TAUNUL

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul IV
  
  CU CARTILE PE FATA
  
  2.
  Era târziu, foarte târziu când Mariana a plecat acasă. A solicitat un taxi. Teama de a merge singură pe străzi era prea mare.
  În noaptea aceea, deşi nu se făcuseră rezervări, restaurantul a fost gazda mai multor evenimente care
  s-au desfăşurat până după miezul nopţii. Patronul a dat dispoziţie ca toţi ospătarii să rămână "până după ce pleacă ultimul client de la masă".
  Cu toata oboseala ce o simţea cum pune stăpânire pe ea, era fericită. Se făcuse comodă pe canapeaua din spate a maşinii şi, cu ochii închişi, revedea căteva momente pe care le considera foarte importante. Convorbirea cu avocatul acela blajin, trecut de cinzeci de ani, cu părul grizonat şi privire sinceră, la care nu se aşteptase în niciun fel, i-a dat speranţe multiple şi mult curaj în a înfrunta viitorul. L-a cunoscut tot la restaurant. Venea adesea, cu prieteni de breaslă, sa mănânce şi să discute despre ale lor. Fiind curată, operativă, atentă, discretă şi foarte plăcută la înfăţişare, Mariana era favorita grupului. Întâmplător, nici nu mai ştia cum şi când, a venit vorba de studiile ei şi de împrejurările care au determinat-o să lucreze ca ospătară. În timp, avocatul a mai aflat şi alte amănunte. Iar în seara asta, când a venit să ia comanda, a salutat-o ca pe o veche cunoştinţă.
  - Bine te-am regăsit, domnişoară! Mă bucur să te văd. Încă nu ai intrat in barou şi asta mă întristează...
  - Bună seara, domnule avocat şi bine aţi venit! Bună seara, domnilor! a răspuns ea cu o uşoară reverenţă şi cu cel mai frumos zâmbet pe buze. Încă nu am avut această şansă....Vă rog să mă scuzaţi! Cu ce doriţi să vă servesc?
  A fost o seară de succes. Toti clienţii au fost încântaţi de felul în care Mariana îşi împlinea obligaţiile de serviciu. Ştia că au discutat câte ceva despre ea. A prins, în trecere, câteva vorbe. S-a bucurat în sinea ei. Privirile lor nu o dezbrăcau şi nu-i cercetau trupul, aşa cum făceau alti clienţi. "Oare sa fie toti avocaţi? După aspect, vreo doi sau trei au fost militari. Precis! Dar serioşi cu toţii...Cred că avocatul acela este respectat mult. Şi dacă el mi-a vorbit frumos, au fost şi ei obligaţi s-o facă", gândea Mariana, fără să deschidă ochii.
  Când au plecat, au salutat-o toţi cu simpatie împletită cu respect. Iar avocatul cu părul grizonat i-a dat o carte de vizită şi i-a vorbit privind-o părinteşte.
  - La ora zece sunt la biroul meu. Dacă ai timp, vino să discutăm. Pe 15 noiembrie este examen de admitere în barou. Nu mai amâna, fetito! Este păcat să-ţi iroseşti tinereţea în restaurant...
  - Vă mulţumesc atât de mult, domnule avocat! Nu ştiu dacă am să pot..., a încercat ea, roşie în obraji, să găsească o justificare.
  - Ai telefoanele înscrise acolo. Mă anunţi când vii. Dacă vrei să faci ceva în viată, de tine depinde, de voinţa ta...
  - Domnişoară, a intervenit un alt domn, dacă vei fi aşa de operativă, precisă si degajată la bară, precum
  te-am văzut aici, vei fi un avocat foarte bun!
  - Mulţumesc...ştiţi..., a încercat ea să răspundă, e greu de intrat. Cunoaşteţi...
  - Cunosc, cunosc! Căută-l pe maestrul şi va fi mai uşor decat îţi imaginezi. La revedere! i-a raspuns acel domn întinzându-i mâna.
  "Toţi bărbaţii de la acea masă au dat mâna cu mine...Doamne, ce fericită am fost! Nu m-au privit ca pe o...ospătară! Şi câte se spun despre avocaţi! Dar, sunt oameni şi oameni. Peste tot...".
  - Mă scuzaţi, am ajuns! i-a întrerupt şoferul taxiului gândurile. Aici aţi dorit, nu?
  Ea s-a uitat ruşinată pe geam. Nici nu simţise că maşina se oprise deja.
  - Da...ah, da, exact aici. Mulţumesc şi mă iertaţi!...Cât am de plată?
  ...S-a dezbrăcat în ritmul melodiei de la micuţul aparat de radio ce trona pe capul somierei. Amintindu-şi că şeful de sală i-a spus să-şi ia liber până vineri, a încercat să găsească răspuns la întrebarea "De ce?". S-a întristat. "Oare patronul s-a gândit să mă concedieze? Au mai fost situaţii ca cea din noaptea asta...Nu am primit liber. Să fie vorba de intervenţia vreunui client?...A venit la masa lor şi a băut un pahar cu şampanie...Îl cunoşteau toti, după cum am observat...Nu! În cazul ăsta mă culc imediat. Şi merg la avocat. Am strâns bani şi sper să-mi ajungă. Penalul şi civilul le-am terminat deja şi am început procedura penală. Mai am două luni şi jumătate la dispoziţie...Oare reuşesc să trec prin toată materia? Ar mai fi şi legea de organizare...dar pe asta o ştiu ca pe apă, ce naiba! Trebuie să reuşesc!", a rostit ea cu voce tare şi a stins lumina...
  S-a trezit odihnită dupa un somn fără întreruperi, adânc. Primul gând a fost cartea de vizită. A căutat în geantă cu o teamă pe care nu o înţelegea. "Doar nu a fost un vis, ce naiba! Nu te teme, dar...hai, verifică!"
  Birou de avocatură Victor DELEANU.
  Adresa...
  telefoane...
  fax...
  mijloace de transport...
  Un chiot de bucurie a invadat cocheta garsonieră. "Este adevărat" a început Mariana să fredoneze şi a alergat la baie. Într-o jumătate de oră era deja în faţa blocului. A ajuns destul de repede. A intrat temătoare după ce a citit pe uşa imobilului: "Consultaţii juridice, asistentă şi reprezentare în instanţă pentru persoane fizice şi juridice, în litigii privind dreptul comercial, civil, penal, succesiuni, imobiliar. Certificări şi redactări acte înfiinţări firme"... "Mamă, Doamne! Asta-i firmă sănătoasă dacă se ocupă de toate domeniile acestea"...
  - Bine ai venit, domnişoară, ia loc! a întâmpinat-o jovial avocatul Deleanu, anunţat în prealabil despre sosirea ei.
  - Bună ziua, domnule avocat! a rostit Mariana, vizibil emoţionată. Mulţimea birourilor, a avocaţilor şi a clienţilor, ordinea desăvârşită şi spaţiile mari, luminoase, bine întreţinute, o impresionaseră enorm.
  - Foarte pe scurt, căci timpul ne presează...Ştii în ce constă examenul de...
  - O, da! Deja am finalizat la Drept civil şi penal..., s-a grăbit ea să răspundă.
  - E foarte bine. Bravo! Ştii că urmează perioada de stagiatură de doi ani, dacă reuşeşti?
  - Da, cunosc, domnule avocat şi mă tem de această perioadă...Sub aspect financiar, nu din alt motiv, a adăugat ea observând sprâncenele lui ridicându-se întrebător. Şi admiterea în barou...se spune că fără
  8-10 mii...
  - Lasă astea. Dacă vei fi de acord cu condiţiile şi pretenţiile ce ţi le voi expune imediat, vei înţelege că nu trebuie să te temi. Vei reuşi fără să-ti cumperi locul, a încercat avocatul să o liniştească, în timp ce o cerceta cu privirea plină de simpatie...
  Când a plecat de la Biroul de avocatură, Mariana era uşoară ca un fulg. A cautat o cofetărie să sărbătorească. Viaţa-i oferise o mare şansă. Se simţea cu adevarat fericită când a deschis uşa şi aromele specifice i-au gâdilat nările...
  
  Când Fănel a ieşit şi a închis uşa, Anca a deschis ochii şi a examinat contrariată întreaga încăpere. Nu dormea. A aşteptat, ca în fiecare dimineaţă, să vină lângă ea, să o îmbrăţişeze, să facă dragoste ca în primii ani. În ultimul timp, se obişnuise doar cu un sărut de rămas bun, gândind că este suficient după seara ori noaptea în care i se dăruia. Dar azi, poate pentru prima oară, nici acest sărut nu l-a primit, deşi toată noaptea nu se atinsese de ea. Când s-a urcat în pat, el părea să doarmă. Anca a simţit, după respiraţie, că este treaz şi l-a sărutat pe obraz după ce a încercat să-l îmbrăţişeze uşor. El s-a scuzat că este obosit şi urmează o zi grea.
  Îşi lăsase pijamaua şi alte articole de lenjerie în mare neorânduială. Fiecare pe unde căzuse ori unde fusese aruncat din mers. Ceea ce era neobişnuit la el. Iar lucrurile pe care le îmbrăcase cu o zi în urmă erau aruncate prin toate încăperile.
  "Ce se întâmplă cu el? De ce este atât de neglijent? Şi cu mine ce are de mă trateaza cu indiferenţă?", se întreba Anca în timp ce cobora din pat şi se îndrepta către baie. S-a examinat în oglindă. Nu i s-a părut ca s-ar fi schimbat cumva. Nici nu avea cum. Ea era cu adevărat frumoasă şi după o noapte nedormită...
  După ce a băut cafeaua şi a făcut ordine prin tot apartamentul, a înşirat pe un pat câteva rânduri de rochii, fuste si bluziţe. Le privea nehotărâtă. "Dacă sunt prea sobră, nu cred că e bine. O onomastică presupune şi puţină lejeritate, nu? Dacă are nevoie de acel şef...să fiu puţin mai sexi! Ba nu! Fac o impresie urâtă. De obicei îmi dădea sugestii, chiar dacă mă îmbrăcam cum doream eu, până la urmă...Aseară a uitat să vadă la ce m-am gândit…Mai bine simplu şi elegant. Un deux-pieces sau o bluză cu fustă şi pantofi asortaţi? Hm! Să mă mai gândesc...O sun pe Gaby. Nu, că ea nu are gusturile mele în materie de sindrofii. Mama...e prea pretenţioasă!"
  Îmbufnată şi nemulţumită, s-a îmbrăcat şi a plecat să se plimbe. Nu avea o ţintă anume. Mergea pe jos, agale, încercând să-şi pună ordine în gânduri, privind toate vitrinele fără să caute ceva anume. O distra hărmălaia copiilor din cartier care se bucurau de libertatea oferită de vacanţă. Mulţi tineri îmbrăcaţi sumar, părând că merg la ştrand ori la vreun teren de sport, o priveau cu multă curiozitate şi îndrăzneală. Ea rămânea aparent impasibilă, dar se amuza şi zâmbea discret, întrebându-se: "Oare par de vârsta lor? Ce văd ei la mine?". De altfel, erau şi destui bărbaţi care o urmăreau admirativ ori o dezbrăcau, pur şi simplu, cu priviri pofticioase.
  Analizându-se atent în vitrina unui magazin în care erau etalate articole pentru copii, a sesizat că nu purta sutien. Surprinsă, s-a răsucit uşor spre stânga, dând impresia că cercetează un exponat, a revenit şi s-a întors către dreapta pentru a se examina mai bine. A săltat din umeri zâmbind propriei sale figuri care i-a răspuns cu acelaşi zâmbet prin geamul vitrinei. "Ei, şi? Încă e vară şi este foarte cald...În plus, am piept frumos şi bluza nu-i total transparentă...".
  - Esti frumoasă, doamnă! Asta ai vrut să ştii, nu?...
  - Hei, m-ai speriat! s-a întors ea cu vioiciune întrerupându-l pe cel care, numai la doi paşi depărtare, se oprise să o admire şi să-i vorbească. Recunoscându-l, a făcut ochii mari şi l-a întrebat: ce-i cu tine pe aici, doctore?
  - Ce să fie? Am vizitat un pacient în zona asta, a răspuns Viorel, fără să-şi dezlipească ochii de pe pieptul ei ce sălta vizibil în ritmul respiraţiei accelerate de emoţie.
  - Înţeleg...dar de ce mă priveşti aşa de...insistent, cum să spun,...mă faci să roşesc!
  - Te admiram. Eşti superbă...! Eşti apetisantă...Acesta-i cuvântul care te defineşte…, a început el să vorbească, ascunzându-şi cu abilitate uşoara emoţie şi impulsul de a o strânge în braţe şi a o săruta.
  - Hai, te rog, încetează! Doar m-ai văzut de atâtea ori...
  - Da şi te-am văzut şi mai goală decât atât..
  - Hei! Cum îţi permiţi....Scuză-mă!...Cu ce ocazie?
  - Anca, hai să fim serioşi. Te mai schimbi pe ici pe colo, te mai apleci...halatu-i scurt, e decoltat, mai scapă câte un nasture neprins şi, în plus, nici acolo nu porţi sutien, ce naiba! Îţi stă foarte bine goală, eşti ideală în atelierul unui sculptor...
  - Nu se poate! Ce faci, doctore? a întrebat ea pierdută de emoţie, jenă şi plăcere, fără să ştie cum să procedeze. Roşise toată şi se enervase simţind fierbinţeala obrajilor.
  - Fac declaraţii unei femei pe care o doresc...E ceva rău în treaba asta?
  - Bine...Dar, niciodată tu nu ai...
  - Nu am avut ocazia...La serviciu este altă atmosferă, avem alt statut. Chiar nu ai simţit deloc cum te dezbrac cu privirea ? Nu ai intuit de câte ori am fost pornit să te iubesc în nopţile de gardă?
  - Da, da...înţeleg...Ştii, în seara asta merg cu soţul la restaurant, l-a întrerupt Anca împingându-i uşor, parcă cu părere de rău, mâna pe care el o aşezase pe braţul său în timp ce-i vorbea tot mai înflăcărat şi convingător. E vorba de o onomastică, a continuat imediat, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, privindu-l aparent liniştită.
  - În cazul acesta, petrecere frumoasă! Şi până atunci nu avem timp să...
  - Nu, nu am timp de nimic, scuză-mă! Nu am hotărât nici în ce să mă îmbrac. Nu prea ştiu ce persoane sunt invitate şi plec să-mi...
  - Mergi aşa cum esti acum îmbrăcată. Îţi stă excelent...
  - Ei, nu se poate, Viorele! Astea-s articole de stradă, nu de...
  - Dar dacă te aranjează, ce mai contează? Eşti făcută să fii admirată şi iubită, a continuat el în aceeaşi notă de entuziasm. Ştii, mai am trei ore libere...până la Mall Plazza facem doar zece minute...
  - O, nu! Mulţumesc pentru amabilitate, dar...nu e cazul...Plec acasă să mă pregătesc..., a bătut Anca în retragere, ocolindu-i privirea. Simţindu-se datoare în a motiva refuzul, a adăugat cu convingere: nu mă simt bine în haine pe care nu le-am purtat. Şi nu mai este timp să mă acomodez până-n seară....Aş vrea să mă înţelegi...
  - Cum crezi. Aş fi vrut să...Te înţeleg, desigur...
  - Ei bine, mă retrag, nu te supăra...
  - Nu, nu am motiv. Hai, pa! Rămâne pe altă dată...sper să fii mai bine dispusă şi să nu mă laşi cu ochii-n soare...
  - Mulţumesc, doctore! La revedere!
  Mergea cu paşi mici şi repezi. Ar fi dorit să alerge. Parcă o luase cu frig. Până să ajungă în faţa blocului, a sunat telefonul. A scotocit poşeta cu grabă. Mâinile-i tremurau. „Doamne, bine că am avut puterea să plec!”, a murmurat Anca, bucuroasă că telefonul o scoate din starea aceea. Surprinzător, era Fănel...
  - Da, dragule!
  - Anca, nu am timp să vin la masă. Vin să te iau spre seară...
  - Tu ştii mai bine...La ce oră?
  - La şapte şi un sfert, cel târziu, să fii îmbrăcată...
  - În ce anume ai vrea să apar?
  - Nu contează...Vezi şi tu...
  - Mda, o să fiu o sorcovă şi ei eleganţi...
  - Nu le au ei cu eleganţa. Sunt de altă vârstă...Hai, că am treabă, pa!
  - Pa, ocupatule!
  
