Pagina profil a lui TAUNUL

TAUNUL

baiat - 71 ani, Slatina, Romania
88 fani - 28.148 vizitatori

Blog / BĂTRÂNA

duminică, 22 aprilie 2012 la 21:34

Poveste apreciată cu Menţiune la ediţia a XX-a a Concursului Naţional „Ion Creangă“ de creaţie literară – POVEŞTI / 8 aprilie 2012

Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.
(„Creion” - Tudor Arghezi)

Era prima zi de duminică a acestei primăveri în care Tudor a reuşit performanţa de a nu merge la serviciu. Nu-i venea să creadă că este acasă. S-a putut trezi târziu, nu la cântatul cocoşilor, când cerul abia se mijea sub lumina roşiatică a răsăritului de soare. Ieşise în curte şi privea cu mirare florile din faţa casei, proaspete, pline de sănătate şi culoare. Orânduite de mama sa, potrivit perioadei în care trebuiau să înflorească, păreau a fi aliniate după o regulă foarte strictă, ce nu se încălca în nicio primăvară. Erau ronduri ovale, pătrate şi hexagonale, săpate într-o anume orânduială, nici prea aglomerate, dar nici prea rare, astfel încât ofereau ochiului un tablou uriaş de armonie şi frumuseţe naturală. Plantele crescute din rădăcina veche, ce fusese bine adăpostită sub stratul bogat de zăpadă al iernii care părea că nu se mai termină, ajunseseră la maturitate şi se simţea de la zece paşi parfumul plăcut al zambilelor, iar cupele elegante şi catifelate ale lalelelor în trei culori se înălţau semeţe deasupra unor aşa numiţi „năsturaşi” galbeni, grena, albăstrui, de parcă se întreceau în a atrage priviri admirative.
„Hm! Mama nu a fost la cursuri de ikebana, dar şi aici, afară, ca şi în vazele din casă, dânsa a aranjat florile mai plăcut ca japonezele! Avea un simţ al armoniei aşa de dezvoltat cum mai rar se întâlneşte… Oare de unde-i veneau ideile ori gusturile astea? Şi la hăinuţele şi flanelele pe care ni le cosea pe când eram noi micuţi ori ni le lucra cu andrelele am observat aceeaşi deosebită înclinare spre frumos…” medita Tudor plimbându-se alene pe aleile curate dintre ronduri, cu mâinile la spate, lipsit de griji, într-o deplină tăcere. „Pe toate bluziţele şi puloverele aveam floricele lucrate. Erau în aceeaşi culoare ori în tonuri apropiate, dar nu-mi dau seama cum de le reuşea aşa, din acelaşi material şi cu aceleaşi ustensile... Hm! Ce n-aş da să mai fie aici şi să-mi lucreze şi mie şi fratelui meu… Doar noi doi am mai rămas. Doar noi şi amintirile noastre…”.
Trecând în lumea amintirilor, se aplecă şi rupse o plantă din cele câteva tufe răzleţe ce crescuseră printre celelalte flori. Ceva nelămurit îl făcu să zăbovească asupra ei. Înflorise şi ea. Îi privi albul petalelor lunguieţe şi cu nervuri verzui pe margini. Observă că din tulpina-i firavă se prelingea, picătură cu picătură, un lichid aproape vâscos şi uşor lipicios. „Hm! Asta-i planta din care nu gusta Bătrâna niciodată… O evita sistematic. Parcă tuşea în apropierea ei. Fornăia…”. Năucit parcă de acest gând, porni pe aleea principală care-i purtă paşii spre grădină. Deschise poarta şi merse la nucul cel bătrân pe care-l ştia de când era mic. Coroana bogată acoperea o mare parte a cerului şi răcoarea plăcută îl îndemnă să se aşeze pe banca fixată cândva de bunicul său lângă trunchiul pomului, pe atunci tânăr şi mult mai subţire. Stinghia de sus făcea corp comun, acum, cu trunchiul. Aici era cândva lumea lui de basm. Aici visa în voie. Îşi aminti că adormea înainte de a se termina fiecare poveste spusă de bunicul ori de mama sa. Întotdeauna întreba, a doua zi, despre cum se termina povestea „de ieri” şi, din această cauză, povestea „de azi” începea cu sfârşitul celeilalte…
Se aşeză cu gesturi moi pe bancă, privi din nou atent la planta ce-o ţinea în mână, încercând să-şi amintească ce nume are, apoi întinse lateral ambele braţe pe stinghia băncii şi lăsă capul pe spate. Se minună de bogăţia verde şi de armonia tulburătoare în care crescuseră zeci şi sute de ramuri şi rămurele. Începu să numere frunzele mari şi lucioase de pe crenguţele ce crescuseră ca un evantai din extremitatea unei crengi. Cinci… zece… douăzeci… „Hm! La cât am ajuns? Mai erau puţine… O iau de la început”. Cinci… şapte… zece… Ochii i se închiseră încet-încet, se redeschiseră cu greu de vreo două ori, căută frunzele pe care le număra şi le rătăci printre numeroasele ramuri şi printre genele ce i se strânseră încetişor, făcând întuneric. Adormise? Era între veghe şi somn…
