipsa, capitolul 12), iar tradiţia ortodoxă îl consideră ca fiind îngerul trimis de Dumnezeu să ia sufletele tuturor celor răposaţi, pentru judecata particulară. Iată cum se potriveşte pomenirea celor răposaţi cu cinstirea acestui mai-mare voievod al cetelor de îngeri. Dar invocarea lui în rugăciune ne poate aduce tuturor izbăvire de sub puterile întunericului. Iată ce frumos îi cântă Biserica Sfântului Mihail: „Unde umbrează darul tău, Arhanghele, de acolo se izgoneşte puterea diavolului, căci nu poate răbda lumina ta luceafărul cel ce a căzut. Pentru aceasta, săgeţile lui, cele de foc purtătoare, cele pornite asupra noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, izbăvindu-ne pe noi de smintelile lui, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele!”.

Sfântul Arhanghel Gavriil (Gabriel) este mai bine cunoscut, mai ales din Sfânta Scriptură.

El este îngerul care s-a arătat în templu preotului Zaharia, vestindu-i acestuia, că soţia lui, cunoscută de toţi ca fiind stearpă, va naşte un fiu, care va fi înaintemergător al Celui Preaînalt, Ioan Botezătorul. Este bine ştiută de toţi creştinii şi scena Buneivestiri, când acelaşi Arhanghel Gavriil se arată Preacuratei Fecioare Maria, anunţând cel mai important mesaj din istoria umanităţii: că Dumnezeu se va întrupa pentru mântuirea oamenilor. Curăţia Sfintei Fecioare, simbolizată prin floarea de crin, apare în toate icoanele ce-l reprezintă pe Sfântul Arhanghel Gavriil, el fiind cel care dovedeşte lumii întregi că „la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă”. Chiar numele său se poate tâlcui „Dumnezeu este puterea mea”. Este îngerul care se arată lui Iosif, logodnicul Mariei, dar şi magilor şi păstorilor din Betleem, vestindu-le „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Înger al darului, cum ne învaţă Sfânta Tradiţie, Gavriil este acela care, în chiar clipa Învierii lui Hristos din mormânt a vestit Maicii Domnului: „Curată Fecioară bucură-te! Şi iarăşi zic: Bucură-te! Că Fiul Tău a înviat a treia zi din groapă!”, iar mai târziu s-a adresat femeilor mironosiţe venite dis-de-dimineaţă la mormântul lui Iisus: „vremea tânguirii a încetat, nu mai plângeţi!... De ce socotiţi pe Cel viu cu cei morţi? Căci, ca un Dumnezeu, a înviat din mormânt” (fragmente din Binecuvântările Învierii). În ziua Sfântului Gavriil, cel ce a vestit desfiinţarea morţii, prin Învierea lui Hristos, suntem îndreptăţiţi aşadar, poate mai mult ca în altă zi, să ne rugăm pentru cei dragi ai noştri, adormiţi, cerând de la Dumnezeu pentru ei, odihnă în locaşurile cele cereşti.

Cei doi Arhangheli cu chip de lumină vor rămâne până la sfârşitul istoriei ca două făclii ce trebuie să ne călăuzească prin marea cea învolburată a acestei vieţi, spre limanul cel lin al Împărăţiei lui Dumnezeu. În semn de recunoştinţă, se cuvine să ne alăturăm şi noi Bisericii celei vii, care în aceste zile îi laudă pe căpeteniile îngerilor Treimii, pe Mihail şi Gavriil, „unuia grăind: bucură-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicând: bucură-te, îngere al darului!”.

LUPTA !

constantaoana — Thu, 05 Nov 2009 19:38:33 UT

Lupta cu fiecare gand in parte

Asa este razboiul cu fiecare patima, pofta si gand. Caci patimile, poftele si gandurile sunt toate diferite. In consecinta, nu este neaparata nevoie sa intram in toate amanuntele razboiului cu fiecare gand in parte. Vom face doar cateva observatii:

1) Exista ganduri subtiri si ganduri foarte subtiri; exista ganduri grosiere si foarte grosiere. Pe acestea din urma poate simti oricine; primele insa se strecoara pe neobserva in clipa salasluirii lor in inima, vadindu-se mai tarziu prin lucrare. Ele par a fi mai degraba altceva decat ceea ce sunt ele de fapt. Ar trebui, prin urmare, sa nu te mai increzi in propria-ti liniste, bunatate si curatie nici macar o iota, ci intotdeauna sa fii prudent in ceea ce le priveste; urmareste cu atentie mersul treburilor si vezi ce ganduri le insotesc si cu care ganduri se ispravesc pentru ca prin aceasta sa le judeci pe cele ce s-au furisat de la inceput in inima. Pe langa toate acestea, e foarte bine sa avem un prieten de incredere - un ochi scrutator va observa de indata din afara ceea ce se ascunde in noi, desi noi s-ar putea sa nu bagam de seama. Cand vorbim de ganduri foarte subtiri, nu ne referim numai la cele ale duhului. Gandurile pot veni si dinspre suflet si dinspre trup. Insusirea lor caracteristica este subtilitatea, furisarea in adancuri, astfel incat persoana crede ca lucreaza in curatie, fara vreo intinaciune a patimilor, cand de fapt lucreaza din patima. Pricina acestei [inselaciuni] este inca nepovatuita curatie a inimii, sau, mai exact, o discernere deocamdata putin sporita intre ceea ce este firesc si ceea ce este nefiresc. Cand acestea vor spori, gandul subtire si foarte subtire va deveni grosier si foarte grosier, fiindca atentia va fi ascutita de experienta si va invata simtamintele inimii sa discearna binele si raul.

2) Sunt ganduri, pofte si patimi care vin pe neasteptate sub chipul unor tulburari trecatoare dar sunt si unele cu mult mai statornice, care tin zile, luni sau chiar ani la rand. Cele dintai sunt usoare, cu toate acestea nu trebuie trecute cu vederea. Sa fim cu multa luare-aminte insa nu atat la ele, cat la insiruirea lor. Vrajmasul are o lege a lui - nu ne ataca de la inceput cu patima intreaga, ci ne-o inradacineaza printr-un gand si prin deasa repetare a lui. Poate ca primul gand l-am lzgonit cu manie, insa un al doilea si un al treilea le primim cu mai mare ingaduinta si atunci se naste pofta si patima; si de aici mai e un pas pana la invoire si faptuire. Aceste ganduri care vin fara de incetare sunt impovaratoare si ucigatoare. Lor, mai mult decat oricaror altora, le apartine numele de ispititoare. Despre acestea se cuvine sa stim ca nu sunt de la fire - desi dupa trasaturi sunt asemanatoare cu ea - ci sunt intotdeauna de la cel viclean. Domnul le ingaduie anume pentru a ne curati, pentru a ne incerca si a ne intari dragostea, credinta si statornicia si pentru a plasmui cu mai multa intelegere omul launtric. De aceea trebuie sa le rabdam cu bucurie, chiar daca sunt prea pline de amaraciune pentru o inima in care s-a pogorat harul de curand. Acestea sunt de fapt ispite precum: hula, deznadejdea si necredinta. Lucrul de capetenie este sa nu inclinam spre ele, sa nu le primim si sa tinem inima neinrobita de ele, separandu-le de noi insine si de libertatea noastra de a gandi si de a crede.

3) Gandurile cu care trebuie sa ne luptam nu sunt intotdeauna rele; de multe ori, ele pot sa para bune, iar cel mai adesea par inofensive. Cu privire la cele nelegiuite exista o lingura regula - sa le izgonim de indata. Celelalte doua [feluri de ganduri] trebuie judecate sau cantarite. Dupa cum arata si virtutea de toti laudata a deosebirii gandurilor, adica [de a sti] pe care sa le primim si pe care sa le izgonim, nu se poate intocmi o lege pentru asa ceva. Sa afle fiecare din propria experienta, pentru ca nu vom intalni niciodata un om ale carui reguli sa poata fi aplicate intocmai de noi, in orice imprejurare ne-am gasi. Mai bine e sa procedezi asa: sa-ti stabilesti o ordine a lucrurilor - sa te tii de ea si sa izgonesti tot lucrul nou se iveste, oricat de bun ar parea el. Chiar daca un gand nu are nimic rau in sine sau in urmarile lui, nu te misca spre dansul de indata, ci rabda o vreme, pentru a nu face nimic pripit. Unii au asteptat cinci ani de zile pana au implinit un gand. Legea cea mai importanta este aceasta: sa nu te increzi in mintea si in inima ta si sa marturisesti fiecare gand parintelui tau duhovnicesc. Nesocotirea acestei legi a fost dintotdeauna si inca este pricina inselaciunilor si a caderilor mari.

4) Gandul cel rau ispiteste, pe cand cel ce pare a fi bun amageste, asa incat cel ce este biruit de primul se socoteste printre cei ce au pacatuit sau au cazut, insa dar cel ce se biruie de al doilea se afla intr-o stare de amagire; este oare cu putinta sa zugravesti toate inselarile, cu inceputurile si insusirile lor? Trasatura lor de capetenie este aceea ca persoana in cauza se socoteste cu toata taria a fi ceva ce de fapt nu este - crede de pilda, ca este chemata sa-i invete pe altii sau are darul unei vieti nemaiauzite etc. Radacina si izvorul acestor pareri de sine este gandul foarte subtire ca ?eu sunt ceva si inca ceva insemnat". Cel ce e nimic si praf si cenusa cugeta despre sine ca ar fi ceva, iar vrajmasul se alipeste de aceasta inchipuire de sine foarte subtire si-l prinde in mrejele sale viclene pe om. Pe langa acestea, fiecare gand subtire de care nu ne dam seama ne tine in inselare, iar noi credem ca de fapt suntem calauziti de un gand bun si evlavios. Acestea fiind spuse, putem afirma fara putinta de tagada ca nu este minut in care noi sa nu zacem in inselare; umblam printre fantome si suntem ademeniti si inrobiti de ele intr-un chip sau altul; si asta se intampla din pricina ca raul salasluieste inca in noi, nefiind izgonit, pe cand binele este pe dinafara, motiv pentru care ochii nostri [launtrici] sunt incetosati.

5) Este bine ca la inceput sa adunam cunostinte despre fiecare gand in parte, adica sa le pricepem obarsia, urmarile si mijloacele de a le alunga. Ne vom intocmi astfel un veritabil depozit de munitie, foarte trebuincios pe timp de razboi -adica in cazul in care nu izbutim sa izgonim gandul prin ura, iar el incepe sa-si faca lucrarea-i blestemata, ispitindu-ne si convingandu-ne, iar noi trebuie sa-i punem in fata ceva care sa-i arate netemeinicia. insa pentru a reusi sa facem asa ceva trebuie sa avem ganduri de rezerva. In privinta celor de mai sus, Sfintii Parinti au ales opt patimi de capetenie si au infatisat pilde de care se poate folosi oricine vrea sa le biruie. Acestea nu sunt singura munitie de razboi, dar constituie arma lui cea mai importanta. In alte scrieri putem gasi descrierea altor patimi si regulile potrivite lor. Cea mai importanta colectie de asemenea invataminte se afla la Sfantul Ioan Scararul.

6) Exista ganduri trupesti, ganduri sufletesti si ganduri duhovnicesti. Este limpede pentru oricine ca ele pot ataca toate laolalta, dar ca, in mod firesc, la inceput le simtim mai lesne pe cele trupesti, in vreme ce gandurile sufletesti si duhovnicesti se vadesc mai tarziu. Nevoitorul trebuie sa stie sa-si schimbe pozitiile de lupta potrivit cu fiecare dintre ele. Trebuie sa faca astfel pentru ca nu cumva, biruindu-si trupul, sa se faca fara de grija din pricina unui simtamant de siguranta si sa fie biruit de aceea de propriu-i; cel cu sufletul impacat poate fi lovit in duh. In general, atata vreme cat avem suflare, lupta nu se curma, desi poate conteni chiar pentru o perioada mai indelungata.

7) Avva Dorotei spune: ?Sunt [din aceia] care lucreaza patima, [din aceia] care se lupta cu patimile, si [din aceia] care le biruie". Cei dintai pacatuiesc, cei din mijloc au purces pe drumul curatirii de sine, iar cei din urma sunt aproape de nepatimire. Cu cat este mai inversunata impotrivirea cuiva fata de o patima - neingaduind nici macar un gand si cu atat mai putin pofta si indulcirea in ea, ci dezradacinandu-le grabnic pe acestea din inima daca au intrat, desteptandu-si intotdeauna un simtamant potrivnic - cu atat mai repede va dobandi curatia. Cu cat este cineva mai ingaduitor si cu cat se cruta mai mult, cu atat osteneala se lungeste fiind presarata de opriri si porniri dezordonate. Aceasta stare a lucrurilor este hranita de mila de sine, adica de nedezlipirea de patimi. Crutandu-se si miluindu-se pe sine, omul il odihneste pe adevaratul dusman si devine propriul sau adversar.

8) Urmarea razboiului poate fi o minte lipsita de ganduri, o inima neinrobita de patimi si o vointa descatusata de inclinarile pacatoase. Cand acestea apar in suflet, omul a ajuns la nepatimire. Fiinta lui launtrica se transforma intr-o oglinda curata in care se reflecta lucrurile duhovnicesti.

9) Razboiul mintii cu gandurile, poftele si patimile nu trebuie privit ca fiind unicul mijloc - prin care se inlocuiesc si se inlatura toate celelalte - de curatire a intinaciunilor noastre, cu toate ca este de o importanta covarsitoare si de neinlaturat, avand in el o [mare] putere de cucerire. El trebuie pus neaparat in legatura cu razboiul neincetat cu patimile sau cu dezradacinarea, stingerea si indepartarea lor prin lucruri opuse. Pricina este ca lucrarea patimasa a patruns puterile noastre firesti; si aceasta deoarece noi am lucrat in chip patimas. Fiecare lucrare patimasa a mai varsat un strop de patima in puterile noastre, iar toate lucrarile impreuna au umplut puterile noastre de patimi, precum apa imbiba un burete sau mirosul intra intr-o haina.

Prin urmare, pentru a stoarce toata patima e necesar sa lucram prin cele potrivnice ei, astfel incat fiecare fapta care patrunde in puteri sa izgoneasca partea corespunzatoare de patima. Savarsirea a cat mai multe fapte de acest fel va sili toata patima sa iasa afara. Aceasta metoda, daca se foloseste cum trebuie, este atat de puternica incat, dupa ce-o vei fi folosit de mai multe ori, vei simti deja slabirea patimilor, usu~ rinta si libertate, cat si o anumita lumina in suflet. Razboiul mintii nu face decat sa alunge patimile din constiinta; totusi patima ramane ascunsa si inca vie. Si atunci faptele potrivnice vin sa zdrobeasca capul sarpelui. Totusi, aceasta nu inseamna ca poti curma de acum razboiul mintii. El trebuie sa continue intr-o stransa impreuna-lucrare cu savarsirea faptelor potrivnice, pentru ca altminteri poate ramane cu desavarsire sterp, putand chiar sa inmulteasca patimile in loc sa le imputineze, deoarece de faptuirea potrivnica unei patimi se poate lipi o alta. De pilda, postul se poate insoti cu slava desarta. Daca nu ne dam seama de aceasta, atunci toata truda noastra va fi zadarnica. Razboiul mintii impreuna cu razboiul activ vor lovi patima si dinauntru si din afara si o vor nimici la fel de repede precum piere un dusman impresurat si atacat si din fata si din spate.

