TAUNUL

• Imparte

marţi, 29 septembrie 2009 la 01:49

COMUNICATUL EMINENŢEI SALE
CARDINAL ANGELO SODANO,
SECRETAR DE STAT AL SANCTITĂŢII SALE

La încheierea concelebrării euharistice solemne prezidată de papa Ioan Paul al II-lea la Fatima, cardinalul Angelo Sodano, secretar de Stat, a pronunţat în portugheză cuvintele pe care le reproducem aici în traducerea în limba română.

Fraţi şi surori în Domnul!

La încheierea acestei solemne celebrări, simt datoria de a transmite iubitului nostru Sfânt Părinte Ioan Paul al II-lea salutările cele mai cordiale din partea tuturor celor prezenţi pentru apropiata celei de-a 80-a aniversări a zilei de naştere, mulţumindu-i pentru preţiosul său minister pastoral pentru binele întregii sfintei Biserici a lui Dumnezeu, îi adresăm urările cele mai cordiale ale întregii Biserici.

În solemna ocazie a venirii sale la Fatima, suveranul pontif m-a însărcinat să vă fac un anunţ. Aşa cum se ştie, scopul venirii sale la Fatima a fost beatificarea celor doi păstoraşi. El vrea, de asemenea, să atribuie acestui pelerinaj al său şi valoarea unui reînnoit gest de mulţumire adresat Fecioarei Maria pentru protecţia pe care i-a acordat-o în aceşti ani de pontificat. Este o protecţie care pare să aibă legătură şi cu aşa-zisa a treia parte a "secretului" de la Fatima.

Un asemenea text constituie o viziune profetică mereu comparabilă cu cea a Sfintei Scripturi, care nu descrie în sens fotografic detaliile evenimentelor viitoare, ci sintetizează şi condensează pe un fundal asemănător fapte care se desfăşoară în timp într-o succesiune şi o durată neprecizată. În consecinţă, cheia lecturii textului nu poate avea decât un caracter simbolic.

Viziunea de la Fatima se referă mai ales la lupta sistemelor atee împotriva Bisericii şi a creştinilor şi descrie enorma suferinţă a mărturisitorilor de credinţă din ultimul secol al celui de-al doilea mileniu. Este o interminabilă Via crucis condusă de papii secolului XX.

După interpretarea dată de păstoraşi, interpretare confirmată recent de sora Lucia, "episcopul îmbrăcat în alb" care se roagă pentru toţi credincioşii este papa. Şi el, mergând cu greutate către cruce printre cadavrele martirilor (episcopi, preoţi, persoane consacrate şi numeroşi laici) cade la pământ, aproape mort, sub loviturile de armă de foc.

După atentatul din 13 mai 1981, Sanctităţii sale i-a apărut clar că a fost "o mână maternă cea care a dirijat traiectoria glontelui", permiţând "papei aflat în agonie" să se oprească "la un pas de moarte" (IOAN PAUL AL II-LEA, Meditaţie împreună cu episcopii italieni în Policlinica Gemelli, în: Învăţături, vol. XVII/1, 1994, pag. 1061). Cu ocazia unei vizite la Roma a episcopului de atunci de Leiria-Fatima, papa a decis să-i încredinţeze glontele care a rămas în jeep după atentat, ca să fie păstrat în sanctuar. Din iniţiativa episcopului, glontele a fost apoi montat în coroana statuii Fecioarei de la Fatima.

Evenimentele succesive din 1989 au condus, atât în Uniunea Sovietică, dar şi în numeroase ţări din Est, la căderea regimului comunist care propunea ateismul. Şi din acest motiv suveranul pontif mulţumeşte din adâncul inimii Fecioarei preasfinte. Totuşi, în alte părţi ale lumii, atacurile împotriva Bisericii şi ale creştinilor, cu încărcătura lor de suferinţă, din păcate, nu au încetat. Chiar dacă evenimentele la care face referire a treia parte a "secretului" de la Fatima par de acum încolo să aparţină trecutului, chemarea Fecioarei la convertire şi penitenţă, pronunţată la începutul secolului XX păstrează şi azi o actualitate stimulantă. "Doamna din mesaj pare că citeşte cu o perspicacitate deosebită semnele timpului, semnele timpului nostru... Invitaţia insistentă a Mariei la penitenţă nu este decât manifestarea grijii sale materne faţă de soarta familiei umane, care are nevoie de convertire şi iertare" (IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Ziua Mondială a Bolnavului 1997, nr. 1, în Învăţături, vol. XIX/2, 1996, pag. 561).

