constantaoana
Incredere fata - 58 ani, Braila, Romania
Blog 70
-
PRONIA DIVINA
-
PRONIA DIVINA
Dumnezeu nu numai creeaza si pastreaza cele create, dar le si conduce spre tinta destinatiei si a desavirsirii lor; intelepciunea Lui guverneaza cele create, vazute si nevazute. O singura privire asupra universului, ne vorbeste de Provindenta divina. Dumnezeu a creat universul, dar nu l-a lasat fara legi stabile.
Fiecare lucru
are ratiunea si legea lui: astrele in drumul lor, arborii care
infloresc si rodesc, animalele cu instinctele lor, florile, vietuitoarele, totul vorbeste de Pronie. Lumea este ca o casa, care fara arhitect si proprietari, s-ar distruge. Daca o corabie ramine singura in apele oceanului, fara cirmaci si corabieri de asemenea se distruge si scufunda. Daca fiintele fara ratiune se supun conducerii Sale suverane, cu atit mai mult fiintele inteligente se misca in Providenta Sa. Ea are secrete si mistere, la care unii gasesc solutii, dar altii ramin in insondabile prapastii. Lumea e facuta din elemente opuse care s-ar distruge intre ele, insa ele se ajuta incit totul dureaza de mii de ani.
<<Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea miinilor Lui o vesteste taria>>, zice psalmistul, dar <<cerul va pieri..., soarele apune si cel mai mic nour il umbreste, altfel omul ar cadea usor in adorarea naturii>>.
La fel si in ordinea morala a lucrurilor, Dumnezeu are ratiuni neintelese de oameni
: sfintii cei bineplacuti Domnului erau bolnavi, ca Sf. Pavel, ca Timotei si Trofin, etc.
Noi nu intelegem caile prin care Dumnezeu ne duce spre El. El are <<secrete de guvernare>>: <<nu sunt gindurile Mele si caile Mele ca ale voastre>>. El e suprema bunatate, dreptate si intelepciune. Pretentia de a intelege Providenta in toata conduita Sa, ne ramine, in cea mai mare parte, neputincioasa. Sa ne gindim ca El poarta de grija de fapturile Sale. Pronia Sa e ca un riu ce coboara de sus, si pe parcurs se desface in mii de riulete, care uda pamintul, si-l face de rodeste an de an, pentru
indestularea omului si vietuitoarelor.
Psalmul 103 este o capodopera despre purtarea de grija a lui Dumnezeu:
<<...Tu faci sa tisneasca izvoarele in vai... Tu adapi la ele toate fiarele cimpului, in ele isi potolesc setea magarii salbatici; pasarile cerului locuiesc pe marginile lor si fac sa le rasune glasul printre ramuri. Din locasul Tau cel inalt tu uzi muntii si se satura pamintul de rodurile Tale
. Tu faci sa creasca iarba pentru vite si verdeturi pentru nevoile omului -, ca pamintul sa dea hrana: vin care veseleste inima omului, untdelemn care-i infrumuseteaza fata si piine care-i intareste inima... Cit de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, Tu pe toate le-ai facut cu intelepciune...>>.
Cap. 6 din Evanghelia dupa Matei, in predica de pe munte, Mintuitorul vorbeste atit de frumos despre Pronia divina, care poarta grija de pasarile cerului si podoaba pamintului: <<Uitati-va la pasarile cerului; ele nu seamana, nici nu secera si nici nu string nimic in grinare; si totusi Tatal vostru cel ceresc le hraneste... Uitati-va la crinii cimpului: ei nici nu torc nici nu tes, si totusi va spun ca nici Solomon in toata slava lui, nu s-a imbracat ca unul din ei>>. <<Nu va ingrijorati de toate acestea caci Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de ele. Cautati mai intii imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra>>.
Pronia este o <<creatie continua>>, e purtarea de grija al lui Dumnezeu pentru conservarea tuturor fapturilor. Dumnezeu nu numai creeaza si pastreaza cele create, dar le si conduce spre tinta destinatiei si a desavirsirii lor. El guverneaza toate cele create vazute si nevazute, cu toate puterea si intelepciunea. El povatuieste, rasplateste si pedepeseste, cu aceeasi bunatate si dorinta de indreptare, cu care parintii isi pedepsesc copiii. <<Celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucreaza spre bine>>. De multe ori, dintr-un necaz sau suparare, omul poate cistiga mult mai mult. De multe ori Dumnezeu ne pedepseste aici, in lumea aceasta, pentru a ne infatisa drepti inaintea Lui. Iar daca cei rai huzuresc aici, nu se cade a ne tulbura, sau indoi de dreptatea divina, caci El asteapta intoarcerea pacatosului, cum s-a intimplat cu cetatea Ninive (Ioan III, 4).
Prin bunatate si dreptate, Pronia colaboreaza cu noi. <<Bataia lui Dumnezeu>>, expresie intilnita adesea, incepe unde sfirseste dreptatea omeneasca, adica pentru cel scapat de sub sanctiunea legilor omenesti.
In zadar ne laudam cu istetimea si viclenia noastra, caci deasupra tuturor e ochiul lui Dumnezeu care vede toate, urechea Lui, care aude toate si mina Lui care inseamna si plateste toate.
Aceasta mina care a scris pe zidurile Babilonului <<Mene, tekel, fares>>, care inseamna: am numarat, cintarit si impartit, oricind poate pedepsi pe pacatosii nepocaiti si trufasi. Dumnezeu e bun dar e si drept. Caile Sale prin care ne conduce la scopul ultim: bucurie, suferinta, fericire sau nefericire, viata lunga sau scurta, boala sau moarte neasteptata, toate ne sunt necunoscute. Pronia este, pentru viitor, un mister -, dar pentru trecut o mare lectie. Pentru viitor avem fagaduinta sfinta ca secretul fortei si taria pacii viitoare sta in Dumnezeu si in apropierea noastra cu iubire si rugaciune fata de El.
Sa intelegem ca <<bunatatea lui Dumnezeu ne cheama la pocainta>> (Rom. II, 4). Nu destinul orb sau intimplarea, ci mina Providentei divine si forta morala conduc lumea si popoarele.
Sa nu uitam a ne face zilnic rugaciunile cu smerenie si caldura ca sa avem pace si tarie morala. Chiar de am pierde toate bunurile acestei vieti, sa nu pierdem nadejdea in purtarea de grija a lui Dumnezeu, care toate le calauzeste spre folosul nostru. Sa nu uitam ca, << celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucreaza spre bine >> (Rom. VIII, 28), si ca <<Suferintele din vremea de acum, nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare, care are sa fie descoperita fata de noi>> (Rom. VIII, 18).
Pr. Octavian Popescu, -
In Biserica lui Dumnezeu ,luminat , Fecioara se arata!
-
In Biserica lui Dumnezeu ,luminat , Fecioara se arata!
Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica
Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. “Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii”.
Deci, aducindu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cind Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarit sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gindind acestea, au adunat in Nazaret – orasul in care traiau – rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfintul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfinta Ana era din neamul lui Aaron.
Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o virsta cu dinsa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfinta pina la Ierusalim cu faclii aprinse in miini, cu cintari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergind trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cintau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfinta Sfintelor, zicind asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul – adica Dumnezeu – frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfinta Sfintelor.