10) In aceasta lupta sustinuta de indreptare a noastra trebuie sa tinem seama de randuiala si ordinea binecunoscute si, cladind aceasta structura, sa ne indreptam atentia asupra firii patimilor, si in general, asupra caracterului nevoitorului si asupra faptelor bune menite sa sustina aceasta activitate. In primul caz trebuie sa avem drept tinta patimile de capetenie: iubirea de placeri, iubirea de arginti si cugetarea trufasa. Apoi sa ne nevoim in necrutarea si mania fata de sine, in supunerea fata de altii si in a ne socoti pe noi insine a fi nimic (vezi Sfantul Varsanufie). Sfintii, care s-au nevoit fara incetare pentru a se curati, au privit acest fel de lucrare ca fiind prima treapta. Pe cea de-a doua treapta se afla patima cea mai mare pe care o lucreaza cineva si care se vadeste pe sine in vremea convertirii, atunci cand omul vine la cunoasterea propriei pacatosenii si se pocaieste. Fagaduind sa nu mai pa-catuiasca, mai ales asupra acestei patimi este concentrata atentia nevoitorului.

De aceea, chiar si dupa convertire patima principala trebuie sa fie cea mai apropiata tinta a luptei impotriva pacatului care are salas in noi. Ea atrage la sine toate celelalte patimi, ca si cum le-ar lega de sine sau le-ar da prin sine un punct de sprijin. Putem vadi celelalte patimi doar slabind si biruind patima principala, urmand apoi sa le risipim pe toate odata. Trebuie sa ne indreptam de la inceput toate fortele impotriva ei si aceasta mai cu seama din pricina faptului ca in acest moment avem multa ura fata de ea, ura din care vine si puterea de a i ne impotrivi. Iar fara a o zdrobi pe aceasta dintai, nu vom putea sa le biruim pe celelalte. Pe a treia treapta este de la sine inteleasa necesitatea respectarii unei randuieli a faptelor celor dupa Dumnezeu. Astfel, chiar de la inceput se duce razboi impotriva patimilor precumpanitoare, mai tarziu impotriva izvorului lor, iar apoi, cand toate sunt ingenuncheate, virtutea este sloboda sa caute resturile ostirii dusmane, dupa propriul sau discernamant si mai ales dupa imboldurile launtrice. Trebuie sa ne luptam mai intai cu patima care se desteapta si se vadeste pe sine.

Acestea sunt scopurile luptei si ele trebuie implinite dupa randuiala cunoscuta. Pe langa Respectarea randuielii aratate mai sus, insasi impotrivirea trebuie sa se supuna unei cresteri treptate, dupa o anumita impartire dreapta, astfel incat sa nu alergi de la un lucru la altul, asemenea celui risipit. Altminteri vei semana in sufletul tau trufia si nu vei dobandi nici roade adevarate. Cu cat lucrezi cu mai multa hotarare si staruinta, cu atat vei fi mai aproape de deznodamant si de pacea sufleteasca. Staruie in lucrarea pe care ai inceput-o pana se vor ivi si roadele, fiindca sfarsitul este cel care incununeaza toata nevointa. Si nevoitorul sa ia aminte la tot ceea ce ii arata experienta sa intr-ale ostenelii duhovnicesti. Se pare ca asa se desfasoara lucrurile: imediat dupa convertire se duce un razboi activ cu patimile; indata dupa el sau impreuna cu el se face si lupta launtrica. Mai tarziu ele se intai resc si sporesc reciproc - crescand nevointa launtrica, s reste pe potriva ei si cea exterioara si intarindu-se cea exterioara se intareste de asemenea si cea launtrica; in sfarsit, cand amandoua sunt indeajuns de puternice, nevoitorului ii vin ganduri despre osteneli si fapte ascetice care sa starpeasca definitiv patimile si sa le taie din radacina. Marile nevointe si lucrari ascetice nu trebuie luate asupra-ne dupa cum ne taie capul si nici nu trebuie sa-i sfatuim pe altii sa se dedea lor. Trebuie inaintat pas cu pas, crescand si intarindu-ti treptat puterea, astfel incat nevointele sa sporeasca o data cu sporirea puterii si indemanarii tale duhovnicesti. Altminteri lucrarea ta va semana cu un petic nou [cusut] la o haina veche. Cerinta nevointei trebuie sa vina dinauntru, asa cum uneori se intampla ca tratamentul medical sa fie reglat cu mai multa acuratete de nevoile si sensibilitatea pacientului.

11) Lupta mintii si cea activa impotriva patimilor sunt prin sine aprige; insa cu mult mai mult este incununata de biruinta si de roade si cu mult mai grabnic decurge ea atunci cand o savarsim sub povatuirea altcuiva. S-ar putea intampla sa nu zaresti intotdeauna dusmanul in razboiul mintii, sau sa nu fii in stare sa-1 biruiesti si sa-ti mentii ravna si hotararea, sau, mai cu seama, in amandoua situatiile nu vei dispune de un plan sau de o schita pregatitoare, dupa care sa te orientezi in timpul luptei. Este efectiv imposibil sa implinesti asa ceva de unul singur. Toti avem nevoie de cineva care sa priveasca din afara cele prezente si cele viitoare ale noastre.

Iata de ce a te incredinta povatuirii unui parinte duhovnicesc trebuie socotita drept cea mai buna si cea mai spornica metoda pentru indreptarea noastra. Povatuitorul va aplica pe noi si in noi aceeasi metoda: razboiul mintii si cel activ; dar, lucrul care este cel mai important, se va folosi de ea dupa propria lui judecata, dupa planul sau, luand aminte la toate cararile si raspantiile si avand in vedere scopul. Asadar, daca doresti si cauti curatia, roaga-te fierbinte Domnului sa-ti descopere un parinte si o calauza si, o data ce l-ai aflat, marturiseste-i tot ceea ce vezi si cunosti tu despre tine. Apoi incredinteaza-te lui; asculta-l intru toate cele din afara si dinauntru. Lasa-te in mainile lui precum un material brut, astfel incat sa plasmuiasca din el un locas al Domnului, o faptura noua. Facand astfel, arunca de la tine orice grija de sine si adaposteste-te sub aripa parintelui tau.

Lasa-l pe el sa te calauzeasca unde si cum va voi; lasa-1 sa te indrume sa faci ce, cand si unde va voi. Noua ne revine sa il ascultam fara cartire, fara a marunti tot ceea ce face, cu credinta si cu bucurie, descoperindu-i pe deplin constiinta sau cunoasterea gandurilor, dorintelor, patimilor, faptelor si cuvintelor noastre, adica a tot ceea ce ni se intampla sau savarsim noi. Asta il va ajuta sa-si dea seama unde ne aflam si in ce stare launtrica suntem si-i va da un punct de sprijin cat mai solid pentru povatuirea si lucrarea pe care ne-o va randui.

Descoperirea gandurilor si ascultarea fata de un batran sunt cele mai puternice lucrari pentru starpirea patimilor si biruirea demonilor. De fiecare data cand ne marturisim gandurile si lucram intocmai dupa sfatul, pe care il primim, facem ca si cum am curati ranile si am schimba pansamentul.

Un tratament extrem de eficient! Cel ce si-a marturisit durile scoate afara toata necuratia si, prin ascultare, primeste o comoara noua, neintinata - merinde intaritoare si seva curata. Se aseamana celui care vomita hrana stricata si primeste apoi mancare buna, sanatoasa. Dar, ceea ce este cel mai important, aceasta lucrare taie de la radacina patima egoismului, a ?eu?-lui. Cel ce se lupta de unul singur, conduce el insusi atacurile, astfel incat in timp ce lupta pe de o parte cu egoismul, pe de alta parte cumva il hraneste. Prin ascultarea fata de un povatuitor, ?eu?-l nostru propriu si vointa lui se risipesc si din cauza aceasta si patimile isi pierd orice sprijin. Se apropie si lovesc in mod dezordonat, fara nici o randuiala; chiar si in aceste conditii, ambitiile lor viclene sunt vadite si zadarnicite prin faptul ca se afla in camp deschis. In general, acesta este mijlocul cel mai puternic pentru a starpi patimile si a aduce pe cineva cat mai grabnic la [starea de] curatie.

Aici este cuprinsa toata experienta Parintilor si se pot aduce nenumarate exemple. Se cuvine sa insistam asupra faptului ca este cu atat mai bine pentru tine, cu cat iti gasesti mai repede un povatuitor, dupa convertire. Atunci ravna este arzatoare si gata de orice, iar un parinte intelept poate face orice cu ea, mai ales atata timp cat lucrarea calauzita de voia proprie - care da nastere la indaratnicie, neincredere, dorinta de a-i indrepta pe altii si o tendinta de a "ajusta" sfaturile duhovnicului - n-a apucat sa prinda radacini. Cel ce s-a imbolnavit deja de acestea si si-a ales un povatuitor trebuie sa se lase mai intai vindecat pentru a putea ajunge la starea de fiu adevarat, care sa fie format. Este o nenorocire cand sufletul s-a obisnuit sa faca totul dupa propria ratiune si vointa.

12) In fine, o curatire desavarsita a intregii noastre fim-te, o purificare prin foc este savarsita de catre insusi Domnul. Aceasta se petrece in afara prin necazuri, iar inauntru prin lacrimi. Nu putem spune ca aceste lucrari curatitoare apar numai la sfarsit si nu si mai inainte. Nu, ele se nasc inca de la inceput si insotesc omul in chipul feluritelor intamplari amare si al umilirilor inimii si cu cat sporeste omul [launtric] cu cat se intetesc si ele. Insa Domnul este Cel Care le aduce peste noi, ingaduindu-le si, ca sa zicem asa, binecuvantandu-le spre a ne fi de folos in infaptuirea tuturor lucrarilor noastre launtrice si exterioare. inspre sfarsit, El le randuieste dinadins, ne da lacrimi si aduce necazurile si scarbele - fie toate dintr-odata, fie una dupa alta, mai intai lacrimile sau necazurile, fie numai una din acestea pentru o persoana si cealalta pentru alta persoana.

Necazurile sunt focul, iar lacrimile sunt apa. Acesta este Botezul prin foc si prin apa, despre care Sfantul Isaac Sirul spune ca este intruchipat prin urcarea pe Cruce, sau este rastignirea din urma a omului celui vechi. Aceasta clipa, se spune, este timpul marii incercari, precum cea patimita de Avraam care si-a adus fiul spre a fi jertfit. Mintea este acoperita de pacla, inima se zbate in chinuri rascolitoare; deasupra este asteptarea maniei, dedesubt este pregatit iadul. Omul se vede pe sine pierind, atarnand deasupra haului. Unii trec peste acest moment plini de biruinta, altii cedeaza si cad, intorcandu-se pentru a reincepe urcusul acestui deal. Cel ce a urcat si aceasta treapta, ca si cei ce s-au inaltat la cer, nu mai este pamantesc, ci ceresc; Duhul lui Dumnezeu Se salasluieste in ei si ii poarta asemenea rotilor din vederea lui Iezechiel [N. tr.: Iezechiel 1]. Dumnezeu Se misca intru ei. Starea lor este mai presus de puterea mintii, nu poate fi cunoscuta decat prin experienta si de aceea cei care au trait-o nu vorbesc despre ea - nu este de folos altora si poate fi chiar vatamatoare.

Alte mijloace de purificare: necazuri si intamplari neplacute trimise de Dumnezeu

Asa stau lucrurile la sfarsit. Pana atunci, necazurile necontenite, situatiile neplacute trimise de Dumnezeu si un duh de pocainta daruit tot de la El trebuie sa fie impreuna cu alte mijloace, cele mai puternice cai de curatire [a firii inrobite de pacat]. Ele au aceeasi putere cu cea a unui povatuitor duhovnicesc, iar in lipsa lui ii pot tine locul intr-un chip multumitor; de fapt, pentru cel ce crede si este si smerit chiar il inlocuieste. Pentru ca in acest caz Dumnezeu insusi este calauzitorul si povatuitorul si El este, fara putinta de tagada, mai intelept decat tot omul. Sfantul Isaac Sirul zugraveste in amanunt modul in care Dumnezeu il calauzeste pe om prin necazuri din ce in ce mai curatitoare si in care El aprinde duhul de pocainta in acesta. De la noi nu se cere decat credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu si sa primim cu intarire, cu bucurie si cu multumire tot ceea ce El ne trimite. Unde sufletul nu este intarit in asemenea simtaminte, necazurile si intamplarile amare isi pierd toata puterea de a curati, neputand sa patrunda in inima si in adancuri. Aceasta cu privire la necazuri.

Zdrobirea presupune cunoasterea amanuntita a pacatelor si a tulburarilor si o dobandim atat printr-o atenta veghere asupra noastra si a ceea ce se petrece inauntru, cat si prin deasa spovedanie facuta cu pocainta si durere pentru pacatele savarsite. Fara necazurile din afara, este cu anevoie pentru cineva sa reziste nebiruit de mandrie si de parerea de sine; si fara zdrobirea inimii, cum (vei putea lepada) oare de la tine egoismul launtric al fariseicei indreptatiri de sine? Cel ce nu rabda necazurile este socotit de Apostol preadesfranat intrucat nu e in puterea noastra ci in mainile lui Dumnezeu sa randuiasca scarbele din afara, sa nu le cerem, pentru ca puterea noastra de a le suferi cu rabdare nu este sigura. Totusi, sa nu aratam nepasare fata de zdrobirea launtrica. Ea se afla mai mult de jumatate in mainile noastre si nu este oprit a ne ruga pentru ele.

Asadar sileste-te pe cat iti ingaduie intelepciunea si pe cat iti este cu putinta. Smereste-te cat mai des cu putinta inaintea lui Dumnezeu, aruncandu-te cu pocainta inaintea Lui si rugandu-L sa Se milostiveasca de tine. Vazand ostenelile tale, El iti va darui zdrobire necontenita si, daca e de trebuinta, un suvoi nestavilit de lacrimi prin care fata sufletului tau se va spala si in cele din urma se va curati. Biruinta [astfel dobandita] nu trebuie sa nasca in noi bizuirea pe sine si trambitarea de sine, ci sa duca la trezvie - poate ca aratarea biruintei inseamna de fapt ca Domnul te-a si lepadat ca pe ceva netrebnic. Mai degraba trebuie sa aprinda in noi ravna aprinsa pentru zdrobirea inimii, care este o jertfa intotdeauna bineprimita de Dumnezeu. Se poate chiar afirma ca, atunci cand nu ai parte de necazuri din afara, se cuvine sa ai parte de stramtorare launtrica, la care te cheama insusi Dumnezeu. De asemenea, este adevarat ca El daruieste alinare celui ce trece prin scarbele cele din afara - clipe de negraita bucurie care te fac sa uiti de toate necazurile, iti tamaduiesc ranile si iti alunga plansul si intristarea. Revarsarea milei dumnezeiesti poate - sau nu - fi insotita de lacrimi. Cel mai important este sa plangi inaintea Domnului pentru necuratia ta.

