Blogul lui Marian Malciu

PENTRU COPIII SI NEPOTII VOSTRI

TAUNUL — Sun, 15 Nov 2009 21:27:48 UT

VACANTA DE CRACIUN

Aşa spun eu la vacanţa de iarnă: „vacanţă de Crăciun”.
Aşa spune şi bunica, după cum se zicea pe vremea ei, când era copil. Părinţii bnicei au făcut religie în şcoala primară şi aşa ţine minte, de la ei, că se numea vacanţa aceasta. Cum se chema şi când ea era în primii ani de şcoală. Apoi s-a numit „vacanţă de iarnă” şi se spunea că vine Moş Gerilă cu daruri la copii. Bunica m-a învăţat că acel Moş Gerilă era Moş Crăciun cel adevărat, dar se temea lumea să-i spună pe nume. Zice ea că aşa erau vremurile, tulburi...
Bunica trăieşte şi acum la sat şi mie îmi place să petrec vacanţa de Crăciun acolo. Pentru că toate sărbătorile de iarnă sunt mai frumoase şi este zăpadă mai multă şi se merge cu colindul. Am colegi, aici la oraş, care nu ştiu ce înseamnă sa mergi cu colindul. Nu în toate cartierele de aici se mai păstrează acest obicei. La blocuri sunt uşile încuiate şi aproape nimeni nu deschide dacă aude la interfon că vin colindătorii.
Nici nu se mai dau daruri acestora, după datină. Se dau bani şi copiii merg să-şi cumpere sucuri şi gumă de mestecat sau ţigări, din păcate. Şi cu asta, gata! Se pierde, în acest fel, sensul, importanţa şi bucuria sărbătorilor de iarnă.
La bunica este frumos. Toată lumea primeşte colindătorii. Ei vin mai întâi să cânte "Bună dimineaţa la Moş Ajun":

"Bună dimineaţa la Moş Ajun!
Am venit şi noi odată
la un an cu sănătate
şi la anul să venim
sănătoşi să vă găsim!
Ne daţi, ne daţi, ori nu ne daţi!"

Foaie verde portocală,
noi suntem copii de şcoală
şi-am venit să colindăm
pe la case să urăm!
Ne daţi, ne daţi, ori nu ne daţi!"

Nu vă imaginaţi cât de frumos este tot cântecul şi cum răsună peste drumurile troienite şi casele acoperite cu o cuşmă de zăpadă! Şi nu ştiţi de ce se spune Moş Ajun! Pentru că el vesteşte pe fratele său mai mare şi adevărat, Moş Crăciun. Este în ziua premergătoare acestei mari sărbători a Naşterii Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Crăciunul este ca o sărbătoare a Creaţiei Divine. Mai mult, ca o înnoire a Creaţiei, deoarece naşterea Mântuitorului lumii este un fapt nou şi unic. Prin Fiul său, Dumnezeu coboară în lume pentru a rezidi ori a reînnoi lumea. Acesta este înţelesul acestei sărbători şi aceasta este taina Crăciunului.
Colindele s-au născut din inima credincioşilor în Dumnezeu şi s-au transmis din tată-n fiu. Mai apoi, ele au fost create de mari poeţi ai neamului nostru romanesc: M. Eminescu, G. Coşbuc, L. Blaga, O. Goga, V. Voiculescu şi alţii. Toate, prin conţinutul lor, asemenea obiceiului de a merge cu „steaua”, vestesc naşterea Mântuitorului.
Despre naşterea lui Hristos au vestit îngerii şi păstorii din Noaptea Sfântă. Acum, în fiecare an de atunci, vestea o dau aceşti colindători. Şi mie îmi place să merg cu ei şi să vestesc în felul acesta:

"O, ce veste minunată,
în Betleem ni s-arată!
Că a născut Prunc,
Prunc din Duhul Sfânt,
Fecioara curată.

Că la Betleem, Maria
săvârşind călătoria,
în sărac locaş,
lang-acel oraş,
a născut pe Mesia.

Pre Fiul cel din vecie,
ce l-a trimis Tatăl mie,
să se nască
şi să crească,
să se mântuiască."

Am învăţat mai multe colinde în celelalte ierni, dar toate spun acelaşi lucru. Toate vestesc aceeasi mare taină. Iar când plecăm la colindat, ne vorbim să cântăm aceeaşi variantă. Pentru că, să ştiţi, aproape în fiecare regiune a ţării se cântă după specificul acesteia, cum s-a moştenit de la străbunici. Iată, prima strofă se poate cânta şi în felul acesta:

"O ce veste minunată
în Betleem mi s-arată
c-astăzi S-a născut
Cel făr' de-nceput,
cum au spus Proorocii"...

Şi colindătorii care, după cum se zice, „vin cu steaua”, în colindul lor vestesc aceeaşi mare taină:

"Steaua sus răsare
ca o taină mare.
Steaua străluceşte
şi lumii vesteşte
că astăzi curata,
prea nevinovata,
Fecioara Maria
naşte pe Mesia."

Dar mie îmi place, cel mai mult, să merg cu grupul meu din vecinii bunicei ca să cântăm pe Mos Crăciun:

Moş Crăciun cu plete dalbe,
a venit de prin nămeţi
şi aduce daruri multe
la fetiţe şi băieţi...
Moş Crăciun, Moş Crăciun!

Din bătrâni se povesteşte
că-n toţi anii negreşit
Moş Crăciun mereu soseşte
niciodată n-a lipsit...
Moş Crăciun, Moş Crăciun!

Şi nu pentru că primim daruri, ci pentru că îmi place să colind şi mă simt fericit când oameni mai bătrâni şi mai tineri ies în pragul uşii şi ne ascultă. Ne zâmbesc şi ne îmbrăţişează uneori şi se vede o mare bucurie pe feţele lor. Primim mere, covrigi sau colăcei şi nuci. La unele case primim chiar şi cârnaţi de porc făcuţi în casă.
La unele gospodării suntem invitaţi la masă. Dar noi nu stăm. Mulţumim sincer, ne luăm darurile şi plecăm grăbiţi. Nu uităm că mulţi săteni ne aşteaptă cu porţile şi uşile larg deschise. Nu uităm că sunt destule familii care ne aşteaptă să cântăm. Asta-i datina străbună şi, cu drag, noi colindăm...

PENTRU COPIII SI NEPOTII VOSTRI

TAUNUL — Sun, 15 Nov 2009 20:12:20 UT

OMUL DE ZĂPADĂ

Am şters geamul aburit
Să privesc afară,
Să văd drumu-nzăpezit
Şi fulgii cum zboară.

Mare a fost surpriza mea
Privind spre ogradă
Să văd proaspăt înălţat
Un om de zăpadă!

Avea ochii din tăciuni
Şi pe cap o oală
Iar din câlţi avea perciuni
Mâzgăliţi cu smoală.

Un ardei în loc de nas
Roşu ca mărgica
Şi să-l sprijine la pas
Avea măturica.

Tata, mândru făurar
Mă chema-n ogradă
Să-mi ofere mie-n dar
Omul de zăpadă!

AS VREA SA FIU

TAUNUL — Sat, 14 Nov 2009 08:49:11 UT

Aş vrea să fiu
pământul
pe care cer senin
l-acoperă în noapte
şi taine-adânc ascunse
pierdute-n mii de şoapte
le lasă în păstrare
sub razele de lună
pătrunse
prin frunzişuri
pe buze-namorate
în taină să le pună...

Aş vrea să fiu
pământul
pe care-aleargă apa
ce creşte
în vâltoare
săpând prin defileu
ca stropi să ude floare
crescută-n
larga luncă
şi să-mi hrănească
gândul
ades cu dor de ducă...

Aş vrea să fiu
pământul
pe care calci
să-ţi prind desculţ
piciorul
şi să-l sărut
in iarbă
când sprinten saltă
şi lasă-n urmă dorul
acelor dulci idile
ce zac ascunse-acum
în prăfuite file...

IARNA LA SAT

TAUNUL — Fri, 06 Nov 2009 19:39:10 UT

- PENTRU COPIII SI NEPOTII VOSTRI -

E linişte acum în sat…
Doar câinii ce mai latră,
Căci e târziu, s-a-ntunecat.
Lumină-i doar la vatră.

Copacii s-au albit de tot
Şi drumu-i sub zăpadă.
La streşini ţurţuri cât un ciot
Sunt grei şi stau să cadă.

În sobe pline cu butuci
Doar focul mai cuvântă,
Iar sus, pe case, vălătuci
De fum spre cer se-avântă.

Din înălţimi cad fulgi de nea
Şi-n dans se prind zglobii,
De parcă n-ar fi iarnă grea
Pe sat şi pe câmpii!

CLOŞCA MAMĂ

TAUNUL — Mon, 02 Nov 2009 19:41:29 UT

- PENTRU COPIII ŞI NEPOŢII VOŞTRI -

Când vine primăvara, toată lumea se bucură. Întreaga natură îşi schimbă hainele. Pomii înmuguresc şi păsărelele îşi fac cuib unde să depună ouăle. Apar primele flori, începând cu ghioceii şi viorelele. Parcă o altă viaţă se înfiripează în toate.
Oamenii gospodari au multe treburi de făcut. Ei trebuie să se îngrijească de animalele şi păsările pe care le au în curte. Dar şi de flori şi de pomi, în acelaşi timp şi cu aceeaşi atenţie.
Tot primăvara, gospodinele strâng ouă pentru a le pune la clocit. În primăvara trecută, bunica mea a pus în cuibarul unei cloşti 30 de ouă. Abia le acoperea pe toate, găina mea preferată.
Bunica le-a ales cu grijă. Se uita la fiecare ou în parte, în lumina soarelui, cu mâna făcută căuş.
- Bunico, ce vezi tu acolo? am întrebat-o curioasă.
- Văd dacă oul are sămânţă, fată dragă.
- Şi dacă are, îl mâncăm?
- Nu, pe astea cu sămânţă le pun la cloşcă. Va scoate pui din ele.
- Şi dacă nu au sămânţă, ce faci cu ele?
- Pe alea le mâncăm. Mai si păstrez din ele, adun în fiecare zi, pentru Sfintele Paşti.
- Le roşim atunci, bunico?
- Da, le roşim ca sa ciocnim de sărbători, fată dragă.
Treceam pe lângă hambar să mă uit la cloşcă. Era permanent pe coş, acoperind ouăle. Nici nu cobora să mănânce ori să bea apă. Dacă trecea altă pasăre pe aproape, cârâia la ea şi se înfoia, alungând-o. Nici pe mine, prietena ei, nu mă lăsa să mă apropii prea mult. Uneori o vedeam cum întoarce ouăle cu ciocul. Am gândit că le aşeza să aibă toate aceeaşi căldură pe toate părţile. Şi avea mare grijă să le acopere bine pe toate. Era foarte atentă. Nu a spart nici un ou.
Într-o zi senină şi caldă, s-a auzit primul piuit. În două sau trei zile, cred că din toate ouăle a ieşit câte un pui. Cloşca avea grijă să arunce cojile de ouă. Probabil ca să nu se taie puişorii în ele, ori să nu se sufoce în cuib.
Curând, ea se plimba ţanţoşă cu puii prin curte. Clo, clo, clo! Îi striga ea când găsea ceva de mâncare. Clo, clo, clo! îi poftea să le arate cum se bea apă. Clo, clo, clo! îi chema cand zgârma pământul şi găsea vreo râmă. Iar puii veneau fuguţa şi o trăgeau de câte un capăt încercând să o înghită. Dar, pentru că nu reuşeau de la bun început, alergau în jurul ei până ce mama lor o făcea bucăţele cu ciocul.
Când puii crescuseră ca la o săptămână-două, pe la mijlocul zilei, toate păsările din curte au dat semne de spaimă. Au fugit şi s-au adăpostit pe sub şopron şi pe lângă glugile de paie. Aici stăteau ciuciulite, cu capul răsucit să poată privi cerul cu un ochi. Unele se uitau chiorâş spre cer şi cârâiau a primejdie. Adică, le anunţau şi pe celelalte. A cârâit şi cloşca mea şi a chemat înspăimântată puii: clo,clo, clo! striga la ei. Dar ei, micuţi şi prostuţi, nu înţelegeau ori nu o ascultau. Până să-i adune şi să-i adăpostească, din înaltul cerului a venit în picaj o gaie. Cloşca a întâmpinat-o curajoasă şi s-a luptat cu ea. Gaia nu a putut să o prindă cu ciocul ei încovoiat şi puternic. I-a smuls mai multe pene şi a lovit-o. Dar a răpit doi pui pe care i-a prins cu ghearele şi a zburat spre înălţimi.
A doua zi, a venit iar. Cloşca mea frumoasă s-a luptat din nou cu ea, apărându-şi puii. Gaia, puternică, a lovit-o rău în cap cu ciocul ei ascuţit şi a prins-o cu ghearele. S-a înălţat în văzduh lovind-o mereu cu ciocul şi dusă a fost...
Puii au rămas singuri. Piu, piu, piu! strigau ei răsucindu-şi gâturile ca să privească cerul. Dar nu au mai văzut-o pe mama lor. Piu, piu, piu! plângeau ei cu dor de ea.
S-au strâns la un loc cu toţii şi plângeau de ţi se rupea sufletul auzindu-i: Piu, piu, piu! Piu, piu, piu! Au ramas dezorientaţi şi înfometaţi până când a venit bunica de la câmp. Şi când i-a strigat ea să le dea mâncare, a făcut ca mama lor, cloşca: clo, clo, clo! Ei au alergat către ea, dar când au văzut că nu e mama lor, s-au oprit speriaţi şi neîncrezători. Au început să plângă: piu, piu, piu! şi nu au mâncat nimic o zi întreagă. O strigau şi o plângeau pe mama lor, cloşca...

IARNA

TAUNUL — Sat, 31 Oct 2009 18:48:37 UT

- PENTRU COPIII SI NEPOTII VOSTRI -

Iarna-i rece, friguroasă,
Cu zăpadă peste tot…
Dar, să stau ziua în casă,
Recunosc ca n-am să pot.

Pun patine la picioare
Ori alerg spre derdeluş,
Cad, mă scol şi nu mă doare
Când mă-ntrec la săniuş.

În zăpada troienită
Ne jucăm cu bulgări moi
Şi adeseori, din joacă,
Trecem aprig la război.

Mai ferit, în curtea mare,
Fac şi omul de zăpadă.
Îi aşez pe cap căldare
Şi tăciuni, drept ochi, să vadă.

Noaptea dorm visând ninsoare,
Admirând fulgii în zbor
Şi mă rog la mândrul soare
Să nu-mi strice alb decor…[/

SEMNAL DE ALARMA!

TAUNUL — Fri, 30 Oct 2009 13:21:43 UT

Am fost in seara zilei de ieri,joi - 29.oct.2009-, la o conferinţă susţinută de dr. Pavel Chirilă în amfiteatrul liceului "Ion Minulescu" din Slatina.
Pentru cine nu-l cunoaşte, iată o scurtă prezentare a celui ce, timp de două ore, a tras un veritabil semnal de alarmă şi a răspuns la o mulţime de întrebări adresate de cei prezenţi în sala plină:
"Nascut in anul 1946 la Slatina Nera (Caras Severin), este medic primar de boli interne, doctor in stiinte medicale cu o lucrare despre "actul antiinflamator si antiinfectios al extractelor vegetale", sef al Catedrei de Bioetica si prodecan al Facultatii de Teologie din Craiova.
Dupa 1989, a reusit sa construiasca mai multe institutii, care au avut influenta pe plan national: spitalul crestin Christiana din Bucuresti, scoala postliceala sanitara omonima, editura cu acelasi nume, o clinica de tratamente naturiste, "Naturalia", la Voluntari, langa Bucuresti, si tot acolo Centrul de ingrijiri paliative "Sf. Irina&
quot;, pentru bolnavii de cancer. In plus, a fondat o manastire de maici in Pipera, o alta la Slatina Nera, iar acum construieste o biserica in Voluntari. In ultimii ani, dr. Pavel Chirila a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici din Bucuresti, specialist in tratamente naturiste si promotor al conceptului de medicina crestina.
E autor sau coautor al mai multor carti, dintre care amintim: "Meditatie la medicina biblica", "Introducere in medicina pastorala", "Alimentatia echilibrata a omului sanatos - principiile dietei naturiste" si "Teologie sociala".
Semnalul de alarmă despre care aminteam, se referă la vaccinul împotriva "gripei porcine" pe care l-a declarat "periculos şi ineficioent", susţinându-şi ştiinţific această declaraţie.
Am reţinut că acest virus gripal, AH1N1, numit şi "virusul gripei porcine", nu se aseamănă cu cu niciun alt virus precedent. El a fost sintetizat în laborator. Din nefericire, aşa cum aţi aflat din ştirile "media", a ajuns recent şi în ţara noastră.
Boala generată de acest virus este cu mult mai blândă decât ni s-a inoculat din ştirile recente de peste hotare şi din ţară! Iar această afirmaţie aparţine unei publicaţii de prestigiu: ziarul britanic "The times"... Cu alte cuvinte, ea nu se manifestă mai drastic decât o răceală severă. Ca atare, NU SE RECOMANDĂ vaccinarea celor care suferă de de boli ale plămânilor, inimii sau rinichilor ori a celor cu sisteme imune slăbite, a femeilor însărcinate şi a copiilor sub CINCI ani.
Cu toate acestea, în România se preconizează a fi vaccinate tocmai aceste ultime două categorii! Cu alte cuvinte, VACCINUL SE TESTEAZA PE MAMELE NOASTRE ŞI PE COPIII NOŞTRI!
Sunteţi de acord cu asta, oameni buni?!
Să ne amintim că marea Britanie este ţara europeană cea mai puternic afectată de această boală. Aici se înregistrează o MORTALITATE de 0,03%, o cifră mult mai mică decât în cazurile de îmbolnăviri cu o gripă obişnuită, care arată că NU SE JUSTIFICĂ VACCINAREA ÎN MASĂ A POPULAŢIEI. PARADOXAL, în ROMÂNIA, ţară în care s-au înregistrat doar 322 de cazuri (!) guvernanţii impun, sub o formă sau alta, vacinarea populaţiei, omiţându-se faptul că vaccinul ar putea avea şi EFECTE SECUNDARE GRAVE, care ar putea conduce, în cazuri extreme, la moarte!
De CE?! Pentru că:
- Acest vaccin provoacă CANCER prin aceea că injectarea de material genetic străin în sânge conduce la MUTAŢII GENETICE!
- În producţia de vaccinuri, celulele umane utilizate curent sunt, de fapt, celule fetale provenite din embrion uman avortat. În plus, se folosesc şi celule animale (embrion de pui etc.)
- vaccinul "Optaflu", produs de Novartis, va folosi CELULE UMANE PROVENITE DIN TUMORI CANCEROASE!
Fără a intra în alte amănunte care, profesional vorbind, mă depăşesc, vin şi vă întreb:
Sunteţi de acord să vă vaccinaţi copiii şi mamele de orice vârstă aar fi ele?!
Sunteţi de acord ca ai voştri copii să fie cei dintâi care trebuie să primească un vaccin EXPERIMENTAL?!
Credeţi că statul Român, prin reprezentanţii săi legali, va lua în îngrijire copiii şi femeile însărcinate lezate de acest vaccin?!
DE CE se impune vacinarea OBLIGATORIE, dacă riscurile bolii sunt mici, iar riscurile vaccinării sunt enorme?!
Ca să se justifice comisioanele primite de la producătorul vaccinului?! Ca să se repete istoria referitarea la sarea iodată ce a fost impusă OBLIGATORIU în alimentaţia românilor prin Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului (caz UNIC în lume!)?!
Eu nu sunt membru al vreunui partid politic sau al vreunei forme de societate civilă, dar vă recomand să vă informaţi şi la adresa http://www.provitacraiova.ro/docs/despre-vaccinul-AH1N1
.Înainte de a vă lăsa copiii şi nepoţii să fie vaccinaţi, studiaţi situaţia din mai multe surse, întrebaţi-vă medicul în care aveţi încredere, preotul duhovnic şi propria conştiinţă!
Ştiu că în acest spaţiu virtual sunt şi persoane cu o pregătire de specialitate care vă pot informa infinit mai mult decât mine. Îi aştept, cu drag şi cu speranţă, pe toţi. Nu mă va deranja nicio opinie pertinentă şi fundamentată ştiinţific.
Doamne ajută!

ODA MAIMUTEI

TAUNUL — Thu, 29 Oct 2009 09:17:12 UT

[i]Odată, o maimuţă din neamul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!
Tot circulă o vorbă, deloc adevărată,
Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!
Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte
Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte!
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?
Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război?
Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?
Insemne sataniste, otrăvuri, şmecherii?
Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă,
Ca să scornească arma distrugerii în masă?
Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,
E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
Iar omul otrăveşte, în fiecare zi,
Păduri, câmpii, şi ape, şi zările-azurii...
N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,
Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi!
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali,
Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,
Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.
Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat
În obştea maimuţească vreun cocotier privat,
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
Sau omorâţi, în pântec, de aşa-zise mame.
Urmând calea cea bună şi, evident, corectă,
Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.
În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept,
Devine şef acela viteaz, agil, deştept,
Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,
De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.
Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană,
Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.
Pe când, priviţi!, la oameni, ferească Domnul sfânt!
Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt,
Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,
Nebuni după putere şi după bunăstare!
De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,
Contează doar averea şi înmulţirea ei.
Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.
La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură
Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.
Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,
N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator.
Şi iată înc-un lucru din lumea mea, frumos:
La noi nu se întâmplă război religios,
Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri,
Nici ordine mondială, şi nici naţionalism,
Şi nici vreo îndoială ce-aduce-a ateism.
E-adevărat că omul, acest biped gunoi,
Arată ca maimuţa, dar n-a descins din noi!

P.S.
Am preluat aceste versuri din pagina domnului " ilieppsc ", de pe Netlog.
Valoarea poeziei in sine este deosebita. Cine o citeste nu mai are nevoie de explicatii ori justificari cu privire la afirmatia mea!
In pagina acestui domn am gasit si alte scrieri ori filme de valoare. Cine doreste, poate cauta...

PENTRU COPIII SI NEPOTII VOSTRI

TAUNUL — Fri, 23 Oct 2009 19:08:43 UT

TOAMNA

Toamna este ruginie
Şi frunzişul se destramă.
De la deal până-n câmpie
Rodul viei curge-n cramă.

Rod bogat intră-n hambare
Strâns cu râvnă din ogor,
Gospodarii, cu răbdare,
Îl adună cu mult spor.

Ziua este tot mai mică
Iară nopţile sunt reci.
Pe acoperişuri pică,
Văile nu mai sunt seci.

Şi natura parcă moare,
Se dezbracă-ncet încet...
Pleacă păsări călătoare,
Vântul suflă prin nucet...

PENTRU COPIII ŞI NEPOŢII VOSTRI

TAUNUL — Thu, 22 Oct 2009 20:21:01 UT

LUMEA COPILARIEI

Lumea copilăriei este cea mai mare lume din lume. Ea nu are graniţe. Niciun copil nu poate spune de unde începe şi unde se termină lumea copilăriei sale.
Este lumea în care se visează, lumea în care se zâmbeşte şi se joacă. Este lumea inocenţei şi a fericirii.
Ea este pretutindeni unde există copii şi părinţi care le pot clădi şi apăra această lume. Cred că toţi copiii au dreptul să trăiască în lumea copilăriei, adică să fie fericiţi.
După fiecare vacanţă de vară, cea mai mare vacanţă, copiii se reîntâlnesc cu mare bucurie. Să se vadă şi să îşi povestească unul altuia în ce mod au petrecut timpul. Unii au fost cu părinţii la mare sau la munte. Cei mai norocoşi, au fost chiar în alte ţări. Alţii au fost la bunici, în comune şi sate, în diferite colţuri ale ţării.
Sunt copii care au mers în excursii în fiecare zi, alţii la iarbă verde şi la pescuit, cu părinţii ori bunicii lor. Sunt şi copii care au fost în tabere organizate de şcoală.
Fiecare are ceva de spus, de povestit. Şi pentru fiecare copil vacanţa petrecută de el i se pare că a fost cea mai frumoasă.
La început vorbesc aproape toţi odată şi nimeni nu ascultă. Nici nu poţi înţelege ceva. După ce se mai liniştesc şi bucuria revederii a primit toate exclamaţiile şi bătăile din palme, încep să povesteasca. Mai întâi, în grupuri mici, apoi în grupuri din ce în ce mai mari.
După ultima vacanţă de vară, eu le-am povestit impresiile mele de la mare. Mi s-a părut că am stat multe zile acolo, pentru că mi-a plăcut foarte mult şi am plâns puţin când a trebuit să plec. Am ascuns faptul că a fost prima oara când am văzut marea. Ca să creez impresie! Mai ales că alţii o văzuseră deja de câteva ori şi vreo doi au fost chiar în străinătate. Mai târziu mi-a părut rău că am minţit şi am recunoscut. Câţiva au râs de mine, dar nu s-au supărat şi mi-au înţeles emoţiile şi bucuria…
Când am ajuns aproape de ţărm, unde începea o fâşie mare de nisip ce se cheamă plajă, am ramas înmărmurit.
Marea era o întindere de apă aşa de mare, că nu-i vedeam malurile. Iar apa nu era nici neagră, după numele mării, nici albastră, după cum învăţasem la şcoală. Era un amestec de culori. De la albastru deschis până la aproape negru. Şi se vedeau în larg valuri mari, uriaşe, care se alergau fără odihnă.
După ce mi-am revenit din surpriză, am alergat prin nisip spre apă ca să o pipăi, să o miros şi să o mângâi. Vroiam să îmbrăţişez marea. Nu mai auzeam vocile părinţilor care-mi strigau să nu intru în apă. M-am oprit doar când am ajuns acolo, în margine, unde apa se oprea înspumată pe nisip.
O mulţime de mărgele de apă şi spumă albă se retrăgeau către larg. Iar eu, de teamă că nu le mai văd, am alergat după ele să le prind. Nu le-am prins, dar altele au venit către mine în mare viteză şi s-au săltat până peste glezne în mii de picături şi m-au udat. M-am speriat. Nu doar că am simţit deodată umezeala, dar se întâmplase totul neaşteptat de repede şi am simţit cum nisipul îmi fuge de sub picioare. Cred ca am ţipat şi am alergat către înapoi. Ei, vorba vine că am alergat. Mai mult m-am târât pentru că
m-am împiedicat şi am mers pe genunchi şi pe mâini, ca un căţel pe patru labe!
Părinţii râdeau şi au strigat tare la mine că, daca tot m-am udat, să mă întorc, că nu se întâmplă nimic rău acolo unde este apa mică. Încurajat şi destul de ruşinat, m-am întors exact când un alt val a venit vijelios către mine şi s-a săltat până la genunchi. Eu, cuprins de teamă, iar am ţipat şi am fugit.
Mai apoi, după ce am observat atent mişcarea valurilor, am încercat să mă apăr cu mâinile, dar apa mi-a trecut printre degete. Când am dus mâinile să mă şterg pe faţă de picături, am simţit că apa este sărată. Nu-mi venea să cred, deşi ştiam că aşa trebuia să fie. Şi iar am dus mâinile pe buze şi am simţit apa mai sărată.
În prima zi m-am obişnuit cu marea şi am încercat să înot. Acum pot să afirm că este cât se poate de simplu. Pentru că, fiind foarte sărată, apa te ţine deasupra dacă mişti mâinile şi picioarele. Nu oricum se mişcă braţele. În anumită ordine, rar şi vârtos. Era mai greu că inotam unde era apa mică şi uneori, când se retrăgea în larg, atingeam fundul mării cu burtica. Nu aveam voie mai departe, chiar dacă doream să ajung la geamanduri. Ele sunt acolo unde apa este mai adâncă decât înălţimea unui om mare. Mai târziu, tata m-a învăţat să fac pluta. Adică, fără să mişc braţele şi picioarele, întins bine pe spate, cu braţele întinse pe lângă trup şi cu bărbia ridicată, pluteam pe apă legănându-mă odată cu mişcarea valurilor în sus şi în jos.
Am stat cu părinţii la hotel, dar tata a luat şi cortul. În unele nopţi, după ce ne plimbam prin alte staţiuni, rămâneam noaptea în cort. Eu nu aveam putere să înalţ şi să fixez cortul, dar îmi ajutam părinţii. Eu le dădeam în mână ceea ce îmi cereau ei. Ba o sfoară, ba un ţăruş de fixare sau un ciocan şi eram grozav de mândru că făceam şi eu treabă ca oamenii mari. Aproape că ştiu de acum să instalez singur cortul.
Seara, îmi venea foarte greu să adorm. Ascultam până târziu vaierul valurilor mării când năvăleau şi se spărgeau la ţărm. Parcă îmi spuneau mereu câte o poveste despre naşterea şi viaţa lor.
Îmi povesteau despre drumul parcurs de ele, despre peşti şi despre alge. Îmi spuneau despre vapoare şi corăbii, despre piraţii mărilor şi oceanelor şi despre porturile în care se odihneau acestea. Şi adormeam aşa, iar dimineaţa nici nu ştiam dacă poveştile mi le spuneau ele ori le visam eu…
Într-o zi, în staţiunea numită Costineşti, am întâlnit un grup de copii din alte ţări ale Europei. Erau din Franţa, Italia, Spania şi altele, nu mai ţin minte. Doamna care era cu ei ne-a ajutat să vorbim între noi. Ea cunoştea multe limbi străine.
Copiii mi-au povestit că au şi ei mare la ţara lor. Că era mai albastră decât a noastră. Adică nu era aşa de adâncă. Se spune că dacă este foarte adâncă marea, apa se închide la culoare.
Am făcut multe căsuţe şi castele din nisip. Fiecare după cum văzuse castelele din ţara lui. Mai târziu, am jucat fotbal pe plajă. Este foarte obositor, pentru că pe nisip se aleargă greu. Se înfundă piciorul până la gleznă şi te oboseşte în felul acesta.
Toţi copiii erau ca mine. Parcă ne cunoşteam de foarte mult timp. Erau prietenoşi şi ne-am jucat toată ziua împreună. Doar la masă ei au mers la o cantină-restaurant şi eu am mers cu părinţii mei la o pensiune. Aşa se numea acolo locul în care am mâncat. Ne înţelegeam prin gesturi şi din priviri şi râdeam din orice. Uneori intervenea doamna aceea şi traducea întrebările şi răspunsurile noastre. Pentru că eram curioşi toţi şi ne întrebam şi povesteam despre şcoală şi oraşul nostru, al fiecăruia.
Am rămas prieteni buni şi poate că ne mai întâlnim. Ne-am dat adresele şi trebuie să le scriu.
Am să le povestesc traseul de întors acasă. Le scriu şi despre concursurile noastre de aici, din şcoală şi din municipiu. Cred că am să învăţ foarte bine limba engleză ca să pot comunica mai uşor cu ei. Aproape toţi cunoşteau limba asta şi se puteau înţelege.
Dar, despre asta, am să vă povestesc în altă zi. Acum trebuie să-mi fac lecţiile pentru mâine.
Uf ! Este frumoasă lumea copilăriei, dar trebuie să mai şi învăţăm. Chiar dacă nu întotdeauna avem chef să facem asta. Dar trebuie !

