bluehipy
baiat - 31 ani, Iasi, Romania
- Prieteni |
- Carte de Oaspeti
- | Poze
- | Blog
- | Grupuri
- | Filme
- | Evenimente
- | Muzica
- | Strigari
- | Chestionare
- | Linkuri
- | Aplicatii
Blog / Tag-uri / scrieri din pat
Mesaje blog cu tag-ul 'scrieri din pat':
-
Nothing really ends
Murim. Noi nu vem multe certitudini si totusi, poate singura noastra certitudine e cea care ne ingrozeste cel mai tare. Ne trecem incercand sa uitam poate singurul nostru reper, asadar pe sufletul nostru sta scris - uitare. Si in timp, uitam din ce in ce mai bine, suntem perfectionisti.
Si uiti, sau cel putin te prefaci foarte bine ca uiti, ca o uiti, ca n-o mai iubesti si n-o mai visezi. La adapostul unui echilibru firav, incerci cu teama sa iti acorzi timp si cochetezi cu gandul ca intr-o buna zi cand iti vei verifica inima, ridicandu-ti grijuliu platosa, o vei gasi brazdata doar de cicatrici.
Si uneori iti iese acest joc amnezic fortat, pana cand intr-o zi iti cade iar in minte si in suflet si se muleaza pe fiinta ta ca o masca viscerala... si iti recunosti ca de fapt a fost mereu acolo, ca un spectator discret, asistand la actul uitarii tale, suferind sau savurand poate fiecare clipa a lui.
Alergi prin ploaie si incerci sa o pierzi iar din gand. Alergi prin ploi amare. Alergi prin ploi colosale pe sub bolti de frunze arzand pe gheare de copaci. Siroaie de picaturi iti dilueaza masca incercanata. Le strangi in palma si intre degete, le ridici pe frunte si le rasfiri prin par. Iti lasi capul pe spate, tragi aer in piept, deschizi ochii si privesti cerul senin spionandu-te trist printre ramuri sarace.
Nici macar un singur nor... chipul ei.... rasul ei... vocea ei... si ochii tai continua sa ploua.
Invata sa uiti mai bine baiete, altfel o sa iti amintesti ca murim. -
Lumi de amoniu
Sunt, mai mult decat oricand altcandva, o umbra, o unda de vant, un gand rascolind frunze murind incet pe trotuar.
Respir greu in lumi paradoxale de amoniu izolat, amintiri alb negru, amintiri cu un parfum uitat.
Evadez din realitatea unui sfarsit de toamna doar pentru a ma reincarcera in temnita camerei mele, cimitirul iluziilor unor iubiri.
Sa nu indraznesti sa ma compatimesti, mai ales daca nu ma cunosti, in realitate te-as frange cu un gest, c-o privire, c-un cuvant, m-as hrani cu durerea ta zambind desi te-as iubi cu infinita tristete. -
Rabdare si multe lichide
In mai putin de o luna, pentru a doua oara simt ca mor incet. Fizionomia mi se contorsioneaza in grimase ce dor si se scurg in migrene prin sinusuri si maxilare ce se contracta si se topesc intr-un chin lent in care secunda capata dimensiuni noi, valente dictate de febra, masurate surd de palma mea sau de obrazul unui prieten. E pentru prima data cand ma gandesc serios la sinucidere. Daca as raci din doua in doua saptamani, asa cum s-a intamplat luna asta, mi-as lua zilele fara nici o ezitare. La urma urmei e doar o balanta. Atunci cand durerea provocata de lama briceagului de pe masa mea ar fi mai mica decat chinul gripei, mi-as ingropa metalul intre sau de-a lungul venelor si febra mea ar sfarsi in mocheta asta plina de praf si de par de caine. Oricum am facut cam tot ce era de facut si oricum suntem al dracului de multi si de stupizi.
Si dupa cum ziceau cei de la radio Guerilla in razboiul sfarsitului de saptamana, moartea e o forma de bogatie la care ajungem inevitabil.
Pina una alta, rabdare, saracie si multe lichide. -
Citind lumina
- Ai venit? Dezbracă-te! A nu ... nu doar de haine... vreau să te văd demachiată, despletită, dezinhibată, goală de prejudecăţi şi de principiile tale tâmpite. Eşti gata? Dacă da, atunci de ce ţii privirea în pământ? Sigur ţi-a mai rămas vreo urmă de pseudo morală creştină în sânge... aşa arăţi tu, fii mândră de imaginea asta pe care din nefericire o iubesc. Aşa, priveşte-mă sfredelitor, drept in inimă, pin ochi. Aş vrea să te văd arsă de soaare, aş vrea să te văd batută de ploi, aş vrea să te văd ingheţând în zăpezi, aş vrea să te văd jubilând, juisând şi agonizând lângă şi odată cu mine, şi dacă după toate astea ne vom putea privi în continuare direct in inimi prin ochi, atunci, poate, ar trebui să ieşim la o cafea, să ne cunoaştem mai bine...