Concluzie

Acestea sunt toate mijloacele prin care patimile sunt dezradacinate din noi - fie prin propria noastra osteneala a mintii sau prin povatuitorii pe care ii aflam, fie prin lucrarea nemijlocita a Domnului insusi. Am aratat deja ca iara razboiul launtric cu gandurile, lupta exterioara nu are cum sa fie incununata de biruinta; la fel stau lucrurile atat in privinta razboiului dus sub calauzirea unui parinte duhovnicesc cat si a curatirii savarsite de catre pronia divina. Prin urmare, lupta launtrica trebuie sa fie necurmata si neschimbata. Ea nu este grozav de puternica prin sine insasi dar atunci cand lipseste, toate celelalte mijloace sunt nelucratoare si nefolositoare. Tipicarii si cei ce sufera, cei ce plang si cei aflati sub ascultare au pierit si pier inca din pricina unei insuficiente lupte launtrice sau paze a mintii. Daca, pe langa toate acestea, iti aduci aminte de toate cele ce s-au spus pana aici cu privire la aplicarea lucrarii launtrice, ca tocmai intr-insa se afla scopul si puterea nevointei exterioare, atunci se vadeste intreaga insemnatate a puterii lucrarii launtrice si oricine poate vedeai [cu usurinta] ca ea este rodul, temelia si scopul tuturor nevointelor ascetice. Putem rezuma intreaga noastra lucrare ii urmatoarea formulare: dupa ce te-ai adunat inlauntru, desteapta-ti constiinta duhovniceasca si lucrarea vietii duhovnicesti si, in aceasta stare, umbla potrivit cu planul lucrarii dii afara, sub indrumarea unui parinte duhovnicesc sau a Proniei. Observa si urmareste cu multa asprime si luare-aminte incordata tot ceea ce se petrece inlauntrul tau. De indata ce isi iteste capul vreo miscare patimasa, izgoneste-o si zdrobeste-o si cu gandul si cu fapta, neuitand fireste sa reincalzesti un duh launtric de strapungere si de durere pentru pacatele tale.

Toata atentia ascetului trebuie concentrata asupra acestui lucru, astfel incat, in cursul nevointelor ascetice, sa nu fie risipit sau sa se faca asemenea unuia inlantuit sau impresurat de propriile sale ganduri. A lucra intr-o asemenea adunare launtrica si pazire a inimii inseamna a lucra cu trezvie, iar stiinta acestei lucrari este [de fapt] stiinta trezviei. Acum putem pricepe motivul pentru care toti ascetii socoteau trezvia ca fiind cea mai de seama dintre toate virtutile ascetice, si pentru care oricine este lipsit de ea este sterp. De aceea, ea trebuie sa fie accentuata in mod deosebit. Am vorbit despre ea, dar acela a fost numai inceputul. A fost amintita mai inainte pentru a arata ca cel ce se nevoieste nu trebuie sa inceapa lucrarea impotrivirii de sine si a silirii de sine altfel decat dinlauntru inspre afara, sau, mai bine spus, sa umble in trezvie, intarindu-se launtric. Acum vom lua acelasi punct de plecare si vom porni pe scara dumnezeiescului urcus, pentru ca acesta din urma este scopul, iar toate lucrarile cele exterioare sunt mijloacele [ajutatoare]. Cu alte cuvinte, trebuie sa aratam: tinderea cea mai dinauntru catre Dumnezeu a duhului ce petrece in nevointe ascetice, conditiile unei cat mai grabnice apropieri de El si starea celui ce s-a apropiat - sau, mai bine spus, a celui care este in stare de asa ceva, intrucat apropierea [de cele ceresti] vine de la Dumnezeu.

Sfantul Teofan Zavoratul

Roaga-te si nu te teme de nimic !

constantaoana — Thu, 05 Nov 2009 19:12:38 UT

"Roaga-te si fa ce vrei !

Rugaciunea este atat de tare si de puternica, incat poti sa te rogi si sa faci ce vrei, caci rugaciunea te va povatui spre adevarata si dreapta lucrare.
Ca sa fii placut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decat sa iubesti.

"Iubeste si fa ce vrei", spune Fericitul Augustin, caci cine iubeste cu adevarat, acela nu poate si nu vrea sa faca ceva ce nu este placut fiintei iubite.

Cum insa rugaciunea nu este decat revarsarea si lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toata dreptatea despre ea acelasi lucru: pentru mantuire nu e nevoie de nimic altceva decat de rugaciune neincetata. Roaga-te si fa ce vrei, si vei atinge telul rugaciunii, vei dobandi iluminarea prin ea!

Spre a infatisa mai amanuntit intelesul acestei chestiuni, o vom lamuri prin pilde:

Roaga-te si gandeste ce vrei!

Roaga-te si gandeste ce vrei, iar gandurile tale se vor curati prin rugaciune.
Rugaciunea iti va lumina mintea, va izgoni si va linisti toate gandurile necuviincioase.
Aceasta o intareste Sfantul Grigorie Sinaitul: "Daca vrei sa-ti alungi gandurile si sa-ti cureti mintea, atunci izgoneste-le cu rugaciunea, caci, in afara de rugaciune, nimic nu le poate opri."
Sfantul Ioan Scararul spune in aceasta privinta acelasi lucru: "Cauta sa biruiesti vrajmasii ce tin de ganduri prin Numele lui Iisus. Afara de aceasta arma, nu vei gasi alta."

Roaga-te si fa ce vrei!

Roaga-te si fa ce vrei, si faptele tale vor fi placute lui Dumnezeu, iar tie-ti vor fi folositoare si mantuitoare. Rugaciunea deasa, chiar atunci cand nu iei seama de cererea pe care o faci, nu va ramane fara rod (Marcu Ascetul), pentru ca in ea insasi se afla o putere plina de dar: "Sfant este Numele Lui, si oricine va chema Numele Domnului se va mantui."
Asa, de pilda, cel ce s-a rugat multa vreme fara sa simta vreo imbunatatire in viata sa pacatoasa, a primit in cele din urma inteleptire si chemare la pocainta. O fata iubitoare de placeri se ruga, si rugaciunea i-a aratat calea spre viata feciorelnica si spre ascultarea invataturilor lui Iisus Hristos.

Roaga-te si nu incerca sa birui patimile doar prin propriile puteri

Roaga-te si nu incerca sa birui patimile doar prin propriile puteri. Rugaciunea le va darama, in timp: "Caci mai mare este Cel ce e in voi decat cel ce este in lume", spune Sfanta Scriptura, iar Sfantul Ioan Carpatiul invata ca cel ce nu are darul infranarii nu trebuie sa se intristeze, ci sa stie ca Dumnezeu cere de la el silinta spre rugaciune, iar rugaciunea il va mantui. Despre un batran scrie in "Pateric" cum, "cazand, a biruit", adica, poticnindu-se de pacat, nu a deznadajduit, ci s-a intors cu rugaciunea spre Dumnezeu si Acesta l-a ridicat. Iata o pilda graitoare!

Roaga-te si nu te teme de nimic!

Roaga-te si nu te teme de nimic, nu te infricosa de necazuri, nu te inspaimanta de napaste, caci rugaciunea te va apara, inlaturandu-le. Adu-ti aminte de putin credinciosul Petru, care sta sa se inece; de Pavel, care se ruga in temnita; de tanarul scapat de rugaciune din ispita in care cazuse; de fecioara care, in urma rugaciunii, a fost salvata din mainile unui ostas ce Venise cu ganduri rele si de alte cazuri asemanatoare. Toate aceste intamplari arata puterea, taria si intinderea atotcuprinzatoare a rugaciunii facute in Numele lui Iisus Hristos.

Roaga-te oricum, insa mereu !

Roaga-te oricum, insa mereu si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciunea va randui toate si te va intelepti.
Tine minte puterea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintai spune ca "rugaciunea, chiar atunci cand este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaidecat". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne rugam intr-un fel oarecare, sta in puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!"
Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere; adu-I la inceput drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de rugaciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si facandu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, inflacarata, asa cum se cuvine.

Apoi, in sfarsit, iti mai spun ca daca vremea vegherii tale ar fi insotita de rugaciune, atunci, in chip firesc, nu ti-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte pacatoase, dar nici pentru ganduri necurate.

Vezi cate idei adanci sunt inmanuncheate in aceasta inteleapta vorba: "Iubeste si fa ce vrei! Roaga-te si fa ce vrei!" Cat de imbucuratoare si mangaietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un pacatos ingreunat de slabiciuni, pentru cel care geme apasat de povara patimilor!

Iata, rugaciunea e totul!
Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator spre mantuirea si desavarsirea sufletului. Dar cu indicarea rugaciunii este aici strans unita si conditia ei: "Neincetat va rugati!", asa cum porunceste cuvantul Domnului.
Ca urmare, rugaciunea isi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele doar atunci cand va fi rostita des, neincetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o indoiala de vointa noastra libera, pe cata vreme osardia, desavarsirea, ca si curatenia rugaciunii sunt un dar de Sus.

Sa ne rugam, prin urmare, cat mai des cu putinta, inchinandu-ne intreaga viata rugaciunii! Practica deasa ne va invata sa fim cu luare-aminte, cantitatea ne va conduce negresit la calitate. "Ca sa invatam sa facem un lucru bun, trebuie sa-l savarsim cat se poate mai des", a spus un scriitor duhovnicesc plin de experienta."

Pelerinul rus
"Marturisirile sincere catre duhovnicul sau ,ale unui pelerin rus ,cu privire la rugaciunea lui Iisus"

INTAIA EPISTOLA SOBORNICEASCA A SFANTULUI APOSTOL IOAN

constantaoana — Tue, 03 Nov 2009 19:06:33 UT

Intaia Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Ioan

INTAIA EPISTOLA SOBORNICEASCA
A SFANTULUI APOSTOL IOAN

CAPITOLUL 1
Marturie despre Cuvantul vietii. Dumnezeu este lumina si cei care sunt ai Lui umbla in lumina. Sangele lui Hristos ne curateste de pacat.

1. Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii,
2. - Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua -
3. Ce am vazut si am auzit, va vestim si voua, ca si voi sa aveti impartasire cu noi. Iar impartasirea noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Hristos.
4. Si acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastra sa fie deplina.
5. Si aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El.
6. Daca zicem ca avem impartasire cu El si umblam in intuneric, mintim si nu savarsim adevarul.
7. Iar daca umblam intru lumina, precum El este in lumina, atunci avem impartasire unul cu altul si sangele lui Iisus, Fiul Lui, ne curateste pe noi de orice pacat.
8. Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi.
9. Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea.
10. Daca zicem ca n-am pacatuit, Il facem mincinos si cuvantul Lui nu este intru noi.

CAPITOLUL 2
Hristos este Mijlocitorul nostru catre Tatal si ispasirea noastra. Porunca sa ne iubim unii pe altii. Iubirea lumii. Antihristii sunt multi.

1. Copiii mei, acestea vi le scriu, ca sa nu pacatuiti, si daca va pacatui cineva, avem mijlocitor catre Tatal, pe Iisus Hristos cel drept.
2. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre, dar nu numai pentru pacatele noastre, ci si pentru ale lumii intregi.
3. Si intru aceasta stim ca L-am cunoscut, daca pazim poruncile Lui.
4. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le pazeste, mincinos este si intru el adevarul nu se afla.
5. Iar cine pazeste cuvantul Lui, intru acela, cu adevarat, dragostea lui Dumnezeu este desavarsita. Prin aceasta, cunoastem ca suntem intru El.
6. Cine zice ca petrece intru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa sa umble.
7. Iubitilor, nu va scriu porunca noua, ci o porunca veche pe care o aveati de la inceput; porunca cea veche este cuvantul pe care l-ati auzit.
8. Iarasi, va scriu porunca noua, ceea ce adevarat intru El si intru voi, pentru ca intunericul se duce si lumina cea adevarata incepe sa rasara.
9. Cine zice ca este in lumina si pe fratele sau il uraste, acela este in intuneric pana acum.
10. Cine iubeste pe fratele sau ramane in lumina si sminteala nu este in el.
11. Iar cel ce uraste pe fratele sau este in intuneric si umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, pentru ca intunericul a orbit ochii lui.
12. Va scriu voua, copiilor, fiindca iertate v-au fost pacatele pentru numele Lui.
13. Va scriu voua, parintilor, pentru ca ati cunoscut pe Cel ce este de la inceput. Va scriu voua, tinerilor, fiindca ati biruit pe cel viclean. V-am scris, copiilor, pentru ca ati cunoscut pe Tatal.
14. V-am scris, parintilor, fiindca ati cunoscut pe Cel ce este de la inceput. Scris-am voua, tinerilor, caci sunteti tari si cuvantul lui Dumnezeu ramane in voi si ati biruit pe cel viclean.
15. Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el;
16. Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume.
17. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramane in veac.
18. Copii, este ceasul de pe urma, si precum ati auzit ca vine antihrist, iar acum multi antihristi s-au aratat; de aici cunoastem noi ca este ceasul de pe urma.
19. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, caci de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi ramas cu noi; ci ca sa se arate ca nu sunt toti de-ai nostri, de aceea au iesit.
20. Iar voi, ungere aveti de la Cel Sfant si stiti toate.
21. V-am scris voua, nu pentru ca nu stiti adevarul, ci pentru ca il stiti si stiti ca nici o minciuna nu vine din adevar.
22. Cine este mincinosul, daca nu cel ce tagaduieste ca Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tagaduieste pe Tatal si pe Fiul.
23. Oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal; cine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal.
24. Deci, ceea ce ati auzit de la inceput, in voi sa ramana; de va ramane in voi ceea ce ati auzit de la inceput, veti ramane si voi in Fiul si in Tatal.
25. Si aceasta este fagaduinta pe care El ne-a fagaduit-o: Viata vesnica.
26. Acestea v-am scris voua despre cei ce va amagesc.
27. Cat despre voi, ungerea pe care ati luat-o de la El ramane intru voi si n-aveti trebuinta ca sa va invete cineva, ci precum ungerea Lui va invata despre toate, si adevarat este si nu este minciuna, ramaneti intru El, asa cum v-a invatat.
28. Si acum, copii, ramaneti intru El, ca sa avem indrazneala cand Se va arata si sa nu ne rusinam de El, la venirea Lui.
29. Daca stiti ca este drept, cunoasteti ca oricine face dreptate este nascut din El.

CAPITOLUL 3
Fiii lui Dumnezeu sunt fericiti prin nadejdea lor in Tatal; sunt curati de pacat, iubitori de frati, dar urati de lume. Iubirea catre aproapele si catre Dumnezeu.