IPOSTAZE - volum de debut literar

TAUNUL — Tue, 29 Sep 2009 13:31:52 UT

CATEVA MARGARITARE DINTR-O FLOARE DE DEBUT!

Poeta SILVIANA GEO îşi ia ca motto pentru volumul său de debut literar "Ipostaze", un fragment din "Epistola către orintieni a Sf. Apostol Pavel": "Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai tare dintre acestea este dragostea." (GEO CĂLUGĂRU)

Am rugat soarele să-mi trimită
o rază.
Şi mi-a dăruit multă lumină
Lumină de flori albe,
Albe şi roz.
Cireşi şi nuferi
Se culcau pe pămîntul reavăn
Acoperindu-l cu lumină.
Alergam desculţă
Şi din izvor de ape
Venea spre mine
Un miros crud de
lămâiţă.

Vino
Să-mi citeşti palmele
cu care uşor îţi descreţesc fruntea
Vino
Să-mi tulburi apele
Ce vor să te arunce la ţărmul meu
Vino
Să umblăm desculţi
Într-un octombrie cu castani
Într-un amurg de brumar
însingurat,
Să îngenunchem la "Poarta sărulului"
Şi să aşteptăm la "Masa tăcerii"
Flori de cireşi să adăpostească
"Coloana Infinitului".
Într-un târziu de florar
însângerat,
Să alergăm nebuni,
Prin nisipuri golaşe
Şi-n ceas de răscruce,
Şoaptele mării să ne mângâie.

Pe ţărm, un tainic far
Taie şi răzbate
Cărare prin ape.
Valuri se aruncă speriate
Şi mângâie scoici fărâmate.
În noapte, se sparge ascuţit
Un cântec de lebădă spre asfint.
Mă uit la mare.
Te aştept tremurând,
Te chem sperând,
Te alung cu un gând:
Nu sunt eu!
Unde eşti tu?

Toamnă târzie
Târzie iubire
Iubire pustie
Pustie amăgire
Amăgire carnală
Într-o dăruire totală.

SILVIANA GEO este nepoata mea...
Daca va plac versurile, am sa revin pentru a va infatisa si altele.

"SECRETUL" DE LA FATIMA

TAUNUL — Tue, 29 Sep 2009 10:49:41 UT

COMUNICATUL EMINENŢEI SALE
CARDINAL ANGELO SODANO,
SECRETAR DE STAT AL SANCTITĂŢII SALE

La încheierea concelebrării euharistice solemne prezidată de papa Ioan Paul al II-lea la Fatima, cardinalul Angelo Sodano, secretar de Stat, a pronunţat în portugheză cuvintele pe care le reproducem aici în traducerea în limba română.

Fraţi şi surori în Domnul!

La încheierea acestei solemne celebrări, simt datoria de a transmite iubitului nostru Sfânt Părinte Ioan Paul al II-lea salutările cele mai cordiale din partea tuturor celor prezenţi pentru apropiata celei de-a 80-a aniversări a zilei de naştere, mulţumindu-i pentru preţiosul său minister pastoral pentru binele întregii sfintei Biserici a lui Dumnezeu, îi adresăm urările cele mai cordiale ale întregii Biserici.

În solemna ocazie a venirii sale la Fatima, suveranul pontif m-a însărcinat să vă fac un anunţ. Aşa cum se ştie, scopul venirii sale la Fatima a fost beatificarea celor doi păstoraşi. El vrea, de asemenea, să atribuie acestui pelerinaj al său şi valoarea unui reînnoit gest de mulţumire adresat Fecioarei Maria pentru protecţia pe care i-a acordat-o în aceşti ani de pontificat. Este o protecţie care pare să aibă legătură şi cu aşa-zisa a treia parte a "secretului" de la Fatima.

Un asemenea text constituie o viziune profetică mereu comparabilă cu cea a Sfintei Scripturi, care nu descrie în sens fotografic detaliile evenimentelor viitoare, ci sintetizează şi condensează pe un fundal asemănător fapte care se desfăşoară în timp într-o succesiune şi o durată neprecizată. În consecinţă, cheia lecturii textului nu poate avea decât un caracter simbolic.

Viziunea de la Fatima se referă mai ales la lupta sistemelor atee împotriva Bisericii şi a creştinilor şi descrie enorma suferinţă a mărturisitorilor de credinţă din ultimul secol al celui de-al doilea mileniu. Este o interminabilă Via crucis condusă de papii secolului XX.

După interpretarea dată de păstoraşi, interpretare confirmată recent de sora Lucia, "episcopul îmbrăcat în alb" care se roagă pentru toţi credincioşii este papa. Şi el, mergând cu greutate către cruce printre cadavrele martirilor (episcopi, preoţi, persoane consacrate şi numeroşi laici) cade la pământ, aproape mort, sub loviturile de armă de foc.

După atentatul din 13 mai 1981, Sanctităţii sale i-a apărut clar că a fost "o mână maternă cea care a dirijat traiectoria glontelui", permiţând "papei aflat în agonie" să se oprească "la un pas de moarte" (IOAN PAUL AL II-LEA, Meditaţie împreună cu episcopii italieni în Policlinica Gemelli, în: Învăţături, vol. XVII/1, 1994, pag. 1061). Cu ocazia unei vizite la Roma a episcopului de atunci de Leiria-Fatima, papa a decis să-i încredinţeze glontele care a rămas în jeep după atentat, ca să fie păstrat în sanctuar. Din iniţiativa episcopului, glontele a fost apoi montat în coroana statuii Fecioarei de la Fatima.

Evenimentele succesive din 1989 au condus, atât în Uniunea Sovietică, dar şi în numeroase ţări din Est, la căderea regimului comunist care propunea ateismul. Şi din acest motiv suveranul pontif mulţumeşte din adâncul inimii Fecioarei preasfinte. Totuşi, în alte părţi ale lumii, atacurile împotriva Bisericii şi ale creştinilor, cu încărcătura lor de suferinţă, din păcate, nu au încetat. Chiar dacă evenimentele la care face referire a treia parte a "secretului" de la Fatima par de acum încolo să aparţină trecutului, chemarea Fecioarei la convertire şi penitenţă, pronunţată la începutul secolului XX păstrează şi azi o actualitate stimulantă. "Doamna din mesaj pare că citeşte cu o perspicacitate deosebită semnele timpului, semnele timpului nostru... Invitaţia insistentă a Mariei la penitenţă nu este decât manifestarea grijii sale materne faţă de soarta familiei umane, care are nevoie de convertire şi iertare" (IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Ziua Mondială a Bolnavului 1997, nr. 1, în Învăţături, vol. XIX/2, 1996, pag. 561).

Pentru a permite credincioşilor o mai bună percepţie a mesajului Fecioarei de la Fatima, papa a încredinţat Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei misiunea de a face publică a treia parte a "secretului", după pregătirea, în prealabil, a unui comentariu oportun.

Fraţilor şi surorilor, să-i mulţumim Fecioarei de la Fatima pentru protecţia sa. Mijlocirii sale materne încredinţăm Biserica celui de-al treilea mileniu.

Sub tuum praesidium confugimus, sancta Dei Genitrix! Intercede pro Ecclesia. Intercede pro papa nostro Ioanne Paulo II. Amen.

Fatima, 13 mai 2000.

COMENTARIU TEOLOGIC

Cine citeşte cu atenţie textul aşa-zisului al treilea "secret" de la Fatima, care, după o lungă perioadă de timp, din dispoziţia Sfântului Părinte este aici publicat în întregime, va rămâne probabil dezamăgit sau uimit după toate speculaţiile care au fost făcute. Nici un mare mister nu este dezvăluit; vălul viitorului nu este îndepărtat. Vedem Biserica martirilor acestui secol care de acum a trecut reprezentată printr-o scenă descrisă cu un limbaj simbolic care este greu de descifrat. Este oare aceasta ceea ce Maica Domnului voia să comunice creştinătăţii, omenirii, într-o perioadă de mari probleme şi strâmtorări? Ne este de ajutor la începutul noului mileniu? Sau sunt poate doar proiecţii ale lumii interioare a copiilor, crescuţi într-un ambient de profundă pietate, dar în acelaşi timp tulburaţi profund de furtunile care ameninţau timpul lor? Cum trebuie să înţelegem viziunea, ce consideraţii să facem pe marginea ei?

Revelaţie publică şi revelaţii private - locul lor teologic

Înainte de a întreprinde o tentativă de interpretare, ale cărei linii esenţiale pot fi găsite în comunicatul pe care cardinalul Sodano l-a pronunţat la 13 mai, anul acesta, la sfârşitul celebrării euharistice prezidate de Sfântul Părinte la Fatima, sunt necesare câteva clarificări de fond referitoare la modul în care, după doctrina Bisericii, trebuie să fie înţelese, în cadrul vieţii de credinţă, fenomene ca acela de la Fatima. Învăţătura Bisericii face o distincţie între "revelaţia publică" şi "revelaţiile private". Între cele două realităţi este o diferenţă nu doar de grad, ci de esenţă. Termenul "revelaţie publică" desemnează acţiunea revelatoare a lui Dumnezeu destinată întregii omeniri, care şi-a găsit expresia sa literară în cele două părţi ale Bibliei: Vechiul şi Noul Testament. Se numeşte "revelaţie" pentru că în ea Dumnezeu s-a dat spre cunoaştere progresivă oamenilor, până la a deveni el însuşi om, pentru a atrage la sine şi a reuni la sine întreaga lume prin Fiul întrupat, Isus Cristos. Nu este vorba deci de comunicări intelectuale, ci de un proces vital, prin care Dumnezeu se apropie de om; în acest proces apoi, în mod natural, se manifestă şi conţinuturi care interesează intelectul şi înţelegerea misterului lui Dumnezeu. Procesul priveşte omul în întregime şi, în acest mod, raţiunea, dar nu doar aceasta. Deoarece Dumnezeu este unul singur, şi istoria pe care el o trăieşte împreună cu omenirea este unică, valabilă pentru toate timpurile şi el a găsit împlinirea sa prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Cristos. În Cristos, Dumnezeu a spus totul despre sine însuşi şi deci revelaţia s-a încheiat cu realizarea misterului lui Cristos, care şi-a găsit expresia în Noul Testament. Catehismul Bisericii Catolice citează, pentru a explica acest caracter definitiv şi complet al revelaţiei, un text din sfântul Ioan al Crucii: "De vreme ce ni l-a dat pe Fiul, care este Cuvântul său, Dumnezeu nu mai are alt Cuvânt să ne dea. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt (...); căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său... Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe, sau ar dori o vedenie sau o revelaţie, nu numai că ar face o nebunie, dar l-ar jigni pe Dumnezeu, neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou" (CBC 65, SFÂNTUL IOAN AL CRUCII, Urcarea pe muntele Carmel, II, 22).

Faptul că singura revelaţie a lui Dumnezeu adresată tuturor popoarelor este încheiată o dată cu Cristos şi cu mărturia despre el din cărţile Noului Testament leagă Biserica de evenimentul unic al istoriei sacre şi de cuvântul Bibliei, care garantează şi interpretează acest eveniment, dar nu înseamnă că Biserica acum ar putea să privească doar la trecut şi astfel să se condamne la o repetare sterilă. Catehismul Bisericii Catolice spune în această privinţă: "... chiar dacă revelaţia este încheiată, nu este însă în întregime explicitată; credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor" (nr. 66). Cele două aspecte ale legăturii cu unicitatea evenimentului şi a progresului în înţelegerea sa sunt foarte bine ilustrate în discursurile de adio ale Domnului, când el, luându-şi rămas bun, le spune ucenicilor: "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci el nu va vorbi de la el... El mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al meu, şi vă va descoperi" (In 16,12-14). Pe de o parte, Duhul are rolul unei călăuze şi astfel dezvăluie o cunoaştere, pentru a duce povara căreia înainte îi lipsea premisa - aceasta este amplitudinea şi profunzimea niciodată încheiată a credinţei creştine. Pe de altă parte, această călăuzire este o "luare" din comoara lui Isus Cristos însuşi, a cărei profunzime inepuizabilă se manifestă în această conducere de către lucrarea Duhului. Catehismul citează în această privinţă un cuvânt de o mare profunzime al papei Grigore cel Mare: "Cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă" (CBC 94, Sfântul Grigore, în Ez 1,7,8). Conciliul Vatican II indică trei căi esenţiale, în care se realizează călăuzirea Duhului Sfânt în Biserică şi deci "creşterea Cuvântului": el se împlineşte prin meditaţie şi studiul credincioşilor, prin profunda inteligenţă, care derivă din experienţa spirituală şi prin predica acelor care, "o dată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului" (Dei Verbum, 8).

În acest context este acum posibilă înţelegerea corectă a conceptului de "revelaţie particulară", care se referă la toate viziunile şi revelaţiile care se verifică după încheierea Noului Testament; deci este categoria în cadrul căreia trebuie să plasăm mesajul de la Fatima. Să ascultăm în această privinţă mai ales Catehismul Bisericii Catolice: "Pe parcursul istoriei au fost revelaţii zise "private", dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii... Rolul lor nu este de a "completa" revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei" (nr. 67). Sunt clarificate două lucruri:

1. Autoritatea revelaţiilor particulare este esenţial diferită de unica revelaţie publică: aceasta cere credinţa noastră; în ea de fapt, prin intermediul cuvintelor umane şi ale medierii comunităţii vii a Bisericii, Dumnezeu însuşi ne vorbeşte. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul său se deosebeşte de orice altă credinţă, încredere, opinie umană. Certitudinea că Dumnezeu vorbeşte îmi dă siguranţa că întâlnesc adevărul însuşi şi astfel o certitudine, care nu se poate verifica în nici o formă umană de cunoaştere. Este certitudinea pe care îmi edific viaţa mea şi căreia mă încredinţez murind.

2. Revelaţia particulară este un ajutor pentru această credinţă şi se manifestă ca fiind credibilă tocmai pentru că mă îndreaptă către unica revelaţie publică. Cardinalul Prospero Lambertini, viitorul papă Benedict al XIV-lea, spune în această privinţă în tratatul său clasic, devenit apoi act normativ pentru beatificări şi canonizări: "Un consimţământ de credinţă catolică nu se datorează unor revelaţii aprobate în asemenea mod; nici măcar nu este posibil. Aceste revelaţii cer mai degrabă un consimţământ de credinţă umană conform cu regulile prudenţei, care ni le prezintă ca probabile şi deplin credibile". Teologul flamand E. Dhanis, eminent cunoscător al acestei materii, afirmă în mod sintetic că aprobarea eclezială a unei revelaţii particulare conţine trei elemente: mesajul relativ nu conţine nimic care să intre în contrast cu credinţa şi bunele obiceiuri; este permis să fie făcut public, iar credincioşii sunt autorizaţi să-i acorde adeziunea lor în formă prudentă (E. DHANIS, Privire asupra fenomenului Fatima şi bilanţul unei discuţii, în: Civiltà Cattolică 104, 1953 II. 392-406, în special 397). Un asemenea mesaj poate fi un ajutor valid pentru a înţelege şi a trăi mai bine Evanghelia la ora actuală; de aceea nu trebuie neglijat. Este un ajutor, care este oferit, dar care nu este obligatoriu să fie folosit.

Criteriul pentru adevărul şi valoarea unei revelaţii particulare este deci orientarea sa către Cristos însuşi. Când ea ne îndepărtează de el, când ea devine autonomă sau de-a dreptul se pretinde a fi un alt plan de mântuire şi mai bun, mai important decât Evanghelia, atunci ea nu vine cu siguranţă de la Duhul Sfânt, care ne călăuzeşte în cadrul Evangheliei şi nu în afara acesteia. Aceasta nu exclude faptul că o revelaţie particulară pune noi accente, face să apară noi forme de pietate sau le aprofundează şi le extinde pe cele vechi. Dar în toate acestea trebuie totuşi să fie vorba de o alimentare a credinţei, a speranţei şi a carităţii, care sunt pentru toţi calea permanentă a mântuirii. Putem să adăugăm că revelaţiile particulare adesea provin mai ales din pietatea populară şi se reflectă în ea, îi dau noi impulsuri şi generează pentru ea noi forme. Aceasta nu exclude faptul că ele au efecte chiar şi în liturgie, cum de exemplu sunt sărbătorile Corpus Domini şi Inima Preasfântă a lui Isus. Dintr-un anumit punct de vedere în relaţia dintre liturgie şi pietatea populară se delimitează relaţia dintre revelaţie şi revelaţiile particulare: liturgia este criteriul, ea este forma vitală a Bisericii în totalitatea sa hrănită direct din Evanghelie. Religiozitatea populară înseamnă că mereu credinţa prinde rădăcini în inima diverselor popoare, încât ea este introdusă în lumea cotidiană. Religiozitatea populară este forma primă şi fundamentală de "înculturare" a credinţei, care trebuie în mod continuu să se lase orientată şi călăuzită de indicaţiile din liturgie, dar care la rândul său fac să aducă rod credinţa pornind din inimă.
Am trecut deja de la precizări mai degrabă negative, care erau înainte de toate necesare, la determinarea pozitivă a revelaţiilor particulare: cum pot fi clasificate în mod corect pornind de la Scriptură? Care este categoria lor teologică? Cea mai veche scrisoare a sfântului Paul care a fost păstrată, poate cea mai veche scriere în mod absolut a Noului Testament, prima Scrisoare către Tesaloniceni, mi se pare că oferă o indicaţie. Apostolul spune: "Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi profeţiile; cercetaţi orice lucru şi păstraţi ce este bun" (5,19-21). În orice timp îi este dată Bisericii carisma profeţiei, care trebuie să fie examinată, dar care, de asemenea, nu poate să fie dispreţuită. În această privinţă trebuie să avem prezent în minte că profeţia în sensul Bibliei nu înseamnă a prezice viitorul, ci a explica voinţa lui Dumnezeu pentru prezent şi deci a arăta calea cea dreaptă către viitor. Cel care prezice viitorul vine în întâmpinarea curiozităţii raţiunii, care doreşte să înlăture vălul viitorului; profetul vine în întâmpinarea orbirii voinţei şi a gândirii şi clarifică voinţa lui Dumnezeu ca exigenţă şi indicaţie pentru prezent. Importanţa prezicerii viitorului în acest caz este secundară. Esenţială este actualizarea unicei revelaţii, care mă priveşte în profunzime: Cuvântul profetic este avertisment sau chiar consolare sau ambele împreună. În acest sens poate fi legată carisma profeţiei de categoria "semnelor timpului", care a fost readusă la lumină de Conciliu Vatican II: "...Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi: vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?" (Lc 12,56). Prin "semnele timpului" în acest cuvânt al lui Isus trebuie să se înţeleagă propriul său drum, el însuşi. A interpreta semnele timpului în lumina credinţei înseamnă a recunoaşte prezenţa lui Cristos în orice timp. În revelaţiile particulare recunoscute de Biserică - deci şi în Fatima - este vorba despre aceasta: să ne ajute să înţelegem semnele timpului şi să găsim pentru ele adevăratul răspuns în credinţă.

P.S.
Voi reveni cu noi comunicari inspre intelegerea structurii revelaţiilor.

"SECRETUL" DE LA FATIMA

TAUNUL — Mon, 21 Sep 2009 11:55:58 UT

CONTINUARE LA PREZENTARE

Papa a continuat apoi cu mai multă forţă şi cu referiri concrete, aproape comentând mesajul de la Fatima în tristele sale confirmări: "Iată, aflându-ne în faţa ta, Maică a lui Cristos, în faţa inimii tale neprihănite, dorim, împreună cu întreaga Biserică să ne unim consfinţirii pe care, din iubire faţă de noi, Fiul tău a făcut-o în numele său către Tatăl: «Pentru ei - a spus el - eu mă consfinţesc pe mine însumi, ca să fie şi ei consfinţiţi în adevăr» (In 17,19). Vrem să ne unim cu Mântuitorul nostru în această consfinţire pentru lume şi pentru oameni, care, în inima sa divină, are puterea de a obţine iertarea şi mântuirea.

Puterea acestei consfinţiri este valabilă pentru toate timpurile şi îi îmbrăţişează pe toţi oamenii, popoarele şi naţiunile, şi depăşeşte orice rău pe care duhul întunericului este capabil să-l provoace în inima omului şi în istoria sa şi care, de fapt, a reapărut în vremurile noastre.

O, cât de profund simţim nevoia de consfinţire pentru omenire şi lume: pentru lumea noastră contemporană, în unire cu Cristos însuşi! De fapt, lumea trebuie să fie părtaşă prin intermediul Bisericii la opera mântuitoare a lui Cristos.

Prezentul an al mântuirii manifestă acest fapt: jubileul extraordinar al întregii Biserici.

Fii binecuvântată, în acest an sfânt, mai presus de orice creatură, tu, slujitoarea Domnului, care în modul cel mai deplin te-ai supus chemării divine!

Fii slăvită, tu, care eşti pe deplin unită la consfinţirea mântuitoare a Fiului tău!

Maică a Bisericii! Luminează poporul lui Dumnezeu pe căile credinţei, speranţei şi carităţii! Luminează în special popoarele pentru care tu aştepţi consacrarea şi consfinţirea din partea noastră. Ajută-ne să trăim în adevărul consacrării lui Isus pentru întreaga familie umană a lumii contemporane.

Îţi încredinţăm ţie, o Mamă, lumea, oamenii şi toate popoarele, îţi încredinţăm însăşi consacrarea lumii, aşezând-o în inima ta de mamă.

O, inimă neprihănită! Ajută-ne să învingem ameninţarea răului, care atât de uşor se înrădăcinează în inimile oamenilor de astăzi şi care, în efectele sale incomensurabile, deja apasă asupra vieţii prezente şi pare să închidă căile către viitor!

De foame şi de război, eliberează-ne!
De războiul nuclear, de o autodistrugere incalculabilă, de orice fel de război, eliberează-ne!
De păcatele împotriva vieţii omului încă de la începuturile ei, eliberează-ne!
De ură şi de încălcarea demnităţii de fii ai lui Dumnezeu, eliberează-ne!
De uşurinţa cu care încălcăm poruncile lui Dumnezeu, eliberează-ne!
De tentativa de a întuneca în inimile umane însuşi adevărul lui Dumnezeu, eliberează-ne!
De rătăcirea de la cunoaşterea binelui şi a răului, eliberează-ne!
De păcatele împotriva Duhului Sfânt, eliberează-ne! eliberează-ne!

Primeşte, o Maica lui Cristos, acest strigăt copleşit de suferinţa tuturor oamenilor! Copleşit de suferinţa întregii societăţi!

Ajută-ne cu puterea Duhului Sfânt să învingem orice păcat: păcatul omului şi "păcatul lumii", păcatul în orice manifestare.

Să se arate, încă o dată, în istoria lumii, infinita putere salvatoare a mântuirii: puterea iubirii îndurătoare! Fie ca ea să oprească răul! Să transforme conştiinţele! În inima ta neprihănită să se arate pentru toţi lumina speranţei!" (4)

Sora Lucia a confirmat personal că un asemenea act solemn şi universal de consfinţire corespundea voinţei Doamnei noastre ("Sim, esta feità, tal como Nossa Senhora a pediu, desde o dia 25 de Março de 1984": "Da, a fost făcută aşa cum Doamna noastră ceruse la 25 martie 1984" - scrisoarea din 8 noiembrie 1989). Orice discuţie şi orice petiţie ulterioară sunt fără fundament.

În documentaţia oferită, se adaugă la manuscrisele surorii Lucia alte patru texte: 1) scrisoarea Sfântului Părinte către sora Lucia din 19 aprilie 2000; 2) o descriere a colocviului avut cu sora Lucia în ziua de 27 aprilie 2000; 3) comunicarea citită la Fatima, în ziua de 13 mai 2000, de Eminenţa sa card. Angelo Sodano, secretar de Stat, mesaj încredinţat de Sfântul Părinte; 4) comentariul teologic al Eminenţei sale card. Joseph Ratzinger, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

A TREIA PARTE A "SECRETULUI"

(textul original - imagine scanată, neinclusă aici)

A treia parte a secretului revelat la 13 iulie 1917 în Cova di Iria-Fatima.

Scriu în act de supunere faţă de tine, Dumnezeul meu, care mi-ai poruncit prin intermediul Excelenţei sale, episcopul de Leiria şi al preasfintei Mame a ta şi a mea.

După cele două părţi pe care le-am expus deja, am văzut în partea stângă a Doamnei noastre, ceva mai sus, un înger cu o spadă de foc în mâna stângă; scânteind, emitea flăcări care păreau că urmau să incendieze lumea; dar se stingeau la contactul cu splendoarea pe care Doamna noastră o emana din mâna sa dreaptă către el: Îngerul indicând pământul cu mâna dreaptă, cu o voce puternică a spus: Penitenţă, Penitenţă, Penitenţă! Şi am văzut într-o lumină imensă care este Dumnezeu: «ceva ca atunci când vezi într-o oglindă persoanele care îţi trec prin faţă» un episcop îmbrăcat în alb «am avut presimţirea că era Sfântul Părinte». Alţi episcopi, preoţi, persoane consacrate urcau pe un munte abrupt, în vârful căruia era o mare cruce din trunchiuri necojite de culoare gri, de parcă ar fi fost de plută. Sfântul Părinte, înainte de a ajunge acolo, a traversat o mare cetate jumătate în ruină şi aproape tremurând, cu pas şovăitor, marcat de durere şi de suferinţă, el se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le întâlnea în drumul său; ajuns în vârful muntelui, prosternat în genunchi la picioarele marii cruci, el a fost ucis de un grup de soldaţi care au tras asupra lui cu focuri de armă şi cu săgeţi, şi în acelaşi mod au murit unii după alţii, episcopii, preoţii, persoanele consacrate şi mai multe persoane laice, bărbaţi şi femei de diferite categorii sociale. Sub braţele crucii erau doi îngeri, fiecare cu o stropitoare de cristal în mână, în care adunau sângele martirilor şi cu el stropeau sufletele celor care se apropiau de Dumnezeu.

COLOCVIUL AVUT CU SORA MARIA LUCIA DE JESUS E DO CORAÇĂO IMACULADO

Întâlnirea dintre sora Lucia şi Excelenţa sa Mons. Tarcisio Bertone, secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, însărcinatul Sfântului Părinte, şi Excelenţa sa Mons. Serafim de Sousa Ferreira şi Silva, episcop de Leiria-Fatima, a avut loc joi, 27 aprilie 2000, în Mănăstirea "Sfânta Tereza" din Coimbra.

Sora Lucia era lucidă şi senină; era foarte mulţumită de vizita la Fatima a Sfântului Părinte pentru beatificarea lui Francisc şi a Iacintei, moment atât de aşteptat de ea.

Episcopul de Leiria-Fatima a citit scrisoarea semnată de Sfântul Părinte care explica motivele vizitei. Sora Lucia s-a simţit onorată şi a recitit-o personal contemplând-o în propriile mâini. S-a declarat dispusă să răspundă cu sinceritate la toate întrebările.

În acest moment, Excelenţa sa Mons. Tarcisio Bertone îi prezintă două plicuri: cel extern şi cel care conţinea scrisoarea cuprinzând a treia parte a "secretului" de la Fatima şi ea spune imediat, atingând-o cu degetele: "Este hârtia mea", iar apoi, citind-o: "Este scrisul meu".

Cu ajutorul episcopului de Leiria-Fatima, a fost citit şi interpretat textul original, care este în limba portugheză. Sora Lucia împărtăşeşte interpretarea potrivit căreia a treia parte a "secretului" constă într-o viziune profetică, comparabilă cu cea a istoriei sacre. Ea reafirmă convingerea ei precum că viziunea de la Fatima se referă mai ales la lupta comunismului ateu împotriva Bisericii şi a creştinilor şi descrie enorma suferinţă a victimelor credinţei din secolul XX.