… Tudorel îşi bălăcea picioarele în apa limpede ce curgea alene pe sub podul de lemne pe care se aşezase şi încerca să numere peştişorii care se hârjoneau în grupuri micuţe aproape de malul acoperit de vegetaţie bogată. Din trestiile crescute mai alături, la vreo cincizeci de paşi de pod, printre păpurişul des, alesese una mai mare, pe care o tăiase cu briceagul cu două limbi primit în dar de la bunicul său în ziua în care împlinise şapte ani. Legase o aţă de vârful ei, dar nu avea un ac să-l prindă la capăt pentru a-şi face undiţă. Întinse mâna în care ţinea trestia, o trecu în sus spre spate şi o plasă, destul de îndemânatic, în faţă, cât îi permise braţul. Aţa, destul de uşoară, nu se întinse cum ar fi dorit el, dar nici în adânc nu se afundă. Plutea tremurând odată cu unduirea uşoară a apei. În schimb, peştişorii se speriară şi, cu mişcări rapide ale codiţelor şi aripioarelor, se îndepărtară grăbiţi şi se pierdură printre ramurile dese ale plantelor acvatice lângă mal. Nemulţumit, aruncă „undiţa” şi o privi înciudat cum alunecă pe apă, depărtându-se. „Na! Acum nu mai am nici undiţă… Cu ce mă joc? Am să-l rog pe tata să-mi facă una ca lumea. Vreau să pescuiesc!” a hotărât băiatul supărat că nu se gândise mai de demult la treaba asta. „Ba nu! Bunicu’ o să-mi facă undiţă şi o să mă înveţe cum se prinde peştele. Ce? Eu nu am grijă de Bătrâna lui?” îşi schimbă el hotărârea privind supărat în adâncul albiei pârâului.
Mulţumit de ideea ce-i venise, se propti cu o mână de bârnele podului şi se ridică în picioare. Privi cerul senin, se uită în direcţia soarelui şi apoi la umbra proiectată pe pod de trupul său firav. „Este trecut de ora la care a zis bunicu’ să aduc iapa acasă. Mai întâi să culeg câteva flori pentru mămica… Ba nu! Culeg din alea de câmp, pe drum, că-i plac mai mult. Am văzut eu că cele de baltă nu-i plac… Dar unde este Bătrâna? Era aici, aproape…” se sperie Tudorel după ce privi roată cât cuprindeau ochii fără să vadă iapa.
Alergă în poieniţa plină de iarbă grasă în care o lăsase pe Bătrâna cu ceva timp în urmă. Nu era aici şi nici în apropiere nu se vedea. O strigă de câteva ori, dar fără rezultat. De obicei, la chemarea lui, venea întotdeauna, îşi întindea gâtul şi îşi scutura coama privindu-l cu blândeţe pe copil. Tudorel se sperie de-a binelea. O teamă adâncă se strecură în sufletul lui şi-l făcu să plângă. Nu ştia ce să facă. „Cum să mă duca acasă fără ea? Ce să le spun?” Îşi şterse lacrimile cu poalele cămăşuţei scoasă din pantaloni şi mai privi odată de jur împrejur. Strigă iar. Deodată, când toate speranţele pieriseră şi se dădea de ceasul morţii neştiind ce să facă, auzi fornăiala iepei, undeva, departe dinspre păduricea ce urca de dincolo de poieniţă până-n vârful dealului. Plecă în fugă într-acolo, intră prin lăstărişul des care-i răni picioarele goale şi pătrunse în lizieră. Degeaba. Nici urmă de animal încotro privea el neputincios.
- Intră în pădurice fără teamă! auzi Tudorel o voce necunoscută. După zece paşi dai de o potecă. De acolo ai să mă vezi.
Năucit şi tare înfricoşat, băiatul începu să plângă şi se întoarse cu gândul de a fugi cât mai departe de acel loc.
- Unde vrei să pleci? Pe mine mă laşi aici? întrebă aceeaşi voce exact când copilul îşi aplecase trupul pentru a-şi lua avânt să fugă. Laşule! Credeam că eşti curajos şi că ţii la mine. Vai, cum m-am înşelat! se tângui vocea care, de data asta, a avut darul să-l încurajeze şi să-l îndârjească pe băiat.
- Ba nu sunt laş! a strigat el cât a putut de tare, întorcându-se din nou cu faţa la pădure. Uite! Am să vin la potecă, a mai zis el şi a făcut primii paşi.
Inima-i bătea cu putere. O auzea aşa de tare că-i putea număra bătăile, dar nu a luat-o în seamă. A mai făcut câţiva paşi ferindu-se de mai multe ramuri, care se agăţau de cămăşuţa lui şi aşa destul de şifonată, dar şi de cele ce păreau că doresc să-l lovească peste ochi. Pe acestea le prindea de vârfuri, le îndoia până trecea de ele şi apoi le elibera. În altă situaţie, s-ar fi jucat cu ele în felul acesta. De picioare nu-i păsa. Călca pe vreascuri mărunte şi uscate, se mai lovea, se mai înţepa, dar nu lua nimic în seamă. Era obişnuit să-l rănească rugii de pe mirişte. Nu i se părea că ar fi mai rău aici. Ajuns la potecă, s-a oprit. A privit atent, dar n-a văzut nici urmă de Bătrâna şi n-a auzit alt zgomot decât freamătul uşor al copacilor încărcaţi de frunze.