1. Vedeti ce fel de iubire ne-a daruit noua Tatal, ca sa ne numim fii ai lui Dumnezeu, si suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaste, fiindca nu L-a cunoscut nici pe El.
2. Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a aratat pana acum. Stim ca daca El Se va arata, noi vom fi asemenea Lui, fiindca Il vom vedea cum este.
3. Si oricine si-a pus in El nadejdea, acesta se curateste pe sine, asa cum Acela curat este.
4. Oricine faptuieste pacatul savarseste si nelegiuirea, si pacatul este nelegiuirea.
5. Si voi stiti ca El S-a aratat ca sa ridice pacatele si pacat intru El nu este.
6. Oricine ramane intru El nu pacatuieste; oricine pacatuieste nu L-a vazut nici nu L-a cunoscut.
7. Copii, nimeni sa nu va amageasca. Cel ce savarseste dreptatea este drept, precum Acela drept este.
8. Cine savarseste pacatul este de la diavolul, pentru ca de la inceput diavolul pacatuieste. Pentru aceasta S-a aratat Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile diavolului.
9. Oricine este nascut din Dumnezeu nu savarseste pacat, pentru ca samanta lui Dumnezeu ramane in acesta; si nu poate sa pacatuiasca, fiindca este nascut din Dumnezeu.
10. Prin aceasta cunoastem pe fiii lui Dumnezeu si pe fiii diavolului; oricine nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeste pe fratele sau.
11. Pentru ca aceasta este vestea pe care ati auzit-o de la inceput, ca sa ne iubim unul pe altul,
12. Nu precum Cain, care era de la cel viclean si a ucis pe fratele sau. Si pentru care pricina l-a ucis? Fiindca faptele lui erau rele, iar ale fratelui sau erau drepte.
13. Nu va mirati, fratilor, daca lumea va uraste.
14. Noi stim ca am trecut din moarte la viata, pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte.
15. Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni si stiti ca orice ucigas de oameni nu are viata vesnica, dainuitoare in El.
16. In aceasta am cunoscut iubirea: ca El Si-a pus sufletul Sau pentru noi, si noi datori suntem sa ne punem sufletele pentru frati.
17. Iar cine are bogatia lumii acesteia si se uita la fratele sau care este in nevoie si isi inchide inima fata de el, cum ramane in acela dragostea lui Dumnezeu?
18. Fiii mei, sa nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul.
19. In aceasta vom cunoaste ca suntem din adevar si in fata lui Dumnezeu vom afla odihna inimii noastre,
20. Fiindca, daca ne osandeste inima noastra, Dumnezeu este mai mare decat inima noastra si stie toate.
21. Iubitilor, daca inima noastra nu ne osandeste, avem indraznire catre Dumnezeu.
22. Si orice cerem, primim de la El, pentru ca pazim poruncile Lui si cele placute inaintea Lui facem.
23. Si aceasta este porunca Lui, ca sa credem intru numele lui Iisus Hristos, Fiul Sau, si sa ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat porunca.
24. Cel ce pazeste poruncile Lui ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el; si prin aceasta cunoastem ca El ramane in noi, din Duhul pe care ni L-a dat.

CAPITOLUL 4
Trebuie sa ne ferim de duhurile amagitoare. Iubirea lui Dumnezeu catre noi cere iubirea noastra catre frati.

1. Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume.
2. In aceasta sa cunoasteti duhul lui Dumnezeu: orice duh care marturiseste ca Iisus Hristos a venit in trup, este de la Dumnezeu.
3. Si orice duh, care nu marturiseste pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ati auzit ca vine si acum este chiar in lume.
4. Voi, copii, sunteti din Dumnezeu si i-ati biruit pe acei prooroci, caci mai mare este Cel ce e in voi, decat cel ce este in lume.
5. Aceia sunt din lume, de aceea graiesc ca din lume si lumea ii asculta.
6. Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaste pe Dumnezeu asculta de noi; cine nu este din Dumnezeu nu asculta de noi. Din aceasta cunoastem Duhul adevarului si duhul ratacirii.
7. Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu.
8. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.
9. Intru aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu catre noi, ca pe Fiul Sau cel Unul Nascut L-a trimis Dumnezeu in lume, ca prin El viata sa avem.
10. In aceasta este dragostea, nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.
11. Iubitilor, daca Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, si noi datori suntem sa ne iubim unul pe altul.
12. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu ramane intru noi si dragostea Lui in noi este desavarsita.
13. Din aceasta cunoastem ca ramanem in El si El intru noi, fiindca ne-a dat din Duhul Sau.
14. Si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis pe Fiul, Mantuitor al lumii.
15. Cine marturiseste ca Iisus este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu ramane intru el si el in Dumnezeu.
16. Si noi am cunoscut si am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are catre noi. Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el.
17. Intru aceasta a fost desavarsita iubirea Lui fata de noi, ca sa avem indraznire in ziua judecatii, fiindca precum este Acela, asa suntem si noi, in lumea aceasta.
18. In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire.
19. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintai.
20. Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca.
21. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau.

CAPITOLUL 5
Prin credinta si supunere iubim pe Dumnezeu. Trei marturisesc despre Hristos si Acesti trei Una sunt. Puterea rugaciunii.

1. Oricine crede ca Iisus este Hristos, este nascut din Dumnezeu, si oricine iubeste pe Cel care a nascut iubeste si pe Cel ce S-a nascut din El.
2. Intru aceasta cunoastem ca iubim pe fiii lui Dumnezeu, daca iubim pe Dumnezeu si implinim poruncile Lui.
3. Caci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Sa pazim poruncile Lui; si poruncile Lui nu sunt grele.
4. Pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu biruieste lumea, si aceasta este biruinta care a biruit lumea: credinta noastra.
5. Cine este cel ce biruieste lumea daca nu cel ce crede ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu?
6. Acesta este Cel care a venit prin apa si prin sange: Iisus Hristos; nu numai prin apa, ci prin apa si prin sange; si Duhul este Cel ce marturiseste, ca Duhul este adevarul.
7. Caci trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Sfantul Duh, si Acesti trei Una sunt.
8. Si trei sunt care marturisesc pe pamant: Duhul si apa si sangele, si acesti trei marturisesc la fel.
9. Daca primim marturia oamenilor, marturia lui Dumnezeu este mai mare, ca aceasta este marturia lui Dumnezeu: ca a marturisit pentru Fiul Sau.
10. Cine crede in Fiul lui Dumnezeu are aceasta marturie in el insusi. Cine nu crede in Dumnezeu, L-a facut mincinos, pentru ca n-a crezut in marturia pe care a marturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Sau.
11. Si aceasta este marturia, ca Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este in Fiul Sau.
12. Cel ce are pe Fiul are viata; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viata.
13. Acestea am scris voua, care credeti in numele Fiului lui Dumnezeu, ca sa stiti ca aveti viata vesnica.
14. Si aceasta este increderea pe care o avem catre El, ca, daca cerem ceva dupa vointa Lui, El ne asculta.
15. Si daca stim ca El ne asculta ceea ce Ii cerem, stim ca dobandim cererile pe care I le-am cerut.
16. Daca vede cineva pe fratele sau pacatuind - pacat nu de moarte - sa se roage, si Dumnezeu va da viata acelui frate, anume celor ce nu pacatuiesc de moarte. Este si pacat de moarte; nu zic sa se roage pentru acela.
17. Orice nedreptate este pacat, dar este si pacat care nu e de moarte.
18. Stim ca oricine e nascut din Dumnezeu nu pacatuieste; ci cel ce s-a nascut din Dumnezeu se pazeste pe sine, si cel rau nu se atinge de el.
19. Stim ca suntem din Dumnezeu si lumea intreaga zace sub puterea celui rau.
20. Stim iarasi ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat noua pricepere, ca sa cunoastem pe Dumnezeul cel adevarat; si noi suntem in Dumnezeul cel adevarat, adica intru Fiul Sau Iisus Hristos. Acesta este adevaratul Dumnezeu si viata de veci.
21. Fiilor, paziti-va de idoli.

Sf.IOAN cel NOU de la NEAMT (Hozevitul)

constantaoana — Sun, 01 Nov 2009 19:19:05 UT

Sf.IOAN cel NOU de la NEAMT (Hozevitul)

constantaoana — Sun, 01 Nov 2009 18:59:39 UT

Sf.IOAN cel NOU de la NEAMT (Hozevitul)

constantaoana — Sun, 01 Nov 2009 18:52:28 UT

Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul) (5 august)

Cunoscut şi sub numele de Ioan Iacob Hozevitul, sau Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ acest Cuvios a fost odrăslit în binecuvântatul pământ al Moldovei. El s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, care pe atunci făcea parte din comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi (actualmente comuna Păltiniş, jud. Botoşani)[2], şi a primit din Botez numele de Ilie. Părinţii săi, Maxim şi Ecaterina Iacob, erau ţărani simpli, dar foarte credincioşi.

Încă de timpuriu, Ilie va rămâne orfan, deoarece mama sa va muri la puţin timp după naştere, iar tatăl său, primind ordin de concentrare, va pleca la război, unde îşi va da viaţa pentru patrie. În această situaţie. Ilie va fi crescut de bunica sa, Maria Iacob, care îl va învăţa credinţa şi evlavia, şi îl va deprinde cu rugăciunea şi cu slujbele bisericeşti.

În 1920, copilul Ilie va intra la şcoala din satul natal, unde va învăţa exemplar şi îşi va hrăni sufletul cu scrierile cărţilor sfinte. În 1924, bunica va trece la cele veşnice, lăsându-l pe Ilie în grija feciorului ei mai mare, Alecu, în familia căruia copilul va continua să primească aceeaşi educaţie creştinească. Moartea bunicii va lăsa o amprentă de neşters în sufletul viitorului ieromonah, dovadă în acest sens fiind şi poeziile Dorul bunicii şi În braţele părinteşti[3].

În 1923, tânărul Ilie va absolvi cu rezultate foarte bune bacalaureatul, la Cozmeni-Cernăuţi, fiind apreciat de către profesorii săi de limba română[4]. Datorită acestor merite deosebite la învăţătură, rudele apropiate s-au gândit să-l trimită pe tânărul Ilie la facultatea de Teologie de la Cernăuţi. Având însă o fire profund religioasă şi un puternic îndemn interior, acesta va alege viaţa monahală, astfel că la data de 15 august 1933, prăznuindu-se Adormirea Maicii Domnului, la vârsta de 20 ani, tânărul Ilie va intra în mânăstirea Neamţ. Aici va fi rânduit cu ascultare la infirmerie şi la biblioteca mânăstirii. Însă tânărul Ilie era nemulţumit de putinele eforturi călugăreşti care le făcea, aşa că face cerere de plecare la Locurile Sfinte. Această cerere nu-i va fi luată în considerare, pe motiv că nu satisfăcuse stagiul militar.

Datorită calităţilor sale, stareţul mânăstirii îl va trimite pe tânărul Ilie la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Medicină. După terminarea studiilor, Tânărul Ilie nu se va reîntoarce la Neamţ, ci va vizita aşezămintele monahale din Oltenia, printre care şi mânăstirea Turnu, unde va sta până când va fi încorporat. Este de remarcat faptul că deşi va sta puţin aici, râvnitorul frate va impresiona pe toţi, prin comportamentul său exemplar.

După satisfacerea stagiului militar, tânărul Ilie se reîntoarce la Neamţ, având aceleaşi ascultări, în timpul cărora se arată a fi blând, ascultător şi smerit. Având şi ascultarea de bibliotecar, tânărul frate va descoperi comorile de învăţătură ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, pe care le va studia cu multă stăruinţă.

La 8 aprilie 1936, în Miercurea Sfintelor Patimi, tânărul Ilie va fi tuns în monahism, de către stareţul de atunci al mânăstirii, arhim. Valerie Moglan, naş şi părinte duhovnicesc fiind ierom. Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov-Neamţu. După rânduială, numele îi va fi schimbat în Ioan, nume care îl va purta tot restul vieţii sale pământeşti, cu evlavie şi smerenie.

În scurta perioadă pe care o va mai petrece la Neamţ, Cuviosul Ioan va primi diverse ascultări: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor de română la Şcoala monahală, în care se pregăteau fraţii începători. În toamna anului 1936 însă, plin de dorinţa desăvârşirii, Cuviosul Ioan va pleca spre Ţara Sfântă, împreună cu doi monahi, Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat, costul călătoriei fiind suportat de Cuviosul Ioan, din moştenirea rămasă de la părinţi. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice de aici, Cuviosul Ioan se va retrage într-o peşteră din pustia Iordanului, unde va sihăstri aici timp de doi ani. După această perioadă de timp, Cuviosul se va închinovia în mănăstirea Sf. Sava, unde mai vieţuiau 5 călugări români, printre care ierom. Ignatie Rădulescu, ierod. Veniamin Trifan şi monahul Ştefan. Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât continuarea unei îndelungate tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale poporului român cu Ţara Sfântă, încă din sec. XVI-XVII.

Aici, Cuviosul Ioan se va nevoi timp de 8 ani, întrecând pe mulţi în ostenelile călugăreşti, cu aspra sa vieţuire. Va îndeplini aici ascultările de paraclisier, bibliotecar, ajutor de econom, apoi cea de infirmier, fiind foarte apreciat pentru dragostea şi mila cu care îi îngrijea pe bolnavi, indiferent de starea lor religioasă sau socială. A învăţat repede limba greacă şi a început să exploreze comorile de teologie din scrierile aflate în biblioteca mânăstirii. Astfel, ziua se afla la infirmerie, iar noaptea o dedica rugăciunii, citirii şi traducerii din scrierile Sfinţilor părinţi, uneori şi compunerii de versuri, talent pe care îl avea încă din copilărie. Aici, la Sf. Sava, Cuviosul Ioan a desăvârşit lucrarea cea de taină a rugăciunii lăuntrice, despre care va scrie câteva pagini folositoare creştinilor[5].

Între anii 1939-1940, Cuviosul Ioan va petrece în pustiul Qumran şi într-o peşteră din apropierea Mării Moarte, împreună cu alt călugăr român. Aici va întâlni pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a fost ucenic credincios până la sfârşitul vieţii sale. Din cauza războiului, între 1940-1941, Cuviosul Ioan va pătimi într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor, după care se va reîntoarce la mânăstirea Sf. Sava.

Desigur că ar fi rămas la mânăstirea Sf. Sava până la moarte, deoarece aici avea liniştea mut dorită. Însă superiorul Bisericii Ortodoxe Române de la Ierusalim, arhim. Victorin Ursache, în prezent arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob şi numirea sa ca egumen al schitului românesc de la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul.

Va fi hirotonit diacon în 1974, în biserica Sfântului Mormânt, de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei, după care, tot aici, va fi hirotonit şi preot.

Vreme de 6 ani (1947-1952), Cuviosul Ieroschinomah Ioan Iacob va păstori schitul românesc de la Iordan cu multă evlavie şi pricepere gospodărească. Aici va construi mai multe chilii lângă biserică, atât pentru monahi, cât şi pentru pelerini, dar va săvârşi şi sfintele slujbe în limba română, transformând astfel schitul într-o oază românească (despre acesta va vorbi în poezia sa Singura mângâiere românească) Totodată, va continua scrierea de versuri şi de pagini de învăţătură, prin acestea dovedindu-şi calităţile sale duhovniceşti desăvârşite. Trebuie să menţionăm faptul că pentru Cuviosul Ioan, poezia era expresia simţirii celei mai adânci a dorului românesc, lucru observat pe deplin şi în poezia Scântei din inimă.