- A... mă scuzaţi ... eu am băut deja cafea.. am venit să citesc lumina... -
Abatorul frunzelor
Ne-am împiedicat în timp şi am căzut în ploi, de vin roşu, arse între buze de dorinţă. Paradigma iubirii, frântă în două emisfere încremenite în spaţiu, subţiază unda timpului prăfuit, clepsidră abstractă a depresiei.
Sub zborul rupt, cad în abisuri amintiri ce sfârşesc în ţăndări de regret, împrăştiate peste tot prin sufletul rană vie. Învăţăm înfriguraţi pasul resemnat al solitudinii, respirând toamna din parcuri, cu gândurile plete agăţându-se de copaci, cu privirea ţesând scene dintr-un ieri volatil, dans haotic din crâmpeie de sunete cu iz de râsul nostru ... şi cu-ncăpăţânarea de a ne preumbla, până la stingere, în acest covârşitor abator al frunzelor. -
Emisfere de iubire
Ce grele-s despartirile. Ce greu e gandul ca ea nu iti va mai rosti numele niciodata la fel, ca nu iti va mai incalzi diminetile si nu-ti va mai lumina noptile. Obisnuieste-te cu gandul ca mana ei nu te va mai atinge niciodata cu dor, si buzele ei nu le vor mai cauta pe ale tale niciodata cu tremurul acela febril care face mai mult decat o mie de scrisori de dragoste. Trupul ei nu se va mai arcui niciodata in asternutul din patul tau, degetele ei nu vor mai strange niciodata perna ta si linistea din camera ta nu va mai fi niciodata strapunsa de geamatul ei.
Nimic. Nu rasul ei, nu pasul ei, nu plansul ei, nu dorul ei, nu suspinul ei, nu parul ei, nu parfumul ei, nu vocea ei, nu durerile ei premenstruale, nu migrenele ei, nu muzica ei, nu mesajele ei, nu planurile ei, nu mirosul ei in tricoul tau, nu ea.
Si dintre toate cel mai greu e gandul ca poate curand, nu tu, altcineva va fi totul pentru ea si o va tine de mana, o va emotiona c-o vorba, ii va mangaia parul si ii va aranja cate-o suvita, ii va asculta ofurile si dorurile, altcineva ii va saruta buzele si sanii, altcineva o va duce intr-un pat strain si... geamatul ei ... care era al tau!
El eroul ei, iar tu vei fi trecut, o amintire mai degraba trista, un gand pe care il va ocoli. Si toate astea pentru ca v-ati intalnit in lumea asta mare si s-a intamplat sa va iubiti, sa impartiti un gand si un dor. -
Iubesc oamenii
Maree de petrol in abisuri volatile, dedesubt eu, privind in adancurile de deasupra. Aerul rece al serii miroase deja a toamna tarzie. Frunze urate, putrezite, ca o relatie din care vrei sa scapi si nu stii cum, iti aluneca sub talpa nesigura. Unul din lucrurile pe care le-am castigat odata cu alinierea la lumea celor ce pierd o zi lumina pentru un venit lunar "sigur", este drumul pina la locul de munca si inapoi.( Freelancing-ul in raport cu munca de angajat e ca masturbarea in raport cu sexul: cam acelasi efect doar ca atunci cand faci sex, respectiv cand mergi la serviciu, mai cunosti si tu oameni ) Trec peste profilul trist si intunecat al Bahluiului, lasand in urma la capat de pod pe cei doi batrani ajunsi sa traiasca in strada, din mila lumii, printr-un mecanism specific modelului nostru social. Ei au esuat. Pe partea cealalta a drumului, pepiniera viitoarelor esecuri sociale, facultatile Politehnicii, pichetate de tineri studenti sau poate aspiranti, ignora tragedia umana de vis-a-vis. Ce ar putea face ei? Ce as putea face eu? Pe "vremea mea" studentii faceau greve si militau pentru diverse cauze. Intre timp studentii au involuat intr-o specie apatica. E adevarat, noi nu ascultam manele si mancam la una din cele doua cantine din Tudor pe care rectoratul le-a vandut celui ce a construit un Mall in care ar fi trebuit sa existe o cantina pentru studenti. Tot o minte luminata a vandut si spatiul dintre doua camine necuratului si acum pe acel loc a rasarit o biserica ortodoxa. Ce prostie si ce discriminare mizerabila! Cum ar fi sa fiu catolic sau musulman si sa stau in T4 sau T5 si in fiecare zi sa fiu fortat sa asist la ritualurile altui cult? Cum ar fi sa fiu un ortodox fervent si sa fiu nevoit sa-mi pun chilotii la uscat pe funia din dreptul geamului in fata icoanelor si sub ochii tampi ai drept credinciosilor veniti la slujba?
De ce induram aceasta imensa bataie de joc? Mi-e greata...
Si-mi amintesc de cineva drag care ma acuza, asa fac cei dragi mie, ma acuza de cate ceva, ca desi propovaduiesc iubirea nu as iubi oamenii. Adevarul meu insa, este ca iubesc oamenii si regret teribil ca sunt contemporan cu putini dintre ei.