Descurajat şi înfricoşat, s-a învârtit pe loc. I se părea că toţi copacii se apleacă şi-l apasă uşor cu ramurile lor, ascunzându-l privirilor. Auzea voci, fără să înţeleagă cuvinte, auzea muzică, fără să înţeleagă de unde vine, simţea adierea unui vânt care se înteţea şi care făcea frunzele să se mişte forţat, haotic, în foşnet înfricoşător. A încercat să fugă, dar picioarele-i erau grele şi se forţa să facă fiecare pas. S-a oprit năucit. Nu putea să mai plângă şi nu înţelegea ce se întâmplă. A deschis gura să ţipe, dar în acel moment a văzut mai bine poteca pe care făcuse doar câţiva paşi. Privind în lungul ei să înţeleagă încotro să se îndrepte, a văzut ceva mişcându-se la doar la o aruncătură de băţ mai departe. A căzut în genunchi aproape paralizat de frică S-a târât pe iarba moale şi caldă cu ochii ţintă spre locul unde observase mişcare.
Deodată s-a făcut linişte. Frunzele s-au oprit din mişcare şi muzica a încetat. A văzut doar la câţiva paşi distanţă coada stufoasă şi lungă a Bătrânei mişcându-se nervoasă. S-a ridicat cu greu în picioare şi a privit buimac. „Ce face acolo”, s-a întrebat el. „De ce stă nemişcată şi doar dă din coadă?”. I-a răspuns vocea aceea care-i mai vorbise:
- Vino! Eşti lângă mine. Dezleagă-mă de aici!
- Da! Iată-mă că vin! a şoptit el, neputincios în încercarea de a striga tare.
S-a deplasat cu greu. Nu putea privi în altă parte. Fixa încordat doar coada care alunga prin mişcarea ei continuă o sumedenie de muşte ce zumzăiau ameninţător. Când a ajuns aproape de iapă a înţeles că ea este legată de o creangă puternică crescută aproape împletit cu o alta dintr-un trunchi ce fusese cândva viguros. Acum era tăiat la două palme mai sus de acele crengi gemene. Lanţul cu belciug prins de căpăstru şi înfăşurat pe gâtul animalului se desfăcuse şi se înţepenise între acele lemne ca într-o menghină. Bătrâna l-a simţit aproape şi a încercat să-şi întoarcă botul pentru a-l vedea pe băiat. Nu a reuşit prea mult. Lungimea lanţului liber nu i-a permis. În schimb a nechezat încet, ca într-un scâncet şi tot trupul transpirat şi plin de muşte s-a frământat puternic.
Înţelegând situaţia, Tudorel a uitat de toată frica ce-l cuprinsese şi s-a repezit cu toată forţa la cele două crengi. A tras de ele să lărgească spaţiul şi să poată trage lanţul blocat a acolo. Nu a reuşit. A privit în jurul său şi a ales o altă creangă pe care s-o rupă şi să se ajute de ea.
- Nu este bună… E prea moale. Ceva mai tare caută! îl sfătui vocea.
- Da, ai dreptate. Mulţumesc! răspunse copilul, firesc, de parcă vorbea cu un om cunoscut ce-l învăţa de bine.
A văzut un lemn mai scurt, de aproape un metru, pe jos, între copaci. L-a ridicat de acolo şi s-a întors cât a putut de repede.
- Să stai liniştită, Bătrâna! Te voi elibera imediat, căluţul meu drag, i-a promis el cu hotărâre, ridicând lemnul cu ambele braţe.
S-a chinuit puţin până a reuşit să-l introducă între cele două crengi. L-a fixat atent apoi a tras de el forţând deschiderea. Nu a reuşit din prima încercare, dar era aşa de hotărât că nu-l mai oprea nimeni. S-a agăţat cu ambele mâini şi a lăsat toată greutatea trupului, ridicând picioarele de pe pământ, să facă ceea ce forţa braţelor nu reuşise. Observând că nu cedează nici acum acea închizătoare pe care o ura cu toată fiinţa lui, Tudorel s-a ridicat trăgând cu mâinile de lemn, până a ajuns cu pieptul aproape la nivelul crengilor şi a început să se zgâlţâie cât a putut el de mult. În felul acesta spaţiul dintre crengi se mărea văzând cu ochii, dar bietul băiat nu putea trage lanţul. Înţelesese că dacă eliberează o mână nu va mai apăsa cu aceeaşi forţă. Îi venea să ţipe de furie şi se zbătea puternic sperând că lanţul va începe singur să se tragă din închizătoare. Puterile-i slăbeau. Ştia că nu mai putea sta mult aşa şi se îngrozea la gândul că cele două crengi se vor apropia din nou. S-a uitat disperat la Bătrâna care-l privea cu o înţelegere şi milă atât de omenească, încât Tudorel se cutremură. În acel moment i-a venit o idee la care nu avusese curaj să gândească vreodată.