Si mergind ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: “Unde merge aceasta adunare?” Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atit de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfinta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cintau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cintari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cintind si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.
Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamint, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamintului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cintau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfinta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se cinta in Biserica, la condacul praznicului: “Preacurata biserica a Mintuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului… Acesta este cortul cel ceresc”. Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rind, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dinsa calatorea harul Duhului Sfint, fiind umbrita si plina de puterea Lui.
Cind au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul robiei babiloniene, era o biserica foarte frumoasa, caci se minuna oarecind Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte, dupa numarul celor 15 psalmi, pe care preotii si levitii ii cintau cind intrau la slujba. La fiecare treapta ce urca in biserica se cinta cite un psalm din psalmii treptelor, dupa cum ii vedem pina astazi in Psaltire. Cind a ajuns Fecioara Maria la aceste 15 trepte, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana voiau sa o duca de mina, ca pe o copila ce nu poate pasi pe trepte. Dar, fiind intarita de harul Duhului Sfint, ea s-a desprins din miinile parintilor si de ceata fecioarelor care o conduceau cu faclii aprinse si cu cintari, si a inceput sa urce ca o porumbita nevinovata peste toate treptele, ca o pasare a raiului, si a ajuns la treapta de sus unde erau preotii imbracati in vesminte de aur impreuna cu proorocul Zaharia.
Urcindu-se Fecioara, s-au mirat preotii si tot poporul cum o copila de trei ani a putut sa urce treptele asa de usor ca si cum ar fi zburat. Apoi luind-o in brate marele prooroc Zaharia, care era si arhiereu si caruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este aceasta dumnezeiasca prunca, a dus-o in biserica si, dupa ce a inchinat-o, a facut un lucru cu totul neobisnuit si cu totul neingaduit de Legea Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu in sfinta unde intrau preotii, ci dupa a doua catapeteasma, in Sfinta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu aur si heruvimii care umbreau altarul si masa si toiagul lui Aaron care infrunzise si sarpele cel de arama si celelalte lucruri sfinte ale lor.
Si s-au adunat toti preotii si nu numai ei, ci si ingerii si cu totii s-au minunat, cum se poate sa intre o copila in Sfinta Sfintelor si cum a indraznit Zaharia sa aduca pe cineva in Sfinta Sfintelor unde preotii nu aveau voie sa intre si nici arhiereul nu putea sa intre decit o data pe an, dar si atunci nu fara jertfa de animale si stropind altarul si jertfelnicul cu singe pentru curatirea lui si a poporului.
Deci, acolo unde arhiereul nu indraznea sa intre decit o data pe an, acolo a dus-o pe Sfinta Fecioara, cum s-a cintat astazi la axionul praznicului, care zice ca “ingerii, vazind intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spaimintat, cum o fecioara, o copila, a intrat in Sfinta Sfintelor…!” Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, stia cine este aceasta copila. Preotii Legii Vechi insa nu stiau ca aceasta copila va fi maica Arhiereului Celui Mare, care “va strabate cerurile”, cum zice Sfintul Apostol Pavel, si va impaca lumea cu Dumnezeu Tatal, si se va jertfi pe Sine, aducindu-Se jertfa o data pentru totdeauna, pentru mintuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-14).
Zaharia stia, ca prooroc, ca aceasta copila este mai sfinta decit Sfinta Sfintelor, pentru ca ea va purta in sine, pe Acela Care sta in Sfinta Sfintelor, cea nefacuta de mina, in ceruri, pe Arhiereul bunatatilor celor viitoare, cum zice Sfintul Apostol Pavel. De aceea au adus-o in Sfinta Sfintelor. Iar dupa ce s-a inchinat jertfelnicului celui de aur si la sicriul legii Domnului, au luat-o si au dus-o in casa fecioarelor si a locuit acolo impreuna cu ele 12 ani. Numai rugaciunea o facea in Sfinta Sfintelor.
Dar cum a trait Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese refacut de Zorobabel, avea in jurul lui 90 de camere, cum arata vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, in partea de jos, erau destinate vaduvelor care isi duceau vaduvia in curatenie, in post si rugaciune si erau pururea in templu. Asa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aser si alte multe vaduve care petreceau si se hraneau din venitul templului si slujeau la curatenie si la toate trebuintele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere in care locuiau nazoreii, un fel de calugari ai Legii Vechi, care traiau necasatoriti, asemenea calugarilor de astazi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere unde petreceau fecioarele templului.
Toti credinciosii care voiau sa pastreze fetele lor curate pina la maritat, le aduceau la templul lui Solomon si le dadeau sub ingrijirea preotilor si arhiereilor, sa petreaca in rugaciuni si cintari, cosind vesminte si broderii si spalind si curatind templul. Intr-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioara Maria si a dat-o in mina fecioarelor celor mai in virsta. Fiind foarte luminata de Duhul Sfint aici a invatat Fecioara Maria toata Scriptura, precum si lucrul de mina, asa cum invata si Sfintul Ghermano. Si se mirau fecioarele celelalte de istetimea si de curatia mintii ei, caci a deprins indata toata dumnezeiasca Scriptura si tot lucrul miinilor, cel mai gingas si mai curat pentru folosul templului. Si era iubita de toti pentru intelepciunea ei.
Despre nevointa ei ingereasca in templu ne spun sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti parinti bisericesti, ca Fecioara Maria priveghea de seara pina dimineata in Sfinta Sfintelor, cugetind adinc si rugindu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii. Acolo se ruga pentru mintuirea intregului neam omenesc. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea pina la al noualea, cind se ducea la locasul fecioarelor si incepea lucrul miinilor. Insa, cum spun Sfintii Parinti, pururea era in rugaciune si cugetare la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea. Seara la ora sase venea Arhanghelul Gavriil si-i aducea Fecioarei Maria hrana ingereasca din cer in Sfinta Sfintelor. Asa s-a hranit ea timp de 12 ani, nu cu hrana paminteasca, ci numai cu hrana cereasca adusa de Arhanghelul Gavriil.
Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori il vedea si se minuna foarte, cum un inger din cer vine s-o hraneasca pe aceasta copila, sa-i aduca o data pe zi impartasire ingereasca si cugeta intru sine: “Oare ce are sa fie aceasta Fecioara aleasa de Dumnezeu?” Isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit un popor intreg in pustie cu mana; isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii sa-i aduca de doua ori pe zi hrana. Isi aducea aminte Zaharia ca Dumnezeu a hranit pe Daniil in groapa cu lei, dar n-a venit nici un inger, ci a rapit ingerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu piine si zeama, cum spune Scriptura, si l-au dus sa hraneasca pe Daniil in groapa leilor, cind acesta striga: “Adu-Ti aminte de mine, Dumnezeule, ca am flaminzit!” Dar de aceasta fecioara nu se dumirea, ca nu venea sa-i aduca piine paminteasca, nici carne ca lui Ilie, ci ii aducea hrana ingereasca.
Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfinta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de intelepciune. Era ca un serafim pentru ca ardea cu dragoste necontenita pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zamislit-o in pintecele sterp al mamei sale. Inima ei era in cer, iar trupul ei curat era in Sfinta Sfintelor, ca un inger cuvintator si dumnezeiesc careia ii slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neincetat in rugaciunea inimii si Il odihnea pe Dumnezeu in gindirea ei cu lacrimi si extaz. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mintuitorului lumii, pe Care nu-L incape cerul si pamintul.
Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Evanghelia cu Marta si Maria
V-ati pus intrebarea pentru ce s-a citit astazi evanghelia cu Marta si Maria si pentru ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeste altceva? Iata de ce dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au rinduit toate evangheliile si apostolii de peste an si toate cintarile bisericesti dupa lucrarea si insemnatatea fiecarui praznic, in asa fel, ca sa se dezvaluie prin toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfint, viata acelui mucenic sau cuvios. Prin evanghelia de astazi se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfinta si Preacurata, si-a ales partea cea buna (Luca 10, 42).
Si care este partea cea buna in viata crestinului? Pe toata fapta buna trebuie s-o insotim cu rugaciunea, dupa cum ne invata si marele Apostol Pavel in epistola catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar si Mintuitorul zice in Sfinta Evanghelie: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si Sfintul Apostol Petru zice: Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautind pe cine sa inghita (I Petru 5, 8) Si Sfintul prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvinta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda lui in gura mea (Psalm 33, 1).
Iata pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca sa ne invete pe toti ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei, cum spune Mintuitorul catre Marta: Marto, Marto te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria (care statea la picioarele lui Hristos) partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea! (Luca 10, 41-42).
Fratilor, daca am alege partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Fecioara in Sfinta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gindire de Dumnezeu ca dinsa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii din cer; dar noi ne punem nadejdea mai mult in miinile si in priceperea noastra. Dar iata ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc (Ieremia 17, 5). In alt loc zice: Nebun este acela care saruta miinile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine. Te-au hranit miinile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea o boala, ai fi putut face ceva cu miinile si cu priceperea ta? La fel si psalmistul zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim mai intii in Dumnezeu si apoi sa lucram cu cinste, cu dragoste si cu dreptate, ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu vrea sa lucreze, acela sa nu manince (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie sa fie insotit de rugaciune, sa fie inceput si terminat cu rugaciune si cu gindul la Dumnezeu si atunci toate vor fi cu spor.
Iubiti credinciosi,
Astazi Fecioara Maria a fost adusa la Ierusalim, in Biserica Domnului sa se roage, sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ingerii, sa se indumnezeiasca, sa se faca biserica vie a Duhului Sfint, sa se pregateasca pentru a naste pe pamint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii.
Maica Domnului s-a nascut prin rugaciune, a petrecut 12 ani la templu numai in post, in rugaciune si in neintinata feciorie. Ea si acum se roaga neincetat in bisericile noastre, impreuna cu toti sfintii, pentru noi, pentru mamele si copiii nostri, pentru toti cei ce cred in Dumnezeu si iubesc poruncile Lui. Maica Domnului sta in genunchi inaintea Preasfintei Treimi si se roaga impreuna cu ingerii si cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea pacatelor si mintuirea tuturor oamenilor.
Sa ne rugam si noi, fratilor, lui Dumnezeu impreuna cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Sa venim cit mai regulat la Sfinta Biserica, mai ales in Duminici si sarbatori. Sa ascultam cu evlavie sfintele slujbe, sa ducem viata curata pe pamint, sa ne iubim unii pe altii si sa iertam, ca sa fim iertati.
Maica Domnului ne invata cum sa ne rugam, cu cita evlavie trebuie sa mergem la biserica si in ce chip sa traim pe pamint ca sa dobindim imparatia cerurilor. Sa laudam deci pe Nascatoarea de Dumnezeu si sa rostim cu credinta aceasta scurta rugaciune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, mintuieste-ne pe noi!” Amin.
de Arhimandrit Ilie Cleopa -
SARBATOAREA LUMINII
-
SARBATOAREA LUMINII
Astazi, crestinii sarbatoresc Intrarea in Biserica a Maicii Domnului.
Sarbatoarea comemoreaza aducerea Fecioarei Maria la Templu de catre parintii ei, Sfintii Ioachim si Ana.
Intrand in cea mai sfanta camera a Templului, Fecioara Maria s-a dedicat unei vieti de rugaciune si slujire a lui Dumnezeu. Tot aici va primi vestea cea buna ca il va naste pe Hristos. Numeroase biserici si manastiri au adoptat acest hram.
In traditia populara, ziua este numita Sarbatoarea Luminii.
Aceasta sarbatoare ne aminteste ca alegerea Sfintei Fecioare Maria pentru a-L naste pe Hristos nu a fost arbitrara. Fecioara Maria a fost continuatoarea unui lung sir de slujitori devotati lui Dumnezeu. Parintii sai, Ioachim si Ana, erau considerati „drepti inaintea lui Dumnezeu“. Ei s-au rugat cu lacrimi pentru a dobandi un copil, iar Fecioara Maria a fost rodul rugaciunii lor. Ana a fagaduit, inca inainte de a o zamisli, ca, de va avea un copil, il va inchina lui Dumnezeu. Cand fetita a implinit trei ani, cei doi Sfinti Parinti si-au implinit promisiunea, aducand-o la Templul din Ierusalim.
O traditie apocrifa
Nasterea si copilaria Fecioarei Maria nu sunt prezentate in Evanghelii sau in alte carti ale Noului Testament. De altfel, ea constituie o prezenta foarte discreta in Sfanta Scriptura. Amanunte despre aceste etape ale vietii sale sunt consemnate intr-o apocrifa din sec. al II-lea, cunoscuta sub numele de „Evanghelia dupa Iacov“ sau „Protoevanghelia“.
Astfel, se relateaza cum, implinind Maria 3 ani, parintii au adus-o la Templul din Ierusalim, pentru a o inchina lui Dumnezeu, chiar daca era singurul lor copil. Imbracata in cele mai bune haine, ei au condus-o spre Templu impreuna cu rudele lor. Un grup de fecioare ii insoteau, cantand si avand lumanari aprinse in maini. Aici a fost intampinata de Marele Preot si alti slujitori. Traditia consemneaza si numele Marelui Preot: Zaharia, tatal Sf. Ioan Botezatorul. Pentru a intra in Templu trebuiau urcate 15 trepte. Ritualul iudaic cerea ca iudeii sa se opreasca pe fiecare treapta, pentru a rosti un psalm. Din acest motiv, cei cincisprezece psalmi ce se rosteau cu aceasta ocazie sunt cunoscuti sub numele de „Psalmii treptelor“ (Psalmii 119-133).
Fecioara Maria a ramas la Templu timp de 12 ani
Fiind inca mica, parintii au vrut sa o ajute pe fetita sa urce treptele, rostind psalmii in locul ei. Dar, spre surprinderea tuturor, Maria, prin harul divin, a urcat repede toate treptele, fara a se mai opri conform ritualului. Luminat de Dumnezeu, Zaharia a intampinat-o cu bucurie pe aceasta fecioara. Se spune ca el ar fi binecuvantat-o zicand: „Tu esti cea in care Dumnezeu si-a proslavit numele Sau intre iudei. Tu esti cea in care Dumnezeu va descoperi Mantuirea pe care a pregatit-o poporului sau.“ Luand-o de mana, Zaharia a dus-o pe Maria in cea mai sfanta incapere a Templului, in Sfanta Sfintelor. Lucrul acesta era cu atat mai neobisnuit cu cat doar Marele Preot avea voie sa intre aici si doar o singura data pe an, dupa ce aducea jertfe pentru sine si pentru popor. Traditia mai spune ca Fecioara Maria a ramas la Templu timp de 12 ani. Ea isi petrecea timpul ca si celelalte fecioare, citind Scripturile, lucrand, rugandu-se si sporind in dragostea fata de Dumnezeu. Ingerul Gavriil ii aducea hrana si ii talcuia locurile mai greu de inteles din Biblie, pegatind-o pentru Vestea cea buna.
