Pagina profil a lui bluehipy

bluehipy

baiat - 39 ani, Iasi, Romania
14 fani - 5.997 vizitatori

Blog 93

scrieri cu dichis in van sau înadins :)


  • Rezumat

    O furtuna de senzatii. Undeva in spatele fruntii mele, unde ghiceam ca ar putea clocoti ganduri si izvorâ vise, in spatele ochilor deschizand picturi si inchizand serpisori fluorescenti, acolo undeva, salasuieste o durere cand surda, cand tipatoare, cand concisa, cand radiind sau reflectandu-se din frontal in occipital si inapoi.
    Timpul se imparte lung in intervale de cate opt si douasprezece ore, uneori asteptate, niciodata dorite dar mereu celebrate cu un festin spiter intr-o diversitate chimica pierduta intre anitbiotice, antiinflamatoare sipansamente gastrice. Somnul tarziu, ma paraseste cand si cand in seama cate unui atac de panica timid dar de efect... dupa care viata e frumoasa.
    Iarna mea de chin, odiseea virotica a unei imunitatii subrezite fara veste, a fost daruita, pare-se, cu inca o aventura: sinuzita cronica severa.

  • Ai o poveste?

    - Intr-o zi, draga mea, vei implini si dumneata o varsta. Poate ca deja te vei fi obisnuit cu ideea mortii, poate ca deja te vei fi mintit cum ca viata e frumoasa si de unul singur. Intr-o buna zi iti vei oferi ragazul unei ocheade in trecutul dumitale si atunci, poate pentru intaia data in povestea ta, vei fi napadita de amintirile tuturor celor pe care i-ai refuzat, amintirea tuturor celor pe care i-ai ales ca pe fructe... ala nu ca are parul prea lung, ala nu ca e tuns cam scurt, ala nu ca e cam gras, ala nu ca e prea slab. Intr-o zi iti vei aminti ca ti s-a intamplat sa iubesti. Poate ca avea ochii albastri si zambetul trist. Poate ca toata fiinta ta il voia dar l-ai impins inapoi in marea de oameni din care se ivise, pentru ca nu avea dumnezeul tau si nu-l putea avea vreodata. Intr-o zi iti vei aminti ca ai iubit. Poate ca avea obrazul neras si buzele crapate. Poate ca ti-ai fi dorit sa fii una cu el dar l-ai extirpat pentru ca nu putea retine cand e ziua ta de nastere. Intr-o zi iti vei aminti ca ai iubit. Poate ca avea vene de vis si ganduri poezii. Poate ca l-ai iubit cum n-ai iubit pe nimeni dar l-ai vandut pe cativa galbeni pentru ca refuza sa se transforme in ceva ce nu era. Si cel mai trist, draga mea, e ca intr-o zi in care poate nu-ti vei mai aminti ca ai iubit, iti vei aminti insa prea bine cat de mult te-au iubit. Dar pentru dumneata anotimpul acela inca nu a sosit. Oricum, de fapt, venisem sa te intreb daca... dansezi? Nu? Ai un numar de telefon? Cum? Sa nu fiu ca toti ceilalti? Te asteptai sa ti-l ghicesc?!