- Bătrâna, căluţul meu drag, apucă lanţul cu dinţii! Trage de el, căluţule!
Ochii inteligenţi ai iepei l-au fixat cu o mulţumire pe care băiatul o văzuse rar în ochii oamenilor. Şi-a răsfrânt buzele lăsându-şi dinţii la vedere şi a nechezat scurt. A întins botul şi a reuşit să prindă lanţul. Dintr-o singură smucitură l-a tras dintre trunchiuri şi a nechezat din nou, a satisfacţie deplină.
- Uraaaa! Bravo, Bătrâna! a ţipat Tudorel de bucurie în timp ce ateriza pe iarbă, după ce şi-a desfăcut mâinile din strânsoare. S-a repezit la „căluţul lui drag” şi l-a pupat pe bot, îmbrăţişându-l. Iapa a stat cuminte, fremătându-şi trupul, semn că-i răspunde băiatului ori că nu mai suporta muştele de pe spinarea sa. Apoi, după câteva secunde, a împins copilul cu botul, atentă, să nu-l trântească de pe picioare şi, privindu-l cu ochii ei mari şi blânzi, i-a vorbit:
- Este destul de târziu. Bunicul te va certa. Este şi el îngrijorat…
- Da! Ai dreptate, căluţul meu drag. Să mergem! a zis Tudorel şi a apucat hotărât de belciugul din capul lanţului, trăgând de căpăstrul Bătrânei. Să stai aproape de mine, să nu se mai întâmple vreun necaz. Ai auzit?
Bătrâna n-a răspuns. A dat din cap în semnul acela de aprobare al oamenilor, şi-a scuturat tot trupul cu putere, şi-a învârtit coada cât a putut să cuprindă şi a scuturat scurt din picioare. Un stol întreg de muşte a fost proiectat prin frunziş şi puţine au scăpat cu viaţă. Băiatul a înţeles că se opune să o ducă aşa, trasă de căpăstru şi a dojenit-o:
- Ba, nu! Vei merge cuminte după mine. Nu vreau să te mai rătăceşti. Vezi bine ce se poate întâmpla.
Bătrâna a nechezat uşor a aprobare şi l-a urmat cuminte. Băiatul ţinea lanţul strâns în mâna sa micuţă şi mergea cu pas hotărât ocolind lăstărişul prea des ori prea înalt, încercând să se protejeze, dar s-o ferească şi pe ea de zgârieturi.
Faţa i se înseninase, dar îl prinsese grija de ce avea să zică bunicul. Era conştient că timpul se scurge repede şi ştia cât de greu i-a aprobat să ducă el, de unul singur pentru prima oară, iapa la păscut. „Bine-bine! dar cum să povestesc eu acasă întâmplarea asta? Cine mă crede pe mine?... Oare nu mi s-a părut? A cui a fost vocea? Caii nu vorbesc niciodată ca oamenii. Poate… în basme, dar eu nu sunt în basm…”
- Să nu povesteşti nimănui ce s-a întâmplat. Va fi bine, crede-mă!
Tudorel s-a oprit brusc. S-a întors şi s-a uitat lung la Bătrâna. Nu ştia ce să creadă. Era convins, cel puţin acum, că vorbise chiar ea. „Când am zis să tragă lanţul… m-a înţeles… Deci ea a ştiut ce i-am zis eu… Iar acum, acum ea a vorbit! Nu este nimeni în jurul nostru”.
- Bătrâna, căluţul meu drag, tu ai vorbit cu mine? a întrebat-o el rugător, privind-o în ochi.
Iapa a scuturat scurt capul şi l-a împins cu grijă pe băiat cu botul în piept. Ochii îi luceau şi copilului nu-i venea să creadă cât de grăitori erau. Parcă spuneau fără cuvinte:
- Eu ţi-am vorbit, copile!
- Bine, bine, dar nu se poate aşa ceva! Unde ai mai auzit tu cal să vorbească omeneşte?
Bătrâna a repetat gestul şi a nechezat scurt, arătându-şi dinţii. Parcă râdea ori aşa a avut băiatul impresia. Îngândurat, fără s-o mai îndemne, a pornit şi, mergând din ce în ce mai repede, au ajuns în poieniţa cu iarbă grasă.
- Uite, nu te leg! Am încredere în tine. Cred că îţi este foame. Ai iarbă bună de păscut aici. Grăbeşte-te! Eu merg să mă spăl un picuşor, se explică Tudorel cât se poate de serios şi, în acelaşi timp, foarte îngândurat.
Ajuns la pod, şi-a dat cămăşuţa şi pantalonaşii jos, le-a scuturat de praf şi de scaieţi, şi le-a aşezat pe iarba curată de lângă pod. A mai făcut câţiva paşi şi a intrat în apă. Câteva broaşte au sărit speriate, dar el nu le-a băgat în seamă. Cândva se speria de ele. Mai târziu, s-a obişnuit cu prezenţa lor, le asculta concertele necontenite şi chiar le imita uneori. Ele tăceau atunci. Îl ascultau puţin şi îşi reluau cântarea în cor cu mai multă forţă. Parcă se întreceau. S-a spălat pe braţe, pe faţă şi pe trup până la mijloc şi s-a urcat din nou pe pod. A stat la soare să se usuce, dar după ce a aruncat o privire spre poieniţă. Bătrâna păştea cuminte, fornăind pe nări din când în când.
