TAUNUL

• Imparte

luni, 2 noiembrie 2009 la 09:41

- PENTRU COPIII ŞI NEPOŢII VOŞTRI -

Când vine primăvara, toată lumea se bucură. Întreaga natură îşi schimbă hainele. Pomii înmuguresc şi păsărelele îşi fac cuib unde să depună ouăle. Apar primele flori, începând cu ghioceii şi viorelele. Parcă o altă viaţă se înfiripează în toate.
Oamenii gospodari au multe treburi de făcut. Ei trebuie să se îngrijească de animalele şi păsările pe care le au în curte. Dar şi de flori şi de pomi, în acelaşi timp şi cu aceeaşi atenţie.
Tot primăvara, gospodinele strâng ouă pentru a le pune la clocit. În primăvara trecută, bunica mea a pus în cuibarul unei cloşti 30 de ouă. Abia le acoperea pe toate, găina mea preferată.
Bunica le-a ales cu grijă. Se uita la fiecare ou în parte, în lumina soarelui, cu mâna făcută căuş.
- Bunico, ce vezi tu acolo? am întrebat-o curioasă.
- Văd dacă oul are sămânţă, fată dragă.
- Şi dacă are, îl mâncăm?
- Nu, pe astea cu sămânţă le pun la cloşcă. Va scoate pui din ele.
- Şi dacă nu au sămânţă, ce faci cu ele?
- Pe alea le mâncăm. Mai si păstrez din ele, adun în fiecare zi, pentru Sfintele Paşti.
- Le roşim atunci, bunico?
- Da, le roşim ca sa ciocnim de sărbători, fată dragă.
Treceam pe lângă hambar să mă uit la cloşcă. Era permanent pe coş, acoperind ouăle. Nici nu cobora să mănânce ori să bea apă. Dacă trecea altă pasăre pe aproape, cârâia la ea şi se înfoia, alungând-o. Nici pe mine, prietena ei, nu mă lăsa să mă apropii prea mult. Uneori o vedeam cum întoarce ouăle cu ciocul. Am gândit că le aşeza să aibă toate aceeaşi căldură pe toate părţile. Şi avea mare grijă să le acopere bine pe toate. Era foarte atentă. Nu a spart nici un ou.
Într-o zi senină şi caldă, s-a auzit primul piuit. În două sau trei zile, cred că din toate ouăle a ieşit câte un pui. Cloşca avea grijă să arunce cojile de ouă. Probabil ca să nu se taie puişorii în ele, ori să nu se sufoce în cuib.
Curând, ea se plimba ţanţoşă cu puii prin curte. Clo, clo, clo! Îi striga ea când găsea ceva de mâncare. Clo, clo, clo! îi poftea să le arate cum se bea apă. Clo, clo, clo! îi chema cand zgârma pământul şi găsea vreo râmă. Iar puii veneau fuguţa şi o trăgeau de câte un capăt încercând să o înghită. Dar, pentru că nu reuşeau de la bun început, alergau în jurul ei până ce mama lor o făcea bucăţele cu ciocul.
Când puii crescuseră ca la o săptămână-două, pe la mijlocul zilei, toate păsările din curte au dat semne de spaimă. Au fugit şi s-au adăpostit pe sub şopron şi pe lângă glugile de paie. Aici stăteau ciuciulite, cu capul răsucit să poată privi cerul cu un ochi. Unele se uitau chiorâş spre cer şi cârâiau a primejdie. Adică, le anunţau şi pe celelalte. A cârâit şi cloşca mea şi a chemat înspăimântată puii: clo,clo, clo! striga la ei. Dar ei, micuţi şi prostuţi, nu înţelegeau ori nu o ascultau. Până să-i adune şi să-i adăpostească, din înaltul cerului a venit în picaj o gaie. Cloşca a întâmpinat-o curajoasă şi s-a luptat cu ea. Gaia nu a putut să o prindă cu ciocul ei încovoiat şi puternic. I-a smuls mai multe pene şi a lovit-o. Dar a răpit doi pui pe care i-a prins cu ghearele şi a zburat spre înălţimi.
A doua zi, a venit iar. Cloşca mea frumoasă s-a luptat din nou cu ea, apărându-şi puii. Gaia, puternică, a lovit-o rău în cap cu ciocul ei ascuţit şi a prins-o cu ghearele. S-a înălţat în văzduh lovind-o mereu cu ciocul şi dusă a fost...
Puii au rămas singuri. Piu, piu, piu! strigau ei răsucindu-şi gâturile ca să privească cerul. Dar nu au mai văzut-o pe mama lor. Piu, piu, piu! plângeau ei cu dor de ea.
S-au strâns la un loc cu toţii şi plângeau de ţi se rupea sufletul auzindu-i: Piu, piu, piu! Piu, piu, piu! Au ramas dezorientaţi şi înfometaţi până când a venit bunica de la câmp. Şi când i-a strigat ea să le dea mâncare, a făcut ca mama lor, cloşca: clo, clo, clo! Ei au alergat către ea, dar când au văzut că nu e mama lor, s-au oprit speriaţi şi neîncrezători. Au început să plângă: piu, piu, piu! şi nu au mâncat nimic o zi întreagă. O strigau şi o plângeau pe mama lor, cloşca...