  - Îmi pare rău, sunt ocupat, am program cu familia şi...
  - Te înţeleg, prietene, te cred, dar, nu pricepi că am nevoie de tine, ce dracului! Vocea comisarului-şef Costantin Ulieru umplea spaţiul limitat al atoturismului şi trecea prin eter cu iz de mare îngrijorare. Aşa a fost percepută de destinatarul acestor cuvinte, aflat în acel moment în biroul său şi nicidecum într-o sală de aşteptare la un medic, după cum afirmase anterior. I-a răspuns cu uşoară compasiune, mai mult din curiozitate:
  - Ce naiba, nea Costică, te vaieţi ca o muiere! Lasă-l în mă-sa, ce treabă ai mata cu el?
  - Tu ştii cum se pune problema...Sunt şeful lui direct. Ce vrei, s-o trag şi eu din cauza imbecilului?
  - Şi ce poţi face dacă treburile au demarat deja?
  - Cu ce am aflat eu şi cu ce mai ştii şi tu..., puse cap la cap, să-l învăţăm cum...
  - Nea Costică, dacă e vinovat, aşa rămâne, nu-mi cere mie...
  - Nu-ţi cer nimic, domnule, nu mă înţelegi! Sugestii, atât! a insistat ofiţerul, rugător.
  - Şi nu puteai să-mi spui mai din timp? a încercat celălalt să găsească o altă variantă de retragere. Cum sa explic femeii?
  - Te descurci tu, că eşti băiat deştept…Abia în dimineaţa asta am reuşit să intru în posesia unor date. Cred ca nu ştiu încă tot ce ar trebui...Vezi şi tu dacă poţi prinde...
  - Eu? Nu! În chestii de acest gen nu conta pe mine sub nici-o formă. Îmi pare rău, nea Costică, nu mă confunda cu...
  - Nu te gândi la prostii, măi Emile! Eu vreau sfatul tău, prietene, nu influenţe ori intervenţii...Ce p...a mă-si, chiar nu vrei sa mă-nţelegi?
  - Nu accept să fie el de faţă...
  - Ca să priceapă mocofanul că-l previn cu toată răspunderea şi grija mea de şef. E foarte important pentru mine...În plus, suntem cu femeile, nu ţi-am spus? Nu există vreun pericol.
  - Bine...E ziua doamnei, deci…Locul şi ora...
  - ...Aşa. Şi te aştept eu afară. E bine?
  - În regulă...
  ...Comisarul-şef Ulieru era plin de broboane de sudoare. A lăsat să coboare automat geamurile portierelor şi, cu prosopul de sub torpedo s-a şters îndelung pe faţă şi pe ceafă, gânditor şi vizibil iritat. A pornit maşina după aproape zece minute, timp în care a considerat că s-a calmat suficient şi a hotărât ce urmează a face. Îl obseda un gând anume şi nu se putea abţine să nu scrâşnească din dinţi şi să scuipe cu ciudă pe carosabil. "Cum a lucrat pe cont propriu, a şi dat-o în bară, imbecilul! Problema e că nu ştiu dacă există doar treaba asta şi nu or fi mai multe...Cum p...a mamei lui am avut încredere în el, domnule? Dacă se ajunge la ministru, a dat de domnul dracu...Iar eu voi avea necazuri mari! Să-i spun socrului să intervină...poate e prea devreme...ori e deja târziu...Vom vedea. Poate mai aflu câte ceva în seara asta...De la el!".
  …Seara în cauză era destul de aproape. Şi acolo unde se aşteptau clarificări, unde se puteau hotărî destine sau elibera conştiinţe, Mariana finalizase anumite pregătiri. Fără să neglijeze clienţii ce-i avea deja în sală, aranja un anumit separeu ca de sărbătoare. Cele trei mese aveau vaze cu flori proaspete şi lumânări parfumate, chiar dacă ea nu ştia sigur câte persoane vor beneficia de atmosfera intimă de acolo. Câteva ghirlande ce păreau a fi agitate în neorânduială, îşi schimbau culoarea sub lumina difuză a becurilor ascunse sub diferite ornamente, la cei mai uşori curenţi de aer. Gheaţa sclipea în frapierele din care răsăreau câteva sticle cu gât lung şi etichete intacte.
  Era veselă. Se mişca uşor, degajată, cu zâmbetul ei profesional care o aranja atât de bine. Nimeni nu ar fi bănuit câte gânduri o frământau, câte griji o împovărau şi câte emoţii o împresurau gândind la viitor.
  - Dar ce naiba pregăteşti aici? Ai nuntă sau botez? Mare scofală că vin doi oameni...
  - Ei, nea Vasile! De ce eşti răutăcios? Ţi-am spus că e ziua cuiva ori altceva de soiul ăsta şi...
  - Nu prea cred....Un poliţist invită mai multe persoane de ziua lui, ştii şi tu foarte bine că am dreptate, şi-a arătat şeful de sală motivul neîncrederii manifestate.
  - Treaba lui, nu mă interesează. Dar nu pentru el ornez pe aici, dacă vrei să ştii, s-a arătat Mariana nepăsătoare.
  - Măi, tu ascunzi ceva...De cum ai venit te-am mirosit. Nu eşti ca de obicei...Parcă ai câştigat la loterie…
  - Nea Vasile, dacă promiţi că nu spui nimănui, a şoptit ea prinzându-l de braţ, îţi spun cea mai tare bombă. Promiţi?
  - Hai că m-ai făcut curios...Bine, bine promit, poţi să spui, a adăugat imediat sub presiunea privirilor ei interogative.
  - E ultima săptămână pentru mine aici. De luni...nu mă mai vezi şi vreau să las...
  - Măi fată, pierzi vechimea. N-ai anunţat. Nu-l văd eu pe patron să înghită jignirea asta. Te dă afară, jigodia, fără...
  - Nu! Nu va avea încotro...Hai că mai discutăm noi. Ce zici, e bine cum am aranjat?
  Nea Vasile a privit-o neîncrezător, clătinând capul şi, după ce a murmurat "Doamne, ajuta-i!", a examinat locul cu exigenţa-i recunoscută.
  - Mai bine nici că se putea. Bravo! O să-mi pară şi mai rău că pleci. Să ai grijă de tine şi să dai semne de viaţă din când în când...Vezi ca ţi-a sosit poliţistul. E cu femeia, atenţie mare!
  Fănel traversa sala conducând-o atent pe Anca înspre separeu. Un buchet mare de trandafiri se legăna neglijent în una din mâinile sale. Nu era obişnuit cu asemenea sarcină.
  Mariana i-a întâmpinat ceremonios, cu naturaleţe în gesturi.
  - Bine aţi venit! Vă rog să poftiţi...
  - Bună seara! au răspuns ei aproape la unison.
  - Meniul pe care l-aţi comandat este asigurat întocmai. Dacă doriţi şi altceva, vă prezint imediat...
  - Nu este nevoie, mulţumim! Apreciez că aceasta încăpere nicicând nu a fost atât de îmbietoare, Ma...doamnă! Invitaţii mei vor fi plăcut surprinşi...
  - Pentru doamna şi invitaţii dumneavoastră, nu a fost un efort. Din contră, numai plăcere, domnule...
  - Vai, mulţumesc mult! a intervenit Anca zâmbindu-i cu prietenie. Sunteţi foarte drăguţă, a adăugat imediat ce a observat reverenţa uşoară a Marianei. "De când se cunosc oare? Privirile te dau de gol, soţul meu drag...Eşti obişnuitul acestui local…".
  - Dacă doriţi să servesc...
  - Aşteptăm să vină şi ceilalţi. Vă chem după aceea, doamnă, a intervenit Fănel. Mai sunt câteva minute, s-a adresat el Ancăi, după ce ospătară s-a retras cu discreţie. Voi ieşi să-l întâmpin pe şeful meu. Aşa a rămas vorba, scuza-mă!
  - Bine, dar spune-mi pe cine felicit. Pe el ori pe ea?!
  - Nu sunt sigur...Când fac prezentările, să fii atentă la mine...
  
  Va urma.

  • 21 martie 2009
  • 38 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul IV
  
  CU CARTILE PE FATA
  
  1.
  Fănel a intrat în birou cu zâmbetul pe buze, după ce a salutat câţiva colegi de muncă şi a răspuns cu amabilitate la câteva întrebări lipsite de importanţă. Odată închisă uşa, s-a încruntat, a tras mapa de documente mai aproape şi a frunzărit în fugă câteva rapoarte. La unele a aprobat planurile de măsuri propuse, cu mici modificări prin care urgenta acţiunile operative. "Va trebui să rezolv cazuri mai dificile. Trebuie să conving că muncesc şi am rezultate. Şefii vor asta...De moment, este o prioritate. Las deoparte nimicurile. Sunt prea multe furturi cu autori necunoscuţi, dar şi cu maşini negăsite".
  La această proprie constatare, faţa i s-a luminat ciudat. A descuiat un sertar şi a tras hârtiile de acolo cu nerăbdare. A citit atent şi le-a încuiat la loc. A pus mâna pe staţia de emisie-recepţie, a pus-o în funcţiune şi a vorbit cu hotărâre:
  - Sunt 1248, recepţie!
  - 1429, comunicaţi! a venit imediat răspunsul.
  - Pionul Vlădescu, să vină la mine...
  - Recepţionat!
  A luat o coală de hârtie pe care a scris ceva, gânditor, cu grijă. Când s-au auzit două bătăi în uşă, tocmai terminase şi frământa pixul între degete, privind în gol, concentrat, cu maxilarele strânse.
  - Intră!
  - Să trăiţi, şefu..., am înţeles! Agentul-şef de poliţie Vlădescu îl privea contrariat. Nu de gestul poruncitor făcut cu mâna, cât de expresia pe care o avea Fănel când l-a poftit să tacă şi să ia loc.
  - Raportează pe scurt şi exact care este stadiul cercetărilor în dosarele la care lucrezi.
  În timp ce Vlădescu expunea situaţia, Fănel s-a ridicat şi s-a apropiat de acesta. I-a făcut semn să vorbească în continuare şi i-a întins hârtia pe care scrisese câteva rânduri cu litere mari, lizibile. Pe faţa celuilalt, al cărui debit verbal era în scădere evidentă pe măsură ce parcurgea textul, se puteau citi multe: curiozitate, uimire, dezamăgire, teamă, hotărâre, uşurare.
  "Renault alb 13, furat din parcarea "Union" acum trei zile, apare la noapte în Pădurea Băneasa. După miezul nopţii. În spatele restaurantului "Privighetori". Cu acte cu tot. Fără carburant. Fără URME, AMPRENTE, CORPURI DELICTE. Sursele voastre v-au dat informaţii. Nu cunosc când şi cum a ajuns maşina acolo. Au văzut-o când au plecat de la restaurant! Să nu lipsească nimic. NU mă căuta prin telefon!"
  Când a fost convins că agentul a citit şi reţinut textul, i-a făcut semn să vorbească în continuare, i-a luat hârtia din mână şi a ars-o în scrumieră. Apoi, liniştit, l-a întrerupt şi i s-a adresat ca şi când ascultase totul cu mare atenţie:
  - Nu-i rău, domnule, dar nu sunt mulţumit. Cred că dacă eraţi mai operativi şi aţi fi antrenat toate persoanele de sprijin, puteaţi face mai mult. Voi vă limitaţi numai la opt ore de muncă? Când avem atâtea cazuri, voi mai dormiţi, mai aveţi timp de asta, băi băiatule?!
  - Domnule inspector, noi am urmat exact...
  - Da? Şi intuiţia voastră unde este? Nu mai aveţi miros de poliţist? l-a întrerupt Fănel ridicând tonul progresiv. Fără să-şi impună, expresia feţei se racorda la intensitatea vocii. A continuat, imperativ: Pleci imediat în teren. Cu toţi oamenii. Nu mai are nimeni liber. Câţi taximetrişti ai antrenat în acţiuni?
  - Am luat legătura cu vreo treizeci..., a îngăimat poliţistul care nu mai ştia ce să creadă..."Domne, ăsta vorbeşte serios ori ce dracului are azi? După ce că trebuie să mă ocup de treaba aia...Nu! Ceva nasol s-a întâmplat. Nu mi-a vorbit niciodată în halul ăsta...Scrie, citeşti şi arde...Păi, băi tată, spune aşa!... P...a mamei lor! Se ascultă, aia este! Atunci…sa fiu auzit, frate”: Am înţeles, domnule inspector şef, voi aduce şi voi...
  - Gata, la treabă! Să nu vă pună dracu să uitaţi staţiile. Cele mici. Şi toate materialele specifice. Îmi vei comunica fiecare mişcare, descoperire şi hotărâre. Mă chemi urgent când ai nevoie. Voi aduce la cunoştinţa procurorului că suntem în alertă. Să ştim de unde-l luăm, la o adică. Inspectorul Mihai va contacta criminaliştii, când e cazul. E clar, băiatule?
  - Da, domnule inspector!
  Privirile lor s-au intersectat când celalt s-a ridicat şi s-a apropiat de uşă. În ale lui Fănel erau întrebări. Înclinarea capului şi gestul pe orizontală cu braţul drept al subordonatului, i-au dat răspunsul aşteptat. I-a zâmbit deschis şi, cu un gest de mulţumire, l-a expediat:
  - Atenţie la clădirile unde s-au demolat garaje şi la toate halele din teritoriul de competentă. Măturaţi toate centrele de colectare a fierului vechi. Intraţi în toate unităţile de reparaţii auto, legale ori mai puţin legale. Vedeţi ce au la vopsit, în principal...Liber!
  - Am înţeles! Să trăiţi, domnule inspector!
  …"Bun! Pe linia asta nu vor fi probleme", a gândit Fănel frecându-şi mâinile satisfăcut. "De moment, e bine aşa. Să vedem ce urmează...Trebuie să raportez şefului ce acţiuni am demarat şi ce am în perspectivă imediată. Până atunci, să las ordine aici...".
  A luat la verificat hârtiile din altă mapă. Le-a cercetat cu multă atenţie. Şi-a aprins o ţigară. Ar fi vrut şi o cafea, dar a renunţat. "Am băut acasă. Nu-mi place asta de aici...".
  A ridicat telefonul de interior.
  - Mihai, ia-ţi agenda şi vino la mine!
  L-a aşteptat în picioare pe locţiitorul său. I-a întins mâna şi l-a poftit să se aşeze. I-a arătat mapa cu documente.
  - Am analizat tot. Găseşti acolo adnotările mele. Te rog să nu mă provoci să-ti vorbesc ca un şef, colega!
  - Am înţeles, dar nu văd ce anume...
  - Nu am timp de explicaţii. Vreau iniţiativă, colega! Nu aştepta să dispun eu în toate. Stai cam mult în birou. Terenul, băiatule! Pe Vlădescu l-am trimis deja cu toţi oamenii lui. Dacă e nevoie, suspendă liberele...Notează-ţi obiectivele de verificat şi măsurile ce le veţi aplica.
  Fănel dicta, accentuând unele expresii, fără să-şi întrerupă mişcarea uniformă în jurul biroului. În final a adăugat, oprindu-se în faţa celuilalt: Vei hotărî ce alte măsuri se impun, de la caz la caz, în funcţie de situaţia reală din teren.
  - Am înţeles, domnule inspector!
  - Aşa să faci, inspectore, dacă vrei să rămânem prieteni. Ia legătura cu colegii Biroului de Cercetare Penală şi cu criminaliştii. Vezi ce noutăţi au ei şi puneţi-vă de acord în toate acţiunile comune.
  - Am înţeles...
  - Eu plec în teren după ce ies de la domnul comisar şef...Mă ţii la curent cu tot ce trebuie să ştiu. Da?
  - Da domnule! Vă rog să-mi permiteţi să...
  - Hai, las-o baltă, nu mă supara, l-a întrerupt Fănel în timp ce se ridica şi i-a întins mâna. Oarecum surprins de felul în care a decurs conversaţia, inspectorul Mihai s-a ridicat milităreşte, dar tonul şi gestul şefului direct l-au făcut să renunţe la atitudinea rigidă pe care şi-o impusese. A ieşit în tăcere, fără salutul regulamentar, imediat după ce şi-au strâns mâinile...
  