Simţind căldura puternică a soarelui a considerat că s-a uscat şi pielea lui. S-a îmbrăcat şi s-a aşezat într-o poziţie numai de el ştiută pentru a afla ora exactă. „Aoleu, ce mă fac! Două ceasuri tot am întârziat… Mama mă va certa. Şi bunicul… Bunicul va fi supărat şi trei zile nu-mi va spune nici-un basm… El nu mă ceartă, dar nu-mi vorbeşte. E mai rău aşa… Ce mă fac eu acuma?” A scos două pietricele din buzunar şi le-a zvârlit cu putere pe oglinda apei, una câte una. A fost mulţumit să vadă că au atins apa şi au sărit de trei-patru ori până să se ducă la fundul pârâului care se lărgea mult după ieşirea de sub pod. Imediat a alergat în poieniţă, hotărât să meargă în cel mai rapid pas pe care-l putea face tot drumul până acasă.
A apucat lanţul de belciug şi a vorbit ca un mare şef:
- Mergem imediat acasă, Bătrâna. Cu pas întins, fără să te superi.
- De ce nu mergi călare? Ajungem mai repede la trap mărunt ori în galop.
- Pentru că…, pentru că… Tu ai vorbit? Iar?
Iapa a nechezat scurt privindu-l pe băiat cu aceeaşi blândeţe umană, care-l perpelea pe Tudorel şi-l punea în situaţia de a nu găsi răspuns la multe întrebări. A trântit piciorul drept din faţă aşa de tare că a trepidat pământul sub tălpile copilului, apoi şi-a proptit botul ei catifelat în pieptul lui, fără să-l împingă.
- Dacă aş şti să călăresc…, aş merge, dar încă nu am învăţat şi…
- Urcă-te! a rostit vocea poruncitor, până să termine băiatul ce a dorit să spună.
Tudorel s-a uitat lung la Bătrâna, nevenindu-i să creadă ce-i auziseră urechile. „Să fi vorbit ea? Cine a zis să mă urc? Fă-mă, Doamne, să înţeleg” s-a rugat băiatul în gând, pătruns din nou de o anumită teamă. Nu terminase bine ultimele cuvinte şi a înghiţit în sec privind mişcarea animalul din faţa lui. Cerul gurii i se uscase. Nu mai avea salivă în gură şi avea senzaţia că se sufocă. Bătrâna făcuse un pas înainte cu piciorul drept, îndoindu-şi în acelaşi timp piciorul stâng.
- Încalecă şi ţine-te cu mâinile de coama mea!
Tudorel a rămas înlemnit pentru moment. Nu mai punea la îndoială că vocea care l-a îndemnat era a Bătrânei. Asemenea unui robot ori somnambul, s-a apropiat de ea, a prins coama cu o mână şi cu cealaltă s-a sprijinit de spinarea iepei. Dintr-un simplu salt, fără mare efort, era deja sus. Şi-a îndreptat trupul şi s-a prins şi cu cealaltă mână de coamă. Aştepta ca vrăjit să vadă ce se mai întâmplă. Bătrâna şi-a tras piciorul întins, l-a îndreptat şi pe stângul, înălţându-se, şi a pornit la pas. După ce a ieşit din poieniţă şi a pătruns pe drumeagul ce ducea la drumul spre casă, fără îndemnul ori comanda călăreţului, a trecut la trap uşor. Băiatul era cât pe ce să cadă. A strâns cât a putut cu mâinile coama, dar nu reuşea să-şi păstreze echilibrul Trupul îi sălta ritmic şi simţea durere la fiecare contact, la revenire. Instinctiv şi-a încordat picioarele ţinându-le cât a putut de strâns de corpul Bătrânei. Din acel moment s-a simţit în siguranţă şi a avut curaj să privească înainte, în lungul drumului.
Privirea i s-a înseninat. Şi-a descleştat maxilarele pe care le strânsese tare la începutul trapului şi a început să zâmbească. Se simţea bine şi toată teama îi dispăruse ca din senin. Era în culmea fericirii. Ar fi vrut să strige, ar fi dorit să fie auzit şi văzut de cineva, să fie admirat, dar tot drumul era pustiu. „Nu e nimeni să mă vadă călare, dar… până acasă mai este. Voi fi văzut la intrarea în sat. Să vezi ce bucuroasă va fi mama! Dar tataie… se va supăra? Niciodată n-a vorbit despre călărit cu mine. A zis odată ceva… Da! Când vei fi mare. Aşa a zis. Dar, dacă pot să călăresc acum, nu sunt mare?... Aoleu! Este târziu. Am uitat de asta”
- Bătrâna, poţi alerga mai repede?
Iapa nu a răspuns, dar a trecut de la trap la galop. Trupul copilului sălta neaşteptat de mult. Tudorel abia se mai ţinea de coamă. Picioarele nu mai reuşeau să-l ţină apropiat şi strâns de spinarea calului. Avea senzaţia că aerul vâjâie pe la urechi şi drumul de ţară face salturi apropiindu-se ameninţător de el. El se clătina când de o parte când de alta până când un picior s-a lăsat cu totul pe o parte a calului. A scăpat coama din mâini şi a căzut în colbul încins al drumului icnind dureros de lung. Abia a avut timp să întindă mâinile la contactul cu pământul, să nu se lovească la cap. După o rostogolire a rămas lat, culcat pe spate. Într-o clipită a văzut copita unui picior din spate deasupra pieptului său. A închis ochii, înspăimântat. Aştepta să fie zdrobit de lovitură…