  • Supravietuim

    Nu mai e iarna. Nu stiu daca m-am simtit vreodata mai supravietuitor decat in acest sfarsit de sezon rece. A fost o iarna grea pentru mine. O iarna bantuita de teama de viroza si paranoia infestarii cu inca un fel de gripa. Probabil am trecut prin toate. Am supravietuit. Si astazi ploua. O ploaie de inceput de primavara, cu copaci mutilati de spirite gospodaresti si cu alei lucind umed. O ploaie curata. Pasesc pierdut pe strazile orasului in care un om a reusit sa infiga o surubelnita in coapsele a douasprezece femei intr-o singura zi. Douasprezece cariatide sustinand povara nebuniei unui om ce poarta vina unei lumi. Douasprezece supravietuitoare.
    Pasesc in primavara asta trista, sub sugativa unui cer saturat, si pasul meu duce dorul unui timp si al unui loc. Ochii imi cauta cu o disperare goala frunzele de pe aleea acelui parc din acel septembrie. Ploua marunt si rece ca si acum si era intunecat. Copaci de o parte si de alta, gradinite cu flori, si in spatele lor alei subtiri din dale de piatra patrata inierbate si dupa ele, din loc in loc, banci. Ravnitele banci. Atat de vanate in vara ce trecuse, imi marcau atunci trecerea, goale si triste ademenindu-ma fara speranta asemenea unor suflete din Red-light district. Imi masuram cu pas larg drumul si gandurile. Mergeam inainte desi totul ma tragea inapoi. La capatul aleii lungi, ma astepta ea. Ne-am zarit si pentru o clipa am revazut filmul nostru intr-o ordine bizara..
    "
    - Uite asa! zise ea si ma saruta iar.
    - Cum ? asa? spuneam eu si in zadar incercam sa imit atingerea discreta a buzelor ei.
    .... and I swear... by the moon and the stars in the sky...
    Imi ingropasem fata in parul ei negru si ma trezii cu buzele pe gatul ei parfumat si fierbinte. Sarutul meu poposi lung.
    - N-ar fi trebuit sa-ti pui cercel! zise ea privind usor dezamagita.
    - Oana... aveam cercel si cand ne-am cunoscut, de ce simti nevoia sa-mi zici acum asta?
    .... and I swear...by the moon and the stars in the sky...
    Se desprinse de mine si iesi pe terasa. Am urmat-o. De aici puteai vedea aproape tot parcul. Plangea.
    Pleca fara sa spuna un cuvant. Afara o astepta un alt baiat. Cel mai bun prieten al meu.
    - Acum va voi canta un cantec ale carui versuri sunt scrise de un prieten de al meu pentru una din colegele voastre, Oana Z. dintr-a 10 -a de la liceul Pedagogic. Sala izbucni in urale...
    Te caut noaptea, in ploaia gandurilor mele, te caut... Alerg, alerg, dar nu spre tine, mi-e dor si teama sa te intalnesc Si te-am gasit astazi in mine si fug iar.... fug de cine oare ma feresc? Te caut noaptea, in ploaia gandurilor mele, te caut....
    - Alo, buna. Sunt Oana.... mi-au spus colegele de cantec... Eu nu eram in sala dar... iti multumesc....
    ...I see the question in your eyes....
    - Uite asa! zise ea si ma saruta iar... si iar...
    "
    Ma privea intr-un fel ciudat. De parca vazuse un om lovit de o masina. Nu-mi dadeam seama daca plangea sau ploaia era de vina. Inca o vedeam extraordinar de frumoasa. Ochi mari caprui, par negru taciune, buze senzuale... De sub manseta manecii stangi a hainei se itea o parte dintr-o fasa de tifon. Ma intrebam cum o facuse? Cu ce se taiase? Oare chiar voise sa-si ia zilele? Doar pentru ca eu ii spusesem ca nu o sa o iert niciodata? Ce prostie. Oricum, o supravietuitoare. Eu insa eram acolo doar pentru ca ma rugase el.
    - Bai a incercat sa se sinucida, cum ai putut sa ii zici ca n-o sa o ierti?
    Chiar asa... oare cum am putut. Zambeam. Ea respira usurata, probabil interpreta zambetul meu ca pe un semn al iertarii. Facuram cativa pasi impreuna. Apropierea ei ma durea mai tare decat o duruse pe ea orice incercare de sinucidere. Ii vorbeam egal si cald, ii ziceam ceea ce isi dorea sa auda. Mai incolo o astepta el.
    S-au despartit un an mai tarziu. Eu cu el am ramas prieteni o viata.
    Pe ea am revazut-o tarziu. Deja stiam sa sarut. Beam un gin tonic cu Iulian, tocmai cel ce ii cantase versurile mele in urma cu multi ani. Am recunoscut-o usor desi ma prefaceam ca nu o mai stiu. Ma privea cu un soi de admiratie, nu stiu de ce. Eu insa nu o mai vedeam ca atunci cand o iubisem.
    Am iertat-o? Desigur. Se pare insa ca mi-o aduc aminte si acum, saisprezece ani mai tarziu.
    A fost de ajuns o ploaie.