  La aceeaşi oră, inginerul Dumitru îşi freca mâinile cu satisfacţie totală. Venise de la izvoare încărcat cu sticluţe şi bidonaşe. Sorbea liniştit din cafea şi privea maşinile ce se deplasau cu viteză redusă, bară la bară, pe şoseaua principală. Nu-i venea să creadă că la ora asta poate fi şoseaua atât de aglomerată. "Dacă au venit la staţiune, de ce naiba nu se plimbă pe jos oamenii ăştia? Şi mai zice lumea că sunt românii săraci, când ei consumă, zilnic, combustibili în neştire...".
  - Hei, ce părere ai de circulaţia asta nebună, draga mea? şi-a întrebat el soţia care tocmai îl iscodea atentă cu privirea. Ce zici, e sărăcie mare în ţară sau nu?
  Doamna Nuţi a băut liniştită din paharul cu apă de izvor, s-a uitat alene în lungul drumului şi i-a raspuns plictisită:
  - Şi ce-ţi pasă ţie, Mitică? Vezi-ţi de ale tale. Cine naiba te-a pus să iei atâtea sticle şi sticloanţe? Nu mergem zilnic la izvor?
  - Ba da, mergem. Am zis că...să beau din fiecare câteva pahare pe zi. Nu cred că strică, a zis el fără prea mare încredere în cele spuse. Apoi, dacă plouă mâine...nu mergem, nu?
  - Hai, nu o mai drege. Ai îmbătrânit şi mintea-ţi stă pe loc. Peste doua-trei zile se pierd calităţile apelor tale...Erau femei multe la izvoare? Ele ţi-au zis să bei din toate? l-a persiflat Nuţi, privindu-l ironic.
  - Da, s-a cam discutat şi despre regim şi de...
  - Mitică, să faci exact cum ţi-a explicat medicul. Nici mai mult şi nici mai puţin. Şi numai de la izvoarele indicate, omule. Lasă naibii prostiile îndrugate de unele caţe care au venit doar să se distreze. Sunt puse pe aventuri. Sunt din alea cu călduri. Gustă libertatea, zic ele, nu apele de izvor!
  - Ei şi tu! Numai aşa le vezi...Uite, am întârziat uitându-mă după maşini pe şosea şi în parcări. Nu mai au loc, a schimbat el subiectul, vădit incomodat de acuza justificată a soţiei. Sunt din toate judeţele, nu exagerez. Am vazut destule cu numere străine...
  - Le-au cumpărat de afară, Mitica şi nu le-au înmatriculat, încă. Da, sunt multe, ai dreptate. Foarte multe. Le cumpără părinţii, ce crezi...Nu vezi că la volan sunt majoritatea tineri până-n 20 de ani? Nu cred că au apucat să muncească vreun an...Şi numai din acelea scumpe, nu orice marcă...
  - Păi da, văd! Şi sunt una şi una...Maşini de teren şi limuzine! La restaurante şi baruri, ai văzut ce risipă se face? Hai să recunoaştem că s-a schimbat România. Uite ce vile, ce amenajări, se minuna Mitică arătând cu braţul de jur împrejur, cât se vedea cu ochii.
  - Aşa-i românul...Munceşte de-l ia naiba, culege căpşuni, freacă podelele, duce ţucalul şi...cum adună o brumă de bani, gata pe maşină şi vilă. In rest?!
  - În rest, ce să facă? De afaceri nu sunt buni. Nu fac investiţii. Vin străinii să investească. Ce le pasă lor! Aici e mână de muncă ieftină şi haos legislativ. Aprobările se cumpără cu uşurinţă şi cumetriile cu oamenii politici se ţin lanţ...
  După câteva secunde de tăcere, Mitică a oftat adânc şi s-a uitat către parcarea din faţa hotelului. Nu a descoperit maşina lor. Erau prea multe. Una lângă alta şi era mişcare permanentă în zonă.
  - Numai noi suntem cu rabla noastră...Cine mai are "Dacia" acum? Ce zici, cam când crezi că putem să luăm şi noi una ca lumea?
  - Cand ti-o face fiul tău cadou, Mitică! Vrei să schimbi şi mobila, vrei să-l ajutăm şi pe el, vrei să pui termopane...Ai văzut că pe Năstase îl mănâncă iar cu astea înainte cu puţin de alegeri?
  - Gata, opreşte-te, măi nevastă, că suntem la Olăneşti, nu acasă! Le-om face pe toate..., a întrerupt-o Mitică oarecum iritat şi, oftând adânc, a continuat cu năduf, parcă numai pentru el: Cadou de la un copil risipitor? Ha! Niciodată nu se va întâmpla. Şi nu am nevoie...Eu nu înţeleg ce vrea băiatul nostru sa facă...
  - Să fie fericit! Doar a spus-o de atâtea ori...numai noi nu-l înţelegem...
  - Hai să fim serioşi, draga mea...Fiul nostru încă nu ştie ce înseamnă fericirea...Mă tot întreb de unde are el bani să vadă Turcia, Grecia, Cipru...
  - Din salariu, de unde naiba, Doamne iartă-mă, să aibă? Îl ajută şi părinţii Ancăi, cred..., a încercat Nuţi să justifice cheltuielile băiatului, dar Mitică a sărit ca ars:
  - Noi nu am avut şi nu avem salarii bune? Nu ştim ce înseamnă să trăieşti numai din salariu, fără să ai alte surse materiale? Scuză-mă, draga mea, dar...
  - Ce vrei să insinuezi, măi omule? l-a oprit biata femeie care, în gând, se întreba cam la fel. În străinătate sunt preţuri mai mici decât la noi. Uită-te în Bulgaria...
  - Nu mă uit nicăieri...Hai să ne plimbăm puţin, că ne amărâm sufletele fără să rezolvăm nimic şi...
  -Si ce? Nu trebuie să discutăm şi noi ca oamenii?
  Mitică n-a mai răspuns. Mâhnit, a scos o ţigară, s-a uitat lung la ea, a frecat-o uşor între degete, a mirosit-o şi a pus-o la loc. "Doar ieri le-am lasat, manca-le-ar porcii de ţigări! Sper că nu se ţine de băutură sau femei...Adevărat, în Bucureşti se consumă mult. Numai transporturile cât îţi golesc permanent portmoneul...Şi, în situaţia acesta, de unde-i mai rămâne să se distreze? Din ajutorul doctorului, poate...".
  Doamna Nuţi privea fundul paharului gol. Câteva riduri pe frunte se adânciseră şi obrazul trăda o anumită stare de nelinişte, de suferinţă. "Doamne, învaţă-mă cum să ajut copilul, Doamne! Nu ne primeşte la el, nu dă telefon, nu mai ştim nimic...Fără copil, fără dragoste în familia mare, cu ai ei şi cu ai lui, nu va putea fi fericit. Fericirea nu-i doar distracţie şi plimbare, copile! Cum să fac să discut cu tine, maică, nu ştiu".
  Au oftat amândoi, ca la comandă. Şi-au citit în ochi tristeţea
  ce-i năpădise şi a înţeles fiecare că izvorul neliniştii lor este acelaşi.
  - Mitică, tot ai luat tu apă destulă. Mâine aş vrea să mergem în alte staţiuni, a şoptit ea de parcă vorbea amintirilor.
  - Cum crezi. Poate ar fi bine să vedem şi alte locuri...Ce traseu propui?
  - Uite...Călimăneşti, Cozia...a îngăimat ea cu gândul dus departe.
  - Da, mă gândeam eu că la Cozia vrei sa ajungi, a privit-o el cu înţelegere. Cred că mănăstirea te cheamă...
  - Nu mănăstirea, cât Domnul...Vreau să aprind lumânări şi să mă rog...Ştii că numai aşa mă întăresc şi doar aşa mai pot ajuta copilul nostru...
  - Mergem. Dacă vrei, rămânem acolo cele trei zile cât mai avem din concediu...Eu am să caut umbra lui Mircea la Cozia. Voi privi Oltul şi voi asculta vântul să pătrund în tainele Dinastiei Basarabe...
  - Bine, dragul meu. Ai rămas romantic, precum te-am cunoscut...
  