În anul 1952, împreună cu ucenicul său, Ioanichie, se va retrage în pustiul Hozeva, la mânăstirea Sfântul Gheorhge Hozevitul, iar în anul următor, vor vieţui într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfânta Ana, unde vor rămâne până la sfârşitul vieţii Cuviosului Ioan. Peştera era cu totul izolată, comunicarea cu exteriorul făcându-se prin scrieri şi prin intermediul ucenicului său, care trebuia să urce o scară foarte abruptă, peştera fiind situată la 7 metri deasupra cursului văii pârâului Hozeva. Viaţa Cuviosului în această peşteră era foarte aspră, cu posturi îndelungate şi cu privegheri de toată noaptea. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având drept pernă o piatră. În sărbători mari şi în posturi, Cuviosul săvârşea Sf. Liturghie, în paraclisul peşterii, unde se împărtăşea cu Sf. Taine.

Astfel vieţuind, în data de 5 august 1960, în vârstă de 47 de ani, Cuviosul Ioan îşi va încredinţa sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat în peştera în care a vieţuit în ultima parte a vieţii sale, de către egumenul mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul. Aici trupul Cuviosului se va odihni timp de 20 de ani, după care mormântul său a fost deschis cu intenţia ca osemintele să fie mutate în osuarul de obşte, potrivit tradiţiei locale. Însă cei prezenţi la acest eveniment au constata cu mirare că trupul Cuviosului era cu totul nevătămat de stricăciune, răspândind împrejur bună mireasmă. la cererea obştii mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica mânăstirii, alături de moaştele Sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul.

Mare nevoitor în cele ale desăvârşirii, fiu credincios al Bisericii Ortodoxe, mărturisitor al credinţei străbune, Cuviosul Ioan s-a dovedit a fi şi un rodnic poet creştin, în acest sens poeziile sale fiind culese şi publicate în 2 volume, în 1968-1970, sub titlul Hrană duhovnicească, volume ce mai cuprind şi traduceri ale sale din operele Sfinţilor Părinţi. Aceste volume au apărut cu purtarea de grijă a ucenicului Cuviosului, monahul Ioanichie, având o prefaţă semnată de arhiepiscopul Arstoboulos al Kiriacopolei.

Prin această moştenire, Cuviosul se dovedeşte a fi un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinţilor, în anul 1992, sub numele de Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul), având ca zi de prăznuire data trecerii sale la cele veşnice, 5 august.

A FOST UN OM DE CARE S- AU BUCURAT OAMENII !

constantaoana — Thu, 29 Oct 2009 16:30:43 UT

A FOST UN OM DE CARE S- AU BUCURAT OAMENII !

constantaoana — Thu, 29 Oct 2009 16:04:13 UT

Noaptea trecuta Parintele Teofil Paraian a trecut la Domnul. Ma rog ca Hristos sa il rasplateasca pentru duhovnicia luminoasa pe care a intretinut-o in inimile oamenilor. A fost un calugar iradiant, deschis, in apropierea caruia simteai ca Domnul este Iubire. Putem spune despre el ceea ce el spunea despre Parintele Serafim Popescu: a fost un om de care s-au bucurat oamenii (CV).

"Credinta nu e ca un curs la fara frecventa. Trebuie sa o traiesti zi de zi"

Parintele arhimandrit Teofil Paraian este unul dintre duhovnicii-reper ai Ortodoxiei. La usa chiliei sale bat zilnic crestini veniti din toate zonele Romaniei, fie pentru a fi spovediti, fie pentru a primi un sfat de indreptare pe calea credintei in Dumnezeu. Cuvantul sfintiei sale este sorbit cu nesat, si din cele peste 30 de carti pe care le-a scris, si in conferintele pe care le tine in toata tara.
Nascut pe 3 martie 1929, in satul Toparcea din judetul Sibiu, din parintii Ioan si Elisabeta, a primit la botez numele Ioan. Este cel mai mare din cei patru frati ai familiei sale. De cand era foarte mic a ramas fara vedere. Este licent
iat in Teologie la Sibiu (1952), iar din anul 1953, se afla in obstea manastirii Brancoveanu - Sambata de Sus, sub numele monahicesc de Teofil. I.P.S. Antonie Plamadeala l-a hirotonit preot pe 13 mai 1983, iar din anul 1988 este arhimandrit.
L-am intalnit pe parintele Teofil la Sambata, intr-o zi de februarie a acestui an, cand iarna ce paruse a uita sa mai vina ingropase Muntii Fagarasilor in zapezi. Parintele ne-a intampinat cu bucurie si caldura in chilia sa plina de carti. Si ne-a umplut inima de speranta, chiar daca nu s-a ferit sa vorbeasca despre relele veacului.

"Mergi duminica la biserica?"

- Parinte Teofil, sunteti unul dintre cei mai cautati si iubiti duhovnici. Ati tinut zeci de conferinte in toata tara. Simtiti mai bine ca orisicine pulsul credintei acestui popor. Care credeti ca este cel mai mare pacat al lumii romanesti astazi?

- Pacatul necredintei. Oamenii nu tin seama de Dumnezeu, adica nu sunt convertiti. Aceasta este concluzia la care am ajuns dupa 25 de ani de cand sunt in slujba de duhovnic. Cei mai multi nu stiu de Dumnezeu, il neglijeaza, fara sa aiba constiinta faptelor lor. Sunt oameni care sustin ca au credinta in Dumnezeu, dar nu stiu sa-ti spuna ce fac pentru credinta lor.

Majoritatea pretind ca se silesc sa fie oameni de treaba. Exista insa si persoane care nu cred in Dumnezeu si sunt oameni de treaba, si exista si persoane care zic ca au credinta in Dumnezeu, dar nu-s oameni de treaba. Cei care nu merg la biserica nu se pot numara la credinciosi, chiar daca spun ca au credinta in Dumnezeu. Una din intrebarile esentiale pe care le pun celor care vin sa se spovedeasca la mine este aceasta: "Mergi duminica la biserica?". Daca nu merge la biserica, ii spun clar: la pagani te numar, la necredinciosi. Unora li se pare ciudat ca le spun asta lor, care vin sa se marturiseasca la mine, deci manifesta credinta. Dar am dreptate. Pentru ca acela care nu merge la biserica nu se poate bucura de partasia cu Dumnezeu si de toate tainele, de binecuvantarile care se dau in biserica, de cuvantul lui Dumnezeu care este rostit solemn acolo, de comuniunea cu ceilalti credinciosi... Sunt atatea lucruri pe care nu le poti avea decat in biserica. Cel care nu merge la biserica nu are credinta, sau nu are atata credinta cat sa-l duca la biserica. Cred ca pacatul cel mai mare, de care lumea nu e constienta, este necredinta. De altfel, in Filocalie, la Sfantul Antonie cel Mare, e scris ca cea mai grea boala sufleteasca si cel mai mare pacat este necredinta si, implicit, necunoasterea lui Dumnezeu.

- Cum de vin sa se spovedeasca oameni care nu au o viata religioasa regulata?

- Vin, pentru ca ii trimit parintii, pentru ca au intrat intr-o traditie... Prin partile astea, de pilda, foarte multi oameni se spovedesc numai in postul Pastelui. Despre acestia eu zic ca nu au o viata religioasa adevarata si nu sunt convinsi de necesitatea spovedaniei si de importanta impartasaniei. Uneori ii mai intreb: "Daca n-ar fi postul Pastelui intr-un an, te-ai mai spovedi?". Si nu stiu ce sa-mi raspunda. Credinta nu e ca un curs la fara frecventa, credinta trebuie sa o traiesti zi de zi.

- Foarte multi oameni vin la biserica din superstitie, ca sa le mearga bine sau ca sa fie vazuti si respectati in comunitate. Sunt acestia mai credinciosi decat cei care merg rareori sau deloc la biserica, dar implinesc, in rest, poruncile lui Dumnezeu?

- Dragul meu, stii cati merg la biserica regulat in Bucuresti? Unu la suta. Poetul Ioan Alexandru, Dumnezeu sa-l odihneasca, a spus asta si eu il cred. Iar Inalt Preasfintitul Serafim, pe cand era vicar la Sibiu, mi-a spus ca acolo merg la biserica doi la suta. Am mai vorbit cu un preot din orasul Victoria, de aici, din apropiere, si mi-a spus ca acolo merg cam patru la suta. Deci, foarte putini. Acum, referitor la intrebarea dumitale, eu cred ca cineva care merge, totusi, la biserica are cel putin atata credinta cat sa mearga la biserica. Mi-au spus unii ca ei nu merg la biserica, pentru ca acolo vin si oameni care nu sunt cumsecade, care fac rele dupa ce ies de la slujba etc. Si le-am spus: "Dragii mei, sa stiti ca aceia au mai multe sanse la mantuire. Si-apoi, trebuie sa mergeti la biserica, pentru ca sa fie acolo si oameni cumsecade".

"Sfanta cruce culca-ma, Duhule desteapta-ma!"

- Pana la urma, toate regulile din Biserica si toata stradania noastra are un singur scop: iertarea pacatelor, mantuirea. Ati fost vreodata intrebat de un crestin cum poate sa se mantuiasca?

- Poate ca nu mi-a fost pusa intrebarea asa de direct, dar sunt destui cei care au vrut sa afle cum se pot apropia de Dumnezeu - ceea ce inseamna acelasi lucru. Eu mi-am dat licenta in Teologie, cu o lucrare despre mantuire in Noul Testament - pentru ca am considerat ca asta e lucrul cel mai de capetenie pentru crestin. Si le spun, fara sa astept sa ma intrebe, ce au de facut pentru a se mantui. Dar oamenii nu se intereseaza, in general, cum sa se mantuiasca, pentru ca nu au in vedere mantuirea.

Cel mult, ei sunt preocupati sa fie oameni cumsecade, sa respecte niste norme morale si regulile societatii. Asta o poate face insa si un ateu de treaba. De aceea, nu ma multumesc cu declaratiile oamenilor, ci le cer ceva concret: sa mearga duminica la biserica, dar nu doar ca sa aprinda o lumanare si sa plece. De obicei, se spune ca atunci cand cineva face asta, lumanarea o pune in locul lui, iar lumanarea ramane in locul ei. Adica, nu ti-e de nici un folos. Al doilea lucru: le cer sa se roage dimineata si seara, si la masa, pe cat posibil din cartea de rugaciuni, pentru ca ei singuri nu stiu toate rugaciunile trebuincioase.
Cand eram copil, m-am trezit intre parinti cu practica aceasta, de a ne ruga. Dimineata nu se prea intampla, pentru ca era multa treaba de facut. Mama se mai ruga, dar mai facea si altele in acelasi timp. Isi turna apa sa se spele si spunea: "Tatal nostru Carele esti in ceruri, sfinteasca-se numele tau...". Dar seara, faceam rugaciune anume, in genunchi sau in picioare, la icoana. Si cand ne asezam in pat fara rugaciune, zicea mama: "Mai, copchii, treceti la rugaciune, nu va puneti ca caii". Se spunea ca "si hita-si face cruce, cand s-asaza sa se culce", numai caii nu. Si-apoi ziceam rugaciunile pe care le-am invatat de la mama. Erau rugaciuni populare, pe care acum nu le mai zic. De exemplu, spuneam: "Sfanta cruce culca-ma, Duhule desteapta-ma, Fiule umbreste-ma, Precesto (Maica Domnului) pazeste-ma! Pre prea sfanta cruce-o fac si ma culc noaptea cu drag, si o fac pe trupul meu, numele lui Dumnezeu, biserica cereasca, cantare ingereasca, Dumnezeu sfantul de boala sa ne pazeasca si sa ne mantuiasca". Sau: "Cruce-n cer, cruce-n pamant, cruce-n locul in care ma culc, cruce-n casa, cruce-n masa, ingerii prin jur de casa, Dumnezeu cu noi la masa". Asta mi-a placut, si-mi place. Arata ca taranul roman il are aproape pe Dumnezeu, ca pe cineva foarte drag, care sta cu el la masa. Si: "Sfanta cruce, arma dulce, fii cu mine un m-oi duce!". Cand ne asezam la masa, mama zicea: "No, haideti la Tatal nost, sa ne putem apuca sa mancam". Adica n-aveam voie sa mancam, pana nu ziceam Tatal Nostru.

"Nu se poate sa fi facut Dumnezeu Raiul ca sa-l tina gol"

- La 40 de zile dupa ce a plecat la cele vesnice, parintelui Paisie Olaru de la manastirea Sihastria i s-a aratat in vis ucenicului sau si i-a spus ca e tare greu sa te mantuiesti. Daca un parinte cu viata imbunatatita ca acesta spune asa ceva, noi, pacatosii, cum putem nadajdui la mantuire?

- Noi nu trebuie neaparat sa traim viata parintelui Paisie sau a atator alti parinti imbunatatiti sau sfinti, ci trebuie sa ne facem datoria noastra de crestini si avem sanse la mantuire. Eu sunt sigur ca merg in Rai. Cineva poate sa spuna ca sunt mandru. Dar nu pentru faptele mele cred ca merg in Rai, ci pentru bunatatea lui Dumnezeu. Nu se poate sa fi facut Dumnezeu Raiul ca sa-l tina gol. Trebuie sa ne potrivim cu Raiul, sa ne placa in Rai si sa ne silim sa-l castigam, si-l vom castiga. Caci Dumnezeu este Dumnezeul milei si al indurarilor. La slujbe auzim mereu ca Dumnezeu bun si iubitor de oameni este. Pai, de ce sa nu credem ca e bun si iubitor, si de ce sa ma indoiesc ca ma va milui si mantui si pe mine?

- Le spuneti oamenilor care va cauta sfatul cat pierd necunoscandu-L pe Dumnezeu?

- Draga, pe oameni nu-i intereseaza atata semnificatia faptului de a trai in legatura cu Dumnezeu, ci daca-i poti indruma catre o practica anume. Si le spun: "Uite, cand pleci undeva, iti faci cruce; cand te apuci sa lucrezi ceva, te inchini si zici Doamne-ajuta!; la fel cand te asezi si cand te ridici de la masa...". Daca face asta, se apropie de Dumnezeu, se gandeste mai des la Dumnezeu si la poruncile Sale. Ajunge sa constientizeze faptul ca Dumnezeu e o realitate. Pentru cei mai multi, Dumnezeu e o poveste, o idee, o abstractiune, o probabilitate... Oamenii care se lipsesc de Dumnezeu in viata lor pierd ajutorul Sau, gandul la El si, pana la urma, Ii refuza dragostea Lui, care poate fi lucratoare in viata lor. Pe de-alta parte, la Dumnezeu nu se poate ajunge oricum. Vin la mine oameni, in postul Pastelui, sa se spovedeasca si bineinteles ca vor sa se si impartaseasca, dar unii trebuie opriti pentru pacatele lor. Unora le spun: "Mai, uite, ai facut asta si asta si nu te poti impartasi doi ani". Si el zice: "Dar nici acuma?".