  • Candva, poate la iarna

    Viscolul musca din troienele din jur si din obrazul meu, atat cat ramane neacoperit de gluga impermeabilului si de polarul ce-mi acopera gura si uneori nasul. Aproape intuneric desi chiar de ar fi lumina nu as vedea mai mult din cauza fulgilor de zapada si a acelor de gheata care se lovesc violent de mine si cand nimeresc in ochi sau in obraji, dor.
    Din cand in cand ma opresc si ma intorc cu spatele la vant, imi scot manusile si-mi acopar ochii si nasul cu mainile calde. Orice lacrima devine un sigiliu de gheata intr-o clipa, varful nasului mi-e o rana. Desi mustata si barba imi sunt inghetate, imi simt fata arzand.
    Ghicesc in urma linia crestei pe care am parcurs-o de azi dimineata. Satisfactia unui vis implinit, in rest, epuizare, sete, foame, frig. Si cand esti epuizat incepi sa te gandesti la cele mai neasteptate lucruri. Incepi sa te intrebi de ce? De ce nu am ramas eu in cabana sau la refugiu? De ce sa bati crestele muntilor iarna?
    Stii prea bine de ce dar cand toate urla in tine ca vor sa se odihneasca iar tu incerci sa mergi mai departe, motivatia paleste. Fiecare pas e o performanta, inventezi noi retete de deplasare. Si te minti iar dar rucsacul greu din spate nu e o iluzie, nici durerea dintre umeri si nici durerea din solduri nu sunt ireale.
    La fiecare pas zapada scrasneste surd sub talpa rigida a bocancilor grei. Un zgomot pe care ajung sa il invat, sa il stiu, sa il astept la fiecare miscare. Zgomotul cu care imi pictez toate gandurile.
    Si scrasnetul nu mai vine. Piciorul aluneca lung si corpul zvacneste scurt, energic, disperat, ca in noptile in care creierul tau confunda somnul cu moartea si iti trimite acel impuls de resuscitare care capata in tine forma unui vis in care cazi.
    Si am cazut.
    Secunde ere.
    Atarn peste buza unei rape cu mana prinsa in chinga pioletului care, spre norocul meu, s-a agatat in ceva ce cred ca e un jneapan. Pe masura ce inteleg ce mi se intampla, inima imi bate din ce in ce mai tare, apoi ma linistesc. E practic imposibil sa ma salvez si.. de ce as face-o? Am avut o viata atat de frumoasa. Undeva in spatele mastii de zapada si gheata cineva m-ar putea surprinde zambind.
    Radacina da semne de slabiciune. Trec la ganduri mai optimiste, n-a sosit inca vremea aia. Prind cu dintii de manusa mainii libere cu care imi scot briceagul din buzunarul lateral. Il pasez in mana atarnanda si cu greu reusesc sa il deschid. Tai chinga rucsacului din partea mainii prinse si apoi il las sa cada. Ma paraseste brusc si cade fara sa faca vreun zgomot pe care suierul viscolul sa nu il acopere. Acum atarn mai usor si jnepanul pare sa ma priveasca mai prietenos. Adrenalina imi da energia necesara sa imping briceagul cat mai adanc in zapada inghetata si apoi sa ma trag in el si in piolet peste marginea rapei.
    Tremur tot. Imi tremura genunchii. Imi trenmura barbia. Imi clantanesc dintii. Abia acum ma prinde frica.
    Ajung pe traseu cu greu si incep sa merg cu toate simturile ascutite la maxim.