  - Fată, tu mă sperii, nu te recunosc, zău aşa! Ce naiba scrie aici de te-ai albit în halul ăsta? a exclamat Gaby, vădit îngrijorată.
  - Citeşte, te rog! Spune-mi ce crezi...
  - Un rahat! Asta cred, de moment, a izbucnit ea după ce a citit în fugă de două ori...Ce mare mirare te cuprinde că te invită la onomastica cuiva?
  - Bine, bine, dar să-mi spună prin bilet..., a încercat Anca să-şi exprime nedumerirea care atrăgea o parte din îngrijorarea manifestată, dar prietena ei a intervenit grăbită:
  - Un bilet, mare scofală! Dacă voi nu vă mai întâlniţi, ce să facă omul...a scris un bilet. Asta e şi gata! Dacă te trezea la două noaptea să-ţi spună, făceai scandal...
  - Ba nu făceam...Aş fi vrut eu, dar....stai aşa că am fost de gardă şi poate nici el nu a ştiut...
  - Păi vezi, iubito? Asta e. Mergi şi dormi, fă-te frumoasă, pregăteşte-ţi podoabele, a îndemnat-o Gaby mişcându-se de colo până colo fără rost, aparent veselă. Şi când vine, vei afla şi amănunte...! "Dacă toate telefoanele au o problemă nasoală, cum zice el, nu-i lucru curat...Mobilele şi fixul? Hm! Anca nu înţelege, dar...n-o să agravez eu starea ei, acum"...Dacă era ceva rău, trecea pe la spital, iubito, nu e cazul să te sperii atâta, a continuat cu convingere în voce şi gesturi.
  - Măi, să ştii că ai dreptate! Aşa fac. Oricum, am dat telefon şi mâine nu lucrez.
  ...Ajunsă acasă, Anca a resimţit toată oboseala acumulată timp de peste 24 de ore de activitate şi nesomn. Discuţia cu prietena ei a liniştit-o şi s-a culcat, după ce a fixat mobilul să o sune la orele 14.00. "Să am timp să prepar ceva bun. Vine şi el obosit. Nişte şniţele îl înviorează că-i plac mult...Şi Viorel le preferă, am observat. Cu muştar sau ketchup picant... Hei! La naiba, uite unde-mi fuge gândul!".
  A dormit neîntoarsă până a trezit-o alarma mobilului. S-a întins moleşită, şi-a frecat ochii cu pumnii strânşi copilăreşte şi s-a întors pe partea cealaltă hotărâtă să mai doarmă. "Nu am ce face azi şi mi-e somn rău de tot, ce naiba! Huii! Vine Fănel la masă...Jos Anca, fată puturoasă, că nu mergeţi la restaurant!"
  Era gata cu toate pregătirile, bogate şi consistente, la ora când el ar fi trebuit să vină. Se făcuse deja 18,00...Eu mănânc, că-mi e foame! Cât să aştept? O să mă ameţească iar cu cine ştie ce urmăriri ori alte misiuni sau şedinţe de lucru...mai mult ori mai puţin reale...Mănânc şi apoi fac clătite. Mie-mi plac cu gem de prune, lui cu dulceaţă de struguri...Fiecare-şi pune ce vrea şi gata!"
  Când a intrat Fănel, ea adormise pe fotoliu, la televizor. "Ca de obicei! Să vedem acum ce-i spun…Trebuie să fiu foarte atent...".
  S-a dezbrăcat, s-a spălat pe mâini, a tras pe el un trening subţire, după care a scos din mapă telefoanele şi staţia de radio emisie-recepţie şi le-a aşezat pe o noptieră. A trezit-o cu uşoare mângâieri pe braţe şi cu cateva săruturi pe frunte şi pe ochi, deşi ar fi preferat să facă duş şi să se culce. Era doar obosit. Mâncase câte ceva, dar mirosul din bucatarie l-a avertizat că ea l-a aşteptat cu mâncarea pe masă.
  - Bine te-am găsit, draga mea! Mi-e o foame de mor!
  - Mănâncă-mă pe mine, dragul meu! s-a oferit ea, întinzând braţele către o îmbrăţişare pe care a primit-o cu puţină întârziere, făcându-se că nu observă acest fapt.
  - Mai târziu, dragă. Dupa ce mâncăm...şi, a adăugat el grăbit, nu vorbim nimic la masă. Voi povesti apoi, ce zici?
  - Unde-i lege...nu-i tocmeală! Ce aş mai putea spune eu...Vin alb ori roşu? Sau vrei bere? l-a intrebat ea privindu-l cu o uşoară suspiciune.
  - Un aperitiv...Tu vrei ţuică de prună, da? Şi apoi, în funcţie de ce mâncăm....miroase a fripturică, parcă...un vin rozalb...ce preferi tu...ia să vedem ce scoate băiatu...
  Fănel vorbea rar, părând a fi preocupat în a alege băutura, în timp privea neatent pe rafturile frigiderului. A venit cu sticlele pe masă, s-a aşezat şi privea cum ea trebăluieşte pe la cuptor. S-a ridicat şi a mers să ia pahare şi cuburi de gheaţă. A adus şi şerveţele, fără să observe că Anca era foarte atentă la tot ce face el.
  - Până se încălzesc...hai să bem o ţuică, vrei?
  - Nu ai adus platoul cu aperitive, dragul meu...Nu l-ai vazut în frigider? Sunt numai bune la ţuică, hai, te rog...
  Au ciocnit zâmbindu-şi şi au băut. Ea a mers lângă aragaz, el a rămas pe scaun. Când ea dădea semne că este gata cu totul şi se spăla pe mâini, el a început sa vorbească.
  - E o onomastică obişnuita, dar şeful meu m-a invitat...Vrea să fie totul simplu, în cerc foarte restrâns şi...
  - E ziua lui ori a ei? l-a întrerupt Anca aşezându-se la masă.
  - Sincer să fiu, nu ştiu prea sigur. Pare de necrezut, dar m-a luat ca din oală...Nu poţi refuza un şef. Ştii şi tu cum e...
  - Ihâmmmm! A încercat ea să răspundă cu gura plină. Am refuzat destui şefi. Ştiu cum este, dragul meu…Şi cu telefoanele, care-i necazul acela mare?
  - Nu ştiu prea bine...Stai să mâncam…Sunt delicioase şniţelele astea, Ancuţa. Parcă niciodată nu le-ai nimerit aşa de...
  - Eu nu le nimeresc, dragul meu. Eu aşa ştiu să le fac, a raspuns ea alintându-se, reuşind să ascundă ciuda ce o cuprinsese.
  "Niciodată nu m-ai lăudat şi acum că ai făcut-o, trebuia să umbreşti totul cu nimeritul! De parcă nu aş vedea cum îţi lucesc ochii de satisfacţie de câte ori mănânci aşa ceva...".
  După ce au băut puţin vin, ea l-a privit nerăbdătoare. El trăgea de timp, agăţându-se de câte ceva minor. A dus şi vesela la chiuvetă, ceea ce se întâmpla doar de două ori pe an...
  - Dacă e atât de mare secretul, nu e nevoie să-mi spui, să ştii, a izbucnit ea până la urmă.
  - A, da! Şi uitasem, cu meniul ăsta grozav, dragă...Ce să fie? Nişte subordonaţi se pare că au facut ceva prostii în timpul serviciului. Şi cum la noi şeful răspunde de tot ce se întâmplă în ograda lui, mă cercetează şi pe mine în paralel cu ei, a explicat Fănel fără să respire, grăbit, ca un copil la grădiniţă. Uşurat, a turnat în pahar, evitându-i privirea.
  - Mda! Prostii mari…Spionează, de le pun telefoanele sub urmărire, nu? a punctat ea cu vădită ironie în voce.
  - Ei, nici chiar aşa. Nu ştiu încă. Îmi va spune mâine şeful despre ce este vorba...
  - La birou nu se putea, că se ascultă şi acolo, nu?
  - Nu ştiu, măi...Vedem mâine, da? Sunt răpus de oboseală. Vorbim mai târziu...Hai să văd în ce ţi-ai propus să te îmbraci, a încercat Fănel să schimbe subiectul şi să detensioneze atmosfera ce părea a-i fi nefavorabilă…
  
  Va urma.

  • 14 martie 2009
  • 28 comentarii
  • nici o evaluare

• DE ZIUA TA, FEMEIE!

  
  Ne-am nascut cu totii dintr-o femeie: EVA!
  Cunoscuta ca fiind creata din coasta creatiei Domnului, ADAM, deci nu ca o creatie directa a Creatorului suprem.
  Faptul ca este atat de cunoscuta nu i se datoreaza lui Adam si nici Domnului...se datoreaza PACATULUI pe care l-a savarsit!!
  Si din acel moment si pana in zilele noastre, femeia este privita cu indoiala, pe nedrept, de buna seama, dupa umila mea parere. Pentru ca de la Eva catre prezent, nu toate femeile au pacatuit. Chiar daca ele sunt practicante ale celei mai vechi meserii din lume, precum se spune...
  Dar, ca sa fim drepti intr-o lume atat de stramba, care este barbatul care nu a dorit sa pacatuiasca cu o femeie?!
  Care este barbatul fericit fara o femeie merituoasa langa el?!
  Care est barbatul viteaz fara stimulentul numit femeie?!
  Care este barbatul care devine constient ca este barbat adevarat fara femeia ce l-a...inspirat?!
  Si...care razboi s-a declansat fara prezenta unei femei, fie ea in culise ori pe tribuna, fie ea sclava sau regina?!
  Cum ar fi viata fara femei? Ar supravietui barbatii singuri? Ar incerca sa-si faca placerea ori nevoia cu felinele padurii ori zburatoarele din curti?! Si daca da, tot ar pieri...Perpetuarea in sine nu poate fi facuta decat cu cea destinata de Dumnezeu barbatului si niciun savant luminat si straluminat nu va reusi sa-i ofere acestuia clone care sa nasca!
  Actul creatiei divine nu poate fi imitat ori inlocuit. Fiecare nastere in parte este o reluare, la nivel de individ, a actului creatiei divine si nu se poate desfasura decat cu voia Domnului. Nu orice femeie poate face copii. Numai cea binecuvantata!
  Si daca Domnul a voit asa, hai sa-I ascultam vointa si sa respectam aceasta creatura care ne rabda de atunci, de la Facerea lumii, cu toate defectele noastre si cu toate netrebniciile de care am dovedit ca suntem in stare.
  Hai sa o cinstim de ziua ei, ZIUA FEMEII, pe ea, ce-ar trebui cinstita in fiecare zi!
  Hai sa-i oferim o floare, de care-n restul zilelor uitam si, poate doar, la sarbatoare ne amintim cumva sa-i dam...!
  Hai sa ne amintim ca toti avem bunice, mame si sotii, avem ori vom avea si fiice, nepoate, stranepoate, femei din cumetrii...
  Si sa le spunem azi, la toate: LA MULTI ANI CU SANATATE SI MULTE BUCURII!
  
  Eu, cu respect mă-nclin în faţa ta, prietenă în spaţiul virtual, femeie ori fecioară şi mâna îţi sărut cu drag, de-acum, din astă seară!
  Ţi te-aş ruga să fii atentă şi să nu oferi, aşa, din întâmplare un astfel de
  
  MOTIV DE DIVORŢ:
  
  Nu s-a găsit la el vreo vină,
  Dar ea-l acuză pe bărbat
  Că tot mai merge la femei...
  Şi se trezi, în sala plină,
  Spunând instanţei răspicat:
  Nu-i tată la copiii mei!

  • 7 martie 2009
  • 38 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul III
  
  ACTIUNI SI REACTIUNI
  
  5.
  "Ce să spun, toată lumea-mi poartă de grijă, vezi Doamne! A venit chiar şi rândul lui Cezar. Cu jumătate de măsură, se pare. Mai ales din partea şefului meu, pe care l-am respectat şi l-am ajutat de câte ori a avut nevoie de mine. Numai servicii peste rând câte am avut şi deplasări în teren în locul altora. Adevărat, am primit câteva prime şi salariu de merit de două ori. Alţii nu au avut niciodată aşa ceva. Iar gradul înainte de termen cu trei ani, a rupt gura multora, dar mi-a făcut şi duşmani. Şi, de ce să nu recunosc, mi-au prins bine chestiile astea. Mi-am pus afacerea pe picioare. Două maşini "gratis" la şcoala mea de şoferi au adus ceva venituri...
  Hopa! Nu cumva pe pista asta merg "vânătorii" de la noi?! Să fi transpirat treaba pe undeva? De asta mi-au pus telefoanele sub ascultare...Nu se poate! Doar doi oameni cunosc filiera şi oricare intră-n puşcărie dacă vorbeşte. Sunt implicaţi direct. Dar eu? La mine se agravează, fiind în legătură cu serviciul...Ufff, cât de greu trece timpul până vineri, băga-mi-aş picioarele să-mi bag!
  Şi Anca? Dacă-i de gardă tocmai vineri noaptea? Nu pot să-i dau telefon...Orice prost ar înţelege...Nu, o să-i las un bilet...Să-şi ia liber, să o pregătesc. Ce dracului să-i spun? Oi vedea eu".
  Fănel a turnat peste vinul din pahar şi a mai aprins o ţigară. Fumul tras imediat, cu lăcomie, l-a înecat. După ce a tuşit şi şi-a şters lacrimile, a stins-o cu năduf: "F...i paştele mă-ti cu cine te-a înfiinţat!". Nu era un fumător convins. Apela la ţigări doar când era foarte supărat ori trebuia să se concentreze adânc asupra vreunei lucrări.
  Duşul cu apă la temperatura camerei l-a mai calmat puţin şi s-a hotărât să se culce. Se făcuse tarziu şi se simţea epuizat. Trecuse de miezul nopţii.
  A avut un somn greu, plin de coşmaruri. Era obosit când s-a trezit. Apa rece de după bărbierit şi cafeaua călduţă, fără zahăr, l-au înviorat puţin. În timp ce scria un bileţel pentru Anca, îşi făcea planuri pentru întreaga zi. Era presat de prea multe probleme care-l iritau şi-l oboseau. Începuse să se teamă...
  A plecat grăbit şi total indispus. Aglomeraţia din trafic l-a obligat să se concentreze atent, dar nu a scăpat de gândurile şi temerile ce-l frământau. Observând turlele înalte ale unei biserici prin faţa căreia a trecut de atâtea ori, fără să o bage în seamă, a intrat în altă zona a amintirilor legate de zbuciumul lăuntric...
  "Mama se ducea la biserică de câte ori o covârşeau necazurile. Nu se temea că poate avea probleme din cauza asta. Profesoară de ştiinţe social-politice, membră de partid...Curaj, nu glumă, in vremurile acelea! Şi dacă merg şi eu, ce să fac acolo? Nu ştiu nici lumânări de unde să cumpăr...My God! Nu am mai intrat în biserică de atâta timp...De la cununie. Exact! Mergeam cu grupul de prieteni pe vremea liceului. Mai ales în preajma Paştelui, la slujbele alea...cum le zice...denii! Ne distram, nu ne era gândul la slujbă. Mama spunea întotdeauna că toate necazurile le-a trecut cu ajutorul lui Dumnezeu. Era convinsă. Aprindea candela de sărbători şi se ruga. Ea ştie cum şi pentru ce. Mai ales când era tata pe şantier perioade lungi de timp. Poate mă duc la o biserică...În alt cartier, unde nu mă cunoaşte nimeni. Nici preotul. Aşa, să văd atmosfera, mai întâi...".
  După ce a privit ceasul, s-a asigurat temeinic şi a trecut peste două benzi de circulaţie, în mare viteză, pentru a putea vira la dreapta în intersecţia ce urma la mai puţin de 50 de metri. Nu a băgat în seamă claxoanele ce l-au însoţit pe timpul manevrei odată cu înjurăturile şoferilor ce le-au acţionat. Cu privirea în oglinzi la fiecare cinci secunde, s-a convins că nu este urmărit. "Păi, dacă sunt cu ochii pe telefon, e foarte posibil să fie şi pe maşină. Lasă că vă pierd eu imediat, amatorilor!" Pentru un plus de siguranţă, a intrat pe o stradă laterală şi a întors, după nici trei sute de metri, în curtea unui depozit de materiale de construcţii. A ieşit în viteză şi s-a întors pe acelaşi traseu, după care a virat lateral-stânga şi a condus atent până la sediul unei şcoli de şoferi.
  Din clădire l-a vazut şi l-a întâmpinat un bărbat cu vreo zece ani mai vârstnic, bine îmbrăcat, chiar cu gust:
  - Să trăiţi! Rar mai veniţi pe la noi, şefu...
  - Da, salut! Unde stăm de vorba între patru ochi? l-a întrerupt Fănel fără să-l priveasca. Scotocea cu privirea tot ce se putea vedea din locul acela.
  - E pustiu. Sunt singur. Haideţi în biroul nostru, şefu, l-a poftit omul ce-l privea contrariat: "I s-au înecat oarece corăbii, nu e-n apele lui...".
  - Unde-i Nae, nea Ilie?
  - Are doi elevi proaspeţi şi a plecat cu...
  - Bine, fii atent aici. Tot ce spun e de mare taină. E clar?
  - Asta-i bună! Când am deschis eu gura? a întrebat Ilie mirat, chiar ofensat.
  - Cum stăm cu evidenţele contabile. E ceva neînregistrat?
  - Suntem la fix cu toate.
  - Suntem cu plăţile la zi? Taxe, bănci, împrumuturi, salarii, servicii şi orice altceva? Unde e contabila?
  - Nu avem restanţe nici de cinci bani. Aşa ne ştiţi dumneavoastră, şefu, pe noi? Contabila e pe la finanţe cu nişte situaţii trimestriale, a răspuns nea Ilie cu siguranţă, dar şi cu un pic de teama izvorâtă din întrebările ce veneau ca "la foc automat", după cum gândea el.
  - ...Nea Ilie, stai de vorbă cu Nae. Să nu dea dracu să vă audă cineva! l-a avertizat Fănel plimbându-şi semnificativ ochii prin încăpere. Eu sunt în verificări. Nu te uita aşa la mine. Periodic se fac astea la noi. Ai uitat?! E posibil să vină careva şi aici să...
  - Nu aţi zis, şefu, că în afacerea asta nu ştie nimeni...
  - Nu ştie, nea Ilie...Dar, poţi să fii sigur vreodată? Ascultă cu atenţie la mine. Unu: doar voi doi ştiţi. Aţi vorbit, puşcăria vă aşteaptă! Şi eu cunosc mai multe despre voi decât se poate afla la cercetări. Să nu uiţi treaba asta!...Doi: am să vând partea mea. Dacă tu sau Nae sunteţi amatori, e foarte bine. Dacă nu, îmi găseşti un client serios. Aveţi o săptămână la dispoziţie, începând cu azi..., a precizat Fănel aproape şoptit. Ultima frază s-a pierdut în liniştea apăsătoare a încăperii, accentuând tristeţea evidentă în vocea şi pe chipul său. A ieşit cu maxilarele încordate, fără să mai privească înapoi...
  