Simbolistica intrarii Maicii Domnului in Biserica
Unii biblisti contesta faptul ca Sfanta Fecioara a intrat in Sfanta Sfintelor. Altii spun ca acest lucru s-a intamplat cu adevarat. Primul Templu din Ierusalim a fost construit de catre Solomon, dar a fost distrus in 586 i.d.Hr. El a fost reconstruit 70 de ani mai tarziu, de catre Zorobabel, existand pana in anul 70 d.Hr. Traditia rabinica spune: „Cinci lucruri care se aflau in primul templu nu se mai gaseau in al doilea. Acestea erau: Focul din inaltime, Untdelemnul ungerii, Chivotul Legii, Duhul Sfant si sortii Urim si Tumim“. Duhul Sfant a inceput sa graiasca prin profeti, lucrand pentru a o pregati pe cea care trebuia sa-L nasca pe Hristos. In timp ce Hristos a intrunit toate cele trei slujiri (invatatoreasca, arhiereasca si imparateasca), Zaharia avea doar doua: arhiereasca si invatatoreasca, profetica. Vazand in Fecioara Maria Chivotul Noului Legamant, Zaharia a dus-o in Sfanta Sfintelor. Aici ea s-a pregatit pentru a deveni Templul lui Dumnezeu. De altfel, ea a parcurs cele trei etape necesare: curatirea, iluminarea si unirea cu Dumnezeu, corespunzatoare celor trei incaperi ale templului. Intrarea in Templu inseamna pregatirea tainica a umanitatii lui Hristos. Din acest motiv, aceasta sarbatoare este o anticipare a Nasterii Mantuitorului, lucru evident si in randuiala slujbelor. Din aceasta zi incep sa se cante in cadrul Utreniei Catavasiile: „Hristos se naste, slaviti-L!...“
Sarbatoarea de astazi este mentionata din sec. al VI-lea
Sarbatoarea propriu-zisa dedicata intrarii Maicii Domnului in Templu este de data relativ recenta. Intrucat noul lacas de cult inchinat lui Dumnezeu a devenit biserica, sarbatoarea a fost numita Intrarea in Biserica a Maicii Domnului. Desi nu instituita oficial, sarbatoarea a existat inainte de sec. al VI-lea. Exista astfel o mentiune a ei din sec. al IV-lea, facuta de Sf. Grigorie de Nyssa. Mai exista si o marturie privind construirea unei biserici de catre imparateasa Elena in cinstea acestui eveniment. Sf. Andrei Criteanul (sec. al VII-lea) vorbeste si el despre aceasta sarbatoare ce se tinea la Ierusalim. In sec. al VIII-lea, patriarhii Gherman si Tarasie au rostit cate o predica in cinstea acestei sarbatori. Se pare ca data de 21 noiembrie reprezinta data sfintirii unei biserici cu acest hram in 543. Biserica a fost construita de Iustinian cel Mare langa zidul ruinat al Templului. In Apus, sarbatoarea a fost adoptata mult mai tarziu de papa Grigorie al XI-lea, care a celebrat-o petru prima data la Avignon, in 1374. Ea s-a raspandit in sec. XV-XVI, in timpul papilor Sixt al IV-lea si Sixt al V-lea.
Vovidenia, locul intalnirii cu Dumnezeu
Iesind din curtea Manastirii Neamt, la cateva zeci de metri, pe dreapta, un drum urca agale, printre doua randuri de brazi, spre schitul Vovidenia.
Istoria acestuia inainteaza pana in sec. al XVII-lea, cand aici exista schitul numit „Slatioru“, dupa numele paraului cu apa sarata din apropiere. Ocrotitorul acestui schit era Sf. Ierarh Spiridon (12 decembrie). Intre anii 1748-1749, episcopul Ioanichie a construit in schitul uceniciei sale o a doua biserica, din lemn, cu hramul „Intrarea in Biserica a Maicii Domnului“ (Vovidenia). El si-a inzestrat ctitoria cu numeroase danii. Biserica a fost reinnoita intre anii 1790-1799 prin contributia ieromonahului Isaia si a stolnicului Atanasie Gosan. In 1849, in vremea staretului Neonil, s-a inceput construirea bisericii din zid, care se poate vedea si astazi. Sfintirea a avut loc la 28 septembrie 1857. Noul lacas a pastrat cele doua hramuri, „Intrarea in Biserica a Maicii Domnului“ si „Sf. Ierarh Spiridon“.
Biserica schitului are o forma treflata si fatade in stil neoclasic. Turla principala este inconjurata de alte patru turle mai mici, ceea ce ii confera aspectul de chivot. Catapeteasma dateaza din vremea lui Ioanichie, fiind pictata de calugarii din Manastirea Neamt. Intre 1968-1969, interiorul bisericii a fost pictat in tempera de catre C. Calinescu, care a redat multe scene inspirate din viata monahala romaneasca. In apropierea bisericii se afla Casa Memoriala „Mihail Sadoveanu“, inaugurata la 26 iunie 1966 in casa oferita scriitorului de Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, in 1937. Intre cei care au trecut pe la Vovidenia se numara Sf. Paisie Velicicovschi, ierarhii Veniamin Costachi, Narcis Cretulescu, Nicodim Munteanu, Visarion Puiu, Partenie Ciopron si Prea Fericitul Teoctist, pentru a mentiona doar cativa. Toti cei ce viziteaza acest schit raman uimiti atat de frumusetea pitoreasca a locului, cat si de linistea inconjuratoare, desi drumul judetean, ce poposeste si la Manastirea Neamt, este aproape. Ferita de tumultul turistic, Vovidenia emana pace si indemn la rugaciune si te predispune spre meditatia contemplativa.
De Vovidenie este bine ca lumanarile sa arda toata noaptea
Numele de Vovidenie provine din slavona, insemnand „ceea ce se face vazuta“.
Traditia populara spune ca de Vovidenie se deschid cerurile, iar animalele incep sa vorbeasca. In aceasta zi se aprind lumanari, mai ales pentru cei adormiti, si se impart pomeni. Este bine ca lumanarile si focul sa arda toata noaptea. Seara e buna si pentru previziuni meteorologice. Daca in noaptea de Vovidenie este senin, anul viitor va fi secetos, iar daca ninge, va fi o iarna bogata in zapada. Tot in popor, aceasta sarbatoare este asociata metaforei luminii, prezenta in diferite legende si superstitii. Astfel, sarbatoarea este cinstita pentru a avea o vedere buna si a nu fi lipsit de lumina ochilor. Simbolurile luminii sunt candela, lumanarea, soarele, focul. Tot in ziua de Vovidenie, copiii pun in vase cu apa crengi de mar. Tinute la lumina si caldura, ele inmuguresc si infloresc, fiind folosite in noaptea de Anul Nou drept sorcove. -
Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze !
-
Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze !
“- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?
- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul.
Diavolul? faci cruce – se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul – toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica. Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la Mantuitorul Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa aceea venea la staret, lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt locuri, cu bagaj in spate si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si tot se plimba si tot se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte parti, numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde sa se mai duca, toaca saracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec. Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt cate 3-4 mape de pomelnice numai intr-o zi.
De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca.
(…)
- Cum vedeti reinvirea duhovniceasca a monahismului?
- Cu telefon mobil si cu masini luxoase… Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului. Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu stiu daca se va mai indrepta.
- Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului?
- …daca mai are sens. Totusi, dupa mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie: sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa, mancare – de trei ori pe zi, ascultare – daca poti lasa-l pe fratele – si asa mai departe…
- Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca?
- Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva?
- Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi?
- Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti. Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita… Forta diavolului sta in patimile si relele noastre.
- Ce caracterizeaza mai mult monahismul actual?
- Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca … tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu ii inteleg; calugarii din Romania sunt asa dezordonati si neputinciosi in a se supune unei ordini si randuieli, pentru ca asa sunt romanii. Poporul roman este imprastiat din fire, iata nu mai avem nici dacul, nici crestinul de altadata; acum se casatoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, tiganul cu romanul, incat firea, la un moment dat, structura psihologica, se schimba. Tot acest amalgam de natiuni da nastere acestor rautati si acestor blestematii pe care le avem in familiile noastre. Insa nu cred ca sufletul trebuie fortat. Eu la mireni le mai spun cate un sfat, dar pe calugari ii las ca pe ei.
- Ce trebuie sa facem sa ne intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra noastra? Si cunoastem din proorociile sfintilor ca, de vor rabda crestinii necazurile de pe urma, vor fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca ‘multi sfinti si-ar fi dorit sa traiasca in vremurile noastre‘.
- Cugetand la moarte. Monahul si crestinul nu are aceasta insutita datorie sa fie gata de plecare? O are! Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti. Din ce in ce oamenii sunt mai dificili si mai cu scadente intelectuale si putere de judecata. (…)
- Parinte, stim ca de la Sfantul Simeon Noul Teolog incoace povatuitorii duhovnicesti se tot imputineaza; astazi,cand suntem martorii unei mari secatuiri duhovnicesti, cum mai recunoastem un povatuitor duhovnicesc? Sfintii Calist si Ignatie Xantopoulos indicau trei criterii: sa fie inalt la intelegere, smerit la cuget si bland in toata purtarea…
- Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea multa bataie de cap ca sa recunosti un povatuitor duhovnicesc. Cel care cauta cu adevarat un povatuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, il va simti. Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze, caci Dumnezeu este Cel Care pune in inima dragostea fata de cel caruia ti-a randuit sa ii urmezi. Eu abia asteptam sa ies din temnita numai ca sa-l vad pe Parintele Paisie Olaru. Ardea inima in mine sa-l vad, astfel incat, dupa eliberare, am mers direct la chilia Parintelui Paisie, asteptand doua zile la usa ca sa ma primeasca la spovedit. De aici inainte, timp de opt ani nu m-am mai despartit de povatuirea calda a Parintelui Paisie. Ma trimisese mai intai la Parintele Cleopa, insa la el nu am simtit atata odihna sufleteasca, desi, dupa 16 ani de inchisoare, incepuse sa rasfoiasca carti groase de canoane. Relatia dintre ucenic si duhovnic este foarte puternica si in numele ei se pot face multe minuni. Insa nu este suficient ca povatuitorul sa fie cercat, ci sa fie si in acelasi duh cu ucenicul.
- Parinte, dar ce ati invatat cel mai mult de la Parintele Paisie [Olaru]?
- Smerenia si dragostea lui fata de aproapele. Era de o caldura si tandrete sufleteasca rar intalnite. Parintele Paisie era neincetat neobosit cu oamenii, incat uita de sinesi.
-Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti?
- Este mai bine sa dobandesti tu putina pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu numai ca nu veti mai gasi indrumator, dar nici macar un cuvant din Scriptura sau din Sfintii Parinti. Sfintii Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, insa vin vremuri cand vor lipsi si acestea.
- Dar pana la vremurile acelea?
- Pana atunci sa le invatati pe de rost. In inchisori aveam pururea in minte Paraclisul Maicii Domnului si alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevarata rugaciune nu se face la manastire, chiar daca dispune de toate conditiile exterioare prielnice contemplatiei si rugaciunii. Noi, in inchisoare, eram lipsiti de frumusetile acestui relief al muntilor Carpati, numai intre patru pereti, unde zeci de ani stateai intre ei si nu vedeai raza soarelui prin crapaturile zabrelelor de la geam; iar daca te urcai cumva sa vezi o raza de soare, gardianul era la spatele tau si-ti dadea cate-o pedeapsa de cinci zile la arest sever, incat nu scapai sanatos de acolo. Ei bine, suferinta aceea era adevarata stare calugareasca. La baza manastirii este suferinta; vrei sa traiesti crestineste, vrei sa te apropii de Dumnezeu? Trebuie sa te zbati sa ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, sa nu le mai spui prin simplu cuvant, ci sa le traiesti prin caldura aceasta a harului si sa le transformi in duh, sa dematerializezi acest cuvant, pe care acum il mai si schimonosim silindu-ne sa terminam cat mai repede slujbele, sa cantam cat mai sacadat Sfanta Liturghie, unde ar trebui sa uitam de orice grija lumeasca. Trairea si suferinta trezeste in monah rugaciunea. Respectarea regulilor si randuielilor, fara aceasta traire, naste imprastierea si stinge duhul rugaciunii. Dumnezeu nu are nevoie sa-i reciti rugaciuni, ci vrea ca acest cuvant sa devina transparent (…)”.
(din “Glasul monahilor”)
“- Frate draga, este o vreme de pustiire a neamului, cand familia este risipita, scoala dispretuita si Biserica atacata. Se poarta avortul si divortul. Cele mai ascutite minti si cele mai pricepute brate merg dupa slujbe mai bine platite in strainatate. Copiii isi afla modele, nu in sfinti si eroi, ci in vedete de televiziune si in afaceristi ticalosi. Toate acestea nasc drame. Duhovnicul trebuie sa le stie tamaduirea, dar nu poate face nimic, daca in crestin nu exista convingerea ca avem o viata pentru Hristos, nu pentru a ne face de cap. Speram ca Dumnezeu nu ne va lasa, asa cum nu ne-a lasat in toate vremurile grele, cand Biserica noastra a fost prezenta in mijlocul poporului.
- Sunteti asediat de credinciosi. Spovediti si cate 12 ore pe zi. Cum rezistati sub avalansa de pacate care vi se aduc in chilie?
- Ei, parca eu le primesc pacatele (rade). Nu le iau deloc, le lasa ei aici… Trebuie sa ai constiinta misiunii, daca stai in scaunul de spovedanie, si incredintarea ca Dumnezeu e langa tine si nu te lasa sa cazi sub povara rautatilor acestei lumi.