    Acum toate au ramas in urma. Din oras, muntele pare un deal carunt. Turisti imbracati in salopete de schi cochete ma privesc ca pe un ciudat. In gara imi dau seama ca actele mele si banii si altele s-au dus cu rucsacul. Rad. Nu am mai cersit din liceu de pe vremea cand mi se parea extraordinar sa iti invingi inhibitiile, sa calci in picioare normele oamenilor snobi, eticheta. Se pare ca nu mai am succesul anilor de liceu. Pe de alta parte banuiesc ca un om cu fata inrosita de viscol si cu un piolet in mana nu poate sugera prea multa mila. Oricum nu am timp sa cersesc cat mi-ar trebui pentru un bilet de Sageata Albastra.
    Urc zambind in tren si ma opresc intre vagoane, macar sa nu ocup locul cuiva daca tot sunt in afara legii. Parintii isi feresc copii cand trec pe langa mine. Mi se pare amuzant dar si trist. Imi vine sa le strig: Nu sunt un puscarias, sunt doar un alpinist! Din nefericire nu unul prea bun, din fericire unul norocos, de curand.
    E cald. In sfarsit e cald. Pe masura ce ma dezghet incep sa simt cu adevarat ce si pe unde ma doare. Si ma dor multe. Pe langa mine personaje diverse, probabil ca si mine, fara bilet. Nu dupa mult timp isi face aparitia si controlorul. Ii deciuieste pe ceilalti si se oreste in fata mea:
    - Biletul la control va rog.
    De cand ma stiu mi-a fost groaza de scena in care as fi prins fara bilet in tramvai sau in tren, de aia am evitat-o de cate ori am putut. Acum insa imi pare usoara. Individul din fata mea nu ma impresioneaza cu nimic, imi pare doar un rotofei simpatic.
    - Regret dar... nu am.
    Nu pare surprins si nici descurajat si dupa ce arunca o privire dispretuitoare acolitilor mei, continua:
    - Atunci cum facem? Platiti amenda?
    - As plati-o dar nu am nici bani, nici acte, doar daca ma credeti pe cuvant, va pot da adresa si numele corecte.
    - Stiti ca pot anunta politia feroviara sau va pot da jos la prima?
    - Nu va mint, am avut un accident si mi-am pierdut rucsacul cu toate actele si banii.
    Ii vorbesc egal, fara patima si fara teama.
    Omul ii alunga pe ceilalti platitori de cens in fundul trenului in timp ce pe mine ma ignora.
    Dupa un timp imi scot caciula si manusile si ma asez pe ele. In sfarsit adorm.
    Din cand in cand, cate cineva ma paseste in drum spre toaleta. Din cand in cand, in statii, usa vagonului se deschide si aerul rece ma face sa ma infior. Dorm un somn bolnav si chinuit. Secventele de veghe si cele constiente alterneaza halucinant.Trenul a ajuns la ultima oprire. Cobor infrigurat in gara aproape pustie. Il salut din mers pe controlorul aninat de usa unui vagon, descriind un gest elegant cu pioletul si inclinand usor capul a recunostiinta. Mustaceste satisfacut si dispare undeva pe coridor.
    Si parca drumul pina acasa e mai lung decat oricand, si parca cele cateva trepte sunt mai abrupte decat orice costisa!
    Usa se deschide cand apas pe clanta si pasesc incet pe holul atat de familiar. In sfarsit acasa! Din bucatarie vine un miros de snitele si o unda de muzica.
    La capaatul celalalt al holului apare ea imbracata intr-un tricou de-al meu. Placerea ei de a-mi imbiba cu miros de mancare tricourile mele preferate. Placerea mea de a-i simti mirosul in tricourile mele. Toate vin cu un pret.
    Ma priveste mustrator si incearca sa isi ascunda orele de grija.
    De undeva din spatele ei, mai mult de-a busilea decat in picioare isi face intrarea Mariuca. Un pui de om cu ochii mei si restul de la maica-sa.

    Ma topesc si ma rusinez. Aveam atatea motive sa vreau sa raman in viata, sa vreau sa ma intorc acasa. Micuta imi zambeste si se indrepta spre mine gangurind ceva in legea ei. Dau sa o iau in brate dar...

    - Sa nu indraznesti sa o saruti pe ea inaintea mea!

  • V Day

    De dimineata am sarutat-o cu focul de la inceputuri gustandu-i buzele, fruct proaspat. Am rasturnat-o-n asternuturi si am facut dragoste ore in sir. Apoi m-a alungat in oras ca sa poata gati prajitura ei preferata, care dealtfel a devenit prajitura mea preferata. Spre seara am venit cu flori si cu parfumul pe care si-l dorea. Ea ma astepta cu cina ideala, luminata pal de o lumanare reflectand crepusculi gemeni in paharele cu vin rosu sec. Am dansat si ne-am iubit pana la epuizare si am adormit inlantuiti.
    Iubita mea este femeia perfecta. Lipseste cu desavarsire.

  • La capatul lumii

    Viscolul involbura, cand si cand, cateva ziare parasite ad-hoc de cititorii matinali surprinsi de suflul rece fara manusi.
    Piata Meynard, atat de animata in vara ce trecuse, zacea in paragina, scena inghetata a dansului fantasctic al carui singur martor, taciturn si cenusiu, era catedrala Saint Michele injunghiind trufas cerul inghetat parca si el.
    Isi facuse aparitia de pe strada Saint-Francois si ocolise piata spre dreapta, cu pas incet, de parca gerul si viscolul nu reuseau sa o ajunga. Femeia, visand cu ochii deschisi, se opri o clipa in fata restaurantului de la numarul saptesprezece, silabisind parca cuvintele de pe firma cocheta acoperita de un strat subtire de zapada: Meson La Venta...
    Intra si de asta data gasi o masa cu usurinta. Alesese aceeasi masa, chiar si acelasi scaun si hainele ii poposira pe scaunul vecin. Firul gandurilor ii fu intrerupt de o voce distrata.