  Anca a ieşit din spital cu faţa îmbujorată încă şi se abţinea cu greu să nu râdă. Dar zâmbea. Şi zâmbea frumos! Uimirea întipărită pe chipul doctorului Dobrescu în acel moment de rămas bun, nu-i dădea pace. "Stătea ca un copil care a văzut, pentru o clipă, zâna preferată! Mi-a răspuns? Nu, nu a zis la revedere...Ha, ha! Nu se aştepta la gestul meu. Dar, nici eu nu am gândit că-l pot face. A fost instantaneu. A plecat aşa, din mine, din adâncul fiinţei mele. Ei, nu-mi pare rău, dar să nu-şi facă el iluzii. Nu vreau să-l rănesc ori să-i provoc vreo suferinţă. Sub nicio formă...Oare nu depăşesc eu nişte limite? O, nu!...Nu cred că sunt îndrăgostită. Îmi face plăcere să-l văd, să lucrez cu el. Mă simt bine şi când trăncănim la o cafea...Hm! Atenţie, Anca, vezi ce faci, că te spun poliţistului...!".
  Tot drumul până acasă s-a simţit uşoară ca un fulg. Toată lumea era a ei. Nu vedea nimic pe străzi ori în mijloacele de transport în comun care să o deranjeze. Şi ce aglomeraţie era!
  Contrar obiceiului, se dezbrăca trecând dintr-o cameră în alta şi lăsa în fiecare câte ceva din îmbrăcăminte, în neorânduială totală. Dorea să facă duş şi apoi să doarmă. Era obosită. Dar o oboseală suportabilă, chiar plăcută.
  Când era complet goală, a trecut în baie şi s-a văzut în oglinda mare cât uşa. S-a oprit zâmbindu-şi cu graţie şi a urmărit liniile corpului frumos cu privirea. După câteva momente, a mers cu vârful degetelor pe aceleaşi linii. S-a răsucit încet spre stânga, apoi spre dreapta. Nicio cută, nicio urmă a depunerilor de grăsime. S-a oprit la sâni, i-a săltat uşor, i-a palpat şi le-a zâmbit mulţumită. A aranjat câteva bucle răzleţe, şi-a scuturat capul şi cu ambele braţe a desfăcut şi acoperit gâtul şi umerii cu părul bogat, bine întreţinut. "Încă sunt frumoasă! Şi sexi! Aş putea merge la un concurs de frumuseţe...M-ar strânge Fănel de gât! Ha, ha, ha! Ce mutră ar face să-i spun treaba asta!...Oare e gelos? Nu s-a manifestat până acum. Dar nici ocazie n-a avut...Uf! Hai la o ţigară şi pe urma la duş...!".
  A îmbrăcat din mers un halat uşor şi a intrat în bucătărie. A pus apă pentru cafea şi a mers la frigider. Pe uşa acestuia, sub o lalea elegantă fixată cu magnet, o coală de hârtie. " O, iubitul meu soţ îmi lasă scrisori de dragoste!". A renunţat la suc şi a citit: "Draga mea, iartă-mă că nu am dat telefon. E o problemă nasoală, am să-ţi spun eu, cu toate telefoanele. Fă tot posibilul ca vineri să nu pici de serviciu în schimbul doi şi trei. Am mare nevoie de tine. Mergem la restaurant. Ne întâlnim cu alte persoane. E vorba de o onomastică. Încerc să vin şi azi cât mai repede ca să-ţi dau detalii. Odihneşte-te! Te sărut, Fănel".
  Anca a rămas năucită, intrigată, cu foaia în mână. Nu înţelegea prea bine mesajul. Fănel nu mai procedase în acest fel vreodată. Toata bucuria ce o însoţise în acea dimineaţă, s-a risipit, transformându-se într-o suită de întrebări fără răspuns. A recitit mai atentă, a ridicat din umeri şi a căutat telefonul. A renunţat imediat. "A scris că e ceva cu telefoanele...". A lăsat hârtia pe masă şi a plecat la baie.
  Stropii de apă călduţă curgeau ca într-o mângâiere pe umerii ei frumoşi. A încercat să schimbe şirul gândurilor, să se lase în voia plăcerii ce o cuprindea de fiecare dată la duş. Nu a reuşit. "...Am mare nevoie de tine...Ce vrea să spună cu aceste cuvinte? Un anume ceva nu este în regulă. Până acum nu a avut nevoie de mine? Nu i-am fost alături întotdeauna? Am fost un străin? De ce acum e nevoit să mă roage?...Trebuie să mă calmez. Trebuie să-l ascult mai întâi, nu să-mi fac gânduri aiurea...Răstălmăcesc toate cuvintele şi nu e bine...Of! Mâine după amiază este tura mea...Trebuie să mă gândesc cum să fac să fie bine".
  Anca nu a mai zăbovit în faţa oglinzii ca de obicei. Şi-a uscat părul grăbită şi s-a îmbrăcat sumar, într-o fustiţă şi tricou. Deja luase o hotărâre...
  - Alo! Sunt Anca...
  ...Oooo! Ce repede m-aţi recunoscut!
  ...Da, da, fără probleme...
  ...Am o mare rugăminte la dumneavoastră, domn’ doctor...
  ...Da, cum să spun...am nevoie să fiu liberă mâine...
  ...Da, da, toată ziua, vă rog!
  ...Schimbul doi...după planificare, da...
  ...Da, vin eu sâmbătă în locul...
  ...Sigur, mulţumesc mult!
  ...Mulţumesc, rămân datoare...
  ...O zi bună şi dumneavoastră, la revedere!
  Ceva mai liniştită, a format alt număr şi s-a aruncat cu telefonul în mână pe un fotoliu, încercând să se relaxeze.
  - Hei, ce faci?
  ...Mi-a trecut somnul. Am o problemă...
  ...Hai măi, lasă...vii la mine, sau...
  ...Bine, dar trebuie să vorbim între patru ochi...
  ...Gata, în cinci minute ajung, pa!
  Gaby a întâmpinat-o cu braţele deschise şi i-a reproşat în glumă:
  - Dacă nu aveai "o problemă", nu veneai, iubito! Vezi cum eşti?
  - Hai tu, lasă-mă că nu sunt într-o dispoziţie prea bună. Unde putem vorbi să nu...
  - Sălut mâna...! a răsărit ghiduş Dănuţ. Ne-am jucat cu nenea...!
  - Fugi de aici în camera voastră! Nu v-am spus să nu mă deranjaţi, răilor? a intervenit Gaby şi l-a împins cu blândeţe pe uşă în timp ce Anca făcea semne să-l lase.
  - Cu care nenea, draga mea? Ce a vrut piticul să spună?
  - Uite, cu soţul tău...
  - Cum? Cu Fănel? Cu ce ocazie? Unde...?
  Anca era cu adevărat mirată şi curioasă. Parcă uitase de ce venise la prietena ei şi a insistat să-i povesteasca totul. Iar Gaby, deşi era la rândul ei nerăbdătoare să afle care-i "problema" Ancăi, a trebuit să-i facă pe plac. Cu lux de amănunte, a relatat cum s-a desfăşurat întâlnirea întâmplătoare cu Fănel.
  Anca a ascultat fără să o întrerupă. Nu-i venea să creadă că Fănel a purtat băiatul pe umeri. Nu l-a văzut niciodată în aşa postură şi nici nu-l putea imagina cu un micuţ în braţe..."De când îndrăgeşte el copiii? Ce naiba se întâmplă? Să aibă legătură cu biletul?". Aceste noi întrebări fără răspuns i-au amintit motivul vizitei şi, oarecum speriată şi jenată, a scos hârtia mototolită din buzunarul bluzei. Degetele au început să-i tremure în timp ce încerca să netezească coala. Gaby o privea în tăcere. Observase schimbarea bruscă pe chipul Ancăi. Devenise atât de palidă încât s-a îngrijorat şi a întrebat-o:
  - Fată, tu te simţi bine?
  - Da, aproximativ...Citeşte! i-a răspuns ea întinzându-i hârtia...
  
  "Am întins coarda prea mult, oare? Hm! A rămas atât de surprins de răspunsul meu, că nu a scos o vorbă...De răspuns ori de plecarea mea intempestivă? De fapt, cam amândouă au fost jignitoare pentru el, marele patron, unul din grangurii capitalei...Mă poate concedia din motivul ăsta? E foarte posibil. Unde naiba să-mi găsesc repede un loc de muncă? Şi când mă gândesc pentru cine va fi să am eu necazul ăsta, îmi vine să..."...
  Ciocnindu-se cu cineva, Mariana a ridicat speriată ochii. Era aproape de intrarea în sala mare a restaurantului. Măcinată de gândurile legate de discuţia cu "şeful cel mare", mergea supărată, cu ochii în jos, fără să vadă pe nimeni.
  - Ce ai? Nu mai vezi pe unde mergi? s-a răţoit şeful de sală la ea.
  - Ei! Văd dar nu eram atentă...
  - Cum a fost? De ce eşti aşa tulburată?
  - Ascultă! Dumneata ştiai de ce mă cheamă?
  El s-a uitat atent în toate părţile, a prins-o de încheietura mâinii şi i-a spus aproape poruncitor:
  - În separeul 4 nu este nimeni. Vino peste cinci minute acolo să discutăm. Să nu ştie nici cerul, nici pământul...
  - Da...bine, a îngăimat Mariana cu voce stinsă, speriată şi a intrat în sală. L-a căutat cu privirea pe ospătarul care o înlocuise. L-a rugat să mai rămână o jumătate de oră.
  - Ştie şeful de treaba asta, nu-ţi fă probleme, a adăugat ea la întrebarea mută din ochii lui şi a plecat grăbită la grupul sanitar. S-a spălat pe ochi, s-a şters şi s-a uitat în oglindă. Era atât de albă ca s-a speriat. "Ce să fac, să-mi dau palme? Deci, patronul se ocupă de treburi murdare. Pe care, după cum înţeleg, le face cu ajutorul nostru...De la noi ştie tot. Să mă înşel? Ar fi bine. Dar despre Fănel, de unde şi ce anume ştie? De ce este interesat, oare? Şi nea Vasile, ce hram poartă? Uf, au trecut cinci minute!", a exclamat în gând şi s-a grabit către sală. Până la separeu a salutat câteva persoane, a îndreptat o faţă de masă şi a aşezat câteva scaune, ca să nu atragă atenţia. Nea Vasile, şeful de sală, o aştepta.
  - Stai jos, a îndemnat-o el arătându-i cu privirea scaunul.
  - Aş vrea să...
  - Vorbesc eu, tu ascultă! a întrerupt-o el cu vorba şi privirea. Te-a chemat să-i spui ce hram poartă poliţistul. Ai dat din tine ceva?
  - Eu nu, nea Vasile! Ce să ştiu eu despre omul ăsta?
  - Şi dacă ştiai, vorbeai?
  - În niciun caz. Drept cine mă iei?
  - Nu-l cunosc pe poliţistul tău. Nu sunt prietenul lui. Patronul e beton în relaţii cu oameni de sus. Pentru că nu este curat! a şoptit nea Vasile cu obidă.
  - Dacă se ştie că nu este, de ce nu..., a încercat Mariana să afle, trecând peste expresia „poliţistul tău” pe care nu a
  agreat-o.
  - Pentru că au nevoie de el. Şi Politia şi alţii...Oameni de afaceri cu mafia lor împuţită. E un vândut şi trebuie să vândă pe alţii. E clar?
  Mariana înlemnise. Ceea ce afla şi felul în care-i vorbea şeful de sală, cel puţin de moment, au redus-o la tăcere. Simţea o teamă nelămurită în suflet şi se ghemuise toată în scaun. Îl privea pe nea Vasile cu ochi mari, speriată. Iar el a continuat să vorbească şoptit, dar clar şi apăsat. Se mai liniştise puţin.
  - Cei care au vorbit, după un timp, au fost daţi afară de aici. De aia te-am prevenit, nu de altceva.
  - Dar eu...de ce pe mine..., a încercat ea să se lămurească.
  - De când ai venit şi până azi, tu nu ai făcut prostii. Ai fost cuminte şi cinstită. Mai rar am văzut fete de vârsta ta aşa serioase la un restaurant...Am aflat că nu ai tată...Dacă te dă afară, unde te duci?
  - ...Nu ştiu, nu am unde, de moment...Voi vedea, dar crezi că asta mă aşteaptă?
  - Dacă nu ai vorbit, nu are motive.
  - Nu înţeleg. Cum vine asta?
  - După ce se foloseşte de om, îl concediază la puţin timp. Găseşte el nod în papură. Merge după deviza că dacă a turnat pe un oarecare, îl trădează şi pe el! Înţelegi? Nu-i e teamă. E maestru în şantaj, la o adică…Nu pricepi!
  Nea Vasile se uita în ochii ei foarte atent şi ea-l privea plină de nedumerire. Chiar nu înţelesese mare lucru. I se părea totul ciudat şi încâlcit.
  - ...Ce poate turna un ospătar? a întrebat ea după o pauză prelungită.
  - Multe. Aici vin oameni de afaceri. E un local retras şi nu sunt văzuţi de toată lumea...Vorbesc. Fac planuri. Pronunţă nume de politicieni pe care-i sprijină cu banii lor. Şi pe care-i trag de c...e, scuza-mă, când nu le fac jocul. Nu te uita ca proasta-n târg la mine!
  - Încerc să înţeleg...Dar poliţistul nu...
  - Da! Dar dacă patronul este interesat, înseamnă că cineva i-a dat ordin. Cum i-am spus că a omul a rezervat un...
  - De la dumneata ştia! De ce i-ai spus? a sărit Mariana ca arsă.
  - Sunt obligat să-i comunic. Ăsta-mi e serviciul. Am şi eu îndatoririle mele...Dar nu vând oameni, a răspuns nea Vasile în doi peri. Chiar dacă aud şi văd multe aici, a continuat el ridicându-se. Hai, vezi-ţi de treabă şi încearcă să uiţi!
  Mariana a ieşit buimăcită, cu senzaţia că duce o povară prea grea pentru umerii ei. A încercat să facă anumite legături între momente, gesturi şi expresii la care participase cândva ori doar le observase. Şi-a amintit de scena cu telefonul. Lângă draperia trasă, a rămas intenţionat câteva secunde. A auzit destul de bine că el a cerut o întâlnire şi a înţeles că cealaltă persoană punea condiţii. "De ce oare nu era de acord să vină cu soţia? Ce are de ascuns?...Da, după cum se adresa, respectivul este un şef...Adică un poliţist cu funcţie mai mare...Iar patronul vrea să ştie ce vor discuta ei aici...Şi eu ce să fac? Cred ca va trebui să-l avertizez. Pe naiba! Nu am telefon, nu am adresă...".
  Comenzile şi doleanţele clienţilor au scos-o, puţin câte puţin, din starea de zăpăceală şi nelinişte ce pusese stăpânire pe ea. A început să se mişte ca de obicei: vioaie şi graţioasă, cu zâmbetul profesional pe buze şi excesiv de amabilă...
  