La întrebarea: "Personajul principal al viziunii este papa?", sora Lucia a răspuns imediat da şi aminteşte că cei trei păstoraşi erau foarte îndureraţi de suferinţa papei şi Iacinta repeta: "Coitadinho do Santo Padre, tenho muita pena dos pecadores!" ("Sărăcuţul Sfântul Părinte, suferă mult pentru cei păcătoşi!". Sora Lucia continuă: "Noi nu ştiam numele papei, Doamna nu ne-a spus numele papei, nu ştiam dacă era Benedict al XV-lea, Pius al XII-lea sau Ioan Paul al II-lea, însă papa era cel care suferea şi ne făcea şi pe noi să suferim".

Cât priveşte fragmentul referitor la episcopul îmbrăcat în alb, adică Sfântul Părinte - cum imediat au perceput păstoraşii în timpul "viziunii" - care este lovit de moarte şi cade la pământ, sora Lucia împărtăşeşte deplin afirmaţia papei: "A fost o mână maternă, cea care a dirijat traiectoria glontelui şi papa, aflat în agonie, s-a oprit la un pas de moarte" (IOAN PAUL AL II-LEA, Meditaţia din Policlinica Gemelli către episcopii italieni, 13 mai 1994).

Deoarece sora Lucia, înainte de a încredinţa episcopului de Leiria-Fatima de atunci plicul sigilat conţinând a treia parte a "secretului", scrisese pe plicul exterior că putea fi deschis numai după 1960 de patriarhul de Lisabona sau de episcopul de Leiria, Excelenţa sa Mons. Bertone a întrebat-o: "De ce după 1960? Fecioara a fost cea care a indicat data?". Sora Lucia răspunde: "Nu a fost Fecioara, ci eu am fost cea care am pus data de 1960 pentru că, după intuiţia mea, mai înainte de 1960 nu s-ar fi înţeles, s-ar fi înţeles doar după. Acum se poate înţelege mai bine. Eu am scris ceea ce am văzut, nu mie îmi revine interpretarea, ci papei".

În cele din urmă a fost menţionat manuscrisul nepublicat pe care sora Lucia l-a pregătit ca răspuns la numeroasele scrisori ale celor cu evlavie faţă de Fecioară şi ale pelerinilor. Lucrarea poartă titlul "Os apelos da Mensagen de Fatima" şi cuprinde gânduri şi reflecţii care exprimă sentimentele şi spiritualitatea ei clară şi simplă, în cheie catehetică şi cu caracter de îndemn. A fost întrebată dacă era mulţumită că a fost publicat, iar ea a răspuns: "Dacă Sfântul Părinte este de acord, eu sunt mulţumită, de altfel mă supun la ceea ce decide Sfântul Părinte".
Sora Lucia doreşte să supună textul aprobării autorităţilor ecleziale şi nutreşte speranţa de a contribui cu scrierea ei la călăuzirea bărbaţilor şi a femeilor de bunăvoinţă pe drumul care conduce la Dumnezeu, punctul ultim al oricărei aşteptări umane.

Colocviul s-a încheiat cu un schimb de rozarii: surorii Lucia îi este încredinţat rozariul dăruit de Sfântul Părinte, iar ea, la rândul ei, oferă câteva rozarii confecţionate de ea personal.

Binecuvântarea acordată în numele Sfântului Părinte marchează încheierea întâlnirii.

P.S.
Voi reveni cu alte amanunte daca sunteti doritori.
TAUNUL

"SECRETUL" DE LA FATIMA

TAUNUL — Thu, 17 Sep 2009 18:42:18 UT

PREZENTARE

La trecerea din al doilea în al treilea mileniu, papa Ioan Paul al II-lea a decis să fie făcut public textul celei de-a treia părţi a "secretului de la Fatima".

După evenimentele dramatice şi pline de cruzime ale secolului XX, unul dintre cele mai cruciale din istoria omului, culminând cu atentatul sângeros asupra "dulcelui Cristos de pe pământ", se ridică, aşadar, un văl care a acoperit o realitate care devine istorie şi care o interpretează în profunzime, după o dimensiune spirituală faţă de care mentalitatea actuală, adesea marcată de raţionalism, este refractară.

Apariţii şi semne supranaturale punctează istoria, intră în viaţa oamenilor şi însoţesc drumul omenirii, surprinzându-i pe credincioşi şi pe necredincioşi. Aceste manifestări, care nu pot să intre în contradicţie cu conţinutul credinţei, trebuie să conveargă către obiectul central al vestirii lui Cristos: iubirea Tatălui care face să se nască în oameni convertirea şi dă harul de a ne abandona lui cu devoţiune filială. La fel este şi mesajul de la Fatima care, cu îndureratul apel la convertire şi la penitenţă, ne introduce în realitate în inima Evangheliei.

Fatima este, fără îndoială, cea mai profetică dintre apariţiile moderne. Prima şi cea de-a doua parte ale "secretului" - care sunt publicate pentru a oferi imaginea completă a documentării - observă, mai ales, înspăimântătoarea viziune a infernului, devoţiunea la inima neprihănită a Mariei, al doilea război mondial şi apoi prevestirea daunelor enorme pe care Rusia, prin separarea de credinţa creştină şi adeziunea la totalitarismul comunist, le-ar fi provocat omenirii.

Nimeni în 1917 nu şi-ar fi putut imagina toate acestea: cei trei păstoraşi de la Fatima văd, ascultă şi memorează. Lucia, martora care a supravieţuit, în momentul în care primeşte porunca episcopului de Leiria şi permisiunea Doamnei noastre, începe să scrie.

Cât priveşte descrierea primelor două părţi ale "secretului", deja publicate şi, prin urmare, cunoscute, a fost ales textul scris de sora Lucia în cel de-al treilea memoriu din 31 august 1941; în cel de-al patrulea memoriu, din 8 decembrie 1941, mai adaugă doar câteva menţiuni.

Cea de-a treia parte a "secretului" a fost scrisă "din ordinul Excelenţei sale, episcopul de Leiria şi a Mamei preasfinte..." la 3 ianuarie 1944.

Există un singur manuscris, care este reprodus aici fotostatic. Plicul sigilat a fost păstrat la început de către episcopul de Leiria. Pentru a păzi mai bine "secretul", plicul a fost încredinţat la 4 aprilie 1957 Arhivei Secrete a Sfântului Oficiu. Sora Lucia a fost prevenită de aceasta de către episcopul de Leiria.

Folosind notiţele de arhivă, de acord cu Eminenţa sa card. Alfredo Ottaviani, la 17 august 1959, comisarul Sfântului Oficiu, părintele Pierre Paul Philippe, O.P., a încredinţat papei Ioan al XXIII-lea plicul care conţinea a treia parte a "secretului de la Fatima". Sanctitatea sa, "după câteva ezitări", a spus: "Să aşteptăm. Mă voi ruga. O să vă anunţ decizia mea" (1).

În realitate, papa Ioan al XXIII-lea a decis să trimită plicul sigilat la Sfântul Oficiu şi să nu reveleze a treia parte a "secretului".

Papa Paul al VI-lea a citit conţinutul acestui plic împreună cu adjunctul său, Excelenţa sa Mons. Angelo DellAcqua, la 27 martie 1965, după care a trimis plicul la Arhiva Sfântului Oficiu, cu decizia de a nu se publica textul.

Papa Ioan Paul al II-lea, la rândul său, după atentatul din 13 mai 1981, a cerut plicul cu a treia parte a "secretului". Eminenţa sa card. Franjo Seper, prefectul Congregaţiei, a încredinţat Excelenţei sale Mons. Eduardo Martinez Somalo, adjunct al Secretariatului de Stat, la 18 iulie 1981, două plicuri: unul alb, cu textul original al surorii Lucia în limba portugheză, şi un altul, de culoare portocalie, cu traducerea "secretului" în limba italiană. La 11 august, anul următor, Mons. Martinez a restituit cele două plicuri Arhivei Sfântului Oficiu (2).

După cum se ştie, papa Ioan Paul al II-lea s-a gândit imediat la consacrarea lumii la inima neprihănită a Mariei şi a compus el însuşi o rugăciune pentru ceea ce a definit "Act de consfinţire". Acest fapt s-a celebrat în bazilica "Sfânta Maria cea Mare" la 7 iunie 1981, în solemnitatea Rusaliilor, ziua aleasă pentru comemorarea aniversării a 1600 de ani de la Conciliul din Constantinopol şi a 1550 de ani de la Conciliul din Efes. Fiind nevoit să lipsească, Sfântul Părinte a transmis alocuţiunea sa înregistrată. Reproducem textul care se referă exact la actul de consfinţire:

"O Maică a oamenilor şi a popoarelor, tu cunoşti toate suferinţele şi speranţele lor, tu simţi cu iubire maternă toate luptele dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, care zguduie lumea contemporană, ascultă strigătul nostru adresat în Duhul Sfânt direct către inima ta. Îmbrăţişează cu iubirea Mamei şi a slujitoarei Domnului pe cei care aşteaptă cel mai mult această îmbrăţişare împreună cu cei a căror consfinţire tu o aştepţi în mod deosebit. Ia sub ocrotirea ta maternă întreaga familie umană pe care, cu impuls de iubire, o consfinţim ţie, o Mamă. Să se apropie pentru toţi timpul păcii şi al libertăţii, timpul adevărului, al dreptăţii şi al speranţei (3)".

Sfântul Părinte, pentru a răspunde mai bine la întrebările "Doamnei noastre", a voit să explice în timpul anului sfânt al mântuirii actul de consfinţire din 7 iunie 1981, repetat la Fatima la 13 mai 1982. În amintirea acelui Fiat pronunţat de Maria în momentul Bunei-Vestiri, la 25 martie 1984, în Piaţa "Sfântul Petru", în uniune spirituală cu toţi episcopii din lume, "convocaţi" anterior, papa consfinţeşte inimii neprihănite a Mariei oamenii şi popoarele, cu accente care evocă tristele cuvinte pronunţate în 1981:

"De aceea, o Maică a oamenilor şi a popoarelor, tu care le cunoşti toate suferinţele şi speranţele, tu care simţi cu iubire maternă toate luptele dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, care zguduie lumea contemporană, ascultă strigătul nostru adresat în Duhul Sfânt direct către inima ta: îmbrăţişează cu iubire de Mamă şi slujitoare a Domnului această omenire pe care ţi-o consfinţim şi o consacrăm ţie, neliniştiţi pentru soarta pământească şi eternă a acelor oameni şi a acelor naţiuni care au mai mare nevoie de această consfinţire şi consacrare.

«Sub ocrotirea alergăm, preasfântă născătoare de Dumnezeu!»

Nu dispreţui rugăciunile în nevoile noastre!"

PRIMA SI A DOUA PARTE A "SECRETULUI".

în redactarea făcută de sora Lucia
în "al treilea memoriu" din 31 august 1941,
adresat episcopului de Leiria-Fatima (textul original - imagine scanată, neinclusă aici)

Va trebui, aşadar, să vorbesc puţin despre secret şi să răspund la prima întrebare.

Ce este secretul. Mi se pare că pot să spun, pentru că din cer am primit deja permisiunea. Reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ m-au autorizat de mai multe ori şi în mai multe scrisori, dintre care una cred că este la Excelenţa voastră, cea a pr. Giuseppe Bernardo Gonçalves, în care îmi poruncesc să-i scriu Sfântului Părinte. Unul din punctele pe care mi le indică este revelarea secretului. Ceva am spus, dar pentru a nu lungi prea mult acea scrisoare, care trebuia să fie scurtă, m-am limitat la amănuntele indispensabile, lăsându-i lui Dumnezeu ocazia unui moment mai prielnic.

Am expus deja în a doua scrisoare îndoiala care m-a chinuit din 13 iunie până la 13 iulie şi care a dispărut în această apariţie.

Bine. Secretul constă în trei lucruri distincte, două dintre ele sunt pe punctul de a le revela.

Primul, aşadar, a fost viziunea iadului.

Fecioara ne-a arătat o mare de foc, care părea că era sub pământ. Scufundaţi în acel foc, demonii şi sufletele, ca şi cum ar fi fost cărbuni aprinşi incandescenţi şi negri sau de culoarea bronzului, cu formă umană, care se legănau în incendiu, purtaţi de flăcările care ieşeau din ei înşişi, împreună cu nori de fum căzând din toate părţile, asemenea unor scântei ca la marile incendii, fără greutate şi echilibru, printre strigăte şi gemete de durere şi disperare care mă îngrozeau şi mă făceau să tremur de frică. Demonii puteau fi recunoscuţi după formele oribile şi respingătoare de animale înfricoşătoare şi necunoscute, dar transparente şi negre. Această viziune a durat un moment. Mulţumesc Mamei noastre din cer, care la început ne-a prevenit cu promisiunea că ne va duce în cer (la prima apariţie), altfel cred că am fi fost morţi de spaimă şi de groază.

Apoi am înălţat ochii către Fecioara, care ne-a spus cu bunătate şi tristeţe:

- Aţi văzut iadul, unde cad sufletele sărmanilor păcătoşi. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în lume devoţiunea la inima mea neprihănită. Dacă vor face ce vă voi spune, multe suflete se vor mântui şi vor avea pace. Războiul este pe punctul de a se sfârşi, dar dacă nu vor înceta să-l supere pe Dumnezeu, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea va începe un altul şi mai devastator. Când veţi vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută să ştiţi că este marele semn pe care Dumnezeu vi-l dă precum că se pregăteşte să pedepsească lumea pentru crimele sale, prin război, foamete şi persecuţii îndreptate împotriva Bisericii şi a Sfântului Părinte. Pentru a împiedica aceasta, voi veni să cer consfinţirea Rusiei la inima mea neprihănită şi împărtăşania reparatoare în primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti şi vor avea pace; dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie şi persecuţii împotriva Bisericii. Cei buni vor fi martirizaţi, Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe naţiuni vor fi distruse. În sfârşit, inima mea neprihănită va triumfa, Sfântul Părinte îmi va consfinţi Rusia, care se va converti, şi va fi acordată lumii o perioadă de pace (7).

P.S.
Voi reveni pentru a prezenta a treia parte a SECRETULUI, dar si interpretarea acestuia, comentarii ale inaltilor reprezenanti ai Bisericii catolice, comentarii teologice si Structura antropologică a revelaţiilor particulare, daca voi intelege ca sunt suficiente persoane interesate in a cunoaste aceste adevaruri.

CE GANDESC FOTOLIILE...?

TAUNUL — Fri, 04 Sep 2009 20:56:34 UT

...Ai văzut ce mobilă grozavă era în magazinul acela în care nu ştiai că este mobilă din străinătate făcută cu lemn din România fără ca noi să ştim că ei ştiau secretul acesta pe care alţii nu-l ştiau şi erau puşi să ştie ca să informeze pe cei care nu ştiau sigur ceea ce comercianţii ştiau?!
Uite, ştii, chestia asta îmi aminteşte de multe fotolii care suportă, fără să ştie de ce, oameni care chiar nu ştiu de ce ei stau pe acele fotolii despre care nu ştiu că ele ştiu că ei nu ştiu pe ce lume trăiesc...
Şi, după cum ştii sau presupun că ştii, că nu se poate să nu ştii, multe din ele sunt ocupate de politicieni care au impresia că ei ştiu şi lucruri despre care noi nu ştim, fără să ştie că noi ştim că ei nu ştiu nimic şi ştim că nu ştiu că cei care i-au votat nu ştiau că ei nu stiu pe ce lume trăiesc...
Totuşi ştii, chiar dacă ştii că nu ai vrea să ştii, că unele fotolii ştiu că suportă chiar miniştri ce se fac că nu ştiu de unde au ajuns să ştie mai mult decât ştiu cei care ar trebui să ştie şi ştiu foarte bine să arate celor care nu ştiu că ei ştiu să eludeze legea ce o ştii că ar şti să-i bage la zdup, dar ştiu şi pe cine ştie să întoarcă legea împotriva celor care nu ştiu să afle ceea ce nu ştiu despre cei care ştiu că nu sunt cinstiţi.
Să ştii că, unele fotolii, ştiu şi sunt supărate că toată vara au fost înlocuite cu o şea de cal sau de bicicletă, iar de nu ştii, chiar de elegantă banchetă...de maşină ori şalupă sau vreo barcă ori drezină, de nu mai ştii cu ce se ocupă ministrul, ştii tu cine, care ştie bine să rupă gura târgului care nu ştie că acesta ştie câţi euroi a băgat în conturi pe care le ştie numai el şi tu nu le ştii, după cum nu le ştie nici cei ce ar trebui să ştie că de aia sunt plătiţi, tot din euroi de ai tăi, ştii bine, chiar dacă se ştie că tocmai cu ei s-a ştiut a se intra pe alte fotolii, dar europene, după cum se ştie bine, chiar dacă ocupanţii nu ştiu să vorbească ştiuta şi dulcea limbă românească pe care şi fotoliile, făcute din lemn românesc, precum ştii, o ştiu foarte bine...
Dar, mai sunt ocupate, după cum ştiu ele, fotoliile, de unii inspectori de resurse umane care au impresia că ştiu totul despre oamenii din faţa lor care nu ştiu că ei ştiu datele din dosar şi cred că ştiu doar să întrebe ce ştiu ei despre meseria pe care inspectorii ştiu că ştii să o practici şi, ştiind asta, se fac că nu ştiu că tu ştii ceva şi vor să ştie dacă ştii cum merge treaba şi ştii ce sumă ai să dai ca să ştie şi ei că tu ştii că esti încadrat dacă ştii să o dai şi ştii că ei ştiu prea bine că reprezintă partidul pe care tu ştii că te prefaci că nu-l ştii dacă ştii că prinzi postul şi nici nu ştii că-l sponsorizează după cum ştiu ei mai bine...
Astea-s fotoliile, după cum prea bine ştii ori, dacă nu ai ştiut, ştii acum pentru că ştii să citeşti şi printre rânduri! Bunăoară, ele ştiu şi cine ştie ce vrea să ştie alt drapel, de ştii tu ce culori, să fie arborat în ziua ştiută de cei despre care trebuia să se ştie din timp ca
să-i facă să ştie şi pe cei care ştiu ori ar trebui să ştie a proteja ţara de o aşa ruşine pe care ştii bine că nu a mai ştiut-o de peste cincizeci de ani încoace, după cum ştie istoria şi mai ştie şi câte un intelectual care ştie că-i este ruşine că ştie că-i român şi se face că ştie să dezvolte cultura neştiută a românilor care nu mai ştiu în aceste zile ştiute de criză şi sărăcie pe cine să ştie credibil!
Ştiu că nu-i de mirare, că doar ştii că şi alt intelectual ştiut ca deştept şi ştiut drept comunist din tată-n fiu a ştiut să facă o nouă istorie neştiută a românilor şi, precum ştii, a comuniştilor ştiuţi sau neştiuţi de ieri şi alaltăieri, pentru a-i condamna fără să ştii la ce i-a condamnat, că ştiu bine că morala ce-o ştii tu nu ştie să ţină de foame, mai ales ca nu au fost condamnaţi, ştii bine, comuniştii de azi şi de mâine care, se ştie doar, conduc ţara mizerabil după cum se ştie şi o jecmănesc cum ştiu ei mai bine!
...Şi mai ştiu si oameni despre care ştiu că sunt ziarişti ştiuţi de investigaţii, despre care ştii ce ei nu ştiu şi vor să ştie, dar ştiu că pot veni fără să ştii că ei ştiu să intre unde tu nu ştii ce ştiu ei să facă şi fără să ştii le dai şi ei ştiu că tu nu ştii că ce ştii nu le-ai da, dar ce nu ştii chiar nu le dai că ştii sigur că nu ştii ce nu ştii şi ştii că ce nu ştii nu ai cum să ştii...chiar dacă ei te fac să ştii ce n-ai ştiut...Că sunt acoperiţi sau infiltraţi!
Ştiu multe fotoliile astea şi gândesc mult la ceea ce ştiu…
Păcat că ele nu ştiu ce ar trebui să ştie că este esenţial. Nu ştiu cum să se debaraseze de ocupanţi şi nu ştiu cum să se transforme în spânzurători pentru cei care se ştiu cât de incapabili sunt în munca de pe acele fotolii, ştiu să mintă, ştiu să înşele, ştiu să fure, ştiu să se îmbogăţească ilicit, ştii bine, ştiu să trădeze şi ştiu să calce pe cadavre…

MODERNIZARI LA CENTRALE TELEFONICE

TAUNUL — Fri, 31 Jul 2009 18:20:58 UT

Se lucrează încă...
Se instalează o noua centrală.
Se vor schimba şi telefoanele şi se va intra pe sistemul cu două sau trei cifre în plus! Pentru că numai aşa se pot asculta toate convorbirile şi se pot păstra datele de importanţă naţională timp de şase luni şi mulţi ani dacă sunt şi mai importante. E foarte bine că se poate pune capăt terorismului internaţional, chiar dacă ne încărcăm memoria cu atâtea cifre. Norocul românilor că sunt obişnuiţi cu multe cifre de zero la salariile şi pensiile lor de milionari. Da, o naţiune de milionari. După leul vechi, care nu dă ortul popii nici acum după ce se lucrează cu leul nou. Asta e: leul nu este conştient de vechimea sa după cum nici de valoare sa reală, nu prea…
Eu am telefon mobil cu antenă de ceapă laminată.
L-am instalat pe acoperişul grajdului unde m-am lungit pe o rogojină în care mă pot propti cu unghiile de la picioare. Ca să evit a o lua de vale şi să ajung, în acest fel, victimă a unui accident de muncă! Cine naiba ar suporta spitalizarea şi toate cele legate de un tratament medical? În loc să fac turism ecumenic, precum ne-a îndemnat ministrul blond al turismului, să zac într-un pat de spital cu picioarele rupte eu, nu patul, nu-mi convine…
Am introdus toate cifrele în abac şi am sunat la nişte prieteni care nu-mi răspundeau, îndelung. Până ce un elicopter al armatei americane m-a somat să încetez transmisia că sunt localizat prin satelit de pe înălţimile Afganistanului sub care se ascunde nenea Bin L...
M-au ridicat la propriu şi la figurat şi m-au transportat împreună cu alţi doi captivi, omuleţi verzi, arestaţi pe când cădeau dintr-o farfurie zburătoare drept spre scăfârlia unui câine urmărit de trei chinezi la ambasada din Congo Brazaville din cauză de motive ştiute de ei în secret, direct la NASA. Pentru cercetări, au zis ei într-o englezească de baltă pe care eu nu am înţeles-o din cauză că vorbesc numai limba literară. Cercetări în amănunt, pentru că amănuntele de natură tehnică ale staţiei mele telefonice pe care am încercat odată să o vând cu deamănuntul nu le-au pătruns şi au considerat că este o invenţie epocală din perioada multilateral dezvoltată a agriculturii socialiste din Republica Separatistă Oltenia!
Le-am explicat că antena a fost mai întâi însămânţată, plantată, udată, crescută bine şi apoi recoltată, adică extrasă cu cheia franceză, după ce a ajuns la maturitate deplină. Adică exact la momentul în care toate proprietăţile tehnice erau la parametri maximi. A trebuit să le explic, tot în amănunt, că am folosit precizia germană adaptată ideal la viteza americană şi tactica sovietică experimentată în conditiile interne de la Kap Karacal. Cu toate explicaţiile mele, ei nu au înţeles aproape nimic. Din cauză că nu erau receptivi la o englezească pură, literară, încărcată cu o mulţime de termeni de natura tehnică şi figuri de stil oltenesc, precum bogat prezintă limba mea maternă, mai ales la perfectul simplu. Nu au pătruns cheia aparaturii şi nici mesajul meu de pace....
M-au liberat, condiţionat au zis ei, catapultându-mă cu un satelit de fabricaţie buburuză sau găgăuză şi mi-au instalat centrala asta telefonică pe terenul din spatele casei unde avea bunicul privata, că era privatizat înainte de colectiva comunistă care adunase toate privatele ca proprietate cooperatistă, precum a adunat în zilele trecute toate vorbele prea fericitul părinte al 75 % din românii şi rudele lor născute din cifre, Băsescu, chiar dacă acum mai adună cu greu puţin peste 30 % doar, ca să vorbească de „ieducaţie” şi cercetare în perspective „iuropene” şi să dea ca exemplu de aplicaţiune practică planul sau de Patapievici ot Tismanean marxist-stalinist făcut pe furcile lui Neptun în casa privată din tezaurul comunist luată de preşedinte în stil de reşedinţă de vară de după operaţiunea "gâtlejul cu noduli de tip tiroidinal" în timp ce guvernul motociclistului manechin a pus în aplicaţiune generală planul Coaliţiei sfărâmate din greşeală de micuţul Boc-limbă de drept comun în alte vremuri ce apun înainte de a răsări...
Lăsăm de o parte faptul că şi micuţul Boc face poc-poc din călcâie în faţa ofiţerului de marină cu minte de preşedinte de partid de frunte sau de ţară care, după o aplicaţie practică reuşită, precum am zis anterior, mai poate face fărâme şi actuala Coaliţie, cel puţin pe bază de motive de diplome eliberate cu toptanul înainte de criza mondială şi după, ori de eroare majoră raportată la sistemul juridic românesc ce răspunde cu poc-boc-poc prin trei mari şefi a trei şi mai mari instituţii ale Justiţiei independente în ochii orbilor, ca să nu mai iau în seamă profundele „realizări” de natură economică măsurate prin diminuarea numărului de funcţionari de stat cu salarii mijlocii în favoarea liderilor de anumite culori şi funcţii ministeriale şi directoriale cu salarii cu foarte multe cifre rotunde care se numesc „zerouri”, dar şi prin micşorarea locurilor de muncă, numeric vorbind, prin învăţământ, transporturi feroviare şi alte domenii care nu au importanţă în calculelor mai marilor Europei, României şi conducătorilor lor…
Şi pentru că mi-au şparlit euroii de am rămas sărac pământului la uşa casei mele, am difuzat această ştire ce mi-aduce la fiecare încercare a fiecărui credul câte 85 de eurocenţi, uite aşa spre necazul vostru că nu ştiaţi nimic dacă io, adică subsemnatul, acum nu va duceam de ştire ca să ştiţi şi voi de unde veni treaba asta !!
Multumesc pentru sprijin, prieteni dragi !
Pe curând vă voi saluta de pe planeta Venus, unde plec într-o călătorie spaţială să analizez găurile negre că de astea de pe pământ m-am cam plictisit...
Prea s-au făcut multe blonde şi roşcate ! Ba, unele şi-au dat cu tot felul de vopseluri politice ca să şeadă cu succes pe fotoliile elegante din Parlamentul României, cel cu pretenţii de cea mai autentică democraţie, în timp ce altele, mai moţate, musai în cel al Uniunii Europene şi chiar pe pielea fină a unor fotolii ministeriale din Guvernul Boc cel mic şi pitic ce se înalţă pe vârfuri să-l vază şmecherii de la Can-Can şi să-l catapulteze în locul fetiţei de la pagina 5…
Hai, pa şi la bună vedere!
P.S.
Şi să nu uitaţi, fraţilor, să vă înscrieţi din timp la turismul acesta de tip nou cu denumire nouă, religioasă, dată de noul ministru blond al Turismului, ca să vedeţi şi mănăstirile din suburbia moldavă şi nu numai Felixul ce vă atrage cu albeaţa nuferilor dată de zăpada asta din belşug (sic!) a anului ce s-a terminat în urmă cu opt luni şi ne-a aruncat în cea mai superbă criză de creaţie monetară care a fătat vreo 20 de miliarde de euroi prin mila bubulilor lumii ca să aibă şi familiile următoarei sute de mii de şomeri după ce bea apă de la izvorul 9 şi 12 al Olăneştilor dacă nu s-or vinde ca fundul Marii Negre pe care nu-l aveam şi am reuşit să-l recăpătăm mai vândut decât a fost. Nu de alta, dar vremurile sunt mai nesigure ca oricând şi o demisie de onoare blondă din cauze de motive vă poate lăsa cu buza umflată pe vreun traseu desenat pe o autostradă făcută cu mare vâlvă numai pentru ţărani şi şmecheri şi pe care ministrul tineretului nu a mai apucat să facă plimbări ori campanii electorale din banii publici în favoarea beizadelelor autohtone…

P.P.S.
Da, este vorba de ediţia "îmbunătăţită" a centralei...Adică, actualizată!

DOR şi VÂNT / Volumul CUVINTE

TAUNUL — Sat, 25 Jul 2009 16:15:40 UT

Fetei mele, ANDREEA-MARINA

În Epistola lui Pavel către romani ni se spune: “Domnul nu trebuie căutat în afară de cei ce-L caută; ci în ei însisi trebuie să-L caute cei ce-l caută, prin credinţa arătată în fapte. Căci s-a zis: <Aproape de tine este Cuvântul, în gura ta şi în inima ta; adica Cuvântul credinţei>” (Rom.X,8).

Folosim cuvinte, ale căror semnificaţii le ignorăm. M-am gândit la fapte de viaţă, la trăiri, la sentimente, la marea pe care o chemăm, la vântul pe care-l alungăm, la tot ce înseamnă existenţă datorită unor simple cuvinte.

DOR

“Să nu doreşti ce nu poţi obţine” (proverb Rusia)

Mi-e dor de braţele mamei care mă legănau încet, cântându-mi să adorm; mi-e dor să-i mai aud poveştile cu “Ioana murdarica”, pe care, peste ani, fata mea le asculta uimită şi convinsă de trăinicia întâmplărilor.
Mi-e dor de cartea de colorat cu lumea minunată ce mi se deschidea înainte.
Mi-e dor şi n-am cum să uit privirea de îngrijorare a tatălui când aducea doctorul, că aveam din nou febră.
Mi-e dor de chiotele de pe derdeluş, unde nu stăteam niciodată “de-ajuns!”; mi-e dor să-mi aleg o piatră cu care să câştig la şotron.
Mi-e dor de primele litere, la care mă chinuiam, disperată că mi se rupea pagina şi că nu ajungeam cu picioarele la podea ca să-mi afirm personalitatea.
Mi-e dor sa aud ţipătul cocoşului, în miez de noapte şi să vină bunica să mă descânte ca să nu mă sperii.
Mi-e dor să alerg descultă prin tărână; mi-e dor să-mi pun la urechi cireşe, aşteptând să fiu admirată.