N-a simţit durerea. Timpul se oprise în loc pentru băiat şi o linişte nefirească a făcut să-i ţiuie urechile. Strângea pleoapele mai tare decât îşi strânsese pumnii săi micuţi. Într-un târziu a auzit fornăitul Bătrânei lângă el. „N-am murit dacă o aud” a fost singurul lui gând. A simţit apoi cum îl împinge cu botul în coapsă. „Chiar nu mă doare nimic. Oare nu m-a călcat cu copitele?” S-a încurajat şi a deschis ochii încet, cu greutate. Iapa era lângă el şi-l tot împingea, mirosindu-l. Şi-a mişcat un braţ apoi pe celălalt. A urmat mişcarea picioarelor. „N-am nimic! Chiar nu mă doare nimic. Bătrâna m-a ferit. Nu m-a lovit!” a constatat el şi s-a ridicat încet, încă neîncrezător. Când s-a văzut în picioare s-a repezit la gâtul Bătrânei şi a îmbrăţişat-o.
- Bătrâna, căluţul meu drag! Eşti cel mai bun căluţ din lume, Bătrâna! a exclamat el fericit şi a pupat-o pe gât şi pe bot de mai multe ori.
Iapa fornăia de plăcere şi capul ei făcea cercuri largi prin aer în timp ce ochii-l priveau pe băiat cu dragoste şi grijă omenească. După ce s-au liniştit, l-a împins din nou cu botul în piept, în acea mişcare atât de cunoscută şi de dragă băiatului. Apoi, a îngenuncheat din nou cu un picior, invitându-l să încalece.
Tudorel s-a urcat repede şi a rugat-o:
- Să alergi mai încet. Aşa ca la început, Bătrâna mea dragă.
Animalul a nechezat ştrengăreşte, ca semn de înţelegere, a fornăit tare de două ori şi a plecat în trap mărunt. Pe uliţa satului mai mulţi oameni se uitau după ei miraţi. Tudorel era cuminte. Nu făcea cu mâna, aşa cum ar fi dorit prima oară, nu lăsa coama din mâinile strânse pe ea şi nici privirea nu o lua de pe firul drumului. Aproape de curtea bunicului, Bătrâna s-a oprit. Băiatul nu ştia ce să facă. Ar fi dorit să intre călare, să fie văzut.
- Gata! Până aici te-am adus. Coboară! i-a poruncit vocea de care, de data asta, Tudorel nu s-a mai îndoit că este sau nu a Bătrânei.
S-a ridicat uşor, şi-a adus un picior lângă celălalt pe aceeaşi parte şi şi-a dat drumu’ pe pământ, ţinându-se cu mâinile de coamă. Avea multe întrebări de pus, dar s-a abţinut. Era recunoscător şi nu dorea în ruptul capului să-şi supere noul său prieten, poate cel mai bun.
- Nu trebuie să povesteşti nimic nimănui. Să nu uiţi asta niciodată, a zis Bătrâna.
- Nu, nu voi povesti. Îţi promit, căluţul meu drag!
Bunicul era destul de supărat. Privea încruntat, puţin pieziş, fără să spună o vorbă. I-a trecut destul de repede, dar numai după ce a examinat iapa cu atenţie şi a văzut că este bine hrănită iar băiatul este întreg şi vesel. Mulţumit, a bătut cu palma crupa Bătrânei, a zâmbit hoţeşte şi a îndemnat-o să meargă la grajd. Iapa a nechezat, l-a împins jucăuşă cu botul în piept, a scuturat capul şi a plecat agale unde i s-a spus. Tudorel privea uluit la tot ce face bunicul său şi la manifestările animalului. Strângând pietricelele în buzunarele pantalonilor, aştepta încruntat muştruluiala de care nu credea că a scăpat. După ce şi-a frecat mâinile şi s-a uitat lung după Bătrâna, până a dispărut în curtea cu acareturi, bunicul s-a răsucit încet, mustăcind, l-a fixat oarecum distrat, cu gândul la altceva şi l-a întrebat:
- A fost cuminte Bătrâna, nepoate?
- Da, bunicule! N-am pomenit un cal mai cuminte ca ea… Am dus-o de căpăstru cum ai zis matale. Cred că poate merge şi singură, bunicule…
- Nu! Să n-o laşi singură niciodată.
- Da, bunicule! Cum s-o las singură? Îmi este drag să merg cu ea. Mă mai laşi s-o duc la păscut?
- Ei! Om vedea noi ce-om face… Mergi şi mănâncă, până una-alta!
La bucătărie l-a luat maică-sa la întrebări. Era mai supărată ca bunicul. L-a tras uşor de urechi, l-a muştruluit şi i-a explicat cât de urât este să nu respecte programul şi, mai ales, promisiunea. Tudorel s-a ruşinat.
- Iartă-mă, mamă! Nu se va mai întâmpla… Ştii? Mi-a plăcut aşa mult că Bătrâna a fost cuminte! Şi a păscut numai iarbă bună, curată. Ocoleşte iarba mare crescută pe bălegar, ştii?
- Da, ştiu. Află că, dintre animale, calul este cel mai curat. Nu mănâncă nimic murdar. Şi nu bea nici apă murdară ori din vas murdar. Să nu uiţi asta! Şi trebuie îngrijit atent. Adică, curăţat, spălat, ţesălat…