Deci, vedeti ca nu inteleg... Altii inteleg si vin la mine si-mi spun: "M-ati oprit de la impartasire doi ani, iata ca au trecut". Dar in timpul asta au continuat sa faca aceleasi pacate, asa ca nu-i pot impartasi. Eu m-am orientat dupa Parintele Dumitru Staniloae, care in Dogmatica sa ii sfatuieste pe preoti sa nu opreasca de la impartasanie mai mult de trei ani. Eu asa am facut. Orice pacat ar fi facut omul, nu l-am oprit mai mult de trei ani. Se poate impartasi, daca in rastimpul asta s-a silit sa se depaseasca pe sine si sa nu mai repete pacatele. Altfel, daca il opresti 20 de ani, poti sa-l pierzi de tot pe bietul om. A venit unul la mine si mi-a spus: "Parinte, am facut un pacat mare, mare de tot". Isi omorase din greseala un copil, pe care il lovise. Facuse noua ani de inchisoare pentru asta. Si m-am gandit ca a stat atatia ani neimpartasit si l-as fi putut impartasi, dar a trebuit sa-l intreb daca merge la biserica, daca posteste, daca se roaga dimineata si seara. La toate mi-a raspuns: nu. Si atunci i-am spus: "Mai, frate, sa stii ca acestea sunt mai mari pacate decat acela ca ti-ai ucis un copil fara sa vrei".

"In Biserica noastra se traieste superficial"

- Spuneati ca vin putini oameni la biserica. Pe de alta parte, se observa ca tineretul este intr-o mare cautare de viata spirituala si incearca tot felul de experiente, straine credintei in Dumnezeu. De ce nu vin la biserica?

- Pentru ca nu le-a atras nimeni atentia ca in Biserica il pot gasi intr-adevar pe Dumnezeu, si nu in alta parte. Tinerii sunt luati insa si de moda, pentru ca e interesant. Cand eram tanar, si eu am umblat si pe la sectanti si prin alte cercuri. Eram in clasa a zecea, cand am ajuns intr-un cerc de antropozofi. Erau acolo niste preocupari de inaintare in viata duhovniceasca. Sigur, in biserica nu aveam preocuparile astea. Ma duceam la biserica pentru ca asa am invatat in familie, pentru ca mergeau si altii de varsta mea... Si am ajuns la antropozofi, unde mi se parea ca e mai bine decat la biserica. De ce? Pentru ca mergeam la biserica, intelegeam cuvintele, dar nu si semnificatia adanca a lor si a tuturor gesturilor facute de preot si de credinciosi. Abia cand am ajuns la Facultatea de Teologie am aflat comorile Ortodoxiei. Am simtit intotdeauna ca in Ortodoxie e adevarul si aici e rostul meu. De aceea am si mers la teologie, unde m-am lamurit... Tare-mi placea la sectanti, imi placeau cantarile si mai ales predicile lor. N-am fost insa sectant. Mai degraba antropozof as fi putut fi, pentru ca erau niste idei foarte antrenante. La un moment dat, singur nu mai stiam ce-i cu mine, ce sunt. Imi placea cum se punea problema la antropozofi, dar antropozofia se ocupa de om, iar pe mine nu m-a interesat atata omul, cat Dumnezeu. A trebuit sa ma dumiresc singur, ca nu mi-a spus nimeni asta atunci. Curentul antropozofic a fost intemeiat de un evreu din imperiul austro-ungar, Rudolf Steiner. El a fost antropozof, dar n-a fost sfant. Sfantul Ioan Gura de Aur n-a fost antropozof, dar a fost sfant. Aveam nevoie atunci sa-mi spuna cineva asta si sa ma intrebe: pe care ti-l alegi? Sigur l-as fi ales pe Sfantul Ioan Gura de Aur, ca e sfant. Dar nu mi-a spus nimeni asta. Acum eu pot sa le spun celor care ratacesc. Domnule, in Biserica noastra se traieste superficial - si din punct de vedere al cunostintelor, si din punct de vedere al practicii - si asta as vrea sa se stie.

"Rugaciunea Inimii m-a ajutat sa nu ratacesc drumul"

- Vietuiti intr-o manastire legata de numele unui mare duhovnic transilvanean, parintele Arsenie Boca. Stiu ca ati avut cel putin o intalnire in viata sfintiei voastre cu el.

- Da. El m-a invatat Rugaciunea Inimii sau, cum o numea parintele Arsenie, rugaciunea cu care se mantuiesc calugarii. Parintele Arsenie Boca a fost aici in manastire din 1939 pana in 1948. In 1942, am venit si eu sa ma calugaresc. Aveam 13 ani si jumatate. Dar parintele Arsenie mi-a spus ca nu se poate, pentru ca mitropolitul Nicolae Balan, care a refacut aceasta manastire, a vrut ca aici sa fie numai monahi absolventi de Teologie. Ne-am inteles sa-mi continui scoala. Parintele, care avea scoala multa, mi-a spus ca e bine sa merg la scoala, dar scoala nu ma va mantui.

Eu aveam gandul sa ma calugaresc, dar nu oriunde, numai aici, sa fiu langa parintele Arsenie, si pentru ca am simtit ca aceasta manastire este deosebita. Ei, si cat am stat de vorba cu parintele Arsenie, el m-a invatat cum sa spun in gand Rugaciunea Inimii, lipind-o de respiratie: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!". Asta m-a ajutat cel mai mult in viata si cred ca datorita rugaciunii nici n-am ratacit drumul. Rugaciunea asta are darul de a te descoperi tie insuti. Te intalnesti mai intai cu tine si apoi cu Hristos. Rascoleste in adancuri de gand, de fiinta omeneasca. Rugaciunea Inimii mi-a dat bucurii extraordinare, de, la un moment dat, credeam ca nu le mai pot suporta, ca nu mai aveam mult sa mor de bucurie. Asa ca am raspandit rugaciunea cat am putut. O mentin din 1942, ca mijloc de imbunatatire sufleteasca.
Pe parintele Arsenie l-am cunoscut putin, dar ce mi-a spus in 1942 si in 1965 - ca l-am revazut abia dupa 23 de ani - a fost destul pentru toata cealalta vreme a vietii mele. In 1965, lucra ca pictor la Bucuresti, ca-l scosesera din manastirea de la Prislop si din preotie. L-au scos comunistii, dar cu mana episcopului de Arad, caci comunistii erau ca dracii, nu voiau sa fie ei acuzati de ceva si atunci si-au gasit unelte in ierarhia Bisericii. Pentru ca in Biserica sunt atatia intrusi care n-au credinta in Dumnezeu. Asta e realitatea, nu vorbesc fara temei. In sfarsit, in 1965, eram insotit de un tanar student, astazi preot in Sibiu, parintele Simion Sasausan, si lui adresandu-i-se, parintele Arsenie a spus: "O sa te faci preot, sa fii intelegator fata de neputinta omeneasca". Cred insa ca mi se adresa si mie indirect, ca eu nu eram preotit atunci. Si mai cred ca acest cuvant al parintelui Arsenie este cel mai important rostit de sfintia sa. Toate celelalte sunt bune, folositoare, dar acesta este fundamental.
M-am mai intalnit iarasi cu parintele Arsenie in 1971, 1972, in cateva randuri, dar niciodata cu folosul pe care l-am avut in 1942 si in 1965.

- Nu ne-ati spus cum v-ati calugarit.

- Dupa liceu, am mers la Sibiu sa fac Teologia. Si imi trebuia aprobarea mitropolitului Nicolae Balan, ca eram un caz special, fiind fara vedere. Am intrat la mitropolit si am pus problema gresit, i-am spus ca vreau sa devin preot. La care el imediat s-a scuturat de mine, mi-a spus ca nu se poate, pentru ca nu am vedere. Am revenit mai tarziu, cu sustinere din partea cuiva care il cunostea si spunandu-i ca vreau sa fac Teologia. Iar el mi-a raspuns ca Teologia pot sa o fac, dar nu voi putea fi preot. Si am urmat Facultatea de Teologie, dar sa stii ca am iesit din facultate zdruncinat in credinta mea. In facultate mi-au strecurat indoiala, de ajunsesem sa ma intreb, in timp ce se citea Evanghelia de la Sfantul Ioan, daca el a scris-o intr-adevar. Asa eram de confuz incat, dupa terminarea facultatii, cand m-a intrebat mitropolitul daca vreau sa merg la Sambata, sa ma calugaresc, i-am spus ca nu sunt hotarat. Pana la urma m-am decis datorita unei imprejurari binecuvantate de Dumnezeu si atunci mitropolitul mi-a spus: "Am asteptat hotararea asta".

- Ne puteti dezvalui ce anume v-a determinat sa va calugariti?

- Sigur, eu n-am nimic de ascuns. Intr-o duminica a Sfantului Grigore Palama, care a fost mare rugator al Rugaciunii Inimii, s-a citit Icosul sfantului si mi-a placut tare mult. Atunci, pe loc, mi-a venit in minte un gand: "Sfantul Grigore Palama a fost calugar, Biserica pretuieste calugaria, eu n-am nici o piedica sa ma calugaresc, deci am sa ma calugaresc. Pe 1 aprilie 1953 am venit aici la manastire si sa stii ca mi-am gasit calea".
Publicat de Ciprian Voicila

EVLAVIA IL INDUIOSEAZA PE DUMNEZEU

constantaoana — Sun, 25 Oct 2009 16:03:21 UT

EVLAVIA IL INDUIOSEAZA PE DUMNEZEU

constantaoana — Sun, 25 Oct 2009 15:57:11 UT

Cuv. Paisie Aghioritul: Evlavia Il induioseaza pe Dumnezeu

Ce este evlavia

- Parinte, ce este evlavia?

- Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovniceasca. Evlaviosul se sfieste in toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa. Felul sau de vietuire el nu il socoate martiric, ci il multumeste. Miscarile lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenta lui Dumnezeu, a ingerilor si a Sfintilor. Simte alaturi de el pe ingerul lui pazitor cum il supravegheaza. Are mereu in mintea sa faptul ca trupul lui este biserica a Duhului Sfant[1] si traieste simplu, in curatie si sfintenie. Pretutindeni se comporta cu atentie si grija si simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pilda, sa nu fie in spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovniceasca etc. acolo unde sta, pe canapea sau pe scaun. Daca vede o icoana inima ii tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi. Chiar si numai numele lui Hristos de il vede scris undeva, il saruta cu evlavie si i se indulceste sufletul sau. Si chiar de va vedea aruncata pe jos o bucatica de ziar pe care sa scrie, de pilda, numele lui Hristos sau “Sfanta Biserica a Sfintei Treimi”, se pleaca, o ia, o saruta cu evlavie si se mahneste pentru faptul ca a fost aruncata pe jos.
- Parinte, altceva este respectul si altceva evlavia?

- Respectul[2] este parfumul, iar evlavia este tamaia. Pentru mine evlavia este cea mai mare virtute, pentru ca cel evlavios atrage harul lui Dumnezeu, se face primitor al harului si, fireste, harul lui Dumnezeu ramane cu el. Dupa aceea harul dumnezeiesc il tradeaza si toti il au la evlavie, il simpatizeaza, pe cand de cel obraznic se scarbesc si mici si mari.

Voi, femeile, trebuie sa aveti mai multa evlavie decat barbatii. Femeii, prin firea ei, i se impune sa aiba evlavie. Barbatii, atunci cand nu au evlavie, au doar o indiferenta, in timp ce femeile, daca-si pierd evlavia fac lucruri grosolane. Mi-a spus unul: “Cand am mers cu femeia mea in pelerinaj la Sfintele Locuri, am mers la Iordan sa intru in el, iar ea statea si-si spala picioarele. <<Bre, ce faci acolo>>, am intrebat-o. <<Ai venit la raul Iordan sa-ti speli picioarele?>>. M-am enervat si am ocarat-o“. Aceea, se vede, era cu desavarsire indiferenta, nu pricepea nimic, in timp ce el, sarmanul, avea multa evlavie.

30.jpg
Evlavia se transmite

- Parinte, cum sa dobandesc evlavie?

- Sfintii Parinti spun ca, pentru a dobandi evlavie, trebuie sa traiesti sau sa ai legaturi cu oameni care au evlavie si sa iei aminte cum se comporta ei. Sfantul Paisie cel Mare, cand a fost intrebat de cineva: “Cum pot dobandi frica lui Dumnezeu?“, i-a raspuns: “Sa te insotesti cu oameni care Il iubesc pe Dumnezeu si au frica lui Dumnezeu, ca sa dobandesti si tu frica dumnezeiasca“[3]. Aceasta, desigur, nu inseamna ca vei face la exterior tot ce vezi ca fac aceia, fara sa simti launtric, pentru ca aceasta nu este evlavie adevarata, ci una mincinoasa. Minciuna este respingatoare. Evlavia este har de la Dumnezeu inauntrul omului. Orice face cel evlavios o face pentru ca asa simte inauntrul lui. Desigur, inauntrul nostru exista evlavia fireasca, dar daca omul nu o cultiva, aghiuta il arunca, prin uitare, in nesimtire si neevlavie. Insa prin comportamentul celui evlavios se desteapta iarasi evlavia inauntrul lui.

- Parinte, pentru ce Sfintii Parinti numai despre evlavie spun ca daca vrei sa o dobandesti, trebuie sa ai legaturi cu omul evlavios? De ce nu spun la fel si despre alta virtute?

- Pentru ca evlavia se transmite. Miscarile, comportamentul celui evlavios se transmit ca aroma[4], atunci cand, in mod firesc, in celalalt exista intentie buna si smerenie. Si sa-ti mai spun si aceasta: daca cineva nu are evlavie, nu are nimic. Cel evlavios vede curat orice este sfintit, asa cum este in realitate, chiar daca este fara stiinta de carte. Nu va face vreo greseala, de pilda, in orice are legatura cu noimele dumnezeiesti. Este ca si copilasul care nu isi baga in minte vreun gand rau despre tatal sau sau mama sa, pentru ca-i iubeste si ii respecta, si vede bine si curat toate cele pe care le fac parintii lui. Cu atat mai mult aici cand este vorba de Dumnezeu, Care nu se compara cu nimic si este desavarsit in toate! Cel care nu are evlavie cade in greseli, in inselari chiar si in privinta dogmelor. Vad ce greseli fac cei care nu au evlavie si scriu erminii si comentarii la textele sfinte etc.

In toate lucrurile duhovnicesti este trebuinta de evlavie si de inima. Atunci cand toate incep cu evlavie, toate sunt sfintite. Mai ales atunci cand trebuie sa scrie cineva Slujba vreunui Sfant, trebuie sa-l iubeasca pe Sfant, sa-l aiba la evlavie si asa cele pe care le va scrie ii vor iesi din inima sa si vor raspandi evlavie. Atunci cand cineva a ajuns la masura dragostei dumnezeiesti, a nebuniei dumnezeiesti, stihurile ies singure dinauntrul lui. – Parinte, ce altceva ajuta pe om sa dobandeasca evlavia?

- A cerceta cu mintea sa orice lucru sfintit si a se afunda in el, dar si a pune in valoare prilejurile ce i se dau. Acestea destepta incet-incet evlavia inauntrul lui. Atunci cand, de pilda, mi se da ocazia sa trec pe langa o biserica si sa intru putin in ea ca sa ma rog si n-o fac, ma lipsesc de har. Daca vreau sa merg, dar sunt impiedicat de ceva sa o fac, atunci nu ma lipsesc de har, pentru ca Dumnezeu vede intentia mea cea buna. De asemenea foarte mult ajuta in dobandirea evlaviei cunoasterea Sfintilor tinutului nostru, ai tarii noastre, ca sa-i iubim si sa ne legam de ei. Dumnezeu se bucura cand avem evlavie si ii iubim pe Sfinti. Iar atunci cand avem evlavie fata de Sfinti, cu atat mai multa vom avea fata de Dumnezeu!