VANT

“Vântul se schimbă in fiecare zi “(proverb Portugalia)

Vântul mi-a zburlit părul, m-a dus la oglindă şi a limpezit cerul: sufletul mi-a devenit uşor când am început să iubesc.
Vântul a tulburat marea şi mi-a dus departe castelele, iar în calea mea au zăbovit frânturi de scoici.
Vântul m-a condus pe cărările vietii, ajutându-mă să înţeleg doina, dansul florilor, freamătul pământului.
Vântul m-a ajutat să ascult cum se jeluieşte frunza-n codru.
Vântul s-a răzvrătit, amintindu-mi de mâinile noduroase ale mamei, care rupeau pâinea, abia scoasă din ţest.
Vântul mi-a descreţit fruntea, netezind, pe rând din brazdele aspre ale vietii.
Vântul cutreieră pustietăţi, stânci golaşe, suflete răvăşite, dar îmi deschide uşa la odaia cu macate şi ştergare, unde mirosul de gutuie coaptă îmi spune că sunt acasă.

SILVIA CATARGIU, autoarea acestui volum “CUVINTE”, publicat sub pseudonimul SILVIANA GEO, este absolventa a Universitatii Bucuresti, Facultatea de Limbi Romanice, Clasice si Orientale si isi desfasoara activitatea de profesor la Liceul Teoretic Alexandru Ioan Cuza din Bucuresti.
Este membra a cenaclului “PERPESSICIUS” si colaboratoare la revistele “PARADOX”, “LIMBA SI LITERATURA ROMANA”, “TARGOVISTEA COPIILOR”.
Este una din multele nepoate de văr pe care TAUNUL le are şi le iubeşte.

PUDIBONDERIE

TAUNUL — Wed, 24 Jun 2009 15:17:33 UT

EFECTELE PARAFINEI...

AZI se împlineşte o lună de la începutul minunatelor întâmplări din tabăra de creaţie ESENTE SI NUFERI...
Organizată în condiţii excelente de doamna Georgeta Resteman în a doua jumătate a lunii mai 2009, tabăra a avut ca sediu cocheta vilă "Sântana" din Sânmartin, o mică localitate din imediata apropiere a staţiunii balneoclimaterice Felix, judeţul Bihor.
Pe lângă activităţile înscrise în programul zilnic, din care enumăr serile literare de la sediul taberei în care au fost incluse şi momente de umor veritabil, jocuri de societate, dans, întâlniri diverse inclusiv cu televiziunea locală, ori excursiile în judeţ la mănăstiri şi biserici, la muzeul memorial Octavian Goga ori Peştera urşilor, eu cu încă trei persoane din grup am beneficiat de tratament de specialitate, gratuit şi de bună calitate, la Spitalul Clinic de Recuperare Medicală din Băile Felix.
Bucurându-se de amplasarea într-o zonă pitorească din darnica natură a regiunii, spitalul este aşezat aproape de poalele unor dealuri bogate în păduri de foioase care împrospătează cu mărinimie aerul din zonă. Şoseaua asfaltată şi bine întreţinută rezolvă cu succes nevoile numeroşilor turişti şi a celor ce vin la tratament. Turismele se află în permanentă mişcare şi circulă aproape fără încetare zi şi noapte, iar autobuzele de pe ruta Oradea-Băile Felix trec la interval de doar 15 minute...

Într-o anumită zi, am renunţat la gestul mărinimos al organizatoarei taberei sau al distinsului scriitor Daniel Drăgan ori al poetului ieşean Nicolae Stancu, care, de regulă, mă transportau dus-întors la tratament în fiecare după amiază şi am plecat pe jos să pot face fotografii şi să cunosc "la picior" staţiunea. Am admirat privelişti minunate, construcţii moderne şi cochete, în stil original, ridicate în jurul staţiunii, dar şi linia zveltă a hotelurilor ce le revedeam cu plăcere, după mai mulţi ani.
Furat de peisaj, am ajuns neaşteptat de repede şi de mulţumit în faţa spitalului. Am coborât treptele până la intrarea în edificiu, am inspirat aerul rece din interior şi am coborât din nou la nivelul inferior către zonele în care se aflau sălile de tratament la care eram repartizat. Îmi aminteam cu plăcere de ziua în care am intrat prima oară aici şi mi s-au făcut investigaţiile necesare stabilirii tratamentului propriu-zis.
Doctorul Moraru, medic primar şi şeful acestei secţii ne-a primit cu multă simpatie şi cu blândeţea specifică oamenilor acestor locuri. În cazul meu, a verificat, mai întâi, tensiunea. Apoi, mi-a luat fiecare membru în parte şi l-a pus în mişcare după un anumit tipic, mi-a palmat spatele de sus în jos şi de jos în sus, m-a îndoit şi m-a răsucit, după care a pronunţat diagnosticul şi a hotărât ce anume proceduri să urmez. Doar patru la număr. Pentru zona lombară şi genunchi. Am fost surprins de această decizie şi am întrebat:
- Domnule doctor, chiar am nevoie de un aşa tratament?
- Apăi, da! Altfel...chiar credeţi că pierdeam timpul cu dumneavoastră? a răspuns domnia sa zâmbind cu înţelegere. No, dar de ce sunteţi surprins, domnule dragă?
- Pentru că nu ştiam să am aşa afecţiuni, am răspuns eu cu voce scăzută, fără să pun la îndoială decizia sa. Nu aş fi dorit să-l jignesc, ferească Dumnezeu!
- Şi nu v-a durut spatele niciodată? Nu aţi acuzat dureri nici la genunchi, vreţi să spuneţi? m-a întrebat el privindu-mă atent şi la fel de blând.
- A...ba da, recunosc, dar numai când se schimbă vremea...Ştiu cu trei-patru zile înainte că va ploua ori că va veni frigul...Am crezut că operaţia de menisc...
- Apăi, vedeţi? Şi simţiţi numa' trecerea de la cald la frig, aşa-i?
- No, cam aşa-i, am răspuns repede, fără să îmi dau seama că împrumut în exprimare ceva din accentul dumnealui.
- No, bine! Aţi lucrat destul de mult din poziţia "în picioare" şi "în genunchi", se pare, domnul meu! a concluzionat doctorul privindu-mă şi zâmbind cu subînţeles. De acolo vi se trag asemenea afecţiuni.
Eu nu am sesizat de la bun început. M-a mirat mult concluzia asta şi am îndrăznit să-l contrazic, adevărat, fără prea multă convingere.
- Nu prea...domnule doctor. Nu am fost infanterist şi de muncă fizică...chiar nu am avut parte...
- No, bine, bine, dar de muncă de plăcere, că vă văd cât de doritor aţi fost...nu aţi dat bir cu fugiţii, dragă domnule! Aţi iertat ceva până nu de mult? m-a lămurit el de îndată şi, mai mult, privirea curioasă şi atentă a asistentei care abia se abţinea să nu râdă în hohote.
Realizând direcţia discuţiei şi amintindu-mi de vremurile tinereţii mele, nu mi-a rămas decât să confirm şi să-i mulţumesc pentru bunăvoinţă...
Zâmbind acestei amintiri şi doamnelor pe care le întâlneam pe culoare, am ajuns la sala unde suportam cu hotărâre împachetări cu parafină. Era procedura orânduită de doctorul Moraru să fie prima, înaintea masajului şi electroterapiei. Din anumite considerente îmi convenea această ordine. Atâta doar că eram nevoit să număr treptele de la un nivel la altul. Jos, sus, jos şi, în final, iar sus pentru a părăsi spitalul! Oricum, pentru a împiedica depunerea de grăsimi datorate poftei de mâncare provocată zilnic de palinca de prună delicioasă oferită de gazdă la "Sântana", plimbarea asta era chiar recomandată.

Pe culoarul ce ducea la salonul în care mă aştepta parafina, era pustiu. M-am uitat la ceas. Adevărat, am venit cu vreo zece minute mai târziu. Bat la uşă, aud un ceva în stil de mormăit şi intru.
- Sărut mâna, doamna Florica! Se poate?
- Apăi, ce să mai zic, ziua bună! Mai e un loc liber, că am început deja cu 'mnealor, a răspuns domnia sa cu o voce prea puţin îmbietoare şi a arătat către paturile ocupate.
Am aruncat o privire rapidă şi am observat, de la perete către fereastră, o doamnă, un bărbat, un pat gol, o femeie şi iar o femeie. Toate persoanele în cauză, întinse pe paturi, erau deja acoperite parţial cu un fel de cearşafuri de culoare incertă, bătând de la gri-bleu spre gri murdar, pe care se zăreau, la o privire atentă, numeroase pete de grăsime. Evident, de parafină! Nu puteam insista să privesc persoanele, pentru că erau aproape goale şi se observau destule zone descoperite, mai puţin cele pe care se aplicase stratul de parafină.
- No, dezbrăcaţi-vă acu, de, dacă aţi venit! mi s-a adresat tanti Florica încă nemulţumită că nu am respectat programul.
Mi-am dat bluza şi pantalonii jos, le-am aninat de un cuier împreună cu borseta şi m-am urcat pe cearşaful acela care-mi provoca dubii cu privire la culoare şi curăţenie. M-am întins pe burtă, încercând să mă abţin a arunca priviri furişe în stânga sau în dreapta mea. Tanti Florica mi-a tras slipul foarte jos, dezvelindu-mi fesele, pufnind îmbufnată:
- Nu pe spate aveţi nevoie? Şi mai unde?
- Da doamnă..., acolo şi la genunchi, i-am amintit eu în timp ce scăpam privirea către dreapta. Pe primul pat, era întins un bărbat cam de vârsta mea, după culoarea părului şi conformaţia trupului de la mijloc către cap, aşezat cam tot pe burtă, dar răsucit uşor cu spatele către mine, cu un şold ridicat. Dincolo de el, zăream capul şi umerii acoperiţi de părul ce curgea în voie şi peste obrazul doamnei aşezată peste sânii goi şi storciţi care mi-au dat unele indicii despre vârsta acesteia. "Cred că are vreo patruzeci, dar este cam uzată!". În timp ce o analizam, a întors capul spre mine şi cu o mână şi-a descoperit obrazul. Nu am avut timp să-i văd faţa. De jenă că mă surprinde privind-o, mi-am lăsat rapid fruntea pe palmele întinse pe saltea. Doar pentru câteva secunde. Apoi, încet, am întors capul spre stânga mea.
Doamna de alături era aşezată pe spate. Nu mi-am dat seama ce zonă suportă stratul de parafină. Cearşaful era întins către în sus, ca o căpiţă de fân, în zona pieptului. Cobora către şolduri, se lăţea destul de vizibil în regiunea bazinului şi lăsa imediat la vedere două pulpe bronzate şi pline, chiar foarte pline, cu pielea bine întinsă de stratul de grăsime ce se ghicea cu uşurinţă. Cu braţele dolofane adunate sub ceafă, fixa tavanul liniştită, clipind foarte rar. Am încercat să ghicesc dacă poartă sau nu sutien, intrigat fiind de înălţimea la care se afla vârful "stogului de fân" închipuit de cearşaful ce se desfăşura de acolo în multe cute. Nu am avut timp să deliberez. M-a întrerupt tanti Florica, atât de neaşteptat, încât am scăpat un icnet înăbuşit. Mi-a trântit o fleaşcă de parafină fierbinte pe spate, fără să mă anunţe. Ce să mai zic? Am tăcut şi am întrerupt observaţiile, răzimându-mi capul pe pumnii strânşi şi închizând ochii.
- Ridicaţi şi genunchiul drept, no, să împachetăm şi aice! Dar ce, v-aţi speriat? a întrebat tanti Florica cu cea mai blândă voce a locului.
- Ei, puţin aşa...Să mă anunţaţi când mă împachetaţi cu chestia aia fierbinte, doamnă. Ca să nu mă mai sperii, am răspuns eu pătruns deja de căldura parafinei.
- No, bine! Şedeţi cuminte, domnule...
Şi am stat cuminte. Căldura îmi învăluia tot trupul. Cu nasul printre pumni, urmăream boabele de sudoare ce se prelingeau pe ceafă, pe după urechi şi se scurgeau pe bărbie picurând apoi rar pe cearşaf. Fruntea-mi era puternic asudată. Strângeam pleoapele să nu simt usturimea în ochi.
Nu ştiu cât timp s-a scurs...

Eram cu aparatul de fotografiat în apropierea Cartierului "Verdi" al staţiunii Felix. Mă opream la clădirile noi, cu jardiniere ori bazine, alegeam cel mai potrivit unghi şi distanţă şi apăsam cu placere pe butonul micuţ pentru a-mi îmbogăţi colecţia de amintiri din zonă. Pe partea cealaltă a drumului circulat intens de autovehicule, am observat o femeie ce fotografia de zor, parcă mai lacomă decât mine. M-a cuprins mirarea. După îmbrăcăminte părea a fi ţigancă. Cu fustă lungă bogată în creţuri şi culori care mi-au creat impresia că, de fapt, sunt mai multe fuste, bluză cu mânecă de aceleaşi nuanţe şi cu decolteu generos, cu o băsmăluţă pastelată legată copilăreşte sub bărbie şi aparent foarte oacheşă la faţă, nici că se putea să mă gândesc la altceva. Am prins un moment prielnic şi am traversat strada în fugă. M-am apropiat de ea şi am salutat-o:
- Bună ziua, doamnă dragă! Ce faci pe aici, filmezi?
- Bună ziua! a răspuns ea scurt şi a întors întregul trup către mine, după ce cu o mişcare iute a strâns mare parte din decolteul bluzei şi a făcut un nod mare şnurului pe care-l mânuise. Admiram şi fotografiam, a continuat cu un zâmbet prietenesc şi fermecător pe faţa-i drăgălaşă ce-mi spunea că ar avea în jur de 40-45 de ani. Dar văd că şi dumneavoastră...
- Da, şi eu fotografiez. Îmi place aici...De unde eşti de loc, dacă nu te superi? am întrebat-o eu prietenos, admirându-i silueta subţirică, deosebit de plăcută şi vorba-i dulce.
- Eu vin din Marghita. Stau două săptămâni la Felix...Sunt cu un grup...Dumneavoastră?
- Eu...din Oltenia, de departe...Adică, la fel de departe ca tine, vreau să zic.
Am început să râdem amândoi. Am învăţat-o cum să ia corect subiectul în obiectiv, explicându-i că nu trebuie să stea cu faţa la soare, ci din contra. I-am vorbit de distanţe şi luminozitate. S-a convins repede că am dreptate şi era încântată că imaginile sunt mult mai clare, mari şi redate în amănunt. Vorbind despre una şi despre alta, am urcat pe marginea drumului şi tot am mers până în apropierea pădurii din zona spitalului. Nu de puţine ori am sprijinit-o le trecerea şanţului ori la traversarea şoselei pentru a admira şi fotografia un loc sau altul şi i-am ţinut mâna strâns în mâna mea şi când nu se mai justifica gestul.
O apropiere mai strânsă s-a petrecut pe terasa pensiunii de trei stele ce poartă pretenţiosul nume "Noblesse". Am admirat bazinul cu apă în micuţe cascade şi florile de aici. Ne-am oprit pentru a face fotografii şi a ne răcori. Am condus-o la braţ, cu îngăduinţa ei, interpretând cum se cuvine rolul îndrăgostiţilor în faţa personalului de serviciu pentru a ne servi cu cele mai bune răcoritoare. În asemenea momente se cuvenea să ne îmbrăţişăm şi am făcut-o cu plăcere. În plus, am sărutat-o pe obraz şi s-a bucurat. De aici şi până la primul sărut pe gura ei frumoasă a fost doar un pas făcut cu multă îndrăzneală şi plăcere...

I-a fost teamă să intrăm în pădurea din apropiere pentru a culege flori. Am găsit câteva prin iarba deasă ce acoperea dealul pe a cărui coastă se înălţa hotelul "Mureş" în care i-am popus să intrăm imediat ce mi-a spus că acolo este cazată.
- O, nu, nu se poate! Care-i rostul? a întrebat ea zâmbind ştrengăreşte şi privindu-mă cu ochi iscoditori.
- Să ne odihnim puţin după atâta plimbare şi...şi să văd în ce condiţii stai tu, dacă..., am încercat eu să găsesc o explicaţie care să ascundă dorinţa ce începuse să mă stăpânească, dar ea m-a întrerupt până să găsesc o justificare rezonabilă.
- Dar îs cu o doamnă în cameră...nu-s singură. Să merg să văd dacă-i afară? Vrei să aştepţi un pic?
- Nu, nu este nevoie...Accepţi să mergem la...într-un alt...
- De ce nu?...Numai două ore! Trebuie să întâlnesc grupul mai apoi, a venit ea cu un răspuns pe care-l aşteptam dar nu credeam că poate exista.
Ne-am luat de mână în tăcere şi am coborât toate treptele de la intrare privindu-ne în ochi. Ei îşi vorbeau pe limba lor şi se înţelegeau de minune. Nu am avut mult de mers. Puţin mai la vale, lateral dreapta, se înălţa Hotel Someş şi am intrat împreună direct la recepţie.
M-am înfăţişat băţos în faţa unei blonde reuşite ce ne privea surâzând fermecător, hotărât să obţin o cameră pentru acele două ore promise de proaspăta mea cucerire. Părea a fi o ardeleancă foarte reuşită, atât cât o vedeam dincolo de paravanul ce mă împiedica să-i analizez bazinul şi picioarele. Frumoasă, este puţin spus. Era chiar apetisantă! Dar avea un aer aparte, un ceva deosebit în culoarea tenului, în privire, ori în pieptu-i dezgolit cu eleganţă, care m-a făcut să cred că este de etnie maghiară. Cu această convingere şi din dorinţa de a-mi da importanţă şi a-i intra pe sub piele, am salutat-o aşa cum învăţasem eu de la un coleg pe timpul satisfacerii serviciului militar.
- Jo napot! adică, în pronunţie românească, "io nopot", care se traduce "bună ziua". O priveam cu ochi de june-prim şi mă pregăteam să mai zic ceva, dar ea a răspuns imediat, anulând acel surâs fermecător şi arborând o privire dură, de femeie supărată ori, cel puţin, nemulţumită:
- No, află dumneata că eu mai pot! Şi încă mult şi bine, ca să ştii!
Am privit-o surprins şi dezarmat complet. În minte se răsuceau năvalnic multe gânduri. Trebuia să-mi cer scuze, dar mă persecuta altă idee..."Ptiu! Dacă te cunoşteam de când am sosit aici...vedeam eu cât poţi, frumoaso! Hâm! E mult mai tânără decât mine...Nu cred că m-ar fi acceptat, dar, când e vorba de puţină dragoste...
Poate voi avea timp să trec pe aici. O încercare moarte n-are!"
- Sărut mâinile, scumpă domnişoară! Vă rog să-mi iertaţi nefericita modalitate de adresare!...

...In fine, am reuşit să-i readuc zâmbetul pe buze şi ne-am înţeles de minune. A priceput rapid despre ce-i vorba. Am oferit jumătate din suma pentru o zi pe cameră, fără înregistrare şi chitanţă şi, la invitaţia ei, m-am angajat că voi mai veni. "Pentru tine şi cu tine, frumoaso, nu cu alta! Dacă mă refuzi, nu ştii ce pierzi şi, mai ales, nu ştiu ce ratez eu! Ar fi păcat...".
Însoţitoarea mea era îmbujorată de jenă ori de râs sau, în egală măsură, de amândouă. Cum am ajuns în camera de la etajul doi, s-a dezbrăcat de bluză şi fustă, după ce m-a rugat să mă întorc cu spatele.
- Voiesc să fac duş...nu stau mult. Te superi, domnul meu?
- Da, mă supăr dacă nu accepţi să facem împreună! am răspuns eu fără să stau pe gânduri.
- Ei, dar nu-i voie! Cum să facem...
- Uite, aşa! am răspuns eu victorios în timp ce executam un salt spre ea pentru a o prinde în braţe.
Îmi dădusem pantalonii şi bluza jos în timp ce ea se dezbrăcase parţial. Avea doar chiloţi şi sutien pe trupul ce se înfăţişa drept, subţirel, cu pielea uşor bronzată. I-am sărutat umerii rotunzi şi ceafa. Ea se ghemuise toată, cu braţele peste sânii ce-i bănuiam ţâfnoşi după forma sutienului. Mai apoi, în timp ce-i căutam buzele ce imediat le-am simţit fierbinţi în lungă sărutare, cu mişcări încete dar sigure, m-a îmbrăţişat strâns şi a răspuns doritoare la săruturi.
I-am desfăcut sutienul la spate şi ea l-a tras peste braţe, împungându-mă cu sfârcurile sânilor tari, surprinzător de tari la vârsta ei. Mai apoi, i-a plimbat pe trupul meu, gângurind ca o pasăre mulţumită, în timp ce-mi măsura pieptul cu vârful buzelor. M-au trecut fiori de plăcere şi întregul corp mi-a fost invadat de o căldură sufocantă pe care nu o puteam linişti decât într-un anume fel.
Am prins-o cu braţul stâng pe după umeri şi cu dreptul pe sub şezut, am ridicat-o si am dus-o în pat, peste cearşafurile albe, scrobite şi răcoroase. Am aşezat-o cu grijă şi am rămas întins uşor peste ea, cu gâtul prins de braţele-i ce tremurau de neastâmpăr şi dorinţă. Amândoi cu ochii închişi, ne-am sărutat în scurte zvârcoliri în care mâinile scotoceau toate regiunile trupurilor în deplină libertate şi reciprocitate. Am dus o mână pe marginea chilotului şi i l-am tras pe sub trupul cambrat cu nerăbdare. Ea împingea cu sârg slipul meu şi, eliberaţi aproape în acelaşi timp, şi-a desfăcut pulpele lungi pentru a-şi ridica picioarele şi a mă prinde cu ele, ca într-un cleşte de rac uriaş, pe după mijloc.
Din doi, ne făcusem doar unul. Fierbinţeala şi plăcerea se întindea cu repeziciune, ne ameţea şi ne transporta parcă într-o altă lume.
Tocmai când simţeam mişcările amândurora ca fiind sincronizate perfect, pe braţul stâng, cel care frământa carnea tare de pe fesele rotunde şi plinuţe, am simţit o atingere dură. O lovitură destul de brutală ori de neaşteptată. Ştiam că am încuiat uşa acelei camere. Surprins şi speriat, am întors capul, am deschis ochii gata să mă apăr şi, în acelaşi timp, am strigat destul de tare pentru a intimida atacatorul:
- Ce vrei, domne?!

Lumina din fereastră parcă m-a orbit de moment şi in faţa ochilor am zărit o matahală. Am tras mai puternic de pleoape şi m-am holbat la muntele acela de trup uman cu două vârfuri împinse în tăriile cerului care nu era decât tavanul sălii de tratament. Doi ochi mai mari şi mai speriaţi decât ai mei mă fixau de foarte aproape. Am izbucnit, mânios:
- Cine eşti tu?
Pân' ce să-mi răspundă "matahala", dimensiunile reperate de ochii mei s-au redus şi am început să disting destul de bine figura doamnei din stânga mea. La fereastră cred că am observat şi cea de a treia doamnă care mă privea râzând. În acelaşi moment, vocea doamnei Florica m-a readus la realitate:
- No, care-i baiul? Aţi visat ceva urât, domnule? Sunteţi la împachetări cu parafină. Mai aveţi de aşteptat zece minute...
Mi-am dat seama ce s-a întâmplat şi am bâiguit ruşinat:
- Vă rog să mă scuzaţi, doamnă! Iertaţi-mă dacă v-am speriat ori v-am jignit! Ştiţi, eu cred că...am adormit şi...
- Nu face nimic! Staţi liniştit...Eu v-am speriat pe dumneavoastră. Fără să vreau, credeţi-mă. M-am întors şi v-am lovit peste mână, domnule...
- Aaaaa! Acum înţeleg. Visam ceva...
- Gata, mai puţin la domnul, a intervenit tanti Florica. No, să vă şterg puţin, s-a adresat femeii de la perete...
Ruşinat, mi-am proptit capul în palme şi am clipit cât mai des cu putinţă ca să nu adorm din nou. Am răspuns la saluturile de rămas bun fără să privesc aceste persoane pe care le bănuiam că râd de mine. Rămăsesem doar cu tanti Florica în tăcerea fierbinte din încăpere. Până să mă descopere la epuizarea timpului programat, am îndrăznit să o întreb:
- Am sforăit tare, doamnă, după ce am adormit?
- Apăi...mai mult aţi icnit, domnule. Aţi sforăit numa' puţin. Cred că v-aţi luptat rău în vis...
-Da, da! Aveţi dreptate...M-am cam bătut cu cineva..., am lămurit-o eu, amintindu-mi câteva secvenţe.
M-a descoperit, m-a şters cu o bucată de pânză ceva mai curată decât cearşaful ce-mi conservase căldura parafinei încinse pe spate, mi-a şters şi genunchii şi a rostit aceeaşi expresie pe care o auzisem când au plecat ceilalţi:
- No, să vă fie de sănătate!
- Mulţumesc, sărut mâna, doamna Florica!

M-am îmbrăcat repede, am luat borseta cu aparatul de fotografiat din cuier şi am ieşit cu hotărârea de a nu mai reveni în acel salon...
Afară, în staţia de autobuz din faţa spitalului, în timp ce o aşteptam pe doamna Georgeta să vină cu maşina, a trecut doamna ce mă atinsese în timpul visului meu frumos. Până şi ochii-n cap, dar şi nasu-i râdea cu toată faţa!
- Doamnă, din nou vă rog să mă scuzaţi! am întâmpinat-o eu, zâmbindu-i mult mai vesel.
- Nu vă mai gândiţi la asta! Cred că aţi visat foarte frumos, domnule...Odihnă plăcută!
Nu mai ştiu ce i-am răspuns. Mă ruşinasem din nou, amintindu-mi ce am visat...
În drum spre Vila Sântana, doamna Resteman râdea cu aşa poftă că şi volanu-i tremura în mână. Mai apoi, în sala de lectură, colegii din tabără s-au amuzat cu toţii. Cum să nu le povestesc? Îmi amintesc expresia distinsei poete Viorela Codreanu Tiron:
- Adevărat îi că TAUNUL şi împachetat în parafină face dragoste!
Evident, alte hohote de râs, în timp ce maestrul Daniel Drăgan, sub privirea galeşă a distinsei sale soţii, desena sârguincios pe masă, cu podul palmei, acel semn care arată cum se striveşte o ploşniţă...