Mai sus, panem et circenses, electoratul majoritar, le-as fi putut spune vite... dar vitele nu mananca alte animale pe gratar, nu fac zgomote infioratoare si in general o vita nu deranjeaza mai pe nimeni. Asadar valuri de oameni spala piata din fata Palatului Culturii bulucindu-se sa ia parte la acte de incultura. Daca incerci sa ii eviti prin dreapta dai de mizeria de linga Hala Centrala unde se furajeaza si se adapa o haita incomensurabila de ieseni. Astept cu interes rapoartele cu victimele toxinfectiilor alimetare firesti in imprejurari similare.
Acasa , ma ravasesc in taceri inalte si in ganduri albastre. Ma intind in pat si ma bucur de linistea si de caldura camerei mele.
Undeva linga un pod peste Bahlui, un batran si o batrana, isi numara orele la rece. -
Emotii inganate
A venit, a venit toamna cu prinos de amintiri in frunze si bucurii in lacrimi de ploaie. Acopera-mi inima cu ceva sa nu se ude si sa nu-mi intre la apa. Ar fi pacat, e tot ce am mai mare si mai bogat. Singur ma simt de parca as sta de vorba cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta plecand din viata mea. Nu ma privi in timp ce zbori, nu ma visa in rastimpuri, nu uita ce-am invatat sau ne-am trait in van. Ma tem ca nu am sa te mai vad uneori, mai cu seama pentru ca nu stiu daca te-am vazut vreodata, fiind mult prea ocupat sa te visez. Ai sa te ascunzi intr-un ochi strain si el o sa se inchida cu o frunza de pelin si o sa planga o lacrima amara, poate albastra, si nu am sa stiu niciodata daca e a lui sau e a ta. Si-atunci ma apropii de pietre si tac si te privesc mut si mort cazut de pe stancile inaltelor mele sperante, iau cuvintele si le inec in marea ce mi-as fi dorit sa ti-o arat asa cum nu ti-ar fi aratat-o nimeni si nu ti-o va arata, suier luna si-o rasar si-o prefac intr-o dragoste mare cum nu e dar inca sper sa fie.
-
Amnezia soimilor
Nu mai intalnesc oameni. Ma agat inutil de suflete in convalescenta purtand sechelele unor trairi naufragiate. Acolo unde candva as fi gasit o inima acum e doar o rana vie zvacninda sub o cicatrice batatorita si fardata. Fiinte haituite de trecut, fiinte umbre ale oamenilor ce au fost, spirite ascunse in sine vicios pina la ratacire.
Ganduri otravite intr-o minte chinuita dau nuante ascunse si unui "te iubesc" de copil.
Focul ce imi arde in cuvinte cu furie nu e aprins de ei ci de cei ce i-au ranit mai rau decat vor rani ei vreodata.
Cand le intind o mana nu cersesc si nici nu dau pomana, cand le zambesc nu mint si totusi... mi-e zborul frant si solitar printre soimi care au uitat ca sunt soimi. -
Cu mainile curate
Dorm ca un copil. Nu in sens metaforic si cu aluzii la constiinta mea curata care imi confera un somn lin, nu ca ar fi altfel, dar chiar dorm ca un copil: cu fata in sus, cu mainile ridicate deasupra capului si cu buzele usor intredeschise probabil pentru ca am polipi sau deviatie de sept nazal. Tot de aia scot si un sunet slab pe finalul expiratiei, unii il considera "adorabil" eu m-as considera insuportabil daca m-as auzi, noroc insa ca eu dorm ca un copil cum va spuneam. Mana stanga isi alearga antebratul pe deasupra ochilor inchisi, imi place mie sa-mi cuibaresc visele acolo in curbura de sub cot. De obicei adorm repede. Cu fiecare portie din aerul pe care-l impart intre plamani si-l masor in respiratii profunde, ma adancesc tot mai mult in starea aia premergatoare somnului adanc, stare in care corpul imi moare si numai creierul, cumva, ramane de veghe si de plictiseala mai picteaza un vis, mai sterge o amintire.
Ea isi paraseste prosopul in mijlocul camerei, si ma inveleste cu trupul ei gol si parfumat. Imi atinge buzele cu sfarcurile sanilor inca inrouati si apoi ma saruta lung in timp ce o simt cum se scurge prin mine.
Clopotele mitropoliei urla isteric si-mi amintesc ca sunt, iar, un nefericit martor al sarbatorilor mizeriilor Iasului combinate cu mai celebra mizerie si mascarada a expunerii moastelor sefe Paraschiva. E doar o mostra a performantelor ce se pot atinge cand doua mari "institutii", biserica si administratia locala, isi dau mana, prin fata si pe la spatele maselor, cu iz electoral si de antreprenoriat crestin.
Dorm ca un copil si in mod cert visez ca un adolescent. In urma mea in pat, asternutul martor pastreaza umbra unei dorinte. In drum spre dus ma gandesc sa deschid usa balconului dar nu o fac. Mi-e teama ca imi voi gasi camera invadata de mireasma dulceaga a toaletelor ecologice imbibate de urina de pelerin.