Pentru a permite credincioşilor o mai bună percepţie a mesajului Fecioarei de la Fatima, papa a încredinţat Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei misiunea de a face publică a treia parte a "secretului", după pregătirea, în prealabil, a unui comentariu oportun.

Fraţilor şi surorilor, să-i mulţumim Fecioarei de la Fatima pentru protecţia sa. Mijlocirii sale materne încredinţăm Biserica celui de-al treilea mileniu.

Sub tuum praesidium confugimus, sancta Dei Genitrix! Intercede pro Ecclesia. Intercede pro papa nostro Ioanne Paulo II. Amen.

Fatima, 13 mai 2000.

COMENTARIU TEOLOGIC

Cine citeşte cu atenţie textul aşa-zisului al treilea "secret" de la Fatima, care, după o lungă perioadă de timp, din dispoziţia Sfântului Părinte este aici publicat în întregime, va rămâne probabil dezamăgit sau uimit după toate speculaţiile care au fost făcute. Nici un mare mister nu este dezvăluit; vălul viitorului nu este îndepărtat. Vedem Biserica martirilor acestui secol care de acum a trecut reprezentată printr-o scenă descrisă cu un limbaj simbolic care este greu de descifrat. Este oare aceasta ceea ce Maica Domnului voia să comunice creştinătăţii, omenirii, într-o perioadă de mari probleme şi strâmtorări? Ne este de ajutor la începutul noului mileniu? Sau sunt poate doar proiecţii ale lumii interioare a copiilor, crescuţi într-un ambient de profundă pietate, dar în acelaşi timp tulburaţi profund de furtunile care ameninţau timpul lor? Cum trebuie să înţelegem viziunea, ce consideraţii să facem pe marginea ei?

Revelaţie publică şi revelaţii private - locul lor teologic

Înainte de a întreprinde o tentativă de interpretare, ale cărei linii esenţiale pot fi găsite în comunicatul pe care cardinalul Sodano l-a pronunţat la 13 mai, anul acesta, la sfârşitul celebrării euharistice prezidate de Sfântul Părinte la Fatima, sunt necesare câteva clarificări de fond referitoare la modul în care, după doctrina Bisericii, trebuie să fie înţelese, în cadrul vieţii de credinţă, fenomene ca acela de la Fatima. Învăţătura Bisericii face o distincţie între "revelaţia publică" şi "revelaţiile private". Între cele două realităţi este o diferenţă nu doar de grad, ci de esenţă. Termenul "revelaţie publică" desemnează acţiunea revelatoare a lui Dumnezeu destinată întregii omeniri, care şi-a găsit expresia sa literară în cele două părţi ale Bibliei: Vechiul şi Noul Testament. Se numeşte "revelaţie" pentru că în ea Dumnezeu s-a dat spre cunoaştere progresivă oamenilor, până la a deveni el însuşi om, pentru a atrage la sine şi a reuni la sine întreaga lume prin Fiul întrupat, Isus Cristos. Nu este vorba deci de comunicări intelectuale, ci de un proces vital, prin care Dumnezeu se apropie de om; în acest proces apoi, în mod natural, se manifestă şi conţinuturi care interesează intelectul şi înţelegerea misterului lui Dumnezeu. Procesul priveşte omul în întregime şi, în acest mod, raţiunea, dar nu doar aceasta. Deoarece Dumnezeu este unul singur, şi istoria pe care el o trăieşte împreună cu omenirea este unică, valabilă pentru toate timpurile şi el a găsit împlinirea sa prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Cristos. În Cristos, Dumnezeu a spus totul despre sine însuşi şi deci revelaţia s-a încheiat cu realizarea misterului lui Cristos, care şi-a găsit expresia în Noul Testament. Catehismul Bisericii Catolice citează, pentru a explica acest caracter definitiv şi complet al revelaţiei, un text din sfântul Ioan al Crucii: "De vreme ce ni l-a dat pe Fiul, care este Cuvântul său, Dumnezeu nu mai are alt Cuvânt să ne dea. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt (...); căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său... Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe, sau ar dori o vedenie sau o revelaţie, nu numai că ar face o nebunie, dar l-ar jigni pe Dumnezeu, neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou" (CBC 65, SFÂNTUL IOAN AL CRUCII, Urcarea pe muntele Carmel, II, 22).