PUDIBONDERIE

TAUNUL — Wed, 17 Jun 2009 07:18:40 UT

ÎN CĂUTAREA FERICIRII

Capitolul V

ÎMPLINIRI ŞI DEZAMĂGIRI

5.
În următoarele două-trei săptămâni, timp în care toamna şi-a intrat deplin în drepturi, fie că ploua, bătea vântul ori era senin şi rece, Fănel făcea doar trei drumuri. Cunoştea traseele atât de bine încât ar fi putut merge şi cu ochii închişi.
Un drum era cel obişnuit. La serviciu. Nu era pe placul lui, dar cui să se plângă şi cui să ceară o activitate care să-i convină? Era obligat să joace exact cum i se cântă. Nu avea muncă de teren. Practic, nu lucra operativ şi nu i se permitea să-şi bage nasul în dosare, să facă investigaţii ori să-şi dea cu părerea. Executa serviciul de zi pe unitate şi, cel mai nesuferit aspect, era acela că trebuia să poarte banderola pe braţ şi să dea raportul în fiecare dimineaţă unor şefi pe care-i considera mai slab pregătiţi decât el şi chiar mai corupţi. "De la unii ca ăştia am învăţat eu să mă lăcomesc şi să încalc legea...Aproape mi-au impus să procedez ca ei. De unde să le dau tainul periodic şi mesele la restaurant? Din salariu? Absurd! Banii unui funcţionar public abia ajung pentru un trai aproape decent. Trebuia un alt venit. Suplimentar. Am vrut să am şi eu maşini ca ei. Sa-mi fac casă de vacanţă la munte. Să-mi duc nevasta în concedii în străinătate. Ei, uite că eu nu ştiu cui să împing ceva acum ca să scap. Ei au ştiut să umple portbagaje, poate şi conturi, la cei din corpul de control. La asta nu m-au mai învăţat. Ori nu am prins eu firul. Dar, am grad şi funcţie. Adică...le-am avut până acum câteva zile. Retrogradarea a fost pe placul unora. Să fie ei cei mai cinstiţi? Bine ar fi...Dacă nu le aveam pe astea, făceam oare toate tâmpeniile care m-au compromis şi mă distrug acum? Cred că nu. Nu de alta, dar nu era loc de întors...Poate. Ca subofiţer am făcut doar găinării. Să fiu în ton cu ăia mai vechi. Să fiu ca ei. Să am prieteni...".
Al doilea traseu era cel ce ducea la biserică. De trei ori pe săptămână se întâlnea cu preotul. Deşi nu se spovedise după toate tipicurile duhovniceşti, acesta cunoştea deja tot zbuciumul din sufletul lui Fănel şi multe cauze ale suferinţei sale provocate de greşelile făcute, chiar dacă unele s-au consumat fără rea intenţie. Acolo se liniştea, se calma şi învăţa să se cunoască. Învăţa să se descopere pe sine. Aşa a ajuns să poată aprecia el însuşi ce a greşit şi din ce motiv. Acolo a învăţat să regrete şi, cel mai important, a învăţat să ierte. Pentru că, între timp, a înţeles cât de important este să respecţi şi să iubeşti. A învăţat, chiar dacă încă nu a reuşit să pătrundă în profunzimea problemei, ce presupune cu adevărat să fii fericit, ce înseamnă fericirea.
Aici, în biserică, a înţeles ce mare durere a provocat părinţilor şi a hotărât să plece la final de săptămână acasă pentru a-i linişti. Obţinuse deja aprobare pentru părăsirea garnizoanei şi pregătise ţinuta militară în acest sens. "Chiar dacă nu-mi convine să mă îmbrac aşa, trebuie să fiu curat, călcat la dungă şi elegant. Pentru liniştea mamei, în special, dar şi pentru tata. Să vadă că sunt în activitate. Altfel, în mod sigur, nu mă crede. În plus, vecinii trebuie să mă vadă în uniformă. S-a vorbit după percheziţia aceea, nu se poate altfel. În oraşele mici oamenii se cunosc bine şi veştile circulă rapid de la unii la alţii. Mai ales bârfele...Îmi va fi greu, dar merită şi ei liniştea pe care doresc din tot sufletul să le-o aduc, chiar dacă este şi minciună în ceea ce fac. Poate mă iartă Dumnezeu, că vreau să fac bine, nu rău...".
Traseul cel mai plin de încărcătură nervoasă şi emoţională, de teamă, grijă şi ruşine, a fost şi încă mai era bătătorit de Fănel către birourile celor care-l cercetau şi către avocat.
Ofiţerul din cadrul Inspecţiei interne, însărcinat să efectueze cercetarea prealabilă, s-a limitat la două declaraţii luate de la Fănel în intervalul a patru zile. Era evidentă grija lui de a nu implica şi alţi lucrători din sistem în afara a doi agenţi despre care a obţinut, cu ajutorul criminaliştilor, dovezi că au participat direct la afacerea cu maşina "abandonată" de hoţi în pădurea Băneasa. În plus, ei au fost recunoscuţi de un ajutor de ospătar care i-a văzut în maşină şi, mai apoi, printre poliţiştii care făceau cercetarea la faţa locului. Nu a făcut presiuni asupra lui Fănel, dar nici nu a reuşit să afle cine a furat, concret, acea maşină din parcare şi care a fost rolul ofiţerului în cauza respectivă. Oricum, în baza concluziilor înscrise în cercetarea făcută de el şi un reprezentant al Corpului Naţional al poliţiştilor, s-a luat măsura trecerii intr-o funcţie inferioară şi, pentru că erau suficiente indicii că abaterile disciplinare sunt fapte prevăzute de legea penală, au fost sesizate organele judiciare.
Cu ofiţerul de cercetări penale au fost purtate, în prima fază, discuţii libere. Acesta adâncea cercetarea cu paşi mici, dar siguri. Era convins că Fănel ştie mult mai multe decât relatează. A trecut la declaraţii scrise. A verificat datele obţinute şi a cules altele, suplimentare, în teren şi l-a pus pe cel audiat în faţa unor fapte pe care el nu le-a amintit şi nu le-a recunoscut. Se cercetau aspectele descoperite la şcoala de şoferi unde Fănel fusese acţionar principal.
La intervenţia dură a procurorului militar Fănel s-a pierdut de moment, apoi a refuzat să dea date noi. S-a declarat nevinovat şi a cerut prezenţa avocatului.
Discuţia cu avocatul a fost lungă, greoaie şi apăsătoare în partea de început. Până când Fănel a căpătat încredere şi a fost convins că numai adevărul îi poate îmbunătăţi, cât de cât, situaţia. S-a plâns de felul în care procurorul a iniţiat şi desfăşurat prima parte a anchetei.
- Şi ce aşteptai de la el? l-a întrebat cu voce blândă avocatul Deleanu. Nu ai ştiut că procurorii militari sunt mult mai agresivi decât cei civili? Îşi face datoria. Pentru asta este plătit. În plus, fără a te supăra, te rog, dacă dumneata ai fi în locul lui, nu te-ar enerva faptul că tocmai un poliţist, un funcţionar plătit pentru a veghea la respectarea legii, încalcă grosolan prevederile legale şi se aliază cu infractorul?!
- ...Eu...dacă, să zicem...Ce să mai zicem, aveţi dreptate, a răspuns Fănel destul de încurcat de întrebare.
- Te-a jignit, a dat în dumneata ori te-a înjurat? a continuat avocatul.
- Nu, nici una nici alta. E ameninţător în atitudine, mă priveşte cu ură şi dispreţ... Spune că mă bagă în puşcărie ani mulţi. Loveşte cu pumnul în birou şi ţipă, nu vorbeşte...
- Domnule, sunt caractere şi caractere...Sunt metode şi metode, ce să mai zicem. Nu înseamnă că este imposibil de înţeles şi de abordat...
- Adică? Ce încercaţi să-mi spuneţi, domnule avocat? l-a întrerupt Fănel surprins şi cu oarecare speranţă în voce.
- Nimic din ce ţi-a trecut acum prin minte. Îl cunosc bine pe domnul procuror. Se poate trata cu el. Ne înţelegem de minune. Să nu uităm, domnule, rechizitoriul procurorului este, aproape în toate cazurile, definitoriu pentru judecător. Ştii şi dumneata treaba asta la fel ca mine, bănuiesc. Dacă l-a convins pe judecător prin tot ce are la dosar, acesta nu mai dispune alte verificări şi judecă imediat cauza. Ba chiar însuşeşte şi susţine opinia procurorului...
Au stat mult de vorbă. Avocatul a intrat în posesia tuturor datelor referitoare la faptele penale ale clientului său. A obţinut amănuntele de care avea nevoie. Pe ani, luni, zile sau ore. A reţinut nume, funcţii, localităţi, numere de înmatriculare şi multe altele. A stabilit ca Fănel să nu dea nicio declaraţie fără să discute împreună, în prealabil, despre conţinutul ei. Şi a ţinut să facă multe precizări, cerând a fi respectate.
- Deja am informaţii că problema se va extinde. Mai mult decât îţi imaginezi. Cred că ai fost doar un pion oarecare într-o reţea pe care nu ai cunoscut-o şi ai cărei capi vor fi o surpriză şi pentru dumneata… Stai şi ascultă-mă, nu mă întrerupe, l-a oprit avocatul pe Fănel, observându-l că s-a ridicat încetişor de pe scaun şi a deschis gura năucit de cele auzite. Drept urmare, perioada cercetărilor se va lungi foarte mult. Poate până dincolo de anul nou...
Într-un fel, acest aspect te avantajează ori îţi agravează situaţia...
- Nu înţeleg! a izbucnit Fănel. De ce să-mi agraveze mie...
- Pentru că zilele astea votăm, domnule. Un nou guvern şi lideri politici noi în toate structurile de conducere imprimă alt suflu în toate. Fotolii înalte îşi schimbă ocupanţii... Ordinele, hotărârile şi deciziile se formulează, se interpretează şi se aplică în alt mod decât cel în care suntem obişnuiţi. Inclusiv în Justiţie.
Va trebui ca dumneata să "conduci" ancheta procurorului...
- Cum? Eu să-l conduc pe el? Am impresia...
- Ai răbdare, domnule! Pe dumneata te intereseaza propria-ţi soartă. Vei scrie declaraţii şi vei face reveniri şi completări la cele anterioare, dacă este cazul, numai în legătură cu faptele al căror autor eşti. Nu ştii ce au săvârşit alte persoane, decât dacă faptele lor au legătură directă cu ale dumnitale. Adică, dacă le-aţi săvârşit în complicitate şi premeditat. Te vei feri ca dracul de tămâie de orice înseamnă asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. Ai făcut un ceva în nume personal, din întâmplare. S-a ivit o situaţie favorabilă, fără să gândeşti, fără să o prevezi, fără să doreşti neapărat un câştig ilicit. Ca şi când te-ai fi distrat...

La sfârşit de noiembrie, Fănel se îndrepta spre garsonieră pătruns de frig şi umezeală. Tremura în geaca de piele pe sub care îmbrăcase un pulover cu guler şi respira greoi. Alergase puţin prin ploaia ce l-a prins pe aleile dintre blocuri.Venea de la Judecătoria la care introdusese acţiunea de divorţ în urmă cu nici două săptămâni, după o discuţie importantă cu avocatul Deleanu. Sentinţa s-a dat repede, după audierea ambilor soţi în câteva minute. Practic, doar şi-au afirmat acordul în faţa judecătorului. Fără pretenţii de vreun fel din nicio parte. Faptul că în urma căsătoriei nu au rezultat copii, i-a favorizat de data aceasta. Anca revenea la numele de familie iniţial. A refuzat oferta lui de a o conduce acasă cu autoturismul, chiar dacă s-au despărţit ca doi oameni civilizaţi la ieşirea din sală…
…Fănel a luat foarte greu această hotărâre. După o discuţie importantă cu avocatul Deleanu şi două nopţi de insomnie. Îşi amintea cuvintele acestuia şi le înţelegea mai bine acum...
- Este bine cum ai procedat. Presupun că ai observat şi schimbarea de atitudine a procurorului faţă de dumneata...Pe parcurs, în funcţie de mersul cercetărilor, de datele pe care eu le voi cunoaşte din alte surse, revii şi faci completări la declaraţii. Îţi aminteşti de persoane ori situaţii generale despre care noi ştim că s-a aflat deja şi că există probe certe. Laşi impresia unei colaborări depline cu organele de anchetă. Îţi urmăreşti scopul. Şi vei da acele date pe care le cunoşti foarte bine despre unele persoane cu funcţii de conducere. Vei înţelege singur că s-au folosit de dumneata şi au câştigat înzecit. Putreziciunea va trebui să fie dezvăluită...
- Bine, dar nu eu sunt..., a încercat atunci Fănel să intervină, contrariat şi speriat.
- Tinere domn! Dumneata vei fi condamnat oricum. Rolul şi scopul meu este să fac în aşa fel încât pedeapsa să fie cât mai mică şi, dacă este posibil, să fii condamnat cu suspendare. Dar, pentru asta trebuie să mă ajuţi...
- Cum pot să fac asta? Eu sunt doar un...
- Prin felul deschis, din treaptă în treaptă, aşa cum am reuşit împreună până acum, în relaţia cu procurorul. Nu mai dai nicio declaraţie ofiţerilor de poliţie. Eu trebuie să dovedesc că alte persoane sunt mult mai vinovate decât dumneata, cel împins în faţă tocmai de acestea. Fără mărturia dumitale, cu datele exacte pe care le deţii, nu pot face mare lucru...Trebuie să documentez că putregaiul s-a întins de sus în jos şi nu invers. Trebuie să demonstrez că, într-un anume fel, ai fost o victimă a unui anumit grup de interese din interiorul sistemului în care lucrezi. Nu mă intereseaza aspectul politic. Faptele concrete, doar. Acele fapte prevăzute de Codul penal.
- Deci, indiferent ce se va întâmpla....eu voi fi condamnat...Voi face puşcărie...
Fănel aproape că nu mai asculta încă din momentul în care a înţeles că nu există şansa de a scăpa fără pedeapsă penală. Se gândea la el, la părinţi, la Anca, la puţinii prieteni care-i mai rămăseseră. Cuvintele au ieşit cu greu din gura uscată subit, cu întreruperi, dogite şi avocatul nu a auzit prea bine, dar a înţeles din mişcarea buzelor şi din prăbuşirea interioară a clientului său.
- Tinere, capul sus. Fac tot ce este posibil să obţin o sentinţă favorabilă. Doresc sincer să te scot la lumină, dar, ai făcut şi dumneata facultatea de Drept, cunoşti la fel ca mine Codul penal şi, iartă-mă, poţi transforma toate cele ce-ţi aparţin din infracţiuni în contravenţii?
- ...Nu, categoric nu! a îngăimat Fănel. Voi înfrunta realitatea. Sunt vinovat...Ce spun eu acasă...? Am compromis toată familia. Şi nevasta mea...
- Vor înţelege. Toţi părinţii îşi iubesc copii. O soţie va şti să ierte. Timpul va rezolva multe..., a încercat avocatul să-l încurajeze...
...Discuţia cu avocatul l-a marcat foarte mult pe Fănel. A plecat buimăcit. O sumedenie de momente din viaţa lui se derulau cu repeziciune. La multe nu le găsea explicaţi, în timp ce altele îl înfuriau. Era furios pe el însuşi. "Cum am putut fi atât de prost şi de imbecil? Cum m-am dat eu numai după oameni de doi lei? La ce mi-au folosit mie femeile pe care le-am sedus? De ce am încurcat eu viaţa femeii care încă nu mă cunoaşte după atâţia ani de căsnicie? Copil nu am vrut. Cinstit cu ea nu am fost....A vrut să mă ajute tatăl ei. Mi-a dat o şansă ori două şi eu l-am tratat ca un cretin ce sunt...Câtă dreptate avea tata! De mama ce să mai zic? Am nenorocit-o. Sfaturile ei au trecut pe lângă mine. Mi-am bătut joc de dragostea lor...".
A mers la biserică. Dialogul cu preotul l-a mai liniştit. L-a îndemnat să se înarmeze cu credinţă. Să spună adevarul părinţilor şi soţiei. I-a vorbit despre rugăciune, căinţă, înţelegere, iertare. I-a promis că va medita şi va lua hotărârile în linişte...
Nu a avut curajul necesar. Cu părinţii i-a fost mai uşor. La telefon este altfel. Nu se văd ochii, nu se observă agitaţia interioară şi gestica. Totul este mai uşor de discutat. A dat vina pe subordonaţi. El răspunde doar ca şef. "Dacă şi cu ei sunt laş...cum voi fi cu nevasta mea? Mi-am lovit părinţii, dar pe ea parcă o lovesc şi mai rău".
După două nopţi în care s-a zvârcolit căutând soluţii, a realizat că nu poate vorbi cu Anca faţă-n faţă. Vinovăţia sub toate aspectele, ruşinea ce-l năpădea ca niciodată, dragostea ce a descoperit că i-a purtat-o cândva şi a el terfelit-o, i-au retezat primele porniri. "Sunt un laş, asta sunt! Am să-i scriu...Este mai simplu pentru mine, dar şi pentru ea. Va suporta şocul mai uşor. Da, asta e soluţia!"
A introdus acţiunea de divorţ. Cu acordul ambelor părţi pe motiv de incompatibilitate a caracterelor. Cunoştea judecătorul şi au fixat termenul, rugându-l să rezolve cât mai urgent, fără tam-tam, cât se poate de discret. Ar fi dorit să nu se înfăţişeze împreună , dar nu s-a putut. Procedura trebuia îndeplinită.
Seara, când Anca era de serviciu, i-a scris. A lăsat hârtia pe masa din bucătărie. Ştia că ea intră mai întâi acolo...

Dragă Anca,
Sunt conştient că nici nu merit să mă adresez în acest fel, dar...obişnuinţa şi puţina dragoste ce-ţi port încă, m-au îndemnat să încep aşa.
Au fost în ultimele luni multe momente de tensiune între noi. Nu eşti tu vinovată. Eu le-am creat. Eu sunt cel care cere iertare şi înţelegere. Eu sunt cel care a greşit grav în căsnicie.
Nu te speria, te rog. Am hotărât să ne despărţim. Am introdus acţiunea de divorţ. Vei primi înştiinţarea...Sper să-ţi dai imediat acordul, ca să nu mai lungim chinul. Nu am pretenţii. De niciun fel şi sub niciun aspect. Tu rămâi în apartament şi păstrezi tot ce este în el. De altfel, este cumpărat de tatăl tău. Te rog să-mi laşi mie maşina. Atât, nimic mai mult. Am nevoie de ea.
Am greşit enorm de mult faţă de tine. Am murdărit tot ce a fost frumos. Nu te merit! Nu te-am meritat niciodată....Nu te iubeam când ne-am căsătorit. Îmi plăceai şi te doream ca femeie. Dar era tatăl tău în funcţie mare. Erai dintr-o familie respectată. Iar eu doream să am o ascensiune rapidă...Mă înţelegi. Apoi m-am îndrăgostit. Te-am iubit după ce te-am descoperit ca soţie. Dar a ţinut doar vreo doi-trei ani. Te-am înşelat de mai multe ori. Iartă-mă!
Am vrut să te fac fericită. Să fiu şi eu fericit. Pentru asta îmi trebuiau bani. Ştiu, nu am dus lipsă. Părinţii tăi ne-au dat întotdeauna, dar treaba asta mă umilea în permanenţă. Au plătit apartamentul, mobila, aparatura...Au făcut cadou maşina. Toate astea m-au umilit. Mă simţeam cumpărat...Am făcut prostii. Tatăl tău a intervenit şi m-a salvat. M-a făcut să merg mai departe. M-a provocat şi mi-a asigurat ascensiunea profesională. M-am simţit dator vândut şi, în acelaşi timp, din nou, umilit. Nu am ştiut să răspund la sprijinul lui. L-am jignit. Ştiu că el nu ţi-a spus nimic. Nu a vrut să suferi. A avut încredere în mine, probabil, a crezut că mă dau pe brazdă...
M-am dat după unii oameni de la mine de la serviciu. Am încercat să fac şi eu ca ei. Să fac afaceri. Murdare, evident. Să devin independent, să am bani, să fim fericiţi. Am furat! Am fost necinstit în serviciu. Am fost necinstit cu cetăţenii.
Sunt cercetat penal. Este foarte posibil să fac închisoare. Am fost deja retrogradat din funcţie. Poate voi pierde şi un grad ori poate că voi fi destituit. În aceste condiţii nu am dreptul să te compromit pe tine şi familia ta...Nu merit să-ţi fiu soţ, Anca. Sunt un infractor, asta sunt. De aceea am hotărât să nu-mi mai porţi numele când voi fi judecat şi arestat. Nu trebuie să suporţi tu această ruşine. Nu tu eşti vinovată...
Nu vreau lacrimi, nu doresc să ne certăm şi să ne imputăm fapte şi atitudini. Nu doresc nici milă şi nici compătimire. Nu le merit. De aceea am hotărât să-ţi scriu. Ca să-ţi pot explica în linişte şi să-ţi cer iertare. Iartă-mă Anca!
Îmi voi lua lucrurile personale atunci când eşti la serviciu. Ca să evităm momentele penibile. Voi locui într-o garsonieră. Dacă doreşti să-mi vorbeşti, îţi stau la dispoziţie oricând. Cunoşti numerele de telefon. Dar, fără reproşuri. Îmi fac eu destule, crede-mă. Putem rămâne prieteni. Refă-ţi viaţa. Tu meriţi să fii cu adevărat fericită. Şi doresc din tot sufletul să fii. Eu nu am ştiut să-ţi asigur fericirea.
Iartă-mă Anca şi roagă-te pentru mine dacă poţi!
Cu tot respectul,
Fănel

Anca a ajuns acasă plutind de fericire în dimineaţa aceea în care Fănel părăsise domiciliul conjugal pe uşa din dos, lăsând în urma sa doar o scrisoare. Problemele de serviciu le-a rezolvat foarte bine şi cu plăcere. Bolnavii o adorau. Iar după miezul nopţii, când s-au întâlnit şi au făcut dragoste după proaspătul obicei, doctorul Viorel Dobrescu i-a mărturisit deschis, pentru prima oară, că o iubeşte.
S-a dezbrăcat din mers şi a intrat în bucătărie, direct la frigider. Cu sticla de suc natural de portocale în mână s-a apropiat de masă şi a văzut coala de hârtie. "Mda, dragul meu soţ pleacă iar în deplasare sau mă duce cu preşul că are telefoanele sub ascultare...Îmi scrie!".
Cu paharul la gură, sorbind uşor, a citit din ce în ce mai contrariată până la pasajul referitor la divorţ. "Nu se poate!" A scos un ţipăt puternic ce aducea, mai degrabă, cu un muget sinistru. A pus pe masă paharul cu mâna-i tremurând, în timp ce ochii-i căutau înfriguraţi ţigările. A aprins una. Speriată, tulburată, cu sufletul sfâşiat de mărturisirea lui Fănel, citea plângând. "Nu se poate! Nu se poate!...Nu înţeleg...De ce? De ce? De ce, Fănele, de ce? Nu cred că te-ai transformat într-un monstru lângă mine. Am oferit tot ce puteam oferi...Nu ţi-a lipsit nimic, omule. Şi te-am iubit atât de mult..."
Simţea că se prăbuşeşte, că ia foc şi nu ştia ce să facă. Privea hârtia în neştire fără să mai vadă cuvintele. După câteva minute a plecat la baie şi s-a spălat cu apă rece. S-a şters grăbită şi a pus de cafea. Cu ţigara în mână, sorbind din ceaşca încinsă, a luat hârtia şi a recitit-o pe pasaje, rar, meditând adânc la fiecare frază, oftând la fiecare gând şi amintire.
A recitit-o de încă două ori până să se hotărască să meargă în pat. Era istovită. A adormit greu, plângând înăbuşit, făcută covrig în pat, cu perna strânsă în braţe...
Când s-a privit în oglindă după ce s-a trezit, s-a speriat. "Am îmbătrânit! Mi-ai luat zece ani din viaţă, Fănele. Mi-ai mâncat tinereţea...Te-ai folosit de mine, nenorocitule! Dumnezeu nu te va ierta, chiar dacă eu am s-o pot face...".
A luat telefonul în bucătărie şi a rămas gânditoare cu el în mână. "Ce să-i spun? Cât sufăr? Nici nu m-ar crede. Altfel, nu ar fi făcut-o. Se putea îndrepta şi alături de mine. S-o sun pe mama...Nu are sens să o supăr şi pe ea. Îi voi spune când merg pe la ei. Să-i arăt tatei scrisoarea. Să vadă pe cine a ajutat. Că dacă-mi spunea şi mie...poate nu se ajungea aici. Ori ne despărţeam de atunci, mai ştii? Gaby? Ea m-ar înţelege dar, parcă m-a avertizat cândva că Fănel se cam uită după fuste...".
A împins telefonul spre capătul mesei, nehotărâtă. A mers la frigider şi a inventariat rezervele dintr-o privire. A renunţat. Nu avea poftă de mâncare. Nu mai avea poftă de nimic. Nu se putea concentra. O singură idee o sfredelea. "Dacă minte? Dacă are o altă dragoste şi are nevoie de libertate? Şi, ce-i cu asta? A introdus deja divorţul. Scrie negru pe alb...Foarte bine! Să mă învăţ minte. Acum...ce mă fac eu? Cum scot capul în lume? Dar....dacă era deja în puşcărie ce naiba mai făceam acum? Uite cum mă zbucium şi lui nu-i pasă! Nu a avut nici curajul să-mi spună în faţă... Du-te la ospătara ta, soţul meu drag!... Eu vorbesc? Tocmai eu care...".
Odată venit acest gând, s-a repezit la telefon şi a tastat grăbită.
- Bună!
- oho, ce surpriză! Te sărut, fluturaş, ai dormit fericită?
...nu, sunt foarte supărată. Nu-mi arde de glume...
- nu se poate! Bine, te ascult...
...Fănel a introdus acţiune de divorţ, a rostit Anca în timp ce lacrimile au început să curgă din abundenţă.
- divorţ?! Din senin, aşa...Ştii ce? Îmbracă-te şi vino la mine să discutăm şi să te linişteşti, te rog…
- dar nu ştiu unde stai...
- vin eu să te iau...din locul în care ne-am cunoscut, a hotărât Viorel. Te rog să te calmezi. Eu nu voi divorţa niciodată, să ştii asta...
- cum? Ce vrei să spui? Nu mă ameţi şi tu mai...
- gata, cobor şi mă îndrept spre tine. Pa!

...Lume multă se pregătea de sărbătorile de iarnă şi magazinele de tot felul erau luate cu asalt, pur şi simplu. Cu tot gerul care la acea oră a dimineţii nu dădea semne să cedeze, Fănel străbătea bulevardul cu capul descoperit şi cu nasturii desfăcuţi la geaca matlasată. Căuta o florărie. Era liber după serviciu şi, în loc să simtă oboseala acumulată în timpul nopţii, se deplasa voiniceşte cu zâmbetul pe buze... Avea demisia scrisă cu doua zile în urmă şi hotărât să o depună azi. S-a îndreptat spre secretariat pentru a-i da număr de înregistrare.
Un coleg l-a tras de mânecă aproape de uşă şi l-a întrebat şoptit:
- Ai aflat bomba? Ce părere ai?
- Ce să aflu? nu ştiu despre...
- Ulieru şi-a dat aseară demisia ori a fost destituit...Pe ce lume trăieşti?
- Cuuuum? Chiar bombă...Eşti sigur?
- Sută la sută. Am verificat informaţia...Cu tine ce se mai aude, ai ceva şanse?
- Încă nu ştiu...Îmi dau şi eu demisia, a răspuns Fănel cu vocea sugrumată şi i-a arătat hârtia din mână.
- Nu fi prost! Ai salariu, vezi-ţi de treabă. Aşteaptă procesul, sentinţa...
- Ştiu, dar nu mai suport...Sunt un paria al Serviciului şi al Poliţiei. Nu mai...
- Ori demisie ori destituire, după proces dacă este cazul, tot drepturile alea le pierzi. Tot ăla eşti. Te-a prins conştiinţa, nu? Vezi că ea nu ţine de foame sau de sete. Mai gândeşte-te!
După aflarea "bombei", a cărei existenţă a mai verificat-o prin trei surse, Fănel a renunţat să-şi dea demisia. Problema comisarului şef Ulieru l-a bucurat. "Nu se întâmpla asta dacă în partea lui nu era groasă rău. Cu cât este la cei mari mai nasoală treaba, cu atât poate fi mai uşoară la mine...Parcă aşa zicea şi avocatul. Doamne, ce fler are omul ăsta! A prevăzut multe încă de acum două luni. Are oameni peste tot. Află ce are nevoie şi din Poliţie şi din Tribunal înaintea şefilor, a presei şi a tuturor...E clar că se amână până după sărbători toată tărăşenia. Ne apucă Europarlamentarele din vară, vorba lui...".
Tocmai cand prin minte-i treceau aceste gânduri, l-a sunat avocatul Deleanu.
- Doresc să treci cât mai urgent pe la mine, te rog!
- Într-o oră cel mult sunt la dumneavoastră...
"Dacă tot merg acolo...de ce să nu-i ofer Marianei un buchet de flori? După cât m-a compătimit şi apoi s-a bucurat când a aflat de divorţ, cred că unele drumuri către ea s-au deblocat definitiv. Mi-e ruşine să-i vorbesc direct, dar un bilet în clar, merge...Iată ocazia...I-l dau împreună cu florile. Fie ce-o fi şi Doamne ajută!"
Aşa s-a hotărât "viitorul destin" cum îi plăcea să denumească puţinele momente în care mai avea curajul să se gândească la viitor. A ales trandafiri, după ce s-a codit cu privire la culoare. A renunţat la roşu şi alb. A ales o culoare intermediară. Un roz deschis, pal, parcă după gustul şi gândurile lui.
A salutat vesel cele două secretare şi a aşezat neîndemânatic buchetul pe biroul aglomerat al Marianei. A avut grijă ca poziţia buchetului să permită observarea răvaşului din prima privire şi a intrat imediat în biroul avocatului.
Mariana a privit gestul lui şi florile cu sinceră uimire. Nu se aştepta la aşa ceva. A observat hârtia împăturită şi a scos-o de sub ambalaj grijulie. Pe măsură ce citea, faţa i se însenina şi se îmbujora, trecând până la final prin aproape întreaga gamă de culori...

Dragă Mariana,
Te rog să nu te superi pentru îndrăzneala de a-ţi scrie şi pentru conţinutul acestui bilet.
Azi am vrut să-mi dau demisia. Cu gândul de a face tot ce trebuie şi a intra în avocatură. Am posibilitatea de a deschide chiar un birou propriu. Mă tem că nu am experienţa necesară...
M-am răzgândit. Aştept hotărârea definitivă a Instanţei de judecată. Am posibilitatea să cumpăr un apartament şi un autoturism obişnuit. Nu mai am idei năstruşnice. Am început un nou drum pentru o nouă viaţă. În care să fiu cinstit şi corect în orice situaţie. Inclusiv în relaţiile de prietenie şi, în mod obligatoriu şi irevocabil, într-o posibilă relaţie de dragoste finalizată prin căsătorie.
Sunt îndrăgostit! Nu am curajul necesar pentru a mărturisi direct, deocamdată. Pentru că sunt conştient de faptul că există multe motive pentru a nu mi se răspunde cu aceeaşi monedă. Sunt îndrăgostit de tine. Te iubesc, Mariana!
Iartă-mi purtarea de până acum, te rog! Nu trebuie să răspunzi imediat. Atunci când crezi că eşti sigură pe ceea ce vrei să faci, mă găseşti lângă tine.
Dacă mă refuzi, având suficiente motive, ştiu asta, te rog să nu-mi refuzi prietenia sinceră pentru toată viaţa!
Cu adânc respect,
Fănel

Peste o oră, când a ieşit din biroul avocatului, Fănel era schimbat. În bine, se pare. Un plus de încredere se citea pe faţa lui. A ridicat privirea spre Mariana şi a roşit. Ea îl sfredelea cu privirea încă de cum a intrat. Sobră, cu bărbia ridicată. Era în picioare. El a dat să plece, plecându-şi capul cu ochii spre podea şi faţa i s-a crispat. A pus mâna pe clanţă.
- Stai puţin, Fănel! s-a auzit vocea tremurândă a Marianei. S-a apropiat de el şi i-a şoptit:
- Mulţumesc pentru flori! Foloseşte banii la proces. Ai nevoie. Eu nu mă mărit curând...nici prietenii nu-i părăsesc. Altceva...lăsăm până vei fi liber complet. Dumnezeu să te ajute!
Fănel nu a avut putere să-i răspundă. În ochii lui se citea atâta mulţumire, speranţă şi iubire că nici nu mai era nevoie să vorbească.
A ieşit afară. În stradă s-a oprit şi a privit cerul. A ridicat braţele a rugă şi a murmurat : Îţi mulţumesc Ţie Doamne că exişti şi mi te-ai arătat!
Câţiva trecători l-au privit nedumeriţi, dar i-au zâmbit cu multă înţelegere. Unii îl compătimeau. Alţii îl fericeau...