  Va urma.

  • 7 martie 2009
  • 39 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul III
  
  ACTIUNI SI REACTIUNI
  
  4.
  Monica era în culmea fericirii. Privea lumea de sus cu ochii plini de curiozitate, ameţită parcă de mulţimea care o observa şi-i zâmbea prieteneşte. După foarte puţin timp, a strigat la frăţiorul său:
  - Eşti aşa de mic. Mai mic decât mine, uiteeeee! Mami, este mai mic Dănuţ...
  - Da, mami, dar el merge singur, pe jos.
  - Şi eu pot, mami. Dar mai stau că-mi placeeeee...
  - Îl oboseşti pe nenea Fanel, Mona.
  - Nu, că nenea e maaaare. Nu oboseşteeee!
  Cezar asculta zâmbind. Era mulţumit. Pe neaşteptate, l-a apucat pe Dănuţ de subţiori şi la aşezat pe umerii săi. Gaby a urmărit surprinsă şi plină de curiozitate mişcarea, aşteptând reacţiile copiilor. O aşteptare pe parcursul a cinci-şase paşi, doar...
  - Eu sunt mai male ca tine, vezi? - a izbucnit plin de importanţă, Dănuţ.
  Mona l-a privit atentă, a încercat să spună ceva şi imediat a renunţat, întorcându-şi privirea cu ciudă.
  - Tati al meu e mai male ca nenea al tău. Vlei să te uiţi? Şi pentru că Mona nu a întors capul, şi-a ridicat bărbia supărat şi nu a mai privit-o. Dar nici nu a mai vorbit până la maşină.
  Fănel a insistat să stea el cu copiii pe canapeaua din spate, spre surprinderea părinţilor acestora. Nu le venea să creadă că el poate fi atât de apropiat de "piticii" familiei, chiar dacă se mai întâlniseră când aceştia erau şi mai micuţi. Nu se jucase cu ei nici în timpul vizitelor reciproce.
  - Vreţi să vă spun ceva să râdeţi, i-a întrebat el privindu-i atent şi zâmbindu-le larg, în timp ce maşina se apropia de Cotroceni.
  - Da, da, spune glume ca să lâdem, s-a învoit pe dată Dănuţ, în timp ce Monica a clătinat capul neîncrezătoare.
  - Nu ştiu multe. Mi le-a spus Anca, soţia mea…O mai ţineţi minte?
  - Da, da, da! - au strigat amândoi deodată. Şi ea râde cu noi, a continuat Dănuţ.
  - Uite! A fost odată un doctor care a operat un om la cap. A ieşit tare obosit din sala de operaţie şi Anca l-a întrebat: "Ce s-a întâmplat de sunteţi atât de contrariat si transpirat?". Doctorul a privit-o cu tristeţe şi i-a răspuns: "Am avut o operaţie foarte grea. Bolnavului, poliţist la circulaţie, nu-i mai funcţiona normal capul. Şi i-am deschis calota craniană”…Fănel arăta, pe capul lui, cum operase doctorul şi copiii îl urmăreau fără să clipească, cu gurile uşor întredeschise. ”Nu mi-a venit să cred ce am văzut acolo ?". Anca l-a privit contrariată şi l-a întrebat: "Dar ce aţi văzut acolo, doctore, de v-a marcat aşa mult?" El a răspuns în şoaptă, parcă temându-se să nu-l audă cineva: "Nimic! Tot capul era gol. Doar un fir de aţă trecea de la un perete la altul. Şi am stat vreo trei ceasuri să gândesc ce am de făcut...". Anca l-a privit mută de uimire şi l-a întrebat cu teamă în voce: "Şi ce aţi făcut până la urmă?". Doctorul a privit, uite aşa, în stânga şi în dreapta, ca să se asigure că nu-l aude nimeni şi a raspuns tot în şoaptă:
  "Am hotărât sa tai aţa! Şi am tăiat-o, dragă! Ce crezi că s-a întâmplat?". "Ce s-a întâmplat, doctore?!". Făcând ochii mari, uite asa, - şi Fănel reuşea în acest timp o mimică foarte expresiva -, doctorul a clătinat capul de la stânga la dreapta şi a răspuns oftând: "I-au căzut urechile!".
  Copiii îl priveau cu teamă şi neîncredere pe Fănel în timpul povestirii, apoi au izbucnit în râs în acelaşi timp cu părinţii lor, care ascultaseră atenţi, privindu-l din când în când pe povestitor prin oglinda retrovizoare.
  - Fain de tot Fănele, a intervenit Cezar când exclamaţiile şi râsul au încetat, Tu ai fost cumva pe masa de operaţie?
  - Nu, dragii mei! Nu eram eu. Mă mutasem de la circulaţie...
  - Mai spune să lâdem, l-a îndemnat Dănuţ.
  - Gata copii! Uite că am ajuns. Vă mai povesteşte nenea când vine pe la noi, i-a liniştit Gaby. Nu urci să bei o palincă şi să mănânci ceva cu noi, Fănele?
  - Da, urcăm cu toţii, a intervenit Cezar. Facem o tablă, remi...
  - Mulţumesc mult, mii de scuze, dar nu pot rămâne acum. Am avut o zi grea. Sunt prea obosit...
  - Ei, nu se poate acum, se poate în altă seară. Gaby, urcă tu cu copiii până parchez maşina şi mai schimb o vorbă cu omul. Mă întorc repede, da?
  - Bine, bine...Copii, cum spuneţi, ia să vă aud?
  - Paaa, noapte bunăăăă, a zis Monica aplecându-se graţios, cu degeţelele la buze...
  - Pa-pa şi pulicii să te sălute, s-a avântat şi Dănuţ, după care au alergat imediat pe scări.
  - La revedere, Fănel! Mi-a facut plăcere întâlnirea, şi-a luat şi Gaby rămas bun, privindu-l cu sinceră simpatie.
  - Vă mulţumesc mult! Chiar a fost foarte frumos, a apreciat Fănel. Pe curând!
  Cezar a parcat din trei mişcări şi s-a apropiat de Fănel în timp ce acţiona sistemul de blocare a uşilor maşinii. L-a bătut pe umăr cu simpatie şi l-a întrebat:
  - Chiar nu vrei să urci? Ai fost grozav, dar...te simt abătut, amice. Nu eşti în apele tale...
  - Nu prea sunt, adevărat, a răspuns Fănel privind în pământ. Când sunt singur noaptea, nu am chef de nimic. Mă omoară singurătatea...
  - Ei, lasă. Nu te-ai obişnuit de patru-cinci ani încoace?
  - Prea multe gărzi pe timp de noapte...
  - Păi de! Dacă pleacă lumea să muncească în străinătate... Nu au plecat asistente şi de la spitalul ăsta?
  - Ba da, au plecat câteva şi sunt posturile încă vacante. Nu se înghesuie nimeni...Dacă nu le măresc salariile! E posibil ca nici sporurile de noapte să nu se mai plătească, a confirmat Fănel, făcând un gest de lehamite cu mâna. Tu, tot cu mina ta, cu naveta?
  - Da, tot aşa, dar nu mă plâng. Am salariu bun şi compensează, ştii tu. Mai ţin şi evidenţele contabile la câţiva privatizaţi...Da, am autorizaţie, a precizat Cezar, observând întrebarea mută din ochii lui Fănel… Aş vrea să te întreb ceva, dacă nu te superi, a continuat el privindu-l direct si zâmbindu-i ştrengăreşte:
  - De ce să mă supăr? Te ascult.
  - Acum vreo două săptămâni, când am venit acasă, te-am văzut cu o brunetă faină...
  - Ei, cine mai ştie...
  - Hai, hai! La restaurantul "T..."!
  - Aha, da, îmi amintesc. Nu e ce crezi...
  - Nu cred nimic...deocamdată. Sper că nu e ceva serios, a încercat Cezar, destul de jenat, să continue discuţia. Ştii, lumea vede, vorbeşte fără să priceapă ce vede şi...
  - Nu, amice! Nu e o problemă. Am să-ti povestesc cu altă ocazie…De fapt, ea este ospătară acolo. Întâmplarea a făcut să ieşim împreună din local, a încercat Fănel o explicaţie fără prea multă convingere. Am schimbat câteva cuvinte aşa, de complezenţă…Dar, e târziu. Hai la culcare!
  - Bine amice, te cred. Aşa rămâne, nu te supăra. Noapte bună!
  - Noapte bună, prietene!
  Fănel a plecat, cu capul în pământ, fără să mai privească înapoi. Intrat în casă, a mers direct la frigider. A scos o sticlă cu vin şi a căutat ţigări cu gesturi ce vădeau enervarea. Mâinile-i tremurau. "Cum de m-a văzut, domnule? Oricum, e ceva timp. Nu i-a spus Ancăi. Nici Gaby nu ştie. Asta ar fi fugit imediat să-i dea raportul! Nu şi-a dat drumul la gură, băiatul ăsta...".
  
  - Dacă nu-ţi ţii gura, poţi avea necazuri. Vezi că alţii au dat din ei şi nu mai sunt aici...Clienţii nu-i apără la o adică. Du-te că te aşteaptă la birou şi...
  - Stai că nu înţeleg...Te rog, spune-mi despre ce e vorba, l-a întrerupt Mariana pe şeful de sală ce-i vorbea şoptit, dar o privea foarte încordat şi parcă ameninţător.
  - Măi, tu eşti matură şi ai facultate. Te orientezi acolo. Nu te-a mai chemat la birou, între patru ochi, până acum?!
  - Nu, niciodată...La angajare şi...
  - Lasă aia. Ai doi ani aici şi nu te-a tras de limbă? - a insistat el, privind-o neîncrezător.
  - Nu, despre ce trebuia să...
  - Nu ştiu. Gata, du-te!
  Mariana a cuprins cu privirea toate mesele ce le avea în primire. Nu erau probleme, dar a observat că şeful de sală numise un coleg care se afla deja gata să onoreze comenzile. "Ei bine, asta înseamnă că nu mă întorc prea repede. Un înlocuitor atât de urgent adus...înseamnă multe. Deci, şeful nu este omul patronului, precum eram convinsă. Altfel, nu mă punea în gardă. Să-mi ţin gura! Despre el să nu vorbesc, oare? Despre colegii mei? Oricum, nu ştiu aproape nimic despre nimeni...Treaba lor ce fac, nu mă interesează. Eu nu am reclamaţii, nu am pierderi de inventar, nu umflu preţurile. Am lipsit vreodată? Nu si nici nu am întârziat...De ce naiba să mă cheme? Fii calmă, Mariana! Este şi el un om ca şi tine. Are bani şi atât. Nimic în plus".
  Mult mai liniştită, Mariana s-a examinat în oglinda mare din holul de trecere către birouri şi a bătut la uşa patronului tocmai când şi-a amintit că acestuia-i place ca întreg personalul să i se adreseze cu expresia "domnule director". "De ce oare? A, da! Mai e patron la vreo doua-trei firme sau acţionar principal, se spune. Înseamnă că pe acolo aşa i se zice"...
  - Da, intră!
  - Bună ziua, domnule director! - a rostit Mariana până să închidă uşa, privindu-l în faţă pe omul ce ridicase capul odată cu mâna în care ţinea un pix, parcă doritor să arate cât de ocupat era cu maldărul de hârtii ce le avea în mare neorânduială pe biroul elegant.
  - Bună ziua, poftim mai aproape! - a răspuns el ridicându-se cu încetineală. Ia loc, te rog!
  - Mariana s-a aşezat pe unul din scaunele ergonomice aflate în faţa biroului, urmărită de privirea aparent indiferentă a patronului. Dacă era mai atentă, poate observa cât de subtil a examinat-o el, mai ales când şi-a pus picior peste picior cu mişcări elegante. Ea era preocupată să-şi tragă fusta destul de scurtă şi să stăpânească libertatea de mişcare a scaunului...
  - Deci, dumneata eşti Mariana Iordache...
  - Da, domnule director.
  - Uite cât de repede trece timpul! Sunt deja doi ani. Te-ai ţinut de cuvânt. Nu ai plecat...
  - Aşa am promis. Când va fi să plec, vă anunţ cu două luni înainte.
  - O cafeluţă, o ţigară?
  - Nu, mulţumesc! Nu fumez şi cafeaua de dimineaţă mi-am băut-o.
  - Bine, bine, eu voi fuma...Ma scuzi...
  - Va rog, domnule director!
  A privit-o mai atent după ce si-a aprins ţigara şi a tras două fumuri pe care le-a eliberat în rotocoale ce se lărgeau prin încăpere pe măsură ce se depărtau. Mariana nu se uita la el. Era cu ochii îndreptaţi spre vârful picioarelor, dar simţea ori intuia toate mişcările şi privirile lui. Număra în gând, meditând: ”...Unu, doi, trei…măgarul ăsta vrea să mă impresioneze, dar nu ştie cum s-o facă...patru, cinci, şase...nu trebuie să-l întreb de ce m-a chemat...unu, doi, trei, patru...cu tăcerea asta dovedeste cât de mitocan este...”.
  - Noi nu am stat de vorbă niciodată.
  - Cu permisiunea dumneavoastră, domnule director, vă amintesc că am discutat aici, în acest birou, despre pretenţiile şi...
  - A, la angajare. Las-o pe aia...În rest, aşa...să-mi spui cum te-ai acomodat, cum îţi merge...
  - Nu am avut probleme şi nu-mi permiteam să vă deranjez, domnule director.
  - Mda, aşa să fie...
  Au mai trecut două minute. Se priveau pe ascuns, fiecare încercând să intuiască ce gândeşte celălalt. Când ţigara a ajuns dincolo de jumătate, a stins-o cu gesturi care l-au trădat. Era nervos. Nu ştia cum să înceapă discuţia...
  - Doamnă...scuze! Domnişoară Iordache, nu ai nimic, deci, de reclamat...
  - Nu, domnule director. Absolut nimic.
  - Mă bucur. Eu te apreciez foarte mult. Eşti o salariată corectă, liniştită. Am auzit numai vorbe bune despre dumneata. Eşti aglomerată la mesele repartizate?
  - Nu întotdeauna. Ştiţi cum este. De regulă, la final de săptămâna şi în zile de sărbători...
  - Da, ai dreptate. La separeuri...ai trei parcă, nu?
  - Da, am trei. Se cam ocupă mesele aici...
  - E bine, e foarte bine. Lume bună?
  - Obişnuită. Nu fac diferenţa. Banii nu au miros!
  - Hm! Înţeleg ce vrei să spui. Câştigi mai bine de la separeu?
  - Domnule director, oamenii sunt la fel. Şi atenţiile sunt pe acelaşi calapod. Iar eu servesc la toate mesele în aceeaşi manieră şi cu respect egal...
  - Ei, mă gândeam că acolo mai vin şi oameni de afaceri, magistraţi, poliţişti. Nu se comportă ca mulţimea din sală, iar la nota de plată sunt mai amabili, darnici...
  - Domnule director, sunt şi ei tot oameni. Uneori, chiar mai zgârciţi, dacă vreţi să ştiţi!
  - Da? Nu am crezut...De ce caută ei să fie mai izolaţi oare? Ce discută la masă?
  - De ale lor, domnule director. Ca toată lumea, spun bancuri, râd, vorbesc despre fotbal, înjură...
  - Fac şi politică?
  - Domnule director...nu-mi amintesc să fi auzit. Nu ştiu. Eu nu stau în separeu. Eu alerg de la o masă la alta. În plus, este ceva obişnuit, toată lumea face politică la noi în ţară.
  - Da, da, ştiu şi eu cum e...Dar, aşa, când serveşti acolo, nu auzi ce vorbesc?
  - Când intru eu, cam toţi tac. Mănâncă, beau, fumează...
  - La tine nu se uită?
  - Asta nu mă interesează, domnule director. Nu bag în seamă.
  - Parcă...cred că nu mă înşel, eşti prietenă cu un poliţist?
  Mariana nu avea timp să gândească. Întrebările veneau rapid. Intuia un ceva, dar nu coincidea cu ce lăsase şeful de sală a se înţelege. La ultima, a ezitat puţin. S-a enervat când a simţit că roşeşte...
  - Nu mai mult sau mai puţin decât cu alţii pe care-i servesc.
  - Da, da, foarte bine, felicitări? El vine singur ori cu alţii?
  - Numai singur a fost de trei-patru ori, domnule...
  - Am înţeles că a rezervat o masă...Cu cine ori pentru cine?
  - Sărbătoare de familie, domnule. Nu cunosc alte amănunte. Şi v-aş ruga să mă înlocuiţi mâine seară de la acele mese. E de dorit să-l servească altcineva...
  - Dar, de ce? Ce ţi-a venit să gândeşti aşa?
  - Ca să nu fiu nevoită a trage cu urechea, domnule! - a replicat Mariana şi s-a ridicat dintr-o mişcare, dreaptă, privindu-l de sus pe omul ce părea că intră cu totul în scaunul său comod, înghiţind în sec...
  