(…)
Vor veni vremuri si mai grele. Prigoanele, puscariile, schingiuirile si tot calvarul indurat de noi in timpul comunismului au fost usoare pe langa ce va urma. Si va fi foarte greu sa-ti mentii credinta si s-o treci generatiilor urmatoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.
- Ce ne ameninta atat de rau?
- Pai, iacata, globalizarea vine ca un buldozer care striveste totul inaintea lui. Si odata cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeana… Am zis candva: intrarea in UE este iesirea din Ortodoxie. Dar revin si zic: depinde de noi sa nu lepadam deodata credinta. Ca si o haina nu o dezbraci dintr-o miscare, mai intai scoti o maneca, apoi cealalta. Pana atunci, s-ar putea ca poporul sa se destepte. Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic. Daca ne vom ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil. Si toate aceste incercari, globalizare, ecumenism si cine stie care altele, toate vor fi spulberate de forta rugaciunii.
- Nadejdea mirenilor este ca marii duhovnici ne vor indruma…
- Ei, marii duhovnici… Daca am sti ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (rade) Noi n-am avut duhovnici asa cum vremea a cerut-o. Si de-aia poporul a cazut.
- Aveti o viziune destul de pesimista despre societatea romaneasca…
- Nu e pesimista, e realista. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa nastem eroi; cum erau inainte mamele, nasteau copii pentru martiraj, parca ar fi crescut lanuri de grau pentru a face anafura. Nu mai putem sa ne ridicam fara jertfa; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fara oameni de jertfa. Tot crestinismul e o jertfa; post si rugaciune – care sunt oarecum indrazneala noastra catre Dumnezeu. Cu acestea poti cuceri cerurile. Nadejdea, alaturi de credinta si de iubire, sunt, nu-i asa?, cele trei fire nevazute care ne leaga de Dumnezeu. Asa incat speranta nu trebuie sa moara. Dar eu cred ca daca nu traiesti credinta asa cum trebuie, ai slabe sanse de mantuire. Pai cum sa mergi, si cu Dumnezeu, si cu Mamona? (…)
- In inchisorile comuniste au fost martirizati multi crestini. Ma gandesc la Parintele Daniil-Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu sau Valeriu Gafencu – cel supranumit Sfantul Inchisorilor. In biserica acestei manastiri sunt cinstite, ca moaste, oseminte din groapa comuna de la Aiud. De ce nu sunt canonizati cei ucisi pentru credinta lor?
- Cine sa-i canonizeze? Cei mai multi dintre sinodalii nostri n-au nici un fior cand aud de astfel de jertfe. Nu-i preocupa, nu-si bat capul sa le inteleaga si nu cred in sfintenia acelor oameni, care au murit pentru Hristos.
- Parinte, am vrea sa incheiem interviul in mod optimist, asa cum se cade in asteptarea Pastelui. Avem vreun motiv de optimism?
- Da, fara indoiala: Maica Domnului. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara primesc intotdeauna raspuns“
( Interviu cu Parintele Iustin Parvu )
“In timpul ocupaţiei germane, rezerva de grâu a Sfintei Mănăstiri Filoteu era pe sfârşite şi părinţii au hotărât să taie milostenia! Un bătrân cuvios, Părintele Sava, s-a mâhnit mult când a aflat aceasta şi ruga conducerea mănăstirii să nu procedeze astfel pentru că vor mâhni pe Hristos şi va pleca binecuvântarea din mănăstire. Le-a pus şi multe pilde din Sfânta Scriptură, precum pilda Samarinencei cu proorocul Ilie, etc, şi, în cele din urmă, Părinţii l-au ascultat. Dar mereu îl supărau pe Părintele Sava spunându-i:
- Făina s-a terminat. Ce vom face? Dar bătrânul le spunea:
- Părinţilor, puţinul acela ce mai este încă să-l mâncăm împreună cu lumea, şi Maica Domnului nu ne va lăsa.
Au rămas numai 25 de ocale de grâu în magazia mănăstirii şi nimic altceva şi Părinţii au început să cârtească împotriva Bătrânului Sava supăraţi:
- Ei, Părinte Sava, s-a terminat grâul. Ce facem acum? Cuviosul şi credinciosul bătrânel le-a răspuns:
- Binecuvântaţilor, nu vă pierdeţi nădejdea în “Dulcea Sărutare” a noastră. Măcinaţi şi împărţiţi-o părinţilor şi mirenilor şi Dumnezeu se va îngriji de noi toţi ca un Părinte bun.
Îndată ce au terminat pâinea, înainte chiar de a flămânzi a venit un căpitan de vas de la Kavala în Mănăstire şi a cerut lemn în schimbul grâului. Văzând purtarea de grijă atât de vie a Maicii Domnului, care ca o Mamă bună s-a îngrijit de copiii ei, Părinţii au slăvit cu toţii pe Dumnezeu. Mai mult decât toţi, fireşte, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului bătrânul Sava, care o mulţumise mereu cu viaţa lui cea sfântă.
După aceasta Bătrânul le spunea Părinţilor: – Nu vă spuneam, binecuvântaţilor, că Maica Domnului nu ne va lăsa?”.
Doamne ajuta! -
Parintele Cleopa ,despre" Oastea Domnului"
-
Parintele Cleopa ,despre" Oastea Domnului"
Credinciosul: Dar despre „Oastea Domnului” ce-mi puteţi spune?
Preotul: Grăitorul de Dumnezeu, gura lui Hristos şi marele vas al alegerii, dumnezeiescul Apostol Pavel, în multe locuri din epistolele sale ne arată că toţi creştinii care s-au botezat în numele Sfintei Treimi sunt ostaşi ai lui Hristos. Având în vedere acest lucru, el sfătuieşte pe ucenicul său, Timotei, să se lupte ca un adevărat ostaş al lui Iisus Hristos şi îi zice:" Ia-ţi partea ta de suferinţă, ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos "(II Tim. 2, 3). Apoi, arătându-i că adevăratului ostaş al lui Iisus Hristos nu i se cade a se amesteca cu lucrurile şi deşertăciunile lumii, îi zice:" Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste" (II Tim. 2, 4).
Ba şi mai mult, marele Apostol Pavel arată şi care sunt armele cele duhovniceşti ale ostaşilor lui Iisus Hristos şi-i îndeamnă pe efeseni să le ia asupra lor:" Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare… Îmbrăcaţi-vă cu platoşa dreptăţii şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu "(Ef. 6, 13–17).
Şi iar îi spune lui Timotei:'' Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…" (I Tim. 6, 12). Apoi arătându-i că şi el singur, ca un bun ostaş a lui Iisus Hristos, s-a luptat în viaţă, îi zice:" Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (a judecăţii de apoi), El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (II Tim. 4, 7-8). Deci înţelege, frate, din mărturiile acestea ale Sfintei Scripturi că toţi creştinii sunt ostaşi ai lui Iisus Hristos şi dacă vor duce lupta cea bună şi după lege, vor lua cununa vieţii veşnice.
Credinciosul: Aţi arătat din Sfânta Scriptură că toţi creştinii sunt ostaşi ai lui Iisus Hristos. Dar eu vă întreb: Când au devenit ei ostaşi ai lui Iisus Hristos?