- Parinte, ce anume ajuta ca cineva sa se miste cu evlavie inauntrul bisericii?

- Atunci cand pornesti spre biserica, sa-ti spui in mintea ta: “Unde merg? Acum intru in Casa lui Dumnezeu. Ce fac? Ma inchin la icoane, lui Dumnezeu“. De la chilia sau de la ascultarea ta mergi in biserica. Din biserica sa mergi in cer, si mai departe chiar, la Dumnezeu. – Cum se face aceasta?

- Biserica este “casa” lui Dumnezeu. Dar si casa noastra adevarata in rai. Aici canta maicile. Acolo ingerii, sfintii… Daca atunci cand mergem la o casa lumeasca, batem la usa, ne stergem picioarele, stam cu sfiala, in Casa lui Dumnezeu, unde Se jertfeste Hristos, ce trebuie sa facem? Cu o picatura de Sange dumnezeiesc ne-a rascumparat din pacat si in continuare ne tamaduieste cu kilograme de Sange si ne hraneste cu Trupul Sau Cel preasfant. Cand vom aduce in memoria noastra toate aceste fapte infricosatoare si dumnezeiesti, ele ne vor ajuta sa ne miscam cu evlavie inauntrul bisericii. Dar vad la Sfanta Liturghie, chiar si atunci cand preotul spune: “Sus sa avem inimile“, si raspundem: “Avem catre Domnul“, ca putini sunt aceia care isi au mintea lor catre Domnul. De aceea este mai bine sa spunem in taina “sa avem inimile noastre catre Domnul“, pentru ca mintea si inima noastra sunt in intregime spre cele de jos. Spunem minciuni, pentru ca spunem “avem“, dar nu avem mintea noastra acolo. Desigur, daca am avea inima noastra catre cele de “sus“, toate ar merge catre cele de “sus“. – Parinte, ce ajuta pe cineva ca sa cante cu intelegere?

- Sa-si tina mintea sa la noimele dumnezeiesti si sa aiba evlavie, sa nu prinda noimele dumnezeiesti literal, ci cu inima. Altceva este evlavia si altceva este arta, stiinta psalmodiei. Arta fara evlavie este… spoiala. Atunci cand cantaretul canta cu evlavie, psalmodia se revarsa din inima sa si canta cu intelegere. Cand launtric omul este intr-o stare duhovniceasca buna, toate merg bine. De aceea trebuie ca cel care canta sa fie aranjat launtric si sa cante cu inima, cu evlavie, ca sa cante si cu intelegere. Daca are ganduri de-a stanga, ce cantare va face? Nu poate canta cu inima. Pentru ca spune Scriptura: “Este cineva cu inima buna? Sa cante psalmi”[5]. Odata cand Sfantul Ioan Cucuzel a cantat, atunci cand pastea tapii, acestia s-au ridicat si au stat in doua picioare. Din acestea au inteles (cei din manastire) ca el este Cucuzel, cantaretul curtii imperiale. Orice faceti, s-o faceti cu inima voastra pentru Hristos. Si la broderiile ce le faceti sa puneti evlavie, pentru ca se pun peste cele sfinte, chiar si cele ce le faceti pentru catuie[6]. Atunci cand omul este evlavios, frumusetea lui sufleteasca se vede in orice face: si in citit, si in cantat, si in greseli chiar. – In greseli? – Da, vezi ca si greselile ce le face au evlavie, o strangere de inima.

30.jpg
Evlavia exterioara

Cel care are multa credinta si evlavie adevarata se hraneste din ceva inalt, duhovnicesc, care nu se poate descrie. Exista insa unii care au evlavie seaca, exterioara. Unii din acestea spun sec: “Acum, deoarece am intrat in biserica, trebuie sa stau cu atentie, nu trebuie sa ma misc, trebuie sa-mi plec capul; trebuie sa-mi fac cruce astfel!”. Unii se poate sa se clatine in privinta credintei si totusi stau in picioare pe toata durata privegherii.

- Parinte, sunt nelinistiti de ceva, cauta ceva si de aceea fac aceasta?

- Au ceva inlauntrul lor. Sunt bune acestea, dar sa le simta cineva inlauntrul sau, sa nu se faca numai la exterior. Una este sa-ti scoti palaria atunci cand intri in biserica, din evlavie, si altceva este s-o scoti deoarece vrei sa-ti racoresti capul. Evlavia se vede din felul in care ne impartasim, din felul cum luam anafora etc. – Parinte, poate fi cineva iritat din manifestarea evlaviei celuilalt?

- Asculta, cand cineva isi face crucea mare, dar o face simplu, cu smerenie, nu-l deranjeaza pe celalalt. Dar daca priveste de-l vad ceilalti si face mereu cruci, atunci vor incepe sa-l ia in ras. Sau atunci cand trece pe langa o biserica si priveste de este lume in jurul lui, sau face si… rabdare sa se adune putina lume si atunci incepe sa faca cruci si metanii ca aceia sa-l vada, au dreptate sa-l ia in ras. Vezi, duhul lumesc este dezaprobat. Evlavia adevarata se vede atunci cand exista. “Cuviinciosul”[7] devine “necuviincios” fara evlavie adevarata.

30.jpg
Nu dati cele sfinte cainilor[8]

Cand lumea va da haine de la bolnavi sa le puneti peste Sfintele Moaste ca sa se sfinteasca, sa luati aminte sa fie numai bluzite, nu altele. Nu se potriveste, este lipsa de evlavie. Soarele, fireste, nu se intineaza, nici Dumnezeu nu se intineaza, insa noi ne demonizam prin lipsa de evlavie.

Mai demult oamenii, cand se imbolnaveau, luau undelemn din candela lor, se ungeau si se faceau bine. Acum candela o au numai de forma, numai ca sa lumineze, iar undelemnul il arunca la chiuveta atunci cand spala candela. Odata am mers intr-o casa si am vazut cum gospodina spala candela in chiuveta. “Unde se duce apa?”, am intrebat-o. “In canalizare”, mi-a raspuns. “Dar, bine“, ii spun, “pe de o parte iei undelemnul din candela si iti miruiesti copilul cu el atunci cand este bolnav, si pe de alta parte tot undelemnul din paharul candelei merge in canalizare? Ce ai de spus la acestea? Cum sa vina binecuvantarea lui Dumnezeu in casa ta?“. In casele de azi un lucru sfintit, de pilda hartia cu care a fost invelita anafora, nu ai unde sa o arunci. Imi aduca aminte ca acasa la noi nici apa cu care spalam vasele nu mergea la canal; mergea in alta parte, pentru ca si faramiturile sunt sfintite, deoarece facem rugaciune inainte si dupa masa. Toate acestea lipsesc astazi, de aceea lipseste si harul dumnezeiesc si oamenii se demonizeaza.

Pe cat putem, sa luam aminte in toate. Dupa Sfanta Impartasanie, sau dupa ce luam anafora, sau dupa Sfantul Maslu este bine sa ne stergem mainile cu putina vata udata cu spirt, dupa care s-o ardem. Cand maturam Sfantul Altar, cele adunate sa le aruncam in mare sau sa le ardem la un loc curat, pentru ca se poate sa fi cazut pe jos o particica din Sfintele Taine. Fireste, daca cade jos o particica din Sfintele Taine, Hristos nu va sta sa fie calcat in picioare, insa pleaca harul de la noi. In strainatate, la biserici nu au canalizare. Apa de la proscomidie se duce cu ploaia. “Ne interzic sa avem canalizare“, spun ei, “deoarece se pricinuiesc microbi”. Toti oamenii s-au umplut de microbi trupesti si duhovnicesti si daca va picura putin mir pe cap iti spun: “Se vor crea microbi!”. Cum sa vina binecuvantarea lui Dumnezeu? Demonizarea in lume de aici incepe. Din fericire mai exista cateva femei evlavioase, tinere si in varsta, si astfel se mai tine lumea.

- Parinte, o doamna a cerut sa-i pictam o icoana a Sfantului Arsenie, ca s-o puna in salon.

- Acolo va avea numai icoane? Nu va avea si alte tablouri, fotografii etc.? Apoi, nu vor fuma acolo? S-o puna mai bine in alta camera impreuna cu alte icoane si acolo sa se roage. Odata am mers intr-o casa si icoanele le aveau puse sub scara, desi aveau o gramada de locuri libere. La o alta casa, stapana casei si-a facut iconostasul in fata tevii de scurgere. “Bine, cum te-ai gandit de ti-ai pus icoanele in acest loc?”, am intrebat-o. “Aici imi place“, mi-a raspuns. Si nici nu era spre rasarit, ci spre nord. Cum sa vina harul? “Celui ce are i se va da – spune Sfanta Scriptura – si-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, si ce are i se va lua“[9]. Noi credem ca avem, dar ni se ia si ceea ce avem.

Incet-incet se pierde evlavia, de aceea se si intampla toate aceste rele pe care le vedem. Se poate sa se si demonizeze cineva daca nu ia aminte. A fost o femeie – Dumnezeu s-o ierte, ca a murit acum – , care s-a indracit, deoarece arunca aghiazma la chiuveta. Avea putina aghiazma, a spalat inca si sticluta, deoarece a ramas putin busuioc inauntru. Dupa aceea s-a indracit. A plecat harul, deoarece harul nu poate sta la omul neevlavios. – Parinte, dar daca din greseala arunca cineva aghiazma?

- Daca el insusi a pus sticluta cu aghiazma sa zicem intr-un dulap si, dupa un timp, din neatentie nu isi da seama ca este aghiazma si o arunca, are o jumatate de pacat. Daca a pus-o altcineva si acesta nu stia ca este aghiazma, nu este vinovat.

Atunci cand omul nu cinsteste cele sfinte, cum sa se apropie harul dumnezeiesc de el? Harul se va duce la cei care il cinstesc. “Nu dati cele sfinte cainilor“, spune Scriptura. Daca nu exista sensibilitate duhovniceasca, nu se face nici o sporire. Unul, in Sfantul Munte, a scos stranile dintr-o oarecare biserica si le-a dus in bisericuta chiliei lui. Altul a luat placile de piatra de pe acoperisul altarului unei alte biserici ca sa-si placheze veranda. A plouat, a intrat apa in altar si a curs pe Sfanta Masa. M-am dus odata acolo si ce sa vad! Biserica era sfintita si in mijlocul Sfintei Mese erau Sfintele Moaste, o vertebra[10]. Am luat-o si am spalat-o la spalator. “Ce ati facut acolo?“, le-am spus dupa aceea. “Biserica era sfintita! Ati luat placile de piatra din acoperis si toata apa curge pe Sfanta Masa!“. S-au dus dupa aceea cu un mester si au aranjat putin. In alta parte au scos scandurile din altar, ca sa faca un chei. S-a ridicat o furtuna, a luat si scandurile si betonul. Si nu inteleg cata lipsa de evlavie au toate acestea. Imi aduc aminte ca la Konita era un batranel care fugea dupa copii pentru ca zgariau peretele bisericii. Considera aceasta lipsa de evlavie. Iar acum unde am ajuns!

30.jpg
Evlavie intru toate

Luati aminte si aici. Pe canapea era intins un tol cu cruci. Nu se cuvine sa stam, nici sa calcam pe cruci. Evreii pun cruci pe talpile incaltamintelor. Si de multe ori le pun nu numai pe dinafara, ci si pe dinauntru. Sa platesti si sa calci crucile. Acestia mai demult au facut niste cartonase sub forma de clopotel care pe o parte aveau pe Maica Domnului si pe Hristos, iar pe cealalta pe Karaghiozi[11]. Ca si cum ar fi spus: “Ce mi-i Karaghiozi, ce mi-i Hristos!“. Si crestinul, sarmanul, vazand pe Hristos si pe Maica Domnului, le cumpara pentru copiii lui. Copiii aruncau pe jos cartonasele, le calcau cu picioarele, le murdareau. Si acum, mi-a spus cineva, undeva langa China, catolicii misionari poarta niste medalioane care au pe dinauntru pe Hristos, iar pe dinafara pe Buda. Sau puneti-L pe medalion numai pe Hristos, sau marturisiti-L pe Hristos la aratare, altfel nu vine harul lui Dumnezeu. Iar aici, in Grecia unii, fara sa se gandeasca, au pus, din pacate, pe Maica Domnului pe timbre, care se arunca si se calca in picioare.

- Parinte, un om poate sa aiba evlavie fata de unele lucruri, iar fata de altele nu?

- Nu, daca are evlavie adevarata, va avea evlavie fata de toate. Odata a fost gazduit un preot la manastirea Stavronikita si la psalmii Utreniei[12] cobora strana si se aseza. “Parinte“, ii spun, “se citesc psalmii Utreniei“. “Asa ii savurez eu mai bine“, imi spune. Auzi vorba! Dupa cativa ani a venit si m-a gasit. In timpul discutiei mi-a spus ca facea icoane de hartie si le dadea de binecuvantare. “Cum lipesti icoanele?“, il intreb. “Pun clei pe lemn“, imi spune, “Pun apoi si icoana si cand fac mai multe, le pun una peste alta si eu ma asez deasupra lor, ca sa se lipeasca bine. Iau si o carte si citesc putin“. Cand am auzit mi s-a urcat parul in varful capului. “Ce faci?“, il intreb. “Stai deasupra icoanelor ca sa se lipeasca?“. “De ce? Nu-i bine?“, imi raspunde.

Vezi unde se ajunge? Raul este ca lipsa de evlavie inainteaza, nu se opreste. Omul evolueaza sau spre bine sau spre rau. De unde a pornit acela si unde a ajuns! “Astfel savurez mai bine cei sase psalmi“, a spus atunci, si a ajuns sa spuna “Astfel si icoanele se vor lipi si eu voi citi“. Cand i-am spus atunci despre cei sase psalmi, i s-a parut lucru ciudat. In timp ce alti parinti batrani stateau in picioare. Se sprijineau putin de strana, dar nu se miscau deloc. Altceva este sa fie cineva bolnav, sa-i tremure picioarele si sa stea jos – n-o sa-l spanzure Hristos – si altceva este ca altul sa creada ca ceea ce face el este cel mai bine si sa spuna: “Sezand, savurez mai bine“. Asta cum s-o justifici? Viata duhovniceasca nu este desfatare. Daca te doare ceva stai jos. Hristos nu este tiran. Si Avva Isaac spune: “Daca nu poti in picioare, aseaza-te“[13]. Nu spune: “Daca poti, aseaza-te“. – Parinte, de ce nu se sta jos la cei sase psalmi?

- Pentru ca simbolizeaza Judecata. De aceea, atunci cand se citesc cei sase psalmi, este bine ca mintea sa merga la vremea Judecatii. Cei sase psalmi dureaza 6-7 minute. Dupa primii trei psalmi nu facem nici cruce, deoarece acum Hristos nu va mai veni sa se rastigneasca, ci va veni ca Judecator.