Faptul că singura revelaţie a lui Dumnezeu adresată tuturor popoarelor este încheiată o dată cu Cristos şi cu mărturia despre el din cărţile Noului Testament leagă Biserica de evenimentul unic al istoriei sacre şi de cuvântul Bibliei, care garantează şi interpretează acest eveniment, dar nu înseamnă că Biserica acum ar putea să privească doar la trecut şi astfel să se condamne la o repetare sterilă. Catehismul Bisericii Catolice spune în această privinţă: "... chiar dacă revelaţia este încheiată, nu este însă în întregime explicitată; credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor" (nr. 66). Cele două aspecte ale legăturii cu unicitatea evenimentului şi a progresului în înţelegerea sa sunt foarte bine ilustrate în discursurile de adio ale Domnului, când el, luându-şi rămas bun, le spune ucenicilor: "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci el nu va vorbi de la el... El mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al meu, şi vă va descoperi" (In 16,12-14). Pe de o parte, Duhul are rolul unei călăuze şi astfel dezvăluie o cunoaştere, pentru a duce povara căreia înainte îi lipsea premisa - aceasta este amplitudinea şi profunzimea niciodată încheiată a credinţei creştine. Pe de altă parte, această călăuzire este o "luare" din comoara lui Isus Cristos însuşi, a cărei profunzime inepuizabilă se manifestă în această conducere de către lucrarea Duhului. Catehismul citează în această privinţă un cuvânt de o mare profunzime al papei Grigore cel Mare: "Cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă" (CBC 94, Sfântul Grigore, în Ez 1,7,8). Conciliul Vatican II indică trei căi esenţiale, în care se realizează călăuzirea Duhului Sfânt în Biserică şi deci "creşterea Cuvântului": el se împlineşte prin meditaţie şi studiul credincioşilor, prin profunda inteligenţă, care derivă din experienţa spirituală şi prin predica acelor care, "o dată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului" (Dei Verbum, 8).

În acest context este acum posibilă înţelegerea corectă a conceptului de "revelaţie particulară", care se referă la toate viziunile şi revelaţiile care se verifică după încheierea Noului Testament; deci este categoria în cadrul căreia trebuie să plasăm mesajul de la Fatima. Să ascultăm în această privinţă mai ales Catehismul Bisericii Catolice: "Pe parcursul istoriei au fost revelaţii zise "private", dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii... Rolul lor nu este de a "completa" revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei" (nr. 67). Sunt clarificate două lucruri:

1. Autoritatea revelaţiilor particulare este esenţial diferită de unica revelaţie publică: aceasta cere credinţa noastră; în ea de fapt, prin intermediul cuvintelor umane şi ale medierii comunităţii vii a Bisericii, Dumnezeu însuşi ne vorbeşte. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul său se deosebeşte de orice altă credinţă, încredere, opinie umană. Certitudinea că Dumnezeu vorbeşte îmi dă siguranţa că întâlnesc adevărul însuşi şi astfel o certitudine, care nu se poate verifica în nici o formă umană de cunoaştere. Este certitudinea pe care îmi edific viaţa mea şi căreia mă încredinţez murind.

2. Revelaţia particulară este un ajutor pentru această credinţă şi se manifestă ca fiind credibilă tocmai pentru că mă îndreaptă către unica revelaţie publică. Cardinalul Prospero Lambertini, viitorul papă Benedict al XIV-lea, spune în această privinţă în tratatul său clasic, devenit apoi act normativ pentru beatificări şi canonizări: "Un consimţământ de credinţă catolică nu se datorează unor revelaţii aprobate în asemenea mod; nici măcar nu este posibil. Aceste revelaţii cer mai degrabă un consimţământ de credinţă umană conform cu regulile prudenţei, care ni le prezintă ca probabile şi deplin credibile". Teologul flamand E. Dhanis, eminent cunoscător al acestei materii, afirmă în mod sintetic că aprobarea eclezială a unei revelaţii particulare conţine trei elemente: mesajul relativ nu conţine nimic care să intre în contrast cu credinţa şi bunele obiceiuri; este permis să fie făcut public, iar credincioşii sunt autorizaţi să-i acorde adeziunea lor în formă prudentă (E. DHANIS, Privire asupra fenomenului Fatima şi bilanţul unei discuţii, în: Civiltà Cattolică 104, 1953 II. 392-406, în special 397). Un asemenea mesaj poate fi un ajutor valid pentru a înţelege şi a trăi mai bine Evanghelia la ora actuală; de aceea nu trebuie neglijat. Este un ajutor, care este oferit, dar care nu este obligatoriu să fie folosit.