Preotul: De la Sfântul şi Dumnezeiescul Botez, căci atunci fiecare creştin botezat s-a îmbrăcat cu Hristos şi a devenit ostaş şi fiu al lui Dumnezeu după har (I Cor. 6, 11; Tit 3, 5; Gal. 3, 27).
Aşadar înţelege, frate, că Biserica este mama noastră duhovnicească, ea ne-a născut pe noi la dumnezeiescul botez din apă şi din duh (Ioan 3, 5) şi de atunci suntem fii după har ai lui Iisus Hristos şi ostaşi ai Lui. Iar cum că de la Sfântul Botez am devenit ostaşi ai lui Iisus Hristos, arată şi rugăciunea cea de la Sfântul Botez, care, printre altele, zice: „Şi-l fă pe acesta (copilul care se botează) ostaş ales al lui Iisus”.
Iar pentru a te încredinţa şi mai puternic în această privinţă, ascultă pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care vorbind către creştinii care se botezaseră la Sfintele Paşti, zice: „Te-ai făcut ostaş al lui Iisus Hristos, ai luat mare putere, sabie ascuţită; cu ea împunge şarpele”. Apoi, arătând că Dumnezeu îngăduie ca şi după Sfântul Botez să se înfrunte creştinul cu ispita, spre a se încununa din luptă, zice: „Într-adevăr, Domnul putea să îndepărteze pe duşman (care ne luptă după botez), dar ca să cunoşti tu bogăţia darului şi măreţia puterii ce ai primit la botez, îl lasă pe el să se lupte cu tine, oferindu-ţi ţie multe prilejuri de a te încununa din lupte” .
Credinciosul: Dar Oastea Domnului de azi, cum a apărut?
Preotul: „Oastea Domnului” a fost o asociaţie creştină ortodoxă, la început aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cât timp această asociaţie a avut conducători buni, ea a adus folos Bisericii, căci foarte mulţi creştini părăseau imoralităţile, beţiile, fumatul, înjurăturile, desfrânările, hoţiile şi alte feluri de răutăţi care periclitau moralitatea publică.
După ce însă a rămas fără povăţuitori buni şi învăţaţi, cei ce au rămas adevăraţi ostaşi ai lui Iisus Hristos şi bunii creştini s-au împuţinat. Mulţi din ei, din cauza lipsei de povăţuitori luminaţi şi necunoscând Sfintele Scripturi, dogmele, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, nici învăţăturile Sfinţilor Părinţi, s-au rătăcit de la adevăr.
Marele Apostol Pavel arată că ostaşii lui Iisus Hristos, dacă vor să se încununeze, trebuie sa se lupte după lege (II Tim. 2, 5). Iar dacă sunt ostaşi numai cu numele şi au părăsit practica tradiţională a Bisericii lui Hristos, apoi aceştia nu mai sunt «ostaşi» ai lui Iisus Hristos, ci dezertori şi oameni nelămuriţi în credinţă, care, în loc de folos, aduc pagubă Bisericii.
Aici la noi vin preoţi de pe la multe parohii din diferite părţi ale ţării noastre şi se plâng de greutăţile pe care le fac unii din cei ce-şi zic „ostaşi ai Domnului”, deoarece – spun preoţii –, unii din „ostaşii Domnului” au trecut la sectari; alţii se adună singuri fără voia şi ştirea preoţilor din parohia respectivă; alţii defaimă cântările Bisericii şi zic că sunt greceşti şi vechi şi de aceea nu mai sunt bune azi, şi că numai cântările de la „Oastea Domnului” sunt bune. Alţii, din aşa-zişii „ostaşi ai Domnului”, vin în biserică dar nu fac semnul Sfintei Cruci, nu vor să ia sfânta anaforă, nu vor să se închine şi să sărute sfintele icoane şi alte multe abateri pe care nu le mai spun aici.
Din aceste plângeri ale multor preoţi, vedem că mulţi din cei ce se socotesc că fac parte din „Oastea Domnului” se opun Bisericii Ortodoxe şi credinţei strămoşeşti a poporului nostru românesc, pe care noi am păstrat-o de la întemeierea Bisericii şi a neamului nostru. Noi nu trebuie să închidem ochii faţă de aceste abateri ale acelora care le place să se cheme „ostaşi ai Domnului”. Noi, cu credinţa noastră ortodoxă, pe care au păstrat-o din veac strămoşii noştri în frunte cu voievozii lor, am biruit toate necazurile şi furtunile vremurilor grele prin care a trecut neamul nostru şi de aceea trebuie să ţinem cu sfinţenie la dreapta noastră credinţă cea de totdeauna.
De aceea rugăm stăruitor pe fraţii noştri preoţi, care au în parohiile lor „ostaşi ai Domnului” să se ocupe cât mai de aproape de ei şi să-i înveţe, când vin la biserică, rânduiala, dogmele, Liturghia şi toată Sfânta Tradiţie apostolică şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Numai aşa vor putea să-i facă pe ei adevăraţi ostaşi ai Domnului şi să-i aibă ca pe nişte adevăraţi creştini şi ajutători în misiunea lor preoţească.
Mare plată vor avea acei preoţi care se vor osteni să ducă pe drumul cel bun al Ortodoxiei noastre pe aceia dintre „ostaşii Domnului” care se abat de la rânduiala unor buni fii ai Bisericii.
Credinciosul: Am auzit că unii din cei ce-şi zic „ostaşi ai Domnului” fac adunări şi predică prin casele oamenilor, fără să ştie preoţii şi fără să rămână în legătură cu ei. Este un lucru bun acesta?
Preotul: Nu este bun, fratele meu. Căci sfintele şi dumnezeieştile canoane nu dau voie mireanului şi nici chiar preotului să predice în public, fără de porunca episcopului locului. În dreptul canonic al Bisericii de Răsărit se scrie aşa: „Cu împuternicirea episcopului, şi preoţii pot să predice în biserică, dar episcopul le poate lua acest drept, când nu va fi convins sau va avea o îndoială asupra curăţiei credinţei lor”. Şi iarăşi zice: „Fără de împuternicirea episcopului, nimeni nu poate predica în biserică”.
Credinciosul: Au fost cazuri în istoria Bisericii când episcopii au oprit pe preoţi să predice în biserică?
Preotul: Au fost. În acelaşi Drept Canonic arătat mai sus, citim: „În urma ereziei lui Arie, în Biserica Alexandriei li s-a interzis preoţilor de a mai predica” .
Credinciosul: Dar de ce episcopii îi opreau uneori chiar pe preoţi să predice în biserică?
Preotul: Din cauză că mulţi dintre preoţi erau îmbolnăviţi de blestematele învăţături ale lui Arie. De aceea i-au oprit episcopii ca să nu strecoare în popor erezia care a tulburat Biserica dreptmăritoare a lui Hristos.
Credinciosul: Dar creştinii mireni au voie să predice în public?
Preotul: N-au voie nicidecum, fără de aprobarea episcopului locului şi a preotului.
Credinciosul: Nici misionarii mireni nu pot predica în public şi prin biserici fără voia episcopului?