30.jpg
Ce evlavie aveau mai demult!…

- Parinte, de ce in vremea noastra evlavia este atat de greu de aflat?

- Pentru ca oamenii au incetat sa traiasca duhovniceste. Le explica pe toate cu logica lumeasca si astfel alunga harul dumnezeiesc. Mai demult, ce evlavie aveau oamenii! In Etoloacarnania[14] niste batrane care aveau multa evlavie si simplitate se inchinau catarilor Sfintei Manastiri Prussa[15], atunci cand coborau de la manastire pentru diferite slujbe. “Acestia sunt catarii Maicii Domnului!“, spuneau, si da-i la metanii. Daca pentru catarii manastirii Maicii Domnului atatau atata evlavie, inchipuieste-ti cata evlavie aveau la Maica Domnului!

- Parinte, evlavia pe care o aveau farasiotii le-a cultivat-o Sfantul Arsenie?

- Aveau si ei evlavie, dar le-a cultivat-o si Sfantul. Este traditie. Batranul Prodomu Kortinoglu, cantaretul Sfantului Arsenie, avea multa evlavie. A fost si in Kronita cantaret. Batran fiind, de 80 de ani si mai mult, cobora in fiecare zi, dis-de-dimineata, la Kronita de Jos, aproape o jumatate de ora de mers pe jos, ca sa cante in biserica. “Eu sunt cainele lui Hristos“, spunea. Iar iarna, pe timp friguros si geros, drumurile erau foarte periculoase. Curgea apa din cismele pe drum si ingheta si trebuia sa fii atent unde calci ca sa nu aluneci. Dar el pe toate le nesocotea. O astfel de evlavie avea!

Parintii mei imi spuneau ca farasiotii, in tara lor, adunasera bani ca sa faca o biserica acolo, in Farasa. Dupa aceea insa Sfantul Arsenie a vrut sa-i dea la saraci, deoarece aveau biserica. S-a dus insusi Sfantul sa-i imparta la familiile sarace si sarmanii nu ii luau. Sa ia bani de la Biserica! Si daca nu i-au luat, a fost nevoit sa-i trimita cu primarul[16] satului la episcopul din Cezareea. “Sa iei insotitor pentru drum”, i-a spus Sfantul. “Imi ajunge binecuvantarea ta”, i-a raspuns primarul si a plecat singur. Cand a adus banii la episcop, acela l-a intrebat: “Bine, dar ce v-a spus Hagi-efendi sa faceti cu banii?”. “Sa-i dam familiilor sarace”, a raspuns primarul. “Si de ce nu l-ati ascultat?”. “Nu vor sa-i ia oamenii”, i-a spus, “pentru ca sunt banii Bisericii”. In cele din urma episcopul i-a dat inapoi. Cand farasiotii au fost nevoiti sa plece din Farasa, atunci, cu Schimbarea, au spus Sfantului Arsenie sa ia acesti bani cu ei, ca sa faca biserica aici, in Grecia. Atunci Sfantul Arsenie le-a spus plangand: “In Grecia veti afla multe biserici, dar credinta ce exista aici n-o veti afla”.

30.jpg
Evlavia fata de icoane

Cata evlavie trebuie sa avem fata de icoane! Un monah a pregatit o icoana a Sfantului Nicolae ca sa o dea de binecuvantare cuiva. A invelit-o intre-o hartie curata si a pus-o in dulap pana ce o va da. Dar fara sa ia aminte a pus-o invers. Peste putin, in camera lui a inceput sa se auda un zgomot. Se uita monahul incoane si-ncolo, ca sa vada de unde venea acest zgomot. De unde sa-si dea seama ca zgomotul venea din dulap? Zgomotul a continuat destula vreme, “tac-tac-tac”, nu-l lasa sa se linisteasca. In cele din urma, ducandu-se aproape de dulap, a inteles ca zgomotul iesea din icoana. “Ce sa aiba icoana?“, si-a spus. “Ia sa vad!”. De indata ce a desfacut-o a vazut ca era pusa invers. A pus-o cum trebuie si indata zgomotul a incetat.

Cel evlavios are evlavie in mod special la icoane. Si cand spunem ca “are evlavie la icoane”, ne referim la faptul ca are evlavie la persoana zugravita pe ele. Cand cineva are o fotografie a tatalui sau, a mamei sale, a bunicului, a bunicii sau a fratelui lui nu o poate rupe sau calca; cu cat mai mult o icoana. Martorii lui Iehova nu au icoane. Cinstea pe care o daruim icoanelor o considera idolatrie. Am spus odata unui martor a lui Iehova: “Dumneavoastra nu aveti fotografii in casele voastre?“. “Avem“, mi-a raspuns. “Ei bine, mama nu saruta fotografia fiului lei, atunci cand ele este departe?“. “O saruta”, imi spune. “Saruta hartia sau copilul?“. “Pe copilul ei“, imi raspunde. “Ei, precum aceea atunci cand saruta fotografia fiului ei isi saruta fiul si nu hartia, asa si noi sarutam pe Hristos, si nu sarutam hartia sau scandura”.

- Parinte, daca o scandura a avut candva pe ea chipul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al vreunui sfant si culorile s-au sters sin pricina vremii, nu trebuie sa o mai sarutam din aceasta cauza?

- Ba da, trebuie. Atunci cand omul saruta cu evlavie si dragoste fierbinte sfintele icoane, ia culorile de pe ele si se zugravesc sfinti inauntrul sau. Sfintii se bucura atunci cand se ridica de pe hartii sau scanduri si se intiparesc in inimile oamenilor. Cand crestinul saruta cu evlavie sfintele icoane si cere ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinti, sarutandu-le cu toata inima lui, soarbe in inima sa nu numai harul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfintilor, ci si pe Hristos intreg sau pe Maica Domnului sau pe Sfinti si ii aseaza in catapeteasma bisericii sale. “Omul este Biserica a Sfantului Duh”[17]. Vezi, fiecare slujba incepe cu sarutatul icoanelor si tot cu sarutatul lor se termina. Daca oamenii ar intelege lucrul acesta, cata bucurie nu ar simti si cata putere nu ar lua.

- Parinte, in Paraclisul Maicii Domnului, la un oarecare stih, pentru ce se spune: “Mute sa fie buzele paganilor care nu se inchina cinstitei Icoanei tale“?

- Atunci cand cineva nu are evlavie si saruta icoanele, buzele lui nu sunt mute? Iar cand cel evlavios le saruta, buzele lui nu sunt vorbitoare? Sunt unii care, atunci cand se inchina la icoane, nici nu ating buzele de icoana. Altii le ating numai putin de icoana atunci cand le saruta. Iata, asa[18]. Ati auzit ceva? – Nu.

- Ei, atunci buzele sunt “mute”. In timp ce atunci cand cel evlavios saruta icoana si sarutul se aude, buzele lui sunt “vorbitoare”. Atunci cand se spune ca sunt “mute”, nu inseamna ca le blesteama, ci, simplu, acele buze sunt mute, iar celelalte sunt vorbitoare. Cand privim sfintele icoane, inima noastra trebuie sa isi reverse dragostea sa fata de Dumnezeu si fata de Sfinti, sa cadem, sa ne inchinam si sa le sarutam cu multa evlavie. Sa fi vazut pe un batranel evlavios la Manastirea Filoteu, batranul Sava, cu cata evlavie, cu cata dragoste saruta icoana Maicii Domnului – Dulcea Sarutare! La aceasta icoana a Maicii Domnului s-a facut o umflatura, deoarece parintii o sarutau in acelasi loc.

Icoana care se picteaza cu evlavie absoarbe de la pictorul evlavios harul lui Dumnezeu si transmite oamenilor mangaiere vesnica. Pictorul se picteaza, se transpune in icoana pe care o face. De aceea starea lui sufleteasca are o mare insemnatate. Parintele Tihon[19] imi spunea: “Eu, fiule, atunci cand pictez epitafe, cant: <<Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luand…>>“. Canta si plangea mereu si lacrimile lui cadeau pe icoana. O astfel de icoana face o predica vesnica in lume. Icoanele predica si predica veacuri de-a randul. Un om indurerat arunca o privire catre icoana lui Hristos sau a Maicii Domnului si primeste mangaiere.

Toata temelia este evlavia. Vezi, unul numai se sprijina de peretele unde a fost pusa o icoana si primeste har, iar altul poate sa aiba cea mai buna icoana, dar nu se foloseste, deoarece nu are evlavie. Sau cineva poate fi ajutat de o cruce simpla, iar altul sa nu se foloseasca nici chiar de Cinstitul Lemn atunci cand nu are evlavie.

30.jpg
Sa-I oferim lui Dumnezeu pe cele mai curate

Odata m-am smintit aici, in biserica voastra. Am vazut ca ardeati la Sfanta Masa lumanari foarte mici. Eu nu las sa arda o lumanare atat de mica nici macar in sfesnicul de dinaintea catapetesmei. Consider aceasta ca o dispretuire. – Parinte, spun unii ca lumanarea trebuie sa arda pana jos.

- Da, sa arda pana jos, dar unde? Aceasta are insemnatate. Altceva este sa arda pana jos in sfesnicele unde aprinde lumanari lumea, si altceva este la Sfanta Masa sau la Sfanta Proscomidie. Nu trebuie sa se arda o jumatate de lumanare inauntrul altarului, este dispret. Chiar si la policandru, desi ajung lumanarile pentru toata slujba, tot trebuie sa le schimbati cand sunt foarte mici. Iar la Sfanta Liturghie, la Iesirea Mica si Mare sa folositi totdeauna lumanare mare, pentru ca ea simbolizeaza pe Sfantul Ioan Inaintemergatorul. In alte parti sting candelele ca sa se faca economie. Nu inteleg ca Dumnezeu le va trimite mari binecuvantari, atunci cand vor avea evlavie fata de El. Si la parastase este dispret sa se foloseasca lumanari subtiri, ca niste bumbac netrebnic. Este rusine sa le dati si altora. – Parinte, surorile pot arde in chiliile lor cate lumanari vor?

- Sa arda, ca sa arda si pe diavolul. Nu vedeti ca arde lumea intreaga? Numai sa aiba rost aprinderea lumanarilor, sa fie insotita de rugaciune.

Este lucru mare sa se lase cineva in voia lui Dumnezeu. Noi mancam roade dulci si Ii oferim lui Dumnezeu in cadelnita rasina copacilor. Mancam mierea si Ii oferim lui Dumnezeu ceara, dar pe aceasta adesea o amestecam cu parafina. O lumanare oferim lui Dumnezeu ca recunostinta pentru binecuvantarile Sale cele bogate, si pe aceasta s-o murdarim? Ce ar fi fost daca ne-ar fi cerut Dumnezeu sa-I oferim mierea? Imi inchipui ce-am mai fi facut atunci! I-am fi dat zeama sau putina apa cu zahar. Sa nu ne ia Dumnezeu in serios! Omul poate face economie in toate, afara de cele datorate slujirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie sa-I oferim tot ce este mai bun, tot ce este mai curat.

- Parinte, lumea nu intelege usor ca este lipsa de evlavie sa arzi lumanari de parafina.

- Sa spuneti lumii: “Nu este bine sa ardeti lumanari de parafina in biserici nici pentru sanatatea voastra“. In felul acesta se vor gandi putin la aceasta. Daca biserica este mica, atunci ajungi sa te sufoci. Este mai bine ca oamenii sa aprinda o lumanare mica, dar sa fie curata, decat o lumanare mare de parafina. Din aceasta pricina multi ametesc si lesina in biserici. Inchipuieste-ti sa fie si biserica mica si sa arda toata aceasta parafina!… Si de ar fi numai aceasta! Undelemnul care nu se poate manca vor sa-l puna la candele. Unde au ajuns oamenii! In Vechiul Testament se spune ca untdelemnul care trebuia sa se foloseasca pentru Templu trebuia sa fie facut din maslinele adunate din copaci, nu din cele cazute pe jos. Oare Dumnezeu are nevoie de undelemn sau de tamaie? Nu, dar El se induioseaza pentru ca ele reprezinta un prinos prin care se exprima recunostinta si dragostea omului fata de El. La Sinai m-a impresionat urmatorul fapt: beduinii, sarmanii, nu au nimic ce sa ofere. Si iata, iau o pietricica ce difera putin de celelalte, sau daca afla in vreo crapatura doua-trei frunzulite, le iau, urca sus la piatra pe care a lovit-o Moise cu toiagul si din care a iesit apa si le lasa acolo. Sau mamele care alapteaza merg si picura putin lapte acolo, cu gandul: “Sa-mi dea Dumnezeu lapte, ca sa-mi alaptez copilul”. Vezi ce recunostinta au! Si aceasta nu este putin lucru. Iar noi ce facem?! Ne vor judeca acesti oameni. Lasau acolo sus lemnisoare, frunzulite, pietricele… Dumnezeu are nevoie de acestea? Nicidecum, insa Dumnezeu ajuta atunci cand vede inima cea buna, intentia cea buna. Astfel se exprima intentia cea buna.

- Parinte, atunci cand aprindem o lumanare, sa spunem ca o facem in cutare scop?

- O aprinzi. Dar unde o trimiti? N-o trimiti undeva? Prin lumanare cerem ceva de la Dumnezeu. Cand o aprinzi si spui: “Pentru cei ce sufera trupeste si sufleteste si pentru cei ce au mare nevoie“, in acestia sunt cuprinsi si viii si mortii. Stii cata odihna simt cei adormiti atunci cand aprindem o lumanare pentru ei? Astfel dobandeste cineva comuniune duhovniceasca si cu cei vii si cu cei adormiti. Lumanarea, in putine cuvinte, este ca o antena ce ne pune in legatura cu Dumnezeu, cu cei bolnavi, cu cei adormiti, etc. – Parinte, dar tamaia de ce o ardem?

- O aprindem spre slavoslovirea lui Dumnezeu. Il slavim si Ii aratam recunostinta pentru marile Lui faceri de bine savarsite in toata lumea. Tamaia este si ea un prinos. Si dupa ce o oferim lui Dumnezeu si Sfintilor tamaind icoanele, tamaiem dupa aceea si icoanele vii ale lui Dumnezeu, pe oameni.

Sa puneti inima in toate, fie ca cereti ceva lui Dumnezeu, fie ca Ii multumiti. Prin lumanare spun “Dumnezeul meu, Iti cer cu toata inima mea sa-mi indeplinesti o cerere”. Iar prin tamaie spun: “Iti multumesc, Dumnezeul meu, cu toata inima pentru toate darurile Tale. Iti multumesc ca-mi ierti multele mele pacate si nerecunostinta lumii si nerecunostinta mea cea multa“.

Pe cat puteti, sa cultivati evlavia si strapungerea inimii. Acestea vor ajuta sa primiti harul lui Dumnezeu. Pentru ca de are cineva evlavie si strapungere de inima si este si smerit, primeste harul dumnezeiesc. Iar daca nu are evlavie si smerenie, harul lui Dumnezeu nu se apropie de el.
Ce spune Scriptura?: “Catre cine voi cauta, fara numai catre cel smerit si bland si care se cutremura de cuvintele Mele”[20]