- Da, am văzut. Nici din baltă n-a băut apă. A băut doar de la izvorul din poieniţă. E curată acolo. Bem şi noi…
Imediat cum a ieşit din bucătărie, Tudorel a fugit să-şi caute bunicul în curte. Era pe banca pe car el o lucrase din lemn şi o fixase la umbra nucului. Multe întrebări ar fi dorit să-i pună, dar se temea să nu se dea de gol. De altfel, nu ştia ce să creadă. I se părea de necrezut ce i s-a întâmplat şi, destul de orgolios, nu ar fi vrut să fie luat în râs. S-a apropiat spăşit, încet, cu cea mai potrivită expresie de nevinovăţie pe care o putea înfăţişa.
- Bunicule, te superi dacă te întreb ceva?
- Nu, tataie! Despre ce este vorba? i-a vorbit bunicul mângâindu-i fruntea. Vino lângă mine, aici, pe bancă!
- Bunicule, de ce ai dat numele acesta la iapa matale?
- Hm! Despre asta-i vorba? se miră bătrânul privindu-l cu luare aminte. Când era tânără o chema „Mândra”… Era aşa de frumoasă şi mândră cu adevărat, că nu i se potrivea alt nume. La şaretă ori la trăsură era cea mai admirată pe drum. Iar la călărit, să ştii tu, nepoate, a fost cea mai elegantă!
- Da’ n-am mai văzut-o la şaretă… Nu mai vrea să tragă ori, ce este?
- Poate că ar vrea ea, dar nu mai vreau eu… Este foarte bătrână. De trei ori mai mare ca tine. M-a slujit o viaţă întreagă. Şi m-a slujit credincioasă, să ştii! Cât o mai avea zile, merită, drept răsplată, o viaţă tihnită…
- … Credincioasă ai zis, bunicule?
- Da… credincioasă. A fost şi este foarte cuminte. Că era zi ori că era noapte, a muncit la fel de bine… La un fluierat de al meu sau dacă o strigam, lăsa mâncarea, lăsa orice şi venea fuga la mine.
- Da, am văzut. Este foarte ascultătoare… Bunicule, caii vorbesc?
- Da, nepoate. Vorbesc şi ei în limba lor. Se înţeleg şi de la depărtare. Şi câinii vorbesc în limba lor şi pisicile şi păsările… Toate vorbesc, Tudorele, fiecare pe limba lui. Aşa le-a lăsat Dumnezeu să se-nţeleagă…
- Da’ pot vorbi aşa… ca noi, cu oamenii, pe limba noastră, bunicule?
- He-he, tataie! Ei înţeleg ce le spunem, doar. După un timp, după antrenament, cum s-ar zice. Le repeţi de multe ori, le arăţi şi animalele se obişnuiesc. Atâta. Nu vorbesc în graiul nostru, băiete.
- Tataie, cât de mare trebuie să fiu să călăresc?
- Ha, ha! Da’ grăbit mai eşti nepoate… Uite, la vara viitoare te voi învăţa. Întâi să văd că nu şchiopătezi la şcoală. Să văd că eşti silitor şi cuminte. Apoi… mai stăm de vorbă, răspunse bunicul ridicându-l şi aşezându-l pe genunchii săi. Mai întâi te voi învăţa cum să te porţi cu animalele. Caii, să ştii tu, sunt pretenţioşi. Pot fi cei mai buni prieteni. Dar trebuie îngrijiţi cu mult suflet, nepoate, trebuie să le vorbeşti blând. Aşa cum vorbeşti cu oamenii…
Bunicul vorbea monoton, cu voce blajină, plimbându-şi mâna uşor pe capul băiatului ca într-o adiere caldă de vânt. Tudorel închisese ochii. Auzea ca prin vis vorbele bătrânului, din ce în ce ca venind de mai departe, transformându-se în şoapte calde, plăcute. Adormise.
Pentru că nu mai avea putere să-l ducă în braţe, bunicul l-a aşezat cu grijă pe bancă şi a mers s-o cheme pe mama lui, să-l ducă în pat. Acolo, mama l-a învelit şi l-a sărutat uşor pe frunte, privindu-l plină de dragoste, înduioşată. Când se ridica, Tudorel a şoptit:
- Mamă, eşti aici? Ce dor îmi era de tine, mama mea dragă…!
Deschise ochii încet s-o privească. Era singur. Clipi nedumerit de mai multe ori, privi în jur şi înţelese. Visul se terminase. Cu regret mare în suflet se ridică de pe bancă şi plecă în curte. Merse la rondurile de flori şi culese cu grijă până făcu două buchete mari. Le aranjă aşa cum o văzuse pe mama să făcând. „Se va bucura când le va vedea… Poate le va simţi mirosul de acolo, din lumea veşnică, în care, sigur, a primit-o Dumnezeu… Şi bunicul se va bucura. Va înţelege că nu l-am uitat şi-i port o vie amintire”, medita Tudor privind florile cu duioşie. „Mă voi întoarce de la cimitir să îngrijesc rondurile. N-au ce căuta florile sălbatice aici! Nici Bătrâna nu se uita la ele. Le ocolea…”
Oftă lung, aruncă o ultimă privire în care să cuprindă curtea cu tot ce era în ea şi plecă. Trecu pe sub pragul porţii şi o închise cu grijă. Se lăsă condus de paşii care-l purtau, sigur, pe un drum cunoscut…