S F A R S I T

PUDIBONDERIE

TAUNUL — Wed, 10 Jun 2009 16:41:39 UT

IN CAUTAREA FERICIRII

Capitolul V

IMPLINIRI SI DEZAMAGIRI

4.
După două ore de somn, Fănel s-a mai înviorat puţin. Ajunsese acasă foarte tulburat şi după ce a mâncat, fără poftă, cu gândul plecat departe, s-a scuzat şi a plecat în dormitor.
- Hei, ce îmbraci în seara asta? l-a strigat Anca privindu-l cu milă cum îşi târăşte picioarele.
- Nu ştiu...Adică, am să iau costumul acela...gri-petrol şi o cravată...
- Îţi aleg eu. Odihneşte-te...
Costumul atârna elegant pe umeraş. Alături, o cămaşă albă călcată impecabil şi o cravată asortată. Lângă uşă, pe şanuri, o pereche de pantofi negri, proaspăt lustruiţi, i-au atras atenţia când se deplasa la baie. Sub şuvoiul de apă ce se risipea pe umerii săi voinici, Fănel zâmbea înciudat.
"Tot ea se poartă mai frumos decât mine. Cred că i-a trecut supărarea...Şi nu am avut puterea să-i cer iertare. Când venim de la nuntă vom dormi împreună. Sper să fie de acord şi să dăm dracului neînţelegerile astea absurde. La ce folos atâta tensiune în casă? Nu am destulă la serviciu?...Da, am nevoie de linişte. Şi termin cu toate prostiile dacă scap cu faţa curată. Dacă nu scap...ce paştele mă-si fac? Nu ştiu. O să văd eu atunci...".
Anca a îmbrăcat o rochiţă elegantă în ton cu costumul lui Fănel, la care un cordon fals şi eşarfa purtau culori asemănătoare celor din cravata lui. Amândoi erau tineri şi frumoşi. Formau o pereche reuşită. Multe priviri au zăbovit asupra lor după ce au intrat şi până după ce s-au aşezat la masă.
Au fost întâmpinaţi de miri cu braţele deschise şi sinceră bucurie.
- Ce bine îmi pare că aţi venit! a exclamat Olga, îmbrăţişându-i pe rând. Am rămas în rochia de mireasă. Aşa se spune, că este bine până mai către miezul nopţii. Apoi ne schimbăm şi noi...
- Da, aşa am procedat şi eu. Eşti fermecătoare, draga mea! i-a răspuns Anca învăluind-o cu priviri admirative. Nu am văzut o mireasa mai frumoasă, zău aşa!
- Ei, lasă că şi tu ai fost la fel, mulţumesc! Toate miresele sunt frumoase, nu? Tu şi acum eşti, draga mea, a adăugat Olga îmbujorându-se în timp ce se îmbrăţişau din nou.
- Ei, ei! Ce risipă de amabilităţi, doamnelor, a intervenit Valentin. dar pe noi, bărbaţii, nu ne vede nimeni? Noi nu suntem...
- O, ba da! Dar asta nu se spune, se simte. Mă bucur să te cunosc şi să vă admir pe amândoi, i-a răspuns Anca însoţind cuvintele cu o reverenţă elegantă.
Fănel a fost mai reţinut. Aproba prin gestică şi priviri tot ce se spunea. Când s-a îmbrăţişat cu mireasa, nu şi-a permis să o strângă în braţe, precum ar fi dorit din toată inima. Nici nu a privit-o mai sus de bărbie.
S-ar fi emoţionat prea mult şi, în plus, simţea în ceafă privirea atentă, cercetătoare a Ancăi.
S-au despărţit pentru ca mirii să primească alţi invitaţi, după ce aceştia le-a indicat masa cu locurile rezervate pentru ei şi Valentin a smuls promisiunea de a dansa mai târziu cu "cea mai frumoasa soţie a unui prieten ori colaborator" de al său. Nu era nimeni cunoscut la vreuna din mesele alăturate, dar erau mulţumiţi că toate cuplurile erau de vârsta lor. În schimb, le-a ţinut de mai multe ori tovărăşie nea Gheorghe, tatăl ginerelui. Ştia ori nu despre Fănel din vremea în care a fost coleg de liceu cu Valentin, nu s-a lămurit. Dar că-l simpatizează şi-l apreciază ca fiind "cel mai bun prieten al fiului" său, părea destul de adevărat. "Omul ăsta nu minte. Aşa mă simte el acum, la un păhărel...Mai degrabă, aşa i s-a vorbit despre mine. Nu-mi amintesc să mă fi văzut vreodată. Mare domn, Valentin, să mă descrie acasă aşa de frumos", gândea Fănel analizându-l pe nea Gheorghe în timp ce o privea pe Anca dansând. Îi ceruse permisiunea un tânăr de alături, a cărui soţie era însărcinată în luna a şaptea ori a opta. Şi cum Fănel nu avea o stare sufletească de invidiat, şi-a dat consimţământul aproape în acelaşi timp cu formularea cererii de către acesta. Nu a uitat să-i şoptească Ancăi: "Nu mă simt prea bine, crede-mă! Distrează-te, nu se pune problema".
Anca, aparent modestă şi grijulie, l-a privit în ochi, a dat din cap înţelegătoare şi s-a ridicat încet, mimând o părere de rău exagerată. După câţiva paşi în ritmul melodiei, era deja alta. Dansul era o activitate care-i crea o stare generală de bine. În orice împrejurare. S-a apropiat de partener mai mult decât îndrăznise să o facă el şi, după primul dans, au mai urmat şi altele. Cu el ori cu alţi bărbaţi care, din diferite motive, nu aveau cu cine dansa. Doar la sârbe şi hore se codea ori chiar renunţa. Fănel era indiferent. Ar fi dorit să invite mireasa la un tangou ori vals. Nu a îndrăznit. Citise în ochii ei amuzament şi ironie. Nu ştia ce să creadă, dar era dezarmat. În afară de nea Gherghe, femeia gravidă şi alte două-trei persoane, s-a mai întreţinut cu Valentin. Până la un punct în care l-a simţit pe acesta rece şi ironic, mai ales când se discuta despre fericire şi despre femei...
- Îmi amintesc cât de puternic susţineai că te vei zbate să obţii fericirea, a început Valentin, după ce au epuizat problemele privind cursul băncii şi mersul general al vieţii românilor. Cred că ai reuşit, după cum araţi şi după gradul pe care-l ai, a continuat el, privindu-l foarte atent pe Fănel.
- Da, în linii mari. Fericirea este o noţiune greu de înţeles. Este foarte greu de explicat, a replicat Fănel. Pentru fiecare om este un altceva...
- Da, sunt de acord. Poţi fi fericit toată viaţa ori niciodată. Depinde ce ţi-ai propus să faci ca să fii fericit. Adică, depinde cum vezi tu fericirea, ce te poate face fericit, a confirmat Valentin ideea. Mai degrabă, niciodată. Oricum, e imposibil să fii toată viaţa fericit. Eu cred că am început bine şi sper să termin şi mai bine, a precizat apoi, foarte sigur pe el, zâmbind satisfăcut. Presupun că şi tu gândeşti la fel, nu?
- De ce crezi asta? l-a întrebat Fănel contrariat.
- Păi...te-ai căsătorit din dragoste, la fel ca mine, ai un serviciu foarte bun, cu salariu mai bun decât în cazul meu, presupun, ai o căsnicie fericită, cu o femeie foarte frumoasă...,aveţi toţi părinţii în viaţă şi cu ocupaţii excelente, poate şi copii, dar nu am apucat să vorbim...
- Nu, nu am şi nici nu mi-am propus, a venit răspunsul imediat şi privirea lui Fănel a devenit la fel de repede mai rece şi bănuitoare.
- Nu ai vrut copii? Asta-i bună!...Cum vrei să fii fericit fără copii? Nu ai urmaşi, nu eşti bun de nimic. Plus că ei devin un liant excelent în căsnicie şi...
- Nu mă intereseaza aspectul ăsta. Pot fi fericit şi în lipsa copiilor, dacă vreau, a precizat Fănel aproape morocănos, dar cu convingere.
- Ei, dacă pui la socoteală fetiţele ori femeile după care încă mai alergi...
- Nu alerg de loc. Ce ţi-a venit să spui asta?
- Păi...cam aşa pari şi apoi, nu ne ştim din liceu, Fănele? Nu erai tu primul în clasamentul cuceritorilor de minore? Nu mai practici sportul ăsta dacă te-ai însurat? Te-ai făcut bărbat de casă? Nu regreţi? Întrebările lui Valentin veneau cu repeziciune, calculat, într-o anume ordine logică...În cazul ăsta, Anca este o femeie fericită..., a încercat el să continue, dar Fănel l-a întrerupt vizibil nemulţumit şi destul de categoric.
- Află că nu mai practic şi...
- Nici cu femei măritate? Mă uimeşti, domnule! Iată un poliţist corect. Felicitări!
- Nu ai de ce...Am nevastă şi este suficient...Nu contest că se pot găsi din cele la care gândeşti, dar nu bag în seamă femei lipsite de scrupule. Nu agreez târfele . Crezi că se f..t mai bine, sau ce?
- Mă gândeam că, la pretenţiile tale, cauţi profesioniste şi...
- Tot o gaură numită p...ă au şi astea. Se mai f...t şi-n alte găuri, dar tu nu ştii încă s-o faci, îmi aduc aminte, a încercat Fănel să dea lovitura finală, precum o gândea plin de răutatea născută brusc în timpul dialogului.
- Să crezi tu asta, amice. Sunt fericit cu femeia mea încă înainte de a avea relaţii intime cu ea. Sunt fericit că vom avea în curând copilul nostru. Te voi invita la botez în toiul verii...Câştigăm amândoi atât cât este suficient şi necesar...
- Nu ştiu dacă vă ajunge să mergeţi în concedii afară ori să vă faceţi o vilă, ceva...
- Ha, ha, ha! Nu asta aduce fericirea, Fănele...Fericirea vine din noi, în cazul nostru. Din privirile şi îmbrăţişările noastre, din sufletul şi din dragostea noastră. Şi mai vine din ambianţa de la serviciu, din dragostea şi respectul prietenilor, din credinţă. Câte ceva din toate şi...
- Vorbe, vorbe, vorbe, domnule Vali! O să te văd după câţiva ani de căsnicie. Mai vorbim atunci, l-a întrerupt Fănel nemulţumit de cursul discuţiei. Hai să mai bem ceva şi poate că dansez şi eu...

...În prima zi a săptămânii, contrar obiceiului, Fănel se îndrepta morocănos spre locul de muncă mai devreme cu o oră. Nu a suportat să mai stea acasă după ce şi-a băut cafeaua. Nu vedea pe nimeni şi nu răspundea la salut nici chiar în incinta instituţiei. Era supărat pe el însuşi şi pe toată lumea...
...De la nunta lui Valentin a plecat înainte de a se aduce tortul miresei. Nu a mai putut suporta atmosfera apăsătoare creată poate doar în mintea lui. Orice dialog, după cel cu Valentin, i se părea a fi născut special spre a-l pune pe el în inferioritate. La fel ca unele glume sau bancuri cu şi despre poliţişti, chiar dacă mirele l-a încredinţat că nu a spus nimănui ce profesie are el. O bănuia pe propria-i soţie că "a dat ca proasta din gură ca să crească în ochii bărbaţilor ce o dansau". Poate că şi din această cauză o privea pe Anca cu suspiciune. Era contrariat şi nervos că, pe timpul singurului dans pe care-l aveau la activ, ea a fost crispată, fără chef, total indiferentă, rece, deşi a văzut-o cât de degajată era cu alţi parteneri de dans.
Acasă, contrar planurilor iniţiale, a fost nervos şi cuvintele de reproş nu au lipsit. De aici, la acuze justificate ori ba, nu a mai rămas decât un pas şi amândoi au ridicat tonul şi s-au privit cu duşmănie, ca doi străini. Nici nu s-a mai pus problema să doarmă împreună.
Duminica a fost destul de scurtă şi săracă în evenimente. Amândoi s-au trezit târziu. Nu şi-au vorbit nici în bucătărie, chiar dacă Anca a pregătit şi a aranjat masa cu două tacâmuri. Înghiţeau cu noduri, fiecare dus departe de propriile gânduri.
Ea a plecat, după prânz, la serviciu. Supărată, mâhnită, dezolată. "Cu omul ăsta nu mai e nimic de făcut. Oricum m-aş comporta, tot rău mă vede. În pat nu mai vine. Se gândeşte la alta, în mod sigur. O avea p...a mai fierbinte, nenorocita aia! Ei bine, lasă că am eu cu cine să mă simt mai bine decât cu tine, împăunatule! Ţi s-a urât cu binele...Eu te plictisesc…".
El a trecut prin toate programele TV. Nu a agreat niciunul. S-a îmbrăcat şi a plecat la restaurantul "T". Să o caute pe Mariana. Simţea nevoia să vorbească cu cineva. Să se destăinuie. Pe drum, s-a răzgândit. S-a îndreptat către biserică. "Dacă a avut slujbă, ca în orice duminică, poate că-l mai găsesc la ora asta. O mai fi stat de vorbă cu oamenii. Cu babele, că alea stau toată ziua la biserică...N-o să mă confesez eu cu totul, dar popa ăsta are darul de a mă linişti. Numai statul în biserică şi tot este suficient să mă calmeze. Să-mi aşeze puţin gândurile".
A avut ghinion. Preotul plecase nu de mult timp. Era trecut de ora 15.00. "Nu sunt întreg la minte dacă aveam pretenţia să-l găsesc la ora asta! Nu m-am uitat la ceas când am plecat...Are şi el familie. E duminică. Numai pentru mine nu este, băga-mi-aş p...a în ea de viaţă să-mi bag! Merg la restaurant. Ea ştie să mă asculte şi nu pune multe întrebări. Numai să fie în tură. Apoi, mănânc acolo...".
La restaurant, surpriză mare. Nea Vasile, şeful de sală, era patron. Separeul în care era obişnuit cu Mariana, era deservit de o doamnă între două vârste, amabilă, zâmbitoare, cu mare vioiciune în mişcări. Nu a cunoscut-o pe Mariana Iordache. Era de foarte puţin timp angajată. Dar l-a întrebat pe patron şi acesta a venit personal să-l salute pe Fănel.
- Vă salut cu respect, domnule! Tot ce consumaţi azi va fi din partea firmei...
- Ei, nu e cazul...O căutam pe Mariana..., a refuzat el plictisit.
- Îmi pare rău, dar nu ştiu ce să vă spun. După controalele alea dure pe care le-aţi trimis aici, patronul a dat faliment. Nici nu ştiu dacă a scăpat numai cu...
- Stai, stai puţin, domnule! Ce controale am trimis eu? Despre ce este vorba?
- Păi, după petrecerea aia a dumneavoastră, biata fată a trebuit să plece. Nu se mai putea sta aici dacă
l-a refuzat pe patron şi am gândit că...
- Cu ce l-a refuzat, domnule, pe patron? a întrebat Fănel subit interesat.
- A refuzat să vă spioneze, domnule. Să-l informeze despre ce vorbiţi...
- Nenorocitul ăla? Mă urmărea pe mine?...Şi, ce spuneai dumneata?
- Păi, eu am crezut că, drept răspuns, l-aţi reclamat, s-a explicat nea Vasile privindu-l încă bănuitor, chiar dacă entuziasmul manifestat era în descreştere vizibilă. A venit Poliţia economică, a venit, Garda financiară, pompierii şi sanepidul, cum ne exprimăm noi...L-au desfiinţat, domnule, în mai puţin de o săptămână...
- Mda, înţeleg...O merita nenorocitul, dar nu eu am făcut asta...
- ...Nu-i nimic, domnule, ce doriţi să comandaţi? Chem imediat fata să...Ba nu, eu personal am să...
- Nu, mulţumesc. Unde o găsesc pe domnişoara Mariana?
- V-am spus că nu cunosc. Îmi pare rău. Nu a mai trecut pe aici...
...Răstignit pe fotoliu, cu mapele pe birou nedesfăcute, scârbit de toate gândurile ce-i treceau prin minte, Fănel mustea de furie şi neputinţă. Începea o nouă săptămână de muncă, fără vlagă, lipsit de entuziasmul ce-l anima de obicei. Aştepta să vină timpul pentru a merge la plictisitoarea şedinţă operativă de luni. Sunetul strident al telefonului în liniştea mormântală din birou l-a trezit din meditaţie şi chiar l-a speriat puţin.
- Am onoarea să vă salut! Ofiţerul de serviciu, subcomisar Constantin. Domnul inspector-şef Nicolae, da?
- Da, să trăiţi! Despre ce este vorba?
- Nu v-am văzut când aţi intrat...Am o notă telefonică aici semnată de domnul comisar şef Ulieru. La orele nouă să fiţi la dânsul în birou. Nu se mai ţine şedinţa operativă de la ora opt.
- Da, am înţeles...Dacă-mi permiteţi, cam pe la ce oră a sosit nota asta?
- ...Un moment...puţin după miezul nopţii apare în registru...Caut imediat...
- Mulţumesc, nu este nevoie...Să trăiţi!
Fănel s-a uitat la ceas total surprins şi bănuitor. "Un ceva nasol s-a întâmplat, fără discuţie...La miezul nopţii? Ce-i cu grija asta? Plecam undeva şi nu mai veneam la serviciu? Putea să mă sune dacă este ceva urgent...Poate că m-a căutat acasă şi nu a fost nimeni...Dar ce s-a întâmplat, domnule? Culmea e că a suspendat şedinţa!".
A scos agenda de lucru şi a consultat-o. A desfăcut mapele cu documente. Le-a cercetat din ce în ce mai înfrigurat, hârtiuţă cu hârtiuţă. A desfăcut sertarele şi a studiat tot mai nervos conţinutul dosarelor existente. Nu ştia ce caută. Nu avea o idee bine conturată. Spera să găsească o explicaţie a acestui ordin neaşteptat. Şi nu a găsit-o. Privea ceasul la fiecare trei minute.
Când a venit vremea, si-a aranjat ţinuta, a închis biroul şi a plecat. În anticameră era doar secretara. Foarte sobră, nici nu a aşteptat s-o salute şi i-a comunicat pe un ton rece ca gheaţa:
- Domnul comisar şef vă aşteaptă. Intraţi!
- Am onoarea să vă salut, domnule comisar şef! a salutat Fănel imediat cum a intrat şi, observând lângă şeful direct o altă persoană în ţinută civilă, a rămas lângă uşă în poziţia "drepţi", continuând cu voce ceva mai scăzută: m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!
- Domnul comisar şef Panait de la eşalonul superior, l-a prezentat dl. Ulieru pe cel în ţinută civilă, fără a-l privi pe Fănel. Vă rog, domnule comisar şef! l-a invitat apoi pe acesta să vorbească.
- Domnule Nicolae, începând din acest moment, sunteţi pus la dispoziţia unităţii pentru o perioadă de trei luni. Deocamdată. În sarcina dumneavoastră s-a pus în mişcare urmărirea penală pentru o serie de fapte săvârşite în timpul serviciului şi în legătură cu acesta.
După această frază, comisarul şef Panait l-a privit ţintă pe Fănel, a ridicat câteva hârtii de pe birou şi a continuat:
- În această perioadă de timp veţi beneficia de drepturile băneşti legale, corespunzătoare gradului profesional pe care-l aveţi, mai puţin de indemnizaţia de comandă. Veţi preda, în cursul zilei de azi, toate documentele de serviciu locţiitorului dumneavoastră. Pe bază de opis văzut şi aprobat de dumneavoastră, domnule comisar şef Ulieru.
- Am înţeles, domnule comisar şef! a răspuns acesta înclinând scurt capul.
- Domnule Nicolae, dacă ai ceva de spus, te ascultăm.
- ..Eu...aş...Nu, nu am nimic de spus, domnule comisar şef, a răspuns Fănel nesigur pe el, alb ca varul, privind fix covorul de sub picioare.
- În acest timp veţi îndeplini numai o serie de sarcini şi atribuţii de serviciu pe care şeful unităţii dumneavoastră le va stabili şi comunica în scris...Cred, domnule inspector şef că ar trebui să vă căutaţi un avocat, a continuat să-i vorbească reprezentantul eşalonului superior cu voce scăzută, mult mai blândă şi mai puţin oficială. Faptele pentru care sunteţi cercetat se pare că sunt destul de grave. Vă veţi plăti singur asistenţa juridică....Nu vă putem ajuta....Dacă nu aveţi nimic de spus, sunteţi liber.
- Am înţeles,...să trăiţi! a răspuns Fănel cu glas abia auzit şi s-a întors cu capul plecat către uşă. S-a sprijinit o clipă pe clanţă. Părea că doreşte să se întoarcă. A renunţat şi a ieşit umil, mişcându-şi cu greu picioarele ce-i păreau a fi de plumb...

Afară nu mai era cald ca în urmă cu o săptămână-două. Toamna îşi intra în drepturi încet, dar sigur. Octombrie debutase cu ploi mărunte care au făcut ca temperatura să scadă destul de repede. Apoi, după ce copacii aproape că au fost dezgoliţi complet de frunze, s-a mai încălzit uşor. Aerul rece nu l-a înviorat pe Fănel. Cu paşi şovăielnici şi cu privirea înceţoşată, se deplasa asemenea unui om rătăcit care-şi caută calea fără speranţă.
De două săptămâni încheiate era alt om. Evita orice întâlnire cu persoane cunoscute, vecini de bloc ori colegi de muncă. Cu Anca a forţat o împăcare, rugând-o să nu-i pună întrebări şi să aştepte a se elibera în sine pentru a-i vorbi el deschis despre starea lui şi situaţia lor. I-a cerut iertare pentru comportamentul din ultimul timp, dar nu i-a explicat şi cauzele tensiunilor apărute şi depăşite cu greu. O simţea ceva mai aproape şi ar fi dorit ca timpul să se întoarcă. Tânjea după zilele şi momentele în care i s-a părut că a fost fericit.
"Doar clipe! Fericirea mea a fost doar de câte o clipă. Clipă efemeră. Iluzie deşartă. Într-un pat sau altul. Nu femeia, ci descătuşarea propriu-zisă prin ea, prin trupul ei. Prologul, acţiunea reuşită ori epilogul au fost clipele de fericire... Reuşita profesională s-a fragmentat şi mai greu în asemenea clipe. După muncă aiurea, tensiuni permanente şi stres zilnic. Iar în afaceri, puţine clipe de fericire am avut. Şi acum se întorc însutite şi mă distrug. Pentru o brumă de bani care să-mi aducă fericirea...Cu ce m-am ales? Cu distrugerea carierei şi a familiei. Am uitat de părinţi. Mare păcat, după spusele preotului. Am distrus căsnicia. Alt mare păcat. Şi banii ăia adunaţi cu greu, ilicit, se vor duce pe apa sâmbetei. În buzunarul avocaţilor...Să fie ăsta cel mai bun pentru mine? Ce poate face el în plus faţă de alţii? Dar, dacă doamna l-a recomandat, înseamnă că ştie ea ceva"...
...Doamna l-a ascultat cu atenţie, fără să-l întrerupă. Venise la întâlnire după ce el a rugat-o cu disperare în voce şi cuvinte. În aceeaşi garsonieră şi la fel de grăbită ca prima oară...
- Bine, am înţeles. Te-au trecut la dispoziţia instituţiei. Nimic ieşit din comun. Conform Statutului vostru. Dacă se dovedeşte că faptele tale nu fac obiectul cercetării penale, adică nu sunt considerate ca fiind infracţiuni, se revine asupra acestei dispoziţii. Reintri în toate drepturile. Poţi fi sancţionat disciplinar. Şi fără asta, scuză-mă, nu vei scăpa.
- Da, ştiu. Zilele astea abia sunt chemat în Consiliul de disciplină. După consultarea acestuia primesc sancţiunea...
- Lasă asta. Cunosc. Ce te aştepţi să primeşti? Amânarea în grad ori pierderea funcţiei?
- Nu ştiu ce să zic...Dacă au toate datele....mă pot destitui din poliţie...
- Măi băiatule, îmi pare rău de tine şi nu aş fi vrut să fiu eu primul om care-ţi spune...Faptele pentru care eşti cercetat atrag în mod sigur destituirea....Cred că ar fi mai bine, pentru tine, să-ţi dai demisia până să se aplice această măsură...
- Chiar aşa doamnă? Nu se mai poate face nimic?
- Sunt sigură că nu mi-ai destăinuit totul, dar unui avocat bun va trebui sa-i dai absolut toate amănuntele. Dacă vrei să te ajute cu adevărat...
- Cu ce mă poate ajuta el, doamnă?
- ...Să nu uităm că nu este obligatoriu să fii destituit din Poliţie. Chiar dacă împotriva ta s-a început urmărirea penală. După soluţionarea definitivă a cauzei, te poate destitui...Dacă avocatul nu a reuşit să te scoată la suprafaţă şi...
- Şi credeţi că o poate face, doamnă? a întrerupt-o Fănel cu speranţa lucindu-i în ochii măriţi de atenţia acordată spuselor ei.
- Uneori...poate! Dar te va costa, băiatule, a precizat femeia cu siguranţă, dar şi adânc gânditoare în aceeaşi măsură.
- Eu cunosc câţiva avocaţi. Nu ştiu dacă...
- Am să-ţi recomand eu unul. Poate cel mai bun. A scos la suprafaţă mai mulţi poliţişti. Notează-ţi adresa...
Fănel a notat numele şi adresa. Ar fi avut şi alte întrebări, dar era conştient că femeia i-a acordat destul timp deşi era grăbită. Mai avea o nedumerire. Se jena să o întrebe, dar curiozitatea a fost prea mare şi a învins...
- De unde cunoaşteţi toate astea, doamnă? Vă rog să mă iertaţi! De la soţul dumneavoastră?
- Măi băiatule, măi! El nu este chiar aşa cum îl crezi tu. Poate că în baza declaraţiilor tale o să-i vină şi lui rândul...ca şi prietenului Ulieru...Scap şi eu de o canalie!
- Doamnă, vă rog! a implorat-o Fănel speriat. Nu vreau să ştiu...
- Da, da...Nu trebuia să ştii...Am convingerea că nu vei vorbi niciunde despre asta. Iar eu le ştiu pentru că sunt judecătoare, băiatule...
- Dumneavoastră?! Fănel era uluit cu adevărat. Eu...nu ştiu cum...
- Lasă! Nu trebuie să-ţi faci probleme. Mi-a fost milă de tine acolo, la restaurant. Şi am eu de plătit nişte poliţe...Ai grijă de tine. Du-te la cel recomandat de mine. Şi cooperează cu anchetatorii. Altfel...
...Recapitulând întregul dialog, Fănel a ajuns, între timp, la adresa indicată de doamna Mia. A privit clădirea cu multă atenţie şi s-a apropiat. Citind cele înscrise pe firmă s-a convins că a ajuns unde trebuie. A inspirat adânc aerul rece şi s-a hotărât să intre. A bătut la uşa avocatului ignorând persoanele aflate în sala de aşteptare. Precum intuise, a pătruns în anticameră. Două secretare erau aplecate asupra unor maldăre de dosare şi hârtii care aproape că îngropau computerele alăturate pe birourile lor. Una dintre ele, fără să-l privească, l-a întrebat grăbită:
- Domnul este programat la această oră? Cum vă numiţi, vă rog?
- Doamnă, nu sunt programat...Nu ştiu cum se procedează aici...Vreau să vorbesc cu domnul avocat Victor Deleanu. Mă numesc Nicolae. Ştefan Nicolae...ofiţer de poliţie...
- Getuţa, lasă-mă să mă ocup eu de domnul Nicolae, te rog, a intervenit cealalaltă secretară care, de la primele cuvinte ale lui Fănel, se făcuse mică în scaunul său şi asculta cu ochii aţintiţi într-o hârtie ce-i tremura uşor în mână. A întors încet capul pentru a-l privi şi a ridicat din sprâncene surprinsă de emoţia ce se citea pe chipul acestuia.
- ...Doamna...domnişoara Mariana, sărut mâna, a rostit Fănel cu greu, în timp ce-şi trecea greutatea corpului de pe un picior pe altul şi o privea plin de uimire. Te-am căutat...nu am ştiut şi nimeni, cum să spun...
- Nu e nimic deosebit, domnule. M-am angajat ca secretară...Peste o lună, cu ce am învăţat aici şi cu ajutorul Domnului, voi fi avocată. Tot aici voi lucra, l-a lămurit Mariana, scurt şi direct, ridicându-se de pe scaun şi apropiindu-se. Reuşise să-şi stăpânească emoţia şi vorbea cât de cât liniştită. În ochii ei mari, senini, se citea bucuria revederii. Era mulţumită că-l surprinde cu ceea ce a spus despre ea.
- În interes de serviciu, domnule Fănel, ori alte probleme au...
- Nu-s în interes de serviciu, Mariana, a întrerupt-o el roşindu-se subit şi plecându-si privirea. Am necazuri mari. În legătură cu serviciul şi vreau să apelez...
- Am înţeles, l-a întrerupt şi ea. Stai puţin, te rog, să vorbesc cu domnul avocat. Poate că te primeşte acum...
A intrat uşoară ca o adiere şi a dispărut dincolo de uşa capitonată. Câteva minute liniştea a pus stăpânire pe încăpere. Secretara îl privea cu coada ochiului. " Fercheş bărbat şi când este supărat. De unde o cunoaşte oare pe Mariana? A cam căzut cerul pe el când a văzut-o. Doamne, dar ce priviri i-a tras! Ăsta e precis îndrăgostit de ea. Hai să-i ofer un scaun. Poate vorbeşte ceva...".
Intenţia bună a secretarei i-ar fi prins bine lui Fănel. Părea că abia se mai ţine pe picioare. Norocul a fost de fapt tot de partea lui. A apărut Mariana cu privirea strălucind a victorie.
- Poftiţi, domnule inspector şef, domnul avocat vă aşteaptă!
A însoţit invitaţia oficială cu o uşoară reverenţă ce amintea de vremea în care el o admira şi curta la restaurant. Când a trecut foarte aproape de ea, l-a îndemnat în şoaptă, zâmbindu-i: "curaj şi sinceritate, nu uita!". L-a privit lung în timp ce trecea pragul şi a închis uşa, încet, după ce Fănel a intrat în birou...