Criteriul pentru adevărul şi valoarea unei revelaţii particulare este deci orientarea sa către Cristos însuşi. Când ea ne îndepărtează de el, când ea devine autonomă sau de-a dreptul se pretinde a fi un alt plan de mântuire şi mai bun, mai important decât Evanghelia, atunci ea nu vine cu siguranţă de la Duhul Sfânt, care ne călăuzeşte în cadrul Evangheliei şi nu în afara acesteia. Aceasta nu exclude faptul că o revelaţie particulară pune noi accente, face să apară noi forme de pietate sau le aprofundează şi le extinde pe cele vechi. Dar în toate acestea trebuie totuşi să fie vorba de o alimentare a credinţei, a speranţei şi a carităţii, care sunt pentru toţi calea permanentă a mântuirii. Putem să adăugăm că revelaţiile particulare adesea provin mai ales din pietatea populară şi se reflectă în ea, îi dau noi impulsuri şi generează pentru ea noi forme. Aceasta nu exclude faptul că ele au efecte chiar şi în liturgie, cum de exemplu sunt sărbătorile Corpus Domini şi Inima Preasfântă a lui Isus. Dintr-un anumit punct de vedere în relaţia dintre liturgie şi pietatea populară se delimitează relaţia dintre revelaţie şi revelaţiile particulare: liturgia este criteriul, ea este forma vitală a Bisericii în totalitatea sa hrănită direct din Evanghelie. Religiozitatea populară înseamnă că mereu credinţa prinde rădăcini în inima diverselor popoare, încât ea este introdusă în lumea cotidiană. Religiozitatea populară este forma primă şi fundamentală de "înculturare" a credinţei, care trebuie în mod continuu să se lase orientată şi călăuzită de indicaţiile din liturgie, dar care la rândul său fac să aducă rod credinţa pornind din inimă.
Am trecut deja de la precizări mai degrabă negative, care erau înainte de toate necesare, la determinarea pozitivă a revelaţiilor particulare: cum pot fi clasificate în mod corect pornind de la Scriptură? Care este categoria lor teologică? Cea mai veche scrisoare a sfântului Paul care a fost păstrată, poate cea mai veche scriere în mod absolut a Noului Testament, prima Scrisoare către Tesaloniceni, mi se pare că oferă o indicaţie. Apostolul spune: "Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi profeţiile; cercetaţi orice lucru şi păstraţi ce este bun" (5,19-21). În orice timp îi este dată Bisericii carisma profeţiei, care trebuie să fie examinată, dar care, de asemenea, nu poate să fie dispreţuită. În această privinţă trebuie să avem prezent în minte că profeţia în sensul Bibliei nu înseamnă a prezice viitorul, ci a explica voinţa lui Dumnezeu pentru prezent şi deci a arăta calea cea dreaptă către viitor. Cel care prezice viitorul vine în întâmpinarea curiozităţii raţiunii, care doreşte să înlăture vălul viitorului; profetul vine în întâmpinarea orbirii voinţei şi a gândirii şi clarifică voinţa lui Dumnezeu ca exigenţă şi indicaţie pentru prezent. Importanţa prezicerii viitorului în acest caz este secundară. Esenţială este actualizarea unicei revelaţii, care mă priveşte în profunzime: Cuvântul profetic este avertisment sau chiar consolare sau ambele împreună. În acest sens poate fi legată carisma profeţiei de categoria "semnelor timpului", care a fost readusă la lumină de Conciliu Vatican II: "...Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi: vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?" (Lc 12,56). Prin "semnele timpului" în acest cuvânt al lui Isus trebuie să se înţeleagă propriul său drum, el însuşi. A interpreta semnele timpului în lumina credinţei înseamnă a recunoaşte prezenţa lui Cristos în orice timp. În revelaţiile particulare recunoscute de Biserică - deci şi în Fatima - este vorba despre aceasta: să ne ajute să înţelegem semnele timpului şi să găsim pentru ele adevăratul răspuns în credinţă.

P.S.
Voi reveni cu noi comunicari inspre intelegerea structurii revelaţiilor.