SFÂRŞIT


Comentarii 29

Trebuie sa te conectezi pentru a scrie un comentariu. Daca inca nu ai un cont, inregistreaza-te acum!

  • 53

    floricamolnar 15 mai 2012

    multumesc si o noapte senina iti doresc!! :) :)


  • 71

    TAUNUL 15 mai 2012

    - floricamolnar:
    asa este ai mare dreptate, :)nu comentez.

    Nu-i nimic! :)
    toate-s trecătoare în viaţa de pe pământ....


  • 53

    floricamolnar 14 mai 2012

    asa este ai mare dreptate, :)nu comentez.


  • 71

    TAUNUL 14 mai 2012

    - floricamolnar:
    frumos povestit, voi reveni, :) :)

    Mulţumesc!
    :)Te-am aşteptat şi... n-ai venit...!


  • 71

    TAUNUL 14 mai 2012

    - 2007ena:
    Pe cand alta povestioara? :)......ca sa stiu cum imi planific timpul :) :)
    Inspiratie bogata!

    Nici n-am terminat-o bine pe asta şi doreşti deja alta!! Copil curios ce eşti!!
    Planifică-ţi timpul pe zile şi nopţi...
    Poveştile se pot spune oricând şi oricui, adică zi şi noapte... :)


  • 71

    TAUNUL 14 mai 2012

    - Michaela53:
    Am citit cu multa placere !!!
    E foarte educativa pentru copii !!
    Si trista pentru mine !!
    Mama iubea ENORM caii !!
    Lacrima pentru ei . Cand vroiam sa ii cumpar un bibelou , stiam : CALUT !!! Si INGERASI !!
    Multumesc pentru frumoasa povestioara !!

    Da, te înţeleg... Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în lumea LUI de veşnicie!
    Este construită pentru copii. Mă bucur mult că ţi-a plăcut. Mulţumesc! :)


  • 71

    TAUNUL 14 mai 2012

    - elenamirca:
    multumesc mult :) minunata povestea,si ca nu uiti sa imi trimiti si mie sa le citesc,superba!! scuze ca asa tarziu ma intorc!! :) :) :) :)

    De regulă, fiind vorba de copii, nu uit pre uşor, dragă Elena!!
    Important este să simţi plăcerea de a le citi şi, atât cât ai arătat, mă asiguri că este adevărat în cazul tău. Să fii iubită! :) :)


  • 71

    TAUNUL 14 mai 2012

    - roxana_fm:
    Și-aici: Tăunul, un bunic sfătos, a scris o poveste plină de învățăminte pentru nepoți. :) :) :) :) :) :) :) :) :) :) :)

    Roxana dragă, povestea este utilă şi părinţilor ori bunicilor.... !!
    Sunt încântat de aprecierea ta. Să fii iubită! :) :)


  • 71

    TAUNUL 14 mai 2012

    - Cllod:
    Ce frumos... m-ai facut sa-mi aduc aminte de copilarie de casa bunicilor de serile cand dormeam pe lavita si bunicu imi spunea povesti...
    Sara buna Taunule :)

    Claudia dragă, lumea copilăriei nu se uită niciodată... Mă bucur că ţi-am readus imagini din acea vreme! Imagini dragi ţie după cum înţeleg...
    Aprecierea ta mă încântă sincer... Mulţumesc! :) :)


 1 2 3
Evaluarea ta: 0
nici o evaluare