Dacă vrei şi poţi,

TAUNUL — Tue, 09 Jun 2009 10:42:35 UT

Vino cu mine pe "În umbra flăcării"!
Ambianţă, poezie, proză, fotografii, natură, trasee turistice, drumeţie, tabără de creaţie, prietenie, toate sub protecţia magică a Munţilor Apuseni...
Pentru cine doreşte o vacanţă la munte! Tel. Dna Resteman 0770 696 470

http://dinumbraflacarii.ning.com/

sau, direct la domnia sa, în

http://ro.netlog.com/geta1960

Geta îţi poate fi o prietenă minunată!
Dacă ai nevoie de prieteni adevăraţi...

Cu prietenie,
TAUNUL

PUDIBONDERIE

TAUNUL — Wed, 03 Jun 2009 18:04:57 UT

IN CAUTAREA FERICIRII

Capitolul V

IMPLINIRI SI DEZAMAGIRI

3.

Mamă, Doamne, câte lucruri elegante ai cumpărat! Iubita, tu eşti nebună rău, fată! Nici nu cred că vei avea timp să le îmbraci pe toate, a exclamat Gaby privind contrariată "zestrea" pe care Anca i-a
înfăţişat-o atârnată în umeraşe pe toate mobilele din sufragerie.
- Măi, cum să-ţi spun, am luat câte un rând pentru fiecare moment: stare civilă, biserică, restaurant. Nu-mi place să fiu peste tot îmbrăcată la fel. Tu ce zici? a intrebat-o Anca în timp ce netezea poalele unei rochii in culori pastelate. Vizita neaşteptată a prietenei sale nu a bucurat-o ca de obicei. Nu dorea să o jignească afişându-şi indiferenţa şi iritarea, dar nici nu ştia cum să scape de ea.
- Da, te-ai gândit bine...Ştii ce persoane sunt invitate? Ţi-ai da seama cam cum vor fi...
- Ei bine, nu ştiu nimic, dacă mă crezi. Cunosc doar mireasa...Am revăzut-o cu câtva timp în urmă, a venit răspunsul cu voce din ce în ce mai scăzută, pe măsură ce Anca se întrista vizibil.
- Ceva se întâmplă cu tine, fată. Te-am simţit şi de la Lereşti...Descărcă-te, dacă ai încredere. Îţi va fi mai uşor să treci prin ce te apasă...Fănel, serviciul, părinţii, o dragoste în afara casei, lipsa de bani...Mie poţi să-mi spui orice şi te voi sprijini cât pot şi mă pricep, s-a oferit Gaby în timp ce s-a apropiat de Anca şi a îmbrăţişat-o cu sinceră compasiune în gesturi şi priviri.
- Sunt unele chestiuni, dar nu grave şi nici timp nu am acum...De ce ai zis şi de Fănel, ştii tu ceva?
- ...Aaaa! Nu interpreta greşit iubita. Întotdeauna bărbaţii sunt bănuiţi. Nu de la ei vin toate supărările şi bucuriile noastre? Eu am...
- Lasă, lasă, nu-mi împuia capul. Trebuie să mă îmbrac urgent că vine Fănel să mă ia la cununia civilă. Am întârziat...
- Gata! Te sărut iubita şi distracţie plăcută, s-a retras imediat Găbiţa, ascunzând cu pricepere nemulţumirea şi mâhnirea provocate de răspunsurile şi atitudinea prietenei sale.
Anca hotărâse să nu meargă decât seara, la restaurant. Nu-şi aştepta soţul. Minţise. Dorea să fie singură, să-şi pună ordine în gânduri, să ia hotărâri, să se liniştească. Dialogul sărac din seara precedentă a adâncit prăpastia creată între cei doi soţi. Fănel vorbea fără să o privească, indiferent, rece, preocupat de cu totul altceva. Nu l-a interesat nici toaleta Ancăi, chiar dacă ea a încercat să încălzească puţin atmosfera cerându-i s-o ajute să dezbrace şi să îmbrace fiecare articol în parte. Şi cât de drag le era să facă asta până nu de mult...
Sunetul telefonului fix venea parca de foarte departe şi Anca l-a privit lung până să se hotărască a răspunde. "De când nu te-am mai auzit şi pe tine! La ora prânzului...cine oare ar putea fi? Cam toată lumea foloseşte mobilul. Să răspund? Ei, hai să vedem! Poate mă scoate din starea asta".
- Alo!
- Bună, Anca! Sunt Mitică...tu eşti, da?
- ...bună ziua, v-am recunoscut. Ce faceţi?
- noi, binişor, dar voi?
- bine, mulţumesc. Ne pregătim de nuntă...
- să înţeleg că sunteţi invitaţi undeva...
- da, la prietenul lui Fănel. Valentin s-a însurat...
- Valentin?...Au fost colegi aici, de liceu parcă...Cristea Valentin cred
că-l cheamă...
- da, aşa. Ce memorie aveţi!
- da, mi-a mai rămas ceva...Aş vrea să vorbesc cu Fănel, Anca. Am ceva foarte...
- ştiţi, el cred că este la starea civilă....să vadă la ce oră...Îl aştept să vină să mă ia şi pe mine. Să-i spun să vă caute, da?
- da...ba nu! Mergeţi să vă distraţi...Îl caut eu după nuntă sau să mă sune el poimâine, te rog!
- desigur...Păreţi cam supărat ori mi se pare?
- ...din toate câte ceva...Fănel este bine?
- da, este foarte bine...
- mda... Te las...Petrecere frumoasă, Anca!
- mulţumesc! Sănătate şi salutări doamnei Nuţi, soacra mea dragă!
- da, da, mulţumesc. La revedere!
Zgomotul telefonului trântit în furcă a făcut ca Anca să renunţe a-şi lua rămas bun. A rămas mai multe minute cu receptorul în mână, gânditoare.
"Am vorbit rar cu omul ăsta la telefon, dar niciodată nu a fost atât de reţinut. Obişnuia să glumească şi să povestească despre ei...Şi nu a întrebat niciodată de Fănel în mod special. De ce nu mi-a spus mie ce ar vrea să-i comunice? Nu am avut secrete...Ciudat, foarte ciudat", medita Anca în timp ce lăsa telefonul în furcă nedumerită şi oarecum îngrijorată.
La celalt telefon, nea Mitică îşi frângea mâinile a disperare. Încercase să-şi sune fiul pe mobil, dar acesta nu i-a răspuns. "Poate este pe teren şi nu-l aude. Ori în vreo şedinţă şi nu are voie să vorbească...Dar, dacă e ceva rău cu el? E liber? Ştie de percheziţia de azi care mă omoară cu zile?".
Apoi, amintindu-şi că este zi de sâmbătă, a sperat ca-l găseşte acasă şi s-a repezit la telefonul fix. "Să-l prind până nu vine Nuţi de la şcoală...Ce să-i spun eu femeii, acum? Cade din picioare dacă află. Ce-ai făcut, măi băiatule? În ce încurcătură ai intrat şi nu ne spui nimic, măi copile? Cine vrei să te ajute la necaz dacă nu părinţii tăi? Cine crezi tu că este mai aproape de tine, măi băiatule, măi…?"
S-a învârtit prin toată casa, încercând să se liniştească. A scotocit prin haine şi sertare până a găsit câteva ţigări. S-a înecat din primele fumuri, dar a continuat să fumeze. "Nici nu a trecut o lună de când
le-am lăsat, f...e paştele mamei lor cu cine le-a înfiinţat! Am nevoie acum, oricât de rău mi-ar face...Ce a vrut să spună acel comisar sau inspector, ce naiba grad a spus că are? Că ar fi băiatul meu cercetat, ori colegi de ai lui? Nu am înţeles nimic. M-a lovit prea dur treaba asta… Cu autorizaţia aia de percheziţie, nu puteau veni decât dacă era ceva grav...Trebuie să întreb vecinii de la garaj. Dacă au făcut şi la ei percheziţie, aş înţelege...altfel, ar însemna că este implicat băiatul meu...Bănuit că ar fi adus maşini furate la mine! Sau piese de maşini furate, nu am înţeles prea bine...
Doamne, Dumnezeule mare, ajută-mă să înţeleg şi ajută-mă, Doamne, să-mi ajut copilul!
Trebuie să plec la Bucureşti...Dar, dacă e la nuntă, înseamnă că nu are probleme. I-ar mai arde lui de distracţie? Şi Anca era foarte liniştită. Dacă ar fi ceva urât, ar fi vorbit fata aia. Mi-ar fi spus. Întotdeauna a fost sinceră şi apropiată de noi...Am să merg la garaj să fac ordine. Să nu vadă amărâta asta de femeie, săraca de ea. Asta i-ar mai trebui, Doamne fereşte! Cade din picioare...Aştept până după nunta aceea. Unde o fi Fănel al meu acum? El se distrează şi eu mor de grija lui..."

Fănel medita în maşina parcată foarte aproape de clădirea în care urma să se oficieze căsătoria civilă. Avea posibilitatea să vadă maşinile şi persoanele ce intrau ori ieşeau de acolo. Nehotărât, marcat de regrete şi plin de curiozitate, derula mintal filmul întâmplărilor al cărui erou fusese cândva, la propria-i căsătorie. Şi-a amintit cât de fericit s-a simţit să constate că o mulţime de invitaţi l-au însoţit peste tot, mai ales la biserică. A zâmbit amar şi şi-a îndreptat atenţia asupra celor ce intrau în clădire. "Sunt sigur că Valentin nu s-a însurat din interes, ca mine...El a avut întotdeauna alte principii. Parcă mai sănătoase decât ale mele, cel puţin în materie de femei şi familie, dacă nu şi în alte direcţii...Oare cum arată Olga? Vreau să o văd. O voi putea privi în ochi? Ar trebui, ca să nu dau de bănuit. Şi acum o doresc. Ce p...a mă-si a avut fata asta deosebit de mi-a rămas în minte? Că doar nu sunt un obsedat...Sau chiar sunt? Ei, nu am făcut o obsesie pentru femei, dar parcă după prea multe mi-au sfârâit călcâiele. Dar, o viaţă are omul şi un bărbat cred că nu poate fi fericit decât în braţele femeii. Şi atunci, de ce nu mai sunt fericit? Nu am iubit-o pe Anca?...Ba da, dar numai pentru o perioadă. A trecut vremea aceea. Şi ea nu are nicio vină. Dacă nu era tatăl ei ce a fost şi este, mă îndrăgosteam de ea vreodată? Foarte posibil, că este frumoasă şi acum. Cred că am greşit mult. Numai eu am greşit...Am ales aiurea calea spre fericire. Oare am înţeles bine ce înseamnă fericirea? Încep să am mari îndoieli…".
Observând că aproape fiecare cuplu coboară din maşină cu buchete de flori, s-a hotărât să participe la ceremonie. A pornit maşina şi a plecat să caute o florărie. Destul de greu a găsit-o în acest cartier mai puţin cunoscut de el. Nu i-au plăcut florile. S-a informat şi a mers în altă zonă. Şi aici s-a hotărât destul de greu ce să aleagă. Până la urmă a comandat un buchet mare de trandafiri albi. Era încântat când l-a văzut gata pregătit. L-a aşezat cu grijă pe bancheta din spate şi a plecat grabit.
Degeaba. Nu a ajuns la timp. Mulţime de tineri, bărbaţi şi femei, încercau să formeze un culoar viu la ieşirea din clădire. S-a alăturat şi el repede, cu buchetul de flori ţinut la spate, neîndemânatic, exact când mirii au apărut şi cei de afară au ridicat braţele cu flori, formând o minunată boltă multicoloră şi cântând "mulţi ani trăiască". Era ultimul în şirul din dreapta.
Nu se aştepta ca în acea mulţime, parcă acoperită de flori, plină de viaţă, de mişcare şi veselie manifestată atât de spontan şi sincer, să fie remarcat. Privirile lor s-au încrucişat în acelaşi timp, când încă mai erau cinci-şase paşi de parcurs până la Fănel. Olga s-a oprit din mers. Figura ei exprima o surpriză totală. Valentin a strâns-o uşor de braţ, s-a întors către ea, a încurajat-o cu privirea şi i-a şoptit: "Curaj, iubito!", după care s-a îndreptat către Fănel cu zâmbetul pe buze. S-a desprins de Olga şi l-a îmbrăţişat.
- Mare bucurie mi-ai făcut, prietene. Nu speram să mai vii. Îţi prezint proaspăta mea soţie...
- Cele mai sincere felicitări şi să fiţi fericiţi! a răspuns Fănel, după ce s-a desprins din îmbrăţişare, găsindu-şi cu greu cuvintele...Sărut mâna, felicitări şi casă de piatră! s-a adresat apoi, înclinându-se adânc în faţa Olgăi, fără să cuteze a o îmbrăţişa şi o privi in ochi.
- Mulţumim, mulţumim, au răspuns cei doi aproape în acelaşi timp.
- Unde este frumoasa ta soţie? Nu o văd ori nu o mai recunosc? l-a întrebat Olga în timp ce-şi flutura mâna liberă către mulţimea ce alcătuise bolta de flori.
- Este...este, dar daţi-mi voie să vă ofer şi eu buchetul acesta...Am cam întârziat. Îmi cer scuze...
- O, ce trandafiri superbi, domnule, mulţumesc! a exclamat Olga realmente încântată, îmbujorându-se uşor. "Cred că dacă erau roşii nu i-aş fi primit!". Ajută-mă, dragul meu soţ, nu le mai pot duce pe toate acum. Buchetul îl ţin eu că este mai uşor de purtat, a cerut ea ajutor, arătându-şi braţele încărcate cu flori.
- Desigur, iubito! Deci, ce spuneai, prietene?...Haideţi către maşini...
- Spuneam că soţia mea este de gardă...Nu a putut face schimb de tură...
- Nu se poate, prietene! Şi nu ne onoraţi cu prezenţa voastră la...
- La biserică...vin eu. Singur, ştii...Dar la restaurant vom fi împreună, te asigur, a răspuns Fănel destul de vizibil încurcat, spre hazul miresei care-l examina destul de atent după ce-şi stăpânise emoţia.
- În ordine. Mergem să ne schimbăm şi ne vedem la biserică peste două ore, dar...vino cu noi acasă până atunci. Avem masă bogată, l-a invitat Valentin. Vin mulţi prieteni...
- Trebuie să merg şi eu acasă...am ceva de rezolvat...Mulţumesc, ne vedem la biserică, da?
- Bine, cum crezi.
Fănel a rămas pe loc privind mulţimea ce se îndrepta spre maşini. Ochii au căutat-o pe Olga. În rochiţa ei simplă de culoare untului, mlădioasă, cu părul strâns într-un coc superb, parcă plutea pe lângă Valentin. "Arată ca o puştoaică împlinită. E mai frumoasă decât atunci când am cunoscut-o. E superbă!...Mai tânără îmi pare şi foarte fericită. Şi el arată bine...Au fost atenţi amândoi cu mine. Nu mă aşteptam. Ce să fac acum? Mi-ar părea rău să nu mergem la cununie. A fost, totuşi, cel mai bun prieten al meu...Nu vreau să-l pierd. De ce să nu o mai văd din când în când şi pe Olga? Mă pot abţine. O pot respecta. Ea a fost doamnă. Nu m-a dat de gol...
S-a îndreptat încet către maşină după ce mirii au dispărut în fruntea unei coloane impunătoare de autoturisme ce se forma din mers. Îngândurat, s-a aşezat la volan. A scos mobilul din borsetă şi a tastat.
- Eu sunt. Ce faci, mergem la biserică?
- ...dormeam puţin...Nu a rămas stabilit că nu eşti dispus?
- nu...aveam unele probleme, dar le-am rezolvat. Dacă vrei, peste două ore...
- păi, acuma spui? Nu am timp să fiu la biserică în numai două ore...
- bine, dar ai totul pregătit, am văzut...
- trebuie să fac duş, să-mi aranjez părul...să mă hotărăsc în ce mă îmbrac...De ce nu vii acasă să vorbim?
- dacă mergem, am să vin...
- repet, nu am timp. E clar? Altădată să ştii ce ai de gând să faci. Ai spus că...
- da, am spus, dar azi s-au schimbat unele aspecte şi...
- şi ce? Eu sunt păpuşa ta de joacă ori sunt femeie? Că de nevastă, ai uitat cam de multişor...
- bine, bine, încetează...Am să merg singur. Vin acasă după aceea...
- foarte bine! Aşa să faci.
- mă gândeam că poate...
"Na! A închis, F...i paştele mă-si de treabă! Cam are dreptate...După discuţia de aseară, era normal să reacţioneze aşa. Ea a încercat să vorbească. A vrut să-i văd rochiile şi pantofii, să-mi ceară părerea...Merit lecţia asta. Şi acum, ce fac, domnule?!...Merg la biserică. Dacă am noroc să fie preotul ăla bătrân, am să-l rog să stăm de vorbă până vine nunta".

În biserică se facea curăţenie. Cateva femei şi doi bărbaţi se mişcau cu folos într-o tăcere desăvârşită. Un preot le dădea indicaţii uneori şi muta împreună cu ei mese şi scaune. Preotul cel bătrân era în altar.
Fănel a rămas la câţiva paşi după ce a intrat şi nu ştia ce să facă. Îi era ruşine de cei ce trebăluiau acolo ca să meargă la icoanele în faţa cărora se închinase şi le sărutase. Un bărbat subţirel şi adus de spate care rânduia câteva cărţi pe pupitrul de la strana din dreapta l-a observat. L-a privit de câteva ori şi, înţelegându-i nehotărârea, s-a apropiat de el.
- Ne organizăm pentru o cununie...Doriţi să vorbiţi cu cineva ori aţi venit pentru...
- Mulţumesc! Vream cu preotul cel vârstnic.
- Sigur. Mergeţi mai aproape de altar. Îl anunţ eu pe sfinţia sa...
Preotul l-a recunoscut ori aşa obişnuia să întâmpine orice credincios. L-a întâmpinat cu bucurie şi blândeţe în privire şi întreaga atitudine. L-a invitat pe un scaun, în cea mai îndepărtată parte a naosului, scuzându-se pentru puţinul timp avut la dispoziţie.
Fănel era încurcat şi nehotărât. Nu ştia prea bine ce vrea. Se exprima greoi. Cu privirea către podea, îşi mişca mainile de parcă ar fi dorit să vorbească cu ele. Preotul a intervenit, punându-i o mână pe umăr.
- Fiule, eşti foarte agitat. Linişteşte-te. Nu ai fost pregătit să intri in casa Domnului nostru Iisus Hristos...Dar, asta nu este un păcat. Te vei obişnui...
- Da părinte, eu am venit pentru cununia prietenilor...M-am gândit să vă rog...
- Nu este nevoie să mă rogi. Eu sunt în slujba Domnului şi stau de vorbă cu tot omul care crede în El. Înţeleg că te macină multe gânduri. Unele din ele destul de greu te apasă...
- Da, aşa este părinte, l-a întrerupt Fănel ridicându-şi privirea către ochii preotului. Cred că am făcut mult rău. Şi nu ştiu cum să ies din...
- Iartă-mă că te întrerup, a intervenit preotul cu blândeţe în voce, ai făcut acest rău unor oameni, dar şi ţie ţi-ai făcut mai mult rău...Toţi oamenii greşesc, fiule. Mai mult ori mai puţin, dar greşesc. Iată, în Sfânta Scriptură e scris: "Iar de vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este în noi; iar dacă ne vom mărturisi păcatele, credincios şi drept este Dumnezeu, ca să ne ierte noua păcatele şi să ne curăţească pe noi de toata întinăciunea şi nedreptatea". Dacă şi tu vei mărturisi şi te vei căi sincer, inima ta se va uşura, căci bunul Dumnezeu îţi va ierta ţie greşelile tale...
- Nu înţeleg cui să mărturisesc. El nu mă aude pe mine, a intervenit Fănel cu o voce ştearsă în care se citea dezamăgirea şi neîncrederea.
- Aici, în Sfânta biserică. Tu mărturiseşti Domnului, nu mie. Eu sunt doar un mijlocitor pentru că am luat har de la Dumnezeu încă de când Iisus Hristos a zis Apostolilor săi, după ce a înviat din morţi: "Ce veţi lega voi pe pamant, va fi legat şi în ceruri şi ce veţi dezlega voi pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri!"
- Şi dacă mă iertaţi de păcate...
- Nu eu te iert, dragul meu, ci El te iartă. Poate că acum nu înţelegi, dar vei pătrunde cândva cuvintele proorocului Isaia: "Întoarceţi-va către Mine şi Mă voi întoarce către voi, fiii oamenilor. De vor fi păcatele voastre ca mohorăciunea, ca zăpada vă voi albi, şi de vor fi ca roşeala, ca luna le voi face albe şi nu voi mai pomeni cele dintâi ale voastre". Şi toate astea pentru că, în bunătatea Lui cea fără de margini, El ştie neputinţa noastră, El ştie că greşim cu voie şi fără de voie, cu ştiinţă şi cu neştiinţă...
- Da, cred că înţeleg câte ceva...Eu am vrut să fiu fericit, părinte. Dar, ca să am, să-mi asigur fericirea, nu cred că am ales o cale...
- Ai păcătuit şi cu voie şi fără de voie, l-a întrerupt preotul pe Fănel, căutându-i privirea ce ţintuia din nou podeaua. Şi încă nu regreţi toate faptele necinstite. Greşesc eu oare?
- ...Ce să spun?...Regret, dar unele...Da, m-aţi prins! Nu cred că le regret pe toate…
- Dumnezeu te va ierta numai dacă ajungi la Sfânta Spovedanie cu toată convingerea că înaintea Lui ai venit să-i spui păcatele tale. Eu, preotul, sunt doar un martor. Eu nu te pot dezlega, prin harul primit de la Domnul, decât de păcatele mărturisite de tine. Dacă vii cu smerenie, cu căinţă şi făgăduiala că nu le vei repeta...
- Şi dacă Dumnezeu mă iartă, oamenii mă iartă? Mă mai judecă ei?
- Dumnezeu este deasupra tuturor oamenilor. El te iartă pentru sufletul tău...Oamenii te vor judeca pentru răul făcut lor după, legile lor. Dar, ca să te ierte ei, trebuie ca tu să-i ierţi mai întâi pe ei, chiar dacă-i socoteşti duşmani pe unii. Şi să nu uiţi că va trebui să te ierţi pe tine însuţi,
căindu-te din toată inima...Timpul, nu ne permite...Te rog să mă ierţi, fiule! Mâine, după Sfânta slujbă de duminică, dacă vrei, te voi aştepta cu tot dragul şi vom sta de vorbă...
- Da, sigur că da. Să mă iertaţi că am abuzat...Ştiu că acum sunteţi ocupat….
- Să mă învăţaţi cum să mă spovedesc...
- Ţi-aş da un „îndreptar” pentru spovedanie, dar…iartă-mă, nu cred că-l vei citi curând, fiule…
- …Eu, ştiţi…eu nu, nu am timp acum. Vin mâine. Sărut mâna, părinte...
Fănel s-a ridicat de pe scaun precipitat, impresionat, ruşinat şi, aproape în aceeaşi măsură, supărat că l-a salutat pe preot în acest fel. "Este doar un bărbat, până la urmă...Nici pe tata nu-l salut în felul ăsta, ce mi-a venit? Dar...aşa se obişnuieşte. Parcă şi femei am auzit cum spuneau sărut mâna preoţilor...”.
Ajuns aproape de maşină, a căutat ţigări în buzunare. Nu a găsit. A intrat în maşină. Până să caute aici, a observat că se apropie coloana de maşini cu mirii şi nuntaşii. A coborât precipitat şi s-a întors în biserică. Nu a dorit să fie văzut afară ca şi când i-ar fi aşteptat...
Lume multă, slujbă completă, frumoasă, pentru doi miri atât de plăcuţi şi de vizibil îndrăgostiţi, precum Fănel recunoştea că nu a văzut niciodată, finalizată de preotul cel vârstnic printr-o scurtă cuvântare de laudă, învăţăminte şi binecuvântări. Fănel asculta şi privea. Amintirile îl năpădeau, se succedau potrivit momentelor slujbei la care asista şi-l năuceau prin sumedenia de gânduri ce-i trezeau şi se derulau în mare viteză prin mintea şi sufletul lui.
Nu a avut puterea să rămână până la final. În momentul în care preotul aşeza sfintele cununii pe capul mirilor, lacrimile au început să-i dezvăluie slăbiciunile omeneşti, fireşti, de care încercase să se depărteze cândva, în mod voit. "Eu nu am ştiut să-mi ţin legământul făcut în biserică...Cum să ajung la "până ce moartea ne va despărţi", dacă am iubit-o doar după căsătorie? Şi am înşelat-o de atâtea ori....Ce spunea preotul? Că mă va ierta Dumnezeu? Hm! Are prea multe de iertat la mine...Dacă mă voi căi! Voi reuşi oare? Am furat şi înşelat prin aceeaşi acţiune, spunea preotul…Ufff! Ce idei îmi trec prin cap! Şi lacrimile astea imbecile...
Dar, ce-i cu mine, Doamne? Am eu atâtea slăbiciuni în afară de păcate? Poate că şi slăbiciunile astea vin din păcat...Sau din conversaţia cu preotul. Poate că sunt începuturi de căinţă, după cum vorbea el. Este foarte posibil...Nu, nu. Sunt prea bulversat acum. Trebuie să mă odihnesc, să mă liniştesc. Apoi le pun pe toate în ordine. Las orgoliile de o parte. Altfel, nu mă pot analiza. Să fiu corect cu mine însumi. Trebuie să reuşesc. Ăsta trebuie să fie începutul. Cam dur! În caz contrar, mă autodistrug ca prostul...".
Ajuns în parcare, s-a urcat în maşină şi a plecat încet spre casă, gânditor, conducând cu viteză redusă...