    - Vous avez choisi?

    Chelnerul o privea pe jumatate amuzat, pe jumatate uimit. Se numara, probabil, printre ultimii si printe singurii temerari ce isi parasisera locuinta pe o astfel de vreme.

    - Un chocolat chaud, s'il vous plaît.

    Raspunsul veni tarziu si se potrivi cu gandul chelnerului dintr-o coincidenta. Nu urmarea sa se incalzeasca, isi comanda doar ce isi comandase si atunci. Pentru o clipa isi sprijini fruntea fierbinte in palma apoi impinse noianul de carlionti saten spre spate arzand apoi cu ochi de cafea spatiul dintre ea si scaunul din partea opusa a mesei.

    Din intimitatea barului chelnerul o observa scrijelind cu privirea adanc in spatarul scaunului gol.
    Sigur nu e frantuzoaica. O femeie frumoasa. O femeie nebuna... nebun de frumoasa. Din ce neam o fi? Buze de tiganca, nas de turcoaica, ochi usor asiatici, sprancene de spanioloaica, par cret.. Ce chip cosmopolit?! Sigur nu e frantuzoaica, conchise tanarul si ii servi bautura aburinda.

    Nu paru sa observe ceasca radiind caldura si imprastiind arome de cacao si vanilie. Din cand in cand, ochii ei zambeau si buzele se miscau aproape imperceptibil, mimand parca incepututri de ceva ce candva fusesera cuvinte.
    Intr-un tarziu isi descoperi cu privirea, aproape surprinsa, hainele lasate pe scaunul din preajma si dupa ce se imbraca incet, plati si iesi lasand in urma, cel putin, o ceasca neatinsa si un chelner confuz.

    Aula pustie a discursului mut tinut de Saint-Michel o intampina mai rece decat in ajun. Porni sa o strabata de-a curmezisul asemenea altor cativa trecatori cu chipiuri indesate si fete ascunse bine in fulare puse in doua si prinse la mijloc dupa ultima moda.Trecu pe linga copaceii despuiati din preajma bisericii, traversa rue des Faures si ajunse in fata sirului de pravalii acum inchise. Intre ele, deasupra unui rand explicativ scris cu linii elegante Salon de thé - Cafe oriental, se aflau cuvintele pe care le cauta: Au bout du monde.
    - :


    - Te iubesc!
    - Ha! O spui prea usor si prea des ca s-o mai cred!
    - O spun pentru ca o simt... o spun usor petru ca o simt din plin...
    - Aiurea...
    - Ma crezi sau nu, te voi iubi o vesnicie.
    - Vesniciile tale tind sa fie din ce in ce mai scurte.
    - Stii bine ca nu-i asa! As sta cu tine o vesnicie si te as urma oriunde.
    - Oriunde?
    - Da, oriunde.
    - N'importe où?
    - N'importe où... au bout de monde.


    Femeia, cu lacrimi inghetand pe obraji, se lasa in genunchi in fata cafenelei. Corpul i se cutremura de plans si de frig. Cu toate astea zambea la gandul ca pana si acel au bout du monde fusese poate doar o imagine furata cu coada ochiului.

    In amurgul prematur acoperind Bordeauxul, oameni razleti ocoleau o tanara ingenuncheata anapoda cu spatele catre biserica Saint-Michel si cu privirea pironita... la capatul lumii.

  • Venetia

    Noi... cei mai buni actori ai firii... intersectii superficiale de zambete si priviri, educati sa ignoram ceea ce, de altfel, este evident.
    Zambetul ei canta ceva despre fericirea altcuiva in timp ce privirea-i geme in genuni - am suferit si sufar!
    Zambetul meu, sarcasm, amendand ipocrizia prea putin vinovata asta data. Deasupra vocii celui care intelege, albastrul privirii celui care a supravietuit.
    Ne strangem mainile cu caldura si ne mintim ca o sa ne mai vedem... pe aici.
    Plecam fara sa privim inapoi, gondole adormind suflete insangerate, lunecand pe poleiul indiferentei celor din jur.