  - Băută cu înghiţituri mici şi rare, cafeaua este mai gustoasă, fetelor şi efectul reconfortant este mult mai evident, susţinea sfătos doctorul Dobrescu.
  - Da, adevărat, dar trebuie să ai timp pentru asta şi bună dispoziţie. Eu ma grăbesc să-mi duc copii la cămin, a intervenit Rodica, una din cele trei asistente prezente în cabinet. Noaptea asta a fost al naibii de lungă şi de obositoare...
  - Din cauza asta o bei din picioare? Hai, du-te, nu mai este nimic de făcut, a încercat să o liniştească medicul. Rezolvăm noi aici dacă mai este ceva de rezolvat. A venit schimbul deja.
  - Nu am copii, dar parcă şi eu aş pleca. Oricum, nu-l mai prind pe Fănel acasă...A plecat deja la serviciu, a oftat Anca privindu-şi ceasul. Şi nici telefon nu i-am dat...
  - Vă întâlniţi când vine, doamnă dragă! Îl întâmpini cu mâncarea gata, cu o cafeluţă bună şi ai timp să te odihneşti şi dumneata până atunci, a calmat-o doctorul, zâmbind şăgalnic.
  - El bea numai cafea fără cofeină.
  - Cum adică? Ce cafea nu are cofeină? Nu se poate, s-a arătat neîncrezătoare, Rodica.
  - Poate că are, răspunse Anca, dar fiind în amestec cu extras de iarbă ori ciupercă, e considerată ca fiind cea mai bună. Se spune că este o minune în tratamentele naturiste...
  - Ei, lasă-mă! - a exclamat Rodica foarte contrariată. Cum naiba se face asta, din iarbă?
  - Nu cunosc amănunte, dar se spune că este "planta tinereţii". Prin Asia, mai ales în China, se foloseşte de mii de ani...
  - Cred că am auzit şi eu de asta, a intervenit doctorul Dobrescu. Se pare că este un foarte bun detoxifiant, stabilizator al tensiunii sanguine şi purificator al sângelui. Dacă îmi amintesc corect, am citit undeva că protejează bine ficatul şi se recomandă ca tonic general.
  - Aşa o fi dacă se povesteşte. Nu am treabă cu ea, a zis Rodica în timp ce-şi lua geanta din cuier. Eu am plecat, domnule doctor, la revedere fetelor, ne vedem mâine!
  Foarte curând, s-a ridicat şi cealaltă asistentă, în timp ce Anca tot mai avea, ori se făcea că are, câte ceva de scris într-un registru. Se gândea la cele întâmplate după operaţie şi nu ştia cum să procedeze acum, cum să discute şi să se comporte în relaţia de serviciu. A roşit numai amintindu-şi scena din faţa oglinzii şi simţind că acum o priveşte în timp ce-şi bea cafeaua. Atunci, în acea împrejurare, a rămas ca paralizată. Nu se aştepta şi nu a ştiut cum să reacţioneze. I-a simţit buzele fierbinţi acoperindu-i gura, dar nu a răspuns sărutului. A ridicat braţele şi le-a proptit, aşa ude cum erau, pe pieptul lui, cu intenţia de a-l împinge, dar nu a putut s-o facă. A rămas înlemnită.
  După câteva secunde, ori poate doar fracţiuni, a eliberat-o şi a privit-o în ochi-i mari de surpriză şi uimire. L-a privit şi ea, fără să clipească, fără să vorbească. El a ridicat o mână şi a prins-o uşor, ca într-o mângâiere, după ceafă, şi-a apropiat faţa cu încetinitorul de a ei, privindu-i ochii fără contenire. Ea a ridicat uşor bărbia, cu buzele întredeschise şi tremurânde şi a închis ochii în timp ce, fără să realizeze, se ridica pe vârfuri.
  Buzele lor s-au atins ca într-o adiere. Mâinile ei au coborât cu încetineală de pe piept şi au trecut pe sub braţele lui, cuprinzându-l cu palmele pe sub omoplaţi într-o strânsoare din ce în ce mai puternică. Sărutul a fost lung ţi apăsat. Anca nu gândea în acel moment. Strângea pleoapele şi frământa cu degetele omoplaţii ce păreau a fi imenşi, lăsându-şi buzele să fie zdrobite şi supte.
  Deodată s-a blocat. Palmele au slăbit strânsoarea şi au revenit pe pieptul lui, oprindu-i apropierea, în timp ce şi-a lăsat capul pe spate pentru a întrerupe sărutul ce o năucise. Un singur gând a avut, dar suficient să o dezmeticească: "Aşa de fierbinte ai fost, Fănel, la începuturi! Apoi, în timp, nu a...Au, Doamne! Nu Fănel mă sărută aici! Ce fac?".
  Brusc, a deschis ochii şi l-a privit. Într-o fracţiune de secundă
  s-a eliberat complet din îmbrăţişarea lui, împingându-l cu forţă şi retrăgându-se până a atins chiuveta cu spatele. Îl privea speriată şi furioasă pe Viorel. El tăcea, vădit tulburat şi o examina nelămurit. A simţit-o atât de aproape, i-a gustat fericit raspunsul la sărut şi acum..."Ce se întâmplă cu ea? Nu am bruscat-o, nu am muşcat-o, nu i-am vorbit...Oare nu i-a plăcut? I-am produs repulsie aşa, deodată?".
  - De ce aţi făcut asta, doctore? - a venit întrebarea ei intr-un ţipăt sugrumat de amestecul emoţiei, indignării, plăcerii şi al ruşinii. Mâinile-i tremurau vizibil în timp ce-şi aranja halatul. Doar ochii exprimau încă dorinţă, amestecată cu teamă.
  - Nu am vrut...nu ştiu cum s-a întâmplat... Cum să-ţi explic? Nici eu nu ştiu. Aşa am simţit...Iartă-mă, Anca!
  - Nu, nu pot să vă iert, dar nu asta-i problema. Vă rog mult, să nu se mai întâmple…
  - Da, desigur! Te înţeleg şi promit. Dar, nu trebuie să mă urăşti.
  - Nu, nu vă duşmănesc.
  - Spune-mi pe nume, atunci...Hai să uităm ce s-a întâmplat şi să rămânem prieteni.
  - Mi-e teamă.
  - Cum să-ţi fie teamă? Te respect atât de mult şi, adevărat, te preţuiesc la fel de mult...
  - Tocmai preţuirea asta poate aduce necazuri. Mi-e teamă şi de mine, recunosc.
  Viorel a simţit un fior rece în tot trupul. "Deci, nu-i sunt indiferent! Să fie conştientă de faptul că o iubesc cu adevărat? Dar...cum să-i spun, mai ales acum?”…
  - Anca, doresc să ştii...
  - Nu, nu vreau să ştiu nimic acum şi...am plecat în secţie. Nu mai este nevoie de mine aici, s-a hotărât Anca şi, fără să-l privească, a ieşit grăbită, ştergându-se înciudată cu dosul palmei la gură. S-a oprit într-un grup sanitar, şi-a examinat faţa, s-a spălat cu puţină apă rece, şi-a aranjat părul şi s-a îndreptat, mult mai calmă, în salonul de ortopedie…
  Imediat ce a plecat ultima colegă, a închis registrul şi l-a privit. Pierise zâmbetul de pe faţa lui. Era îngândurat şi posomorât. "Să-i vorbesc acum, ori să amân discuţia? Intră fetele din salon şi ne văd cu mutrele astea răvăşite…Pot presupune multe şi ne scot vorbe. Cred că am fost prea dură şi îmi pare rău acum. Este un băiat atât sensibil, atât de bun...!".
  - Doctore, îmi pare rău...nu am vrut să te rănesc, dar să nu uiţi că eu sunt căsătorită...
  - Ştiu, Anca...Te rog să...
  - Nu mi-o lua în nume de rău. Dacă te ajută cu ceva, să ştii că mi-a placut. Nu zâmbi! Dar să nu o mai faci. Ne poate vedea lumea şi mă compromiţi. Am plecat, la revedere!
  A spus toate cuvintele cât a putut de repede şi, când a simţit că toată faţa-i arde, a prins geanta de pe cuier aproape în fugă şi a plecat grăbită de parcă o fugărea cineva. Ajunsă la uşă şi observând că încăperea-i încă goală, i-a făcut semn prietenesc de rămas bun, zâmbindu-i ca de obicei.
  El n-a apucat să deschidă gura şi părea că nici nu ştie ce să spună...
  
  Va urma.

  • 28 februarie 2009
  • 41 comentarii
  • evaluare: 10,0

• De la copii adunate...pentru toata lumea date!

  LEGENDA BABEI DOCHIA
  Se spune ca in urma cu multi ani, pe vremea bravului Decebal, traia o batrana ce se numea DOCHIA.
  Baba Dochia a avut un fiu tare frumos care se numea DRAGOBETE, dupa cum ne spun legendele. Acest fiu s-a indragostit de o fata mandra si frumoasa. El nu s-a supus vointei mamei sale care nu a placut-o pe fata. Si s-a casatorit cu ea si erau fericiti.
  Pentru ca nu o placea, Baba Dochia se purta urat cu nora ei si o necajea in multe feluri. Astfel, intr-o zi geroasa de iarna, i-a dat un ghem de lana neagra si i-a spus :
  - Mergi la rau cu lana asta sa o speli. Daca lana nu se face alba dupa spalat, nu ai ce mai cauta acasa.
  Fata a plecat la rau si se intreba ingrijorata cum sa spele o lana neagra ca sa se faca alba ! Ajunsa la rau, a observat ca din cauza frigului apa incepuse sa inghete langa mal. S-a incurajat cu gandul la sotul ei pe care il iubea si a inceput sa spele lana.
  Dupa prima spalare, lana era la fel de neagra ca la inceput. A mai spalat o data, a mai spalat de doua ori si lana ramanea tot neagra. De ger si de frecat lana, degetele fetei incepusera sa sangereze. Chiar si asa, biata fata a mai spalat o data lana care a ramas tot neagra.
  Infrigurata de ger si indurerata ca nu putea sa se intoarca la sotul ei acasa cu lana neagra, fata a inceput sa planga. Era disperata si nu avea putere sa mai spele lana.
  Cumintenia si durerea fetei l-a impresionat pe Domnul nostru Iisus Hristos. El era insotit de sfantul Petre cand a vazut-o pe fata. Venise pe pamant sa ajute, ca de obicei, oamenii cinstiti ajunsi la necaz. El i-a vorbit fetei si i-a spus sa nu mai planga. I-a dat o floare rosie si i-a spus:
  - Spala lana cu aceasta floare. Dupa ce se albeste, mergi linistita acasa si vei trai fericita alaturi de sotul tau.
  Fata i-a multumit lui Iisus, fara sa stie cine este. Fara prea mare incredere, a pus floarea in apa si a inceput sa frece lana. Uimita, a vazut cum aceasta incepe sa se albeasca. A frecat-o repede, crezand acum cuvintele spuse de acel om pe care l-a numit in gandul ei MARTISOR. Toata lana s-a facut alba.
  Fericita, a strans lana in ghem, si-a spalat mainile care nu mai sangerau si a plecat grabita spre casa. Era convinsa ca soacra ei, Baba Dochia, se va bucura ca a implinit o asa sarcina grea. Dar, nu a fost asa.
  Ascultand intreaga poveste, Baba Dochia nu a crezut-o pe nora ei. Ba, a acuzat-o ca Martisor este iubitul ei si a certat-o cu multa rautate. Nici nu putea sa creada ori sa inteleaga cum s-a facut lana alba doar din spalare.
  Dupa o asemenea intamplare, Baba Dochia a crezut ca a venit primavara. Gandea ca daca Martisor a avut acea floare rosie, este deja cald si iarba a inverzit pe munte si florile au inflorit. Si-a luat turma de oi si a plecat spre inaltimi.
  Pe masura ce mergea si urca isi mai scotea cate un cojoc si-l arunca. Era tot mai cald. Asa a ramas fara vreunul din cele douasprezece cojoace pe care le purta. Cand a ramas fara niciunul, vremea s-a schimbat deodata. Daca la inceputul zilei fusese frumos si cald, acum se facuse urat si rece. Seara a inceput sa ninga si pamantul a inghetat napraznic.
  Baba Dochia nu mai avea cu ce sa se incalzeasca. Nu avea alte vesminte. Din cauza frigului, a inghetat impreuna cu oile sale. Atat de ger a fost peste noapte, incat s-au transformat in stane de piatra.
  Pe muntele Ceahlau se vad si acum pietrele provenite din Baba Dochia si oile sale...
  