Preotul: Nu au voie, deoarece, după cum ai auzit mai sus, atât preoţii cât şi misionarii laici nu au voie să predice, să înveţe în adunări pe creştini, fără aprobarea verbală sau scrisă a episcopului locului. Iată ce spune Dreptul Bisericesc în această privinţă: „Misionarii sunt totdeauna dependenţi de episcopul locului şi sunt obligaţi ca, la anumite intervale, să prezinte anumite rapoarte asupra activităţii lor”. Numai aşa se menţine unitatea credinţei şi a Bisericii.
Credinciosul: Dar sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe ce zic în această privinţă?
Preotul: Iată ce zic: „Nu se cuvine creştinului mirean să ţină cuvântare sau să înveţe în public, însuşindu-şi prin aceasta dregătorie de învăţător, ci a urma rânduielii celei predate de Domnul şi a deschide urechea la cei ce au luat darul învăţătorescului cuvânt şi să înveţe de la dânşii cele dumnezeieşti. Căci în Biserica cea Una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după glasul Apostolului (I Cor. 12, 27) pe care Grigorie Teologul, tâlcuindu-l, zice aşa: «Pe această rânduială să o cinstim, fraţilor, şi pe aceasta să o păzim. Un oarecare să fie ureche, altul, limbă, altul, mână, iar altul altceva. Acela să înveţe, iar acesta să se înveţe». Şi iarăşi zice: «Şi cel ce se învaţă să fie întru supunere, iar cel ce învaţă, întru blândeţe, şi cel ce slujeşte, întru osârdie. Să nu fim toţi limbă, lucrul cel mai cu înclinare; căci au doară toţi sunt Apostoli? Au doară toţi Prooroci? Au doară toţi sunt învăţători? (I Cor. 12, 29–30)». Iar apoi adaugă: «Ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? Ce te apuci a comanda oşti, fiind rânduit între soldaţi?» şi în alt loc: «Înţelepciunea porunceşte: nu fi grabnic în cuvinte, nu te întinde împreună cu bogatul, sărac fiind; nici nu căuta să fii mai înţelept decât cei înţelepţi».Apoi, spre încheierea acestui canon spune: „Iar de se va prinde cineva strămutând acest canon, acesta patruzeci de zile să se afurisească”.
Credinciosul: Deci nicidecum nu poate predica mireanul în biserică şi în adunări?
Preotul: Numai dacă va avea autorizaţie scrisă sau învoire verbală (blagoslovenie) de la episcopul locului sau de la preotul parohiei unde vrea să predice. Atunci, atât clericul, cât şi mireanul, poate să predice în biserică şi la adunări publice; dar şi atunci va fi sub directa supraveghere a episcopului şi a preotului din acea parohie şi eparhie.
Credinciosul: După câte am înţeles, totuşi, cineva din rândul creştinilor mireni, dacă are darul cuvântului, poate să predice cu aprobarea episcopului şi a preotului în biserici şi în adunările creştinilor. Dar vă rog să-mi spuneţi unde se scrie că mireanul are voie să predice în biserică sau în unele adunări creştineşti, cu voia episcopului locului sau a preotului din acea parohie?
Preotul: Iată unde: În Pidalionul de la Neamţ, citat mai sus, la fila 183, pe verso, scrie aşa: «De va fi vreun mirean iscusit în cuvânt şi cu chip cucernic, nu se opreşte de a răspunde şi de a învăţa îndeosebi pe cel ce îl întreabă, precum zice Zonara în cap. 32 al cărţii a opta, din Apostoleştile Aşezăminte. Că vor fi, zice, toţi învăţaţi de Dumnezeu. În acest chip a vorbit Apollo şi învăţa cele pentru Domnul, cu toate că numai botezul lui Ioan ştia (Fapte 18, 25); la fel Acvila şi Priscila, care l-au învăţat pe Apollo, mai cu scumpătate, calea lui Dumnezeu».
Credinciosul: Din cele de până aici am înţeles că fiecare creştin este ostaş ales a lui Iisus Hristos, de la Sfântul Botez şi că oricând poate să se mântuiască, chiar de nu s-ar înscrie în „Oastea Domnului”, numai să facă cele făgăduite la Sfântul Botez prin martorul său (naşul de botez). Am mai înţeles că nici un creştin mirean şi chiar nici un preot nu poate să predice în biserică sau în vreo adunare fără voia scrisă sau verbală a episcopului locului sau a preotului respectiv.
Dar care ar fi după Sfânta Scriptură motivul de a nu predica cineva din creştini sau chiar din preoţi fără voia episcopului locului?
Preotul: Ţi-am arătat mai sus destul de clar, că în Biserica lui Hristos nu toţi sunt apostoli; nu toţi, dascăli; nu toţi, tâlcuitori (I Cor. 12, 29–30); şi de aceea nu toţi pot să fie predicatori. Iar pricina pentru care cineva are voie să predice numai cu voia episcopului locului, este, după Sfânta Scriptură, că el trebuie să meargă pe calea ascultării de cei ce sunt puşi de Dumnezeu în Biserică episcopi (Fapte 20, 28) şi numai de aceştia să fie trimişi la predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Auzi ce zice Sfânta Scriptură: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Deci cel ce predică fără să fi fost trimis de episcopul sau preotul său, acela este pe calea neascultării şi ştim cu toţii că neascultarea lucrează moarte (Fac. 3, 6–16; Rom. 5, 12).
Credinciosul: Dar care a fost intenţia celor ce au înfiinţat la început asociaţia „Oastea Domnului” şi ce au urmărit prin organizarea ei?
Preotul: Intenţia celor ce au înfiinţat la început asociaţia „Oastea Domnului” a fost bună şi cu scopul bun de a aduce pe creştini la cele ce au făgăduit la Sfântul Botez, când au zis: „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui!” Şi cum am spus mai sus, această asociaţie creştină, cât a avut la cârmă conducători buni, duhovniceşti şi bine orientaţi în Ortodoxie, a fost de mare folos Bisericii noastre şi moralei publice a poporului român. Dar acum destul de mulţi din ei au deviat de la adevărul dreptei credinţei şi s-au rătăcit, ducându-se la secte.
Credinciosul: În acest caz ce este de făcut?
Preotul: Cred că toată sarcina de îndreptare a celor ce au luat calea greşită şi s-au depărtat de adevărata şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe stă numai şi numai pe seama fraţilor noştri preoţi de la oraşe şi sate, unde sunt creştini „ostaşi”. Ei trebuie să-i adune prin biserici, să-i lămurească, să le citească din învăţăturile de credinţă ortodoxă, din catehisme, din colecţiile de canoane şi din învăţăturile sfinţilor şi dumnezeieştilor părinţi, spre a-i lămuri în credinţa ortodoxă, ca să devină cu adevărat ostaşi ai Domnului, aşa cum au făgăduit la Sfântul şi dumnezeiescul Botez.
Preoţii care se vor osteni cu lămurirea şi îndreptarea celor ce au luat calea greşită, aducându-i pe ei la făgaşul dogmelor şi al rânduielilor canonice ale Bisericii noastre Ortodoxe, vor avea mare plată de la bunul Dumnezeu, ca adevăraţi păstori de suflete şi adevăraţi povăţuitori sufleteşti ai poporului nostru românesc. Iar cei ce nu se vor îngriji de îndreptarea lor şi a altor fii sufleteşti, vor da seama în ziua Judecăţii de Apoi.