  • Matematici

    In cate feluri poti parcurge distantele dintr-un pat? In cate feluri poti uni puncte de pe muchiile opuse sau de pe cele vecine?
    In multe feluri, fara indoiala, si corpul tau le invata pe toate sau si le reaminteste atunci cand in patul tau, liniile tale nu se intersecteaza cu liniile altcuiva. O geometrie simpla cu o reflexie larga.
    Ma intreb daca dorul tau se aduna cu dorul celuilalt sau se inmulteste sau poate se anuleaza?! Exista o matematica a simtirii? Exista o stiinta a firii? Daca da, atunci ne scapa cu desavarsire si nu e o aritmetica cu operatii simple. Nu. Operatorii firii sunt complecsi peste masura.
    Dorul tau compus cu dorul celuilalt nu e o suma, dar ar putea fi, nu e o diferenta, dar poate a fost, nu e o inmultire, dar poate va deveni. Sa fie zodiacul cartea de capatai, fundamentul teoriei probabilitatilor sentimentelor dintre tine si celalalt?
    Si chiar de am sti sau am defini o lege ferma a compunerii sentimentelor, cu ce ne-ar ajuta cand noi, cand tu si ea, cand tu si el, nu suntem simple variabile bine definite in timp si spatiu ci mai degraba vaste sisteme de ecuatii diferentiale cu un numar variabil de parametri.
    Cate doruri incap in sufletul unui om si in cate feluri pot atinge fiecare marginile simtirii?
    Ce formula neasteptata are pasiunea si ce ecuatie chimica nemaivazuta e in dragoste!
    Si de am putea sa punem totul pe hartie, in ecuatii si functii si teoreme, tot ne-ar scapa ceva pe ici pe colo, cate-o variabila, cate-o constanta, cate-o ipoteza.
    In cate feluri poti iubi? In cate feluri poti dori?
    In multe feluri. Le stie sau le simte cineva pe toate?
    Am ajuns sa rezolvam probleme cu reprezentari in spatii N dimensionale, am ajuns sa definim problematici pentru care mintea unui om, de o pregatire si de o inteligenta peste medie, nu mai are o reprezentare, ne-am rupt de restul fiintelor printr-o abilitate unica, cea de abstractizare, insa suntem cu totii corigenti la aritmetica naturii, atat a naturii umane cat si a naturii in general.
    Si daca nu ai inteles mare lucru citind asta, bucura-te! Poate ca pentru tine adunarea sufletelor e mai usoara.

  • Epilog 2009

    Zapada asta nu ma recunoaste, e o zapada planganda, sfasiata brutal pe un destin negru de macadam. Douasprezece banci planse, cariatide umile ingenuncheate sub povara unui dodecalog.

    Singuratatea in splendoarea ei, un rol dificil al carui protagonist sunt si pe care mi-l asum desi nu mi l-am dorit, pe care am incercat sa-l pierd dar care mai degraba m-a pierdut pastrandu-ma. Un periplu circular vicios ma aduce in punctul din care am plecat. Un rastimp dificil, mai ales psihic dar si fizic. O criza financiara prea putin importanta si o criza sentimentala sustinuta de un excedent iluzoriu intins pe un perimetru de dodecagon astrologic.

    Si totusi ar fi nedrept, poate, sa spun ca am fost singur cand m-am stins in bratele reale ale unei femei, fantasma discreta tulburatoare de cateva ganduri si cateva nopti. Asa cum singur nu eram cand ratacit in polemici inutile ca o jertfa pe un altar, intampinam zorii in fruntea a sute, poate mii, de cuvinte alergand precis prin tot acest hazard controlat al internetului, catre un alt suflet care impartea ceva, o stare, cu mine.

    Dar ce inseamna o mana de nopti albe intr-un ocean de nopti albastre? Ce altceva daca nu exceptii triste ale unei realitati amare. Ce inseamna o forma intensa si patimasa dar virtuala daca nu incapacitatea, inexistenta ei intr-un spatiu real?

    Un an pierdut, in dorinta de a ma regasi, un an castigat la tombola deziluziilor. Un corolar sarac in realitati si bogat in iluzii, o lupta obositoare si erodanta, personaje stranii cu povesti ciudate, un infinit mic de ganduri si zbateri ale mele cu mine. Adaug toate astea la paradigma singuratatii pe care mi-o construiesc si mi-o constientizez si careia de nevoie ii zic simplu: viata.