PUDIBONDERIE

TAUNUL — Wed, 13 May 2009 09:30:29 UT

IN CAUTAREA FERICIRII

Capitolul V

IMPLINIRI SI DEZAMAGIRI

2.
A doua zi, bine odihnit, Fănel arăta mult mai bine şi părea plin de energie. Dormise tot singur, în dormitorul său. L-au încercat multe amintiri în timp ce-l oblojea Anca la genunchi. A avut de câteva ori pornirea de a o îmbrăţişa, de a o săruta, dar s-a abţinut de teama a ceea ce putea urma după aceste manifestări şi, mai ales, de teama unor explicaţii ce ar fi trebuit să urmeze împăcării. A plecat la serviciu fără să o vadă dimineaţa. Nu ştia că ea îl aştepta în dormitorul său hotărâtă să cedeze dar şi să ceară unele explicaţii pe care le considera ca fiind necesare pentru reintrarea în normalitate a vieţii lor de cuplu.
A intrat în birou cu aerul şefului obişnuit să înceapă ziua de muncă în forţă, planificat şi meticulos. A studiat mapa cu documente operative. Şi-a facut unele însemnări în agenda de lucru şi a dat câteva telefoane. A împins nemulţumit unele rapoarte de activitate care i-au trezit vagi suspiciuni şi i-au adus aminte de problemele personale...
…"Ce-mi va spune femeia aceea? Cât de grav poate fi şi de ce nu s-a terminat cercetarea? Nu cumva e doar o găselniţa pentru a se întâlni cu mine?! Poate că este şi ea una dintre femeile acelea... uşoare. Nu, nu se poate! Cu un bărbat în aşa funcţie, nu s-ar culca ea cu unul din sistem. Cred că sunt cu vreo şase ani mai mic şi am grad inferior faţă de al soţului...Ei, nu-i un motiv ca să nu-i pună coarne. Dar, de ce a zis de hotel? Că doar eu nu am apucat să dau vreo sugestie, Doamne fereşte! Doamne? Oho, de multişor poveste nu te-am pomenit, Doamne! Şi parcă mi-am propus cândva să merg la o biserică...Când mă duc la autoservice, dacă am timp. Văd eu cum fac. Trebuia să merg înainte de întâlnirea cu Omar, f...i dumnezeii mamei lui de ţigan împuţit!"
Ajuns aici cu gândurile, a trântit pumnul cu putere în birou şi s-a ridicat în picioare. Nu putea uita cât de aspru l-a pus la punct arabul. După ce a dat suma cerută s-a jurat, în gând, că-l va desfiinţa cu afacerile lui cu tot. Era hotărât să-l târască până-n puşcărie. Atâta doar că acel "ţigan împuţit", după ce a scris declaraţia precum Fănel i-a dictat, şi-a chemat unul din sublocotenenţi. I-a făcut un semn anume cu capul, privindu-l amuzat pe Fănel. Acela a răspuns într-o limbă necunoscuta lui şi a ieşit pentru a se reîntoarce după trei-patru minute. A adus o tavă cu fursecuri, băuturi spirtoase şi pahare pe care o femeie aproape goală le-a aşezat în faţa lor.
Au ciocnit şi au gustat băutura. Femeia s-a aşezat pe genunchii lui Fănel şi o mâna şi-a trecut-o pe după gâtul lui. El a încercat să se elibereze, dar gestul şi zâmbetul lui Omar l-au oprit. Acesta i-a vorbit scurt şi poruncitor:
- Eu gazdă la tine. Incheiat afacerea şi ofer femeie pentru linişte...
- Nu am nevoie acum de aşa ceva, a izbucnit Fănel încercând din nou să se elibereze.
- Stai acolo, omule! Aici faci ce eu spun la tine, a ridicat Omar vocea şi l-a privit semnificativ pe locotenentul său care, imediat, cu mişcări rapide şi precise, l-a pironit pe Fănel în scaun.
- Eu purtat frumos cu tine. Eu dau la tine o amintire. Femeie şi imagini...Dacă tu faci rău la mine, la oamenii mei, la afacerea mea...eu liber şi tu arest vei fi. E clar pentru tine, poliţist?
Fănel îl privea nedumerit. Nu a înţeles mesajul. Încerca din răsputeri să-şi ascundă emoţiile şi teama ce-l năpădea tot mai adânc, fără să ştie din ce izvorăşte. S-a lămurit curând, când "gorila" a luat în mână telecomanda de pe birou şi a pus în funcţiune un televizor încastrat în peretele din faţa sa. S-a văzut pe ecran, în faţa barului, intrând, întrebând, căutând, aşezându-se şi discutând cu Omar.
- Sonor! A comandat Omar şi locotenentul a mânuit telecomanda.
Toată întâlnirea a fost filmată, înregistrată. Fănel a înlemnit. Nu ştie ce culoare aveau obrajii lui şi nu-şi aminteşte ce a gândit în următoarele cinci minute. Poate doar că a ridicat paharul la gură şi l-a golit
dintr-o înghiţitură. Şi apoi, nu mai ştie cât a băut până dimineaţa cu acea femeie, în camera unde-l azvârliseră "gorilele" lui Omar...
..."Cum am putut fi eu atât de încuiat şi de dobitoc?! Nenorocitul mă poate băga în puşcărie cu caseta aia, f...i morţii mamei lui să-i f…t! Nu am voie să mă leg cumva de el. Trebuie să-l ocolesc cu mare atenţie... Şi mai trebuie să-l şi previn la o adică, dacă aflu ceva de rău la adresa lui!"
Ajuns la această idee, Fănel s-a aşezat pe scaun, a respirat adânc de câteva ori şi a băut un pahar cu apă. După câteva minute de repaus total, a împins hârtiile de pe masa de lucru, le-a aruncat neglijent în dosare, s-a ridicat şi a plecat. A intrat în biroul locţiitorului său, aparent calm, cu zâmbetul pe buze:
- Salut, colega! Ce făceai?
- Sa trăiţi! Verificam nişte...
- Bine, lasă asta...Spune-mi, te rog, ce ştii tu şi eu încă nu am aflat deşi...poate că trebuia să cunosc?
- Cum adică? Nu înţeleg, domnule inspector, a bătut în retragere Mihai, cu adevărat nedumerit.
- Am senzaţia că sunt probleme de serviciu despre care nu mi se aduce la cunoştinţă totul, chiar dacă ar fi necesar, a continuat Fănel pe acelaşi ton uniform, fără inflexiuni.
- Când nu sunteţi aici, aveţi toate informaţiile în mapă, domnule inspector...
- Da, este foarte bine şi aşa trebuie să rămână...Plec în teritoriu. Ştii cât de multe sunt de rezolvat. Să vină şi agentul şef Vlădescu cu mine. Hai, transmite-i să mă ajungă până la poartă!
- Am înţeles, să trăiţi! a răspuns prompt inspectorul Mihai şi a pus mâna pe telefon privindu-şi contrariat şeful cum părăseşte biroul fără să-i răspundă la salut.
Cu aerul omului stăpân pe situatie, Fănel a trecut prin faţa birourilor fără să privească uşile. Răspundea zâmbind binevoitor la salutul oamenilor întâlniţi întâmplător. La ieşirea din clădire, l-a strigat agentul de serviciu:
- Domnule inspector, sunteţi căutat la telefon!
Fănel s-a întors din poartă şi a intrat în camera de serviciu. A luat telefonul în mână ascunzându-şi iritarea. Vocea nu-i trăda tumultul interior.
- Inspectorul Nicolae sunt, cine...
- Să trăiţi! Inspectorul Mihai va deranjează...Agentul şef Vlădescu este chemat la şeful Biroului cercetări penale...Nu ştiu când va reveni. Ce ordin sa-i transmit?
- ...Nimic...Nu-i mai transmiţi nimic. Mă descurc singur, a răspuns Fănel cu voce ştearsa venită dintr-un trup din care viaţa părea ca s-a scurs în câteva secunde. Aproape că a scăpat telefonul din mână şi a ieşit năucit, înjurându-l în gând pe omul ce-l chemase pe Vlădescu. S-a urcat în maşină lipsit de vlagă. A rămas nemişcat, cu o mână pe volan, preţ de peste cinci minute, încercând să-şi limpezească gândurile. A căutat o ţigară în torpedo. A aprins-o şi a tras adânc din ea câteva fumuri. Apoi, plin de teamă amestecată cu furie, a pornit maşina şi a demarat în viteză...

La fiecare semafor, Fănel înjura. Nici el nu mai ştia pe cine, dar înjura cu obidă. Un noian de întrebări îi asaltau creierul. Încerca să găsească răspunsuri şi nu reuşea. Făcea modificări în planurile ce şi le stabilise de cum se dăduse jos din pat.
"Dacă mă duc singur, orice este posibil...Cu Vlădescu alături, ar fi fost mai bine. Acţionam în forţă. El făcea un control dur în secţii şi eu tratam superior problema mea. Nu pot pierde nimic. Nu vreau să mi se întâmple ca la nenorociţii ăia de la Şcoala de şoferi, f…e dumnezeii mamei lor de jigodii! M-au frecat cum au vrut ei. După ce eu i-am băgat în pâine...Au lucrat bine, nenorociţii dracului. Inteligent. Scap eu de toate probleme şi...va fi timp să-mi iau revanşa. Dur de tot, sper".
Când a ajuns la intrarea în Autoservice, Fănel se liniştise cât de cât. Revăzuse întregul film din a doua situaţie în care el, învingător de regulă, a fost învins şi umilit...
...Venind jumulit de la Constanţa, s-a dus la Şcoala de şoferi să-şi refacă bugetul. Nu ştia dacă s-a reuşit tranzacţia şi cine era noul proprietar. Nu dorea decât să-şi primească partea şi atât. I s-au înfăţişat actele ce conţineau toate datele. Trebuia să le semneze. Era menţionată suma totală. A semnat, fără să citească, fără să stea pe gânduri, fără să pună întrebări. Avea încredere în foştii săi colaboratori. Era grăbit şi destul de dezorientat după ultimele evenimente. Peste două zile, când procedurile notariale erau finalizate, a mers să-şi primească suma ce i se cuvenea ca acţionar majoritar.
- Nu înţeleg de ce numai atât! a izbucnit Fănel citind suma înscrisă pe hârtia ce trebuia sa o semneze. Voi sunteţi nebuni, ce dracului aţi făcut aci?
- Nimic, şefu. De ce vi se pare puţin? Sincer, nu înţeleg, a ripostat nea Ilie pe un ton înfiorător de liniştit, privindu-l pe Fănel în ochi cu o seninătate ce se scălda ciudat în ironie.
- De ceeee? Asta-i bună! A treia parte înseamnă aproape o sută de mii de euro, nu cinci mii cât îmi dai tu mie ca unui milog. Ai impresia că eu sunt prostul vostru, smintiţilor!
- ...Şefu, mai uşor, te rog! a intervenit Nae. Cât costă toate actele, te-ai gândit? Ştii câte taxe s-au plătit?
- Termină cu prostiile astea! Mă înveţi pe mine carte, nu? Cele două maşini pe care le-am adus aici, cât costă? Hai, spune! Le-aţi calculat?
Fănel fierbea de furie şi se ridicase în picioare. Măsura încăperea cu paşi repezi, dus-întors, privindu-i ameninţător pe cei doi. Aceştia s-au uitat unul la altul, lung, transmiţându-şi parcă gândurile şi voinţa. După aproape un minut de tăcere, proptindu-şi pumnii strânşi în masă pentru a se ridica încet şi vizibil pus pe harţă, Ilie a luat în mână hârtia cu pricina, a ridicat-o şi a fluturat-o aproape de ochii lui Fănel, căruia i-a vorbit cu voce egală, apăsată, rostind rar cuvintele:
- Şefule, semnată ori nesemnată, hârtia asta niciodată nu va arăta altă sumă... Accepţi, banii sunt aici, în sertar. Dacă nu-i vrei, treaba ta! Contractul de vânzare-cumpărare l-ai semnat, nu uita. Să nu crezi că...
- Aşa-mi vorbeşti mie, nea Ilie? Ai uitat că eu ţi-am fost..., l-a întrerupt Fanel ţintuindu-l cu o privire plină de dispreţ, surpriză şi duşmănie, înmănuncheate toate în scânteierile ochilor dilataţi de furie.
- Băi! l-a întrerupt nea Ilie, ţipând. Tu nu ai facut nimic pentru nimeni. Eu te-am învăţat meserie, nu tu pe mine, mucosule! Eu te-am adus asociat aici, nu tu pe mine! Ţi-am dat salariu lunar fără să munceşti aici. Ai adus maşini furate, dar noi ne-am asumat riscul să le transformam. Noi le-am pus în circulaţie, nu tu!
- Fără mine nu puteaţi să...
- Puteam orice. Nu ai facut nimic aici. Salariile le-ai plătit tu? Piesele şi materialele ai ştiut vreodată cât ne-au costat? Ai achitat tu facturile pentru toate consumurile? Ai dat "drepturile" la examene! Dar nu din banii tai…Mai ai alte pretenţii?
Nea Ilie se înfierbântase rău şi puncta fiecare întrebare bătând cu pumnul în birou. Nae se ridicase şi îşi muta privirea de la unul la altul. Aprobator spre nea Ilie, ameninţător spre Fănel. Acesta se cocoşa vizibil şi rămânea fără ripostă. S-a aşezat greoi pe scaun şi, fără să-i privească, a întins mâna după hârtia aruncată pe birou. A semnat şi a aruncat-o, scârbit şi neputincios. A primit banii şi i-a înghesuit în borsetă, fără să-i numere şi fără să le vorbească foştilor asociaţi. La uşă s-a oprit şi a întrebat cu voce stinsă:
- Până la urmă, cine a cumpărat? E din Bucureşti?
... - Noi doi, a răspuns Nae într-un târziu, crescând vizibil în înălţime şi privindu-l de sus pe Fănel. Tu nu mai ai ce căuta pe aici...
- ...Nici nu aveam de gând. O să aveţi voi nevoie şi o să mă rugaţi, a şuierat Fănel printre dinţi, mai mult din dorinţa de a lăsa impresia că nu a fost total învins.
- S-o crezi tu pe asta, băiatule, a intervenit nea Ilie. Nu uita că dovezile le păstrez...pentru orice eventualitate. Am reuşit să te cunosc, şarpe...Valea!
Fănel a strâns puternic maxilarele şi a reuşit să-şi învingă impulsul de a se întoarce şi a lovi. Nu pentru că se temea de ei, ci pentru că era conştient de inutilitatea gestului. A înţeles că nu mai poate domina şi, mai grav, că este la mâna lor, la o adică. A înghiţit în sec şi a ieşit umil, strângând sub braţ borseta cu puţina şi necinstita agoniseală...
...A parcat maşina afară, pe trotuar, destul de nehotărât şi descurajat de aceste amintiri destul de proaspete în timp. Nu dorea să fie văzut aici, dar altă modalitate nu a găsit. Prin depuneri în cont de către altă persoană, a văzut ce se poate întâmpla. Iar Luca a refuzat o întâlnire pe teren neutru. A scotocit prin torpedo până a găsit o ţigară şi a aprins-o, conştientizând că acest gest a început să devină obişnuinţă. După două fumuri, a coborât, a filmat cu privirea tot ce se putea vedea din locul în care se afla şi s-a hotărât. "Nu, nu renunţ! Trebuie să clarific urgent totul. Trebuie să dispar din multe scenarii. Mai rău e că nu pot şterge urmele bine. Jigodiile astea, băga-i-aş în p...a mamei lor, păstrează documente compromiţătoare. Şi câtă încredere am avut în ei!...Le e teamă, de fapt. Se tem de mine. Aşa, ne şantajăm unii pe alţii, paştele mă-si de treabă! Femeia aia nu m-a avertizat întâmplător. Ştie multe...Nu am voie sa întârzii. Offf! Scap eu de toate!".
- Hei, ai venit? Hai noroc! l-a întâmpinat Luca aproape de intrarea în clădirea care adăpostea două birouri în curs de modernizare.
- Noroc, sa trăieşti! a răspuns Fănel oarecum surprins. Se aştepta la ceva mai rău. "Oare nu a apucat Ilie ori Nae să se laude? Nu l-au pus în gardă? Să fi fost eu singura lor legătura? Mira-m-aş!"
Cât a formulat în gând aceste întrebări, Luca l-a prins de braţ şi l-a condus în unul din birouri. I-a arătat o sticlă pe care a pus-o la loc văzând gestul de refuz şi a rugat fata de la computer sa meargă după o sticlă de apă minerală.
- Intuiesc de ce ai venit, a deschis Luca discuţia imediat ce au rămas singuri. Am antenele mele. Se pare că vrei sa lichidezi totul...Ai grijă. Nu prea miroase a bine, am înţeles…
- Amice, nu vreau să..., a încercat Fănel sa se explice în vreun fel, dar Luca l-a întrerupt hotărât.
- Nu am nevoie de explicaţii. Noi am fost cândva colegi şi ne-am înţeles bine. Am mâncat o pâine împreună. Ne-am ajutat la nevoie. Nu-ţi voi face necazuri. Nici tu să nu-mi faci mie!
A deschis un sertar şi a scos un pacheţel din el. L-a întins lui Fănel. Privindu-l întrebător şi chiar nedumerit, surprins de felul în care i s-a vorbit, acesta a întins mâna destul de nehotărât. L-a luat şi l-a aşezat pe birou, în faţa sa.
- Ai 1.200 acolo. Nu am ciuntit nici cu un sfanţ. Atât a fost partea ta. De peste două luni, nu am mai avut marfă, ştii şi tu mai bine decât mine...

În drum spre garsoniera pe care o deţinea de aproape trei ani fără ca să ştie Anca ori altcineva din familie sau apropiaţii săi, Fănel a văzut o biserică pe care o mai admirase, nu de mult, din mersul maşinii. Amintindu-şi de adresele şi menţiunile tipărite în invitaţia la nuntă, a redus viteza şi a oprit maşina la circa 30 de metri, după ce a depăşit curtea în care se înălţa frumosul edificiu.
A intrat în curte cu capul plecat. Apropiindu-se de biserică, a mers din ce în ce mai încet şi s-a oprit curând, la câţiva paşi în faţa intrării. A privit în sus, spre turle. Nu se mai vedeau din cauza zidului înalt. Nehotărât, admira icoanele din pridvor şi încerca să descopere în ce limbă este scrisul pe placa aceea mare de deasupra uşii. Era pustiu. Nici ţipenie de om, chiar dacă uşa era deschisă. Din acest pustiu, i
s-a vorbit, surprinzător de apropiat şi cald:
- Fii binevenit, fiule! Doreşti să te rogi ori să vizitezi sfânta biserică?
Secunde lungi au trecut până ce a îndreptat privirea în direcţia din care auzise vocea. A observat chiar în pragul uşii un om în veşminte bisericeşti. Erau negre. Şi barba mare a preotului era aproape neagră şi spaţiul din napoia acestuia era la fel de negru. "Din cauza asta nu l-am observat. Peste tot e negru. Nu pătrunde soarele şi în biserică e aproape întuneric. Şi umbra este neagră...Nu trebuia să fie totul luminos? Uffff! Le văd eu pe toate în negru"... gândea Fănel în timp ce încerca să-şi revină din surpriză şi să formuleze repede un răspuns.
- Eu, cum să spun, le doream pe amândouă, dar acum nu...
- Adică, nu eşti hotărât, fiule, a raspuns blând, cu voce egală, omul din umbra neagră, fără să se clintească din loc. Să-mi fie iertată de Domnul nostru Iisus Hristos greşeala de a te întrerupe din meditaţie...
- A, nu, nu trebuie să vă scuzaţi, vă rog mult, a prins Fănel curaj. Aş vrea să intru, să mă informez despre o cununie...
- Facă-se voia Domnului şi binevoieşte să intri în sfântul Său lăcaş, a primit imediat învoirea preotului care, întorcându-se încet, s-a închinat cu ochii ridicaţi către pragul de sus, s-a plecat apoi catre pragul de jos al uşii, dupa care a păşit încet în biserică.
Fănel s-a închinat şi el, urmându-l. "De unde oare am ţinut minte să mă închin? Da, aşa făceam de câte ori intram în biserică... Acolo, aproape de altar, mă apropiam şi sărutam două icoane, în dreapta şi în stânga, după ce mă închinam. Aşa m-a învăţat mama...şi acum...". Şi acum, urmând exemplul preotului pe care-l urma cu paşi mici în tăcerea adânca din interiorul luminat de flăcările a câtorva candele şi lumânări, Fănel a procedat în acelaşi fel, aplecându-se parcă contrar voinţei sale, dar, în acelaşi timp, din proprie pornire.
- Te rog să te aşezi, l-a invitat preotul cu un gest larg al braţului prin care indica scaunele din apropiere. Doreşti să-ţi programezi nunta şi să...
- O, nu, domnule...! Cum să vă spun...nu ştiu dacă am...
- Eu sunt unul din preoţii care oficiază în această sfântă biserică, fiule, l-a întrerupt slujitorul Domnului pe Fănel, cu aceeaşi voce blândă, egală, prietenoasă şi înţelegătoare. Dacă îţi este greu să foloseşti cuvantul „părinte”, în înţelesul credinţei creştin-ortodoxe, te poţi adresa oricum. Înţeleg că a trecut mult timp de...
- Nu, părinte....nu este vorba despre asta. Iată, mi-am amintit, „părinte”! a exclamat cu nedisimulată sinceritate Fănel. Nu am mai avut asemenea ocazie de mult timp, adevărat...Nu este nunta mea. Mâine vor veni la căsătoria religioasă...
... Când a plecat spre maşină, picioarele se mişcau cu mult mai vioi decât atunci când intrase în curtea bisericii. În plină stradă, Fănel s-a oprit şi a contemplat impunătoarea clădire în toată măreţia sa. Se vedeau turlele care-l impresionaseră candva..."Frumos a vorbit omul ăsta! Fără să mă cunoască. De parcă ne ştiam de multi, foarte mulţi ani şi suntem prieteni...Pare atât de modest în liniştea aia grozavă din biserică şi, totuşi, atât de important! M-a impresionat...Voi veni să vorbesc cu el. Cum a zis? Să mă spovedesc, nu? Aşa cum zicea mama că face în preajma sărbătorilor. Şi se simţea uşurată şi rezolva toate pentru care se ruga, zicea ea...Mă voi convinge pe pielea mea. Oricum, la un popă tânăr nu m-aş duce, orice ar face el. Cred că e tare jenant. La unul bătrân, e cu totul altfel...Acum, Doamne, că tot am fost în casa Ta, precum zicea preotul, învaţă-mă ce să fac să scap de necazurile în care am intrat!"
Mai era puţin până la miezul zilei când a intrat în garsonieră. A deschis toate ferestrele să se aerisească şi a aranjat cât de cât puţinele lucruri şi articolele de mobilier. În baie a avut mai mult de lucru. "Trebuia să plătesc femeii de la asociaţia de locatari să facă puţină curăţenie...Dar, cât de des vin eu pe aici, nu cred că mă cunoaşte. Hai să dau telefon. Este momentul. Poate vine imediat ori mă duc să o iau. De ce a zis ea treaba aia cu hotelul, domnule? A insinuat ceva şi nu sunt pe fază? A, da! Cred ca asta este. Se teme că acolo se înregistrează datele de stare civilă… Trebuie să fiu serios. In caz că,...ne orientăm la faţa locului".
- Alo! Ştefan Nicolae....Sărut mâna doamnă!...Da, notaţi, vă rog...Mulţumesc, sărut mâna!
A deschis la primul sunet al soneriei şi a închis imediat uşa după ce ea a intrat respirând sacadat.
- Am urcat aproape în fugă. Nu m-a văzut nimeni...
- Sărut mâna, doamnă! Oricum, nu locuiţi în zonă, a încercat el să diminueze teama insinuată de doamna Mia. Luaţi loc şi să-mi spuneţi, deşi nu am avut timp să...
- Stai liniştit domnule...Pot să-ţi spun pe nume, da?
- Fănel, doamna Mia!
- Aşa! Nu am timp la dispoziţie. Poate altădată, cine ştie...
- Da, doamnă, oricând, eu vă stau...
- Lasă angajamentele, Fănele! Sunt sătulă de asigurări de felul ăsta. Voi, bărbaţii...nu aveţi limită la o adică şi nici ruşine în aproape toate situaţiile, l-a întrerupt femeia privindu-l cu superioritate şi reproş.
- ...Cum ziceţi dumneavoastră, doamnă, a îngăimat el privindu-i picioarele zvelte şi drepte, goale până cu mult mai sus de genunchi...
- Dar, te simt nerăbdător. Normal! Te priveşte direct...Află, dragul meu, ca nu s-a făcut linişte. Ai depus o declaraţie în care omul tău...Dar astea le ştii. Sunt suspiciuni, încă. De ce după atâta timp, de ce nu a venit el cu ea şi de ce nu este acel om de găsit!
- Păi…să vă explic..., a încercat el să intervină, destul de năucit la aflarea noutăţii, dar doamna Mia era în vervă ori cu adevărat grăbită şi l-a întrerupt imediat.
- Măi omule, nu eu am nevoie de explicaţii şi…asta nu-i tot. S-ar putea rezolva. Ştii tu, cum. Mai sunt şi altele. Încă se verifică maşina furată şi descoperită în Pădurea Băneasa. Au găsit ceva în ea. Oamenii tăi sunt verificaţi...Stai jos! Tu esti suspectul...
- Eu?! Nu se poate, doamnă, eu nu...
Fănel nu mai avea glas. S-a lăsat uşor pe scaunul de pe care tocmai se ridicase şi înghiţea în sec. Instantaneu, saliva din gură se uscase şi limba i se mişca greoi...
http://

NOTA:
Azi plec in tabara de la ESENTE si NUFERI, la Felix.
Voi reveni după două săptămâni. Asta înseamnă că episodul următor să apară în a treia săptămână, probabil...Vă voi anunţa. Voi răspunde comentariilor şi mesajelor voastre când mă ântorc. Vă mulţumesc!
Vă doresc zile senine, cu dragoste şi împliniri!

DESPRE VICIILE VIETII MELE

TAUNUL — Sun, 10 May 2009 22:02:55 UT

E lucru mare taxa asta pe viciu... Mă cutremur numai la gândul de a enumera viciile pe care le ştiu pe lumea asta. Şi nici nu cred că le cunosc pe toate...
Am scăpat de plata multor taxe pe viciu...
Prima oară am scăpat de taxa "viciului de singurătate". Destul de curând, pentru că nu-mi convenea să dau bani statului doar pentru vina de a fi celibatar...m-am însurat. Dar, din păcate, am dat peste "viciul de consimţământ". Am zis DA în faţa ofiţerului de stare civilă deşi, în sinea mea, în gândul şi sufletul meu, ţineam morţiş de NU !...Nici acum nu am terminat de plătit. Mă costă toată viaţa că nu am zis tare, NU !
...Mi-am luat maşină nouă. Bună, silenţioasă şi destul de scumpă la pretenţiile mele, desi sora ei mai mare, Dacia 1100 era cu puţin mai ieftină. M-a lasat cutia de viteze la câteva luni. Nici-o despăgubire, pentru că era lucrată cu respectarea normelor tehnice. Şi chiar dacă a crăpat, de vină era doar..."viciul de material"! Dar nu am dat taxa pe viciul ăsta. M-a costat şi am crăpat Şi eu de ciudă când am cumpărat altă cutie de viteze! ...Am vrut să divorţez...Din cauza unor mici vicii ale soţiei mele. Nu mai suportam să-mi dea peste nas cu fumul de ţigară ieftină ce mirosea îngrozitor când se amesteca puţin (!) cu vaporii de votcă şi de cafea "E-litra". Avea şi ea viciile ei mărunte şi îmi mai dădea peste nas şi cu strigături despre soacra ei, adică mama mea, cum că nu mi-a dat prea mare pricopseală la căsătorie...Nu, nu am platit şi pentru viciile astea. Chiar dacă , în final, am plătit tot eu avocatul pentru că mi s-a respins acţiunea pe motiv de "viciu de procedură"...
Pe alcool şi ţigări nu sunt supărat pentru că nu le consider vicii. Sunt obişnuinţe. Sunt ticuri de nobleţe, dacă vreţi. Eu am fumat ţigări de foi pe vremuri. Ca nobilii ori marii politicieni ai timpurilor apuse ori prezente, după cum se vede, pe ici-pe colo, câte un aşa zis „boier de viţă veche”, chiar dacă cel numit tăia oile în hala din Ploieşti şi le vindea carnea la preţ de speculă comuniştilor de rând, sau făcea bişniţă cu blugi aduşi pe rachiu adăpat şi vândut în străinătate în timp ce vasul-şcoală era ancorat în porturile europene…Da, de foi de salcâm sau de mătase de porumb, fumam eu...Şi nimeni nu zicea că este vorba despre viciu ! Sau la alcool...
Mergeam cu tata la cazan şi gustam din prima cantitate de ţuică din prunele brumării pe care le turnasem acolo. Se numea "frunte" şi era o mare cinste să guşti din ea şi să-ţi spui părerea despre calitatea băuturii aburinde. Obişnuinţă nobilă, de mare preţ, că mă rugau şi alţii să gust din a lor. Eram specializat. Eram profesionist. Degustător, se spune azi. Şi nimeni nu vorbea de viciu chiar dacă nu mai vedeam drumul spre casă de-atâtea degustări !
...Eu nu agreez marsupialii şi nu ştiu ce să fac. Ăştia au un obicei care pe mine mă depăşeşte. Ca înţelegere şi aplicaţie practică. Dar, numai pe mine...?! Îşi iau odrasla în marsupiu şi o plimbă peste mări Şi ţări, de la o plajă la alta şi o mai duc şi la colegii ori universităţi prin Anglia ori SUA, Franţa...Şi nimeni nu spune ca ar fi un viciu de naţionalism ! Nu-i agreez şi nici nu-mi plac parlamentarii ăştia, pardon, scuzaţi, marsupialii care dorm la datorie, se joacă pe laptopuri sau chiulesc masiv, ducându-si nepoatele-n marsupiu să vadă obiceiul votului cum decurge în democraţie...Şi nimeni nu spune că şi asta este un viciu !
Şi nimeni nu-i pune la plata viciilor ce şi le manifestă, adesea public, în limbaj...! Da, ei! Marsupialii, aleşii naţiunii. Da, ce ! Să-njuri nu este viciu ? Să-nşeli nu este, sau să promiţi şi cioara de pe gard ori luna de pe cer până când...ajungi să votezi TAXA PE VICIU ?!!?
Ehei! Păi să urmăriţi viciile de procedură în introducerea pe listă a numelor viitorilor marsupiali europeni (parlamentari, vream să zic, pentru cine nu iubeste cangurul!)...Nu vechimea, nu experienţa politică şi, mai ales, europeană, nu studiile, nu competenţa ori probitatea profesională sau vârsta, …ci obârşia, este elementul de valoare de natură a te catapulta în fruntea naţiei (sa ne ierte Măria sa, Kogălniceanu, realizatorul în mare parte a acestei „naţiuni de sine stătătoare”!), fraţi români sancţionaţi pentru viciile vieţii voastre. Obârşia, mişcarea trupului goluţ în public pe podiumul de prezentare şi puţină oratorie ieftină, cu greşeli gramaticale numite „licenţe politice europene”, sunt criteriile definitorii ale viitorului parlamentar marsupial european…
Dar, ca să evit a realiza încă un viciu de nu ştiu ce natură istorică, politică ori de ignorare a rolului ori forţei serviciilor speciale, îmi iau creionul cu mina ruptă (viciu de material!) şi plec să scriu pe balconul plin de apă de ploaie (viciu de construcţie !) despre "viaţa la ţară" de Tănase Scatiu...Pardon, viciu de cultură beletristică !
Scuzaţi vă rog, vă mulţumesc!