  • Iubire de craciun

    Vai cat iubesc craciunul si zapada!
    Aproape ca o uit in fiecare primavara si mi-o amintesc in fiecare iarna dupa prima ninsoare mai zdravana. Imi place sa calc apasat, sa-mi las ghetele sa muste din stratul primitor de alb care scrasneste si-ti tine minte urma pe sub si peste alte urme, ce mozaic de amprente, ce caleidoscop de destine in desfasurare! Imi place sa simt aerul rece in sinusuri pina la lacrimi, sa simt cum imi ingheata figura, cum fac turturi in barba si in coltul ochilor mei plangacios de albastri in care se reflecta vesel o risipa de stelute, ghirlande, globuri, lumanarele si alte mascari aninate peste tot prin centrul cetatii. Imi place sa vad oamenii cu fete luminoase ascunse sub cusme, glugi, fulare, miscandu-se nesigur sub hainele grele achizitionate cu efort dintr-o pravalie unde pieile altor animale, mai inzestrate decat noi, ajung prematur in vitrine. Imi place sa vad cum cate o fetiscana victima a imaginii de sine isi plimba nurii pe sub textile prea subtiri si picteaza rosu aprins obrajii plini de sub fruntea fina cu ascendent in sinuzita ce conduce incert picioare dezgolite a anexita.
    De asta ies afara cu bucurie si desi eu merg cu pas apasat si lent, sufletul meu alearga prin nameti, printre oameni, printre alte suflete. Intru in pizzeria cu pricina sa-mi iau si eu micul dejun la ceas de cina: o pizza cu branzeturi in exces si o cafea cu putin lapte si putin zahar. Locul plin de oameni fericiti si satui sau in curs de saturare. In aer o ploaie de mirosuri ce vestesc mancaruri mai mult sau mai putin alese, fum de tigarete proaste si multa muzica peste murmurul general.
    Vai cat imi place muzica din preajma sarbatorilor de iarna! "Astazi s-a nascut iisus hristos / Fiul prorocit ocit ooocit Pe care noi l-am nenorocit oooocit / Noi l-am creat noi l-am rastignit s-apoi bocit ocit" taaaananananaaa naa naaa naaaaa. "So this is christmas?! What have you done .... taaana naaa naaa The rich and the poor one's The road is long" and wrong I would say. Oracaieli tembele indobitocind an dupa an mintea unora si-a altora. Oameni bogati peste masura, care oscileaza intre a-si mai cumpara o insula sau un iaht, canta despre fericirea de craciun a saracilor. De unde nevoia asta impetuoasa de a fi fericit la final de an? Vrei nu vrei, ai sau nu ai motive, nu conteaza, e craciunul tre sa fii fericit, daca nu esti ..e problema ta. Nu conteaza ca ai aflat ca iubita ta are leucemie si o sa moara in cateva luni, nu conteaza ca fetita ta a murit ieri intr-un accident de masina, nu conteaza ca ai luat HIV cand ai fost asta vara la stomatolog, astea sunt prea putin importante caci ... this is christmas si tre sa fii fericit, tu impreuna cu tot restul imbecililor fatarnici din jurul tau.
    Mi s-a facut greata de atata fericire expusa opulent si cu forta asa cum mi se face greata cand sunt fortat sa vad ghiulul din aur al vreunui chelner si premolarul din paliag al vreunui sofer de maxitaxi. Evadez din incinta cu fericire in natura cu aer rece si inviorator. Centrul e impopotonat kitschos de becuri si alte cacaturi care plac alegatorului de rand. Ma intreb cati bani se investesc an de an in pocirea oraselor cu asemenea mizerii? Cati bani se baga an de an in concerte de craciun si spectacole in aer liber de revelion? Cati oameni ai strazii ar putea fi ajutati cu banii astia? Cati copii bolnavi ar putea fi salvati cu banii astia?
    Ce s-ar intampla daca toata poleiala asta ieftina ca efect si scumpa ca pret nu ar mai fi? Imi asum eu depresia cetatenilor pagubiti de absenta acestui decor gretos de hidos.
    Imi dau seama ca mi-am uitat pe masa pizza pe care o luasem la pachet. Incep sa rad. Rad ca un nebun prins intre imaginea invinsa a cladirii teatrului si umbra scalamba a trufasei mitropolii.
    Vai cat iubesc iarna si zapada si oamenii.... oamenii de zapada.

« 1 2 3 4 5 ...