  Profitând de această ocazie deosebită, TAUNetele sărută fetele! (dacă trec pe aici şi le plac legendele!)

  • 23 februarie 2009
  • 46 comentarii
  • evaluare: 10,0

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul III
  
  ACTIUNI SI REACTIUNI
  
  3.
  
  Fănel era tensionat puternic şi cu greu reuşea să se stăpânească. Nu dorea ca persoanele cu care venea în contact să-i cunoasca adevărata stare de spirit. Nu suporta sa fie privit cu înţelegere, milă, îngrijorare ori dispreţ sau satisfacţie. Emoţii, îngrijorare, ciudă, jenă, nesiguranţă, iritare...Toate-l năpădiseră şi cu greu se opunea impulsului de a ţipa, a înjura ori a lovi pereţii şi a arunca cu scaunele. Era încruntat, cu pleoapele închise pe jumătate şi priviri piezişe, cu faţa congestionată. Cât a sunat telefonul a numărat în gând pentru a se linişti. Ajunsese la cifra 11.
  - Alo! Am onoarea, şefu, sunt eu, Fănel.
  ...Va sun de pe un telefon străin de noi...
  ...Da, e persoană de încredere...Da, verificată, nu vă faceţi probleme...
  ...Exact asta intenţionam să vă propun...
  ...Da, nu e central si e putin frecventat.
  ...Bine aprovizionat, cu serviciu aproape ireproşabil...
  ...Cum ?! Trebuie neapărat?
  ...Da, dar nu putem discuta în prezenţa lor, sefu!
  ...Cum adică?
  ...Nu discut cu ea probleme de serviciu, nu...
  ...Flori? Nu este ziua...
  ...A, da! Înţeleg, da, da...
  ...A, nu! Este femeie...
  ...Foarte discretă...
  ...Da, reţinut...Deci, vineri...
  ...Şi românesc şi italian, cum doriţi. Eu...
  ...Am înţeles. Deci aştept aici...
  ...Da, 20, 00. Nu e prea târziu vineri?
  ...Da, azi e miercuri. Am înţeles...
  ...Să trăiţi!
  Mai liniştit dupa acest dialog, a închis telefonul şi l-a introdus în borsetă. A tras uşor draperia. Mariana nu se vedea. "Probabil e pe la bar să dea vreo comandă. Cuminte fată. Nu a stat să asculte...". A aprins o ţigară şi s-a aşezat pe scaun. Privea ţintă la perete, fără să vadă nimic. Recapitula discuţia cu şeful său şi făcea planuri. Nu înţelegea cum acesta nu avea niciun fel de secret cu nevasta lui.
  "Cum dracului să-i povestească şi probleme de serviciu?! Ce încredere poate avea? El nu are chiar nimic de ascuns, este atât de corect în afara casei? Şi despre mine ce-or fi discutat? Şi eu cum să vorbesc cu el în prezenţa Ancăi? Cred că va trebui sa o pregătesc puţin. Da, dar foarte puţin. Nu trebuie să ştie femeia niciodată totul. Dar...dacă ar şti, cum ar reacţiona? Mă va înţelege ori mă va trata cu dispreţ? Şi, de fapt, de ce se fereşte el atât de mult să fie văzut cu mine? Nu se poate! A aflat mai mult decât trebuie...Problema se pune al naibii de urât, în cazul ăsta. Ce p...a mă-si a transpirat şi de unde? Ce dracului verificări se fac şi eu nu ştiu? Poate că au aflat despre aranjamentul cu şcoala de şoferi. Am actele în regulă, chiar dacă nu am declarat afacerea asta. Ce se poate întâmpla? Şi până vineri se pot întâmpla multe dacă..."
  - Domnul doreşte să comande ceva?
  Nu observase că Mariana a intrat în separeu şi a tresărit puternic, contrar obiceiului. Mâinile-i tremurau uşor si, pentru a ascunde aceasta slăbiciune, a început să bată darabana pe masă, încercând să pară a fi distrat.
  - Nu, nu doresc decât sa-ti spun câte ceva. Poţi asculta doua minute?
  - Da, te ascult, a raspuns aproape în şoaptă Mariana.
  - Ia loc, te rog!
  - Nu am voie în timpul serviciului. Nu ştiai?
  Fănel s-a uitat lung la ea. Era foarte calmă şi răsfoia alene filele din carneţelul pe care-şi nota comenzile, în timp ce-l privea cu ochi senini, zâmbindu-i degajată. Împrumutând parcă din pacea ei lăuntrică, Fănel s-a liniştit şi i-a dat amănunte despre seara de vineri, cu privire la meniu şi numărul de persoane...
  - Da, cu soţiile. Sărbătorim un anume ceva, a precizat el la întrebarea ce stătea plină de curiozitate în privirile ei. "Şi a mea încă nu ştie nimic. Iar în noaptea asta nu putem vorbi. E de gardă", a continuat Fănel explicaţia, în gând...
  
  Telepatie ori ba, în acel moment Anca se întreba ce face soţul ei drag la ora asta, singur acasă. "Am să-i dau telefon cum ies din operaţie. Doamne, câte oase rupte! Cum or fi rezistat oamenii ăştia? Cum de mai trăiesc? Şi pe Fănel îl mai fură viteza, dar să circuli cu aproape două sute pe oră mi se pare a fi totală nebunie, nu inconştienţă. Va fi prea târziu...Se va culca şi nu vreau să-i stric somnul. Mai durează până peste miezul nopţii, se pare".
  Era foarte atentă, extrem de concentrată şi se întrebuinţa total.
  Întregul bloc operator era în alertă. Se lucra în trei săli de chirurgie simultan, cu trei echipe "cârpite" urgent cu un medic şi o asistentă de la "ortopedie". Asistenta era Anca. Chiar şeful secţiei o numise. Ştia că este de gardă în noaptea aceea. Iar căpitanul doctor Viorel Dobrescu, medic primar ortopedie-traumatologie, era încântat că, fără să solicite, precum ar fi dorit, ea fusese repartizată în echipa lui.
  Pentru Anca nu era o premieră. Doar lucrase la "chirurgie" împreună cu tatăl său în primul an după absolvire. Pe masa chirurgicală complexă se afla un barbat tânăr cu fracturi şi luxaţii ale oaselor ambelor picioare, fără să prezinte organe interne strivite ori chiar rupte, precum se pare că aveau celelalte victime ale accidentului rutier.
  Ea cunoştea instrumentarul şi toate accesoriile necesare efectuării perfuziilor cu ochii închişi. Cand doctorul Dobrescu cerea cu vocea lui plăcută şi liniştitoare, Anca era deja în mână cu instrumentul solicitat ori cu tampoanele pe care ea le da întrebuinţarea exact unde şi când era necesar, fără alte indicaţii. Masca ascundea zâmbetul de mulţumire pe care-l ghicea doar, dar îl regăsea în ochii lui de câte ori avea răgaz să o privească. Şi întotdeauna simţea că nu era doar mulţumire.
  "Ochii lui vorbesc mai mult decât a reuşit să-mi spună de câteva ori...De când ne-am cunoscut, aici, la chirurgie, mi-a zâmbit şi toată figura i s-a luminat aşa cum observ că se întâmplă în fiecare zi. De câte ori mă vede... Atât de curtenitor şi atat de nobil poate fi omul acesta! Nu l-am auzit vreodată să jignească pe cineva. Iar mai înţelegător şi mai blând cu bolnavii, nici că se găseşte un altul ca el. Nici tata parcă nu este atât de atent întotdeauna. Şi câtă tristeţe am citit în ochii lui când i-am spus că sunt căsătorită doar de câţiva ani!"
  - Asta-i tot, oameni buni, vă mulţumesc! - i-a rupt el şirul gândurilor tocmai când îl privea cu admiraţie, furată de amintiri.
  - Fetelor, cu multă atenţie, vă rog, executaţi toate cele necesare pentru finalizare şi conduceţi pacientul. Eu merg alături să văd dacă dr. Marinescu are nevoie de mine...Doamna Nicolae, este posibil să apelez ţi eu la serviciile dumitale...dacă nu te-am obosit prea...
  - Desigur! Vă însoţesc oriunde, nu se pune problema, l-a întrerupt Anca, simţind cum roşeşte la gândul ca i-a surprins acea privire plină de nostalgie şi respect.
  Nu a fost nevoie. Celelalte două echipe erau aproape de finalizarea operaţiilor.
  În camera de pregătire a chirurgilor, în timp ce-şi spălau mâinile cu apă sterilă şi soluţii speciale, înainte de a intra în operaţie, doctorul Dobrescu a încurajat-o şi i-a vorbit pe alt ton. Dar erau singuri în acel moment. Se tutuiau de câtva timp, la rugămintea lui. Numai în prezenţa altor persoane foloseau pronume de politeţe şi unele formule specifice locului de muncă.
  Iar acum, după ce şi-au scos bonete, măşti, saboţi, etc. şi se spălau pe mâini, se tutuiau, bucuroşi că nu-i deranjează nimeni.
  - Ancuţa, fată dragă, ai fost la înălţime, ca de obicei şi îţi mulţumesc!
  - Dar nu ai pentru ce, doctore. Nu am făcut nimic în plus ori extraordinar...
  - Poate că nu, dar numai prezenţa ta este suficientă să-mi dea un plus de elan şi de...
  - Ei, tot ca de obicei, exagerezi şi iar îmi vorbeşti ca...
  - Nu, nu! Nu este un obicei. Eu spun ceea ce simt şi nu trebuie să te superi. Iar în operaţia asta, te rog să mă crezi, ai fost "a doua mână" pentru mine. Esti totală, draga mea!
  - Nu, te rog, nu continua cu laudele pentru că eu...Hei, ce faci?
  Ea nici nu observase că doctorul se ştergea pe mâini în timp ce vorbea şi se apropiase la un pas de ea. Când l-a vazut în oglindă, el o cuprinsese peste mijloc cu un braţ. Odată cu întrebarea, Anca s-a întors surprinsă către el, dar nu a mai apucat să spună nimic. Era sărutată pe gură...
  
  - Lasă-mă, te rog, să-ţi şterg guriţa asta frumoasă...
  - Mmmmm...ba nu!
  - Hai, te rog, ştiu cât de dulce este, dar râd băieţii de tine. Şi, la atâta vanilie câtă ai la colţul guriţei, vin albinele şi te papă...
  - Mami, uite tati ce zice!
  - Are dreptate, scumpa mea. Lasă-l să te şteargă, a intervenit ceva mai hotărâtă Gaby, abia stăpânindu-şi râsul.
  - Eu am fost atent! - a intervenit Dănuţ cu voce tare, arătându-şi gura curată, smucindu-se şi scăpând pentru câteva clipe din strânsoarea mâinii mamei sale. Uite, nu m-am muldălit!
  - Da, da, nu te-ai murdărit. Bravo! Dar pe pantalonaşi cum ţi-a curs îngheţata? Hai, spune-i mamei si surioarei tale!
  - Nu a curs de la mine. Uite, ea a fost rea şi m-a muldălit...
  - Gata copii, hai să mergem frumos, le-a tăiat Cezar avântul, intuind că vor începe cearta pe tema îngheţatei, după ce a reuşit să o şteargă pe fetiţă la gură. Altfel, să ştiţi că nu mai venim să ne plimbăm cu barca. Si nici la „Monte Carlo” nu mai mergem vreodata pentru îngheţată…
  Plimbarea a fost frumoasă în această seară caldă de septembrie. Lume multă în Cişmigiu. Veselă, chiar exuberantă prin zonele mai pline de verdeaţă şi ferite de ochii lumii. Pe "aleea pensionarilor" s-au oprit de câteva ori. Copiii îl cautau pe tataie al lor...
  - Ce tataie mulţi, aicea! - a exclamat băieţelul în timp ce-i cerceta cu privire iscoditoare pe bătrânii de pe bănci şi din jurul lor. Majoritatea aveau părul alb.
  - Da, tătăiţă al meu nu e, a constat Monica scâncind, gata, gata, sa plângă.
  - Ei nu au copii acasă. De aia stau aici. Uite mami! Ce au pe cutiile cu pătlăţele? Vleau şi eu...
  - Sunt piese de şah, dragule. Aşa se cheamă jocul acesta. Şah. La anul, cand vei fi mai mare, vei avea şi tu. Tatăl tău te va învăţa cum se joacă...
  - Da' tu nu vlei sa mă înveţi?
  - El ştie mai bine ca mine. Este un joc de oameni mari...
  - Da' tu eşti mică şi el e male?
  - Da...este mai înalt ca mine...Şi, uite, sunt numai bărbaţi cei care joacă! Vezi tu vreo femeie?
  Băieţelul s-a uitat atent. Au mai făcut căţiva paşi şi s-a oprit să vadă grupurile de la alte bănci, după care a exclamat:
  - Femeile nu ştiu! Sunt mai ploaste ca tăticul meu şi...
  Gaby l-a tras repede de mână pe Dănuţ în speranţa că nu va continua, dar băieţelul era hotărât să spună cu voce tare ceea ce gândea. I-a pus repede mâna pe gură şi i-a vorbit în şoaptă:
  - Te rog, nu-i frumos să vorbeşti cu voce tare. Şi să ştii că nu sunt proaste. Ştiu şi ele să joace...
  - Ba suuuunt, ba suuuunt, ba suuuuuunt…, a început să fredoneze Monica, sărind într-un picior în jurul lui Cezar care se prefăcea ca nu o mai poate stăpâni.
  - Mona! Încetează, Mona! Uf! Şi tu nu mai râde, că iei bătăiţă! Eşti mai copil ca ei, zău aşa, l-a repezit Gaby pe soţul ei privindu-l încruntată, în speranţa că şi copiii se vor linişti dacă este autoritară cu tăticul lor. Şi efectul a fost cel scontat.
  Mai multe persoane au auzit discuţia şi întorceau capul către ei zâmbindu-le cu multă înţelegere şi simpatie. Erau toţi frumoşi şi cuvintele lor nu deranjau pe nimeni.
  Încet, încet, au ajuns în afara parcului, în faţa Primariei capitalei. Se lăsase întunericul destul de bine, dar nu şi-au dat seama. Parcul şi bulevardul se bucurau de foarte multă lumină. Erau ca în plină zi.
  Brusc, Cezar a prins-o pe Gaby de braţ şi a întrebat-o şoptit:
  - L-ai văzut pe Fănel? Nu ne mai cunoaşte? Ce-i cu el de se uită direct, dar peste noi?
  - Care, măi! Unde?
  Până să răspundă Cezar, urmărindu-i privirea, l-a observat şi ea. Fănel privea în acel moment copiii. Admirativ. Pe faţa lui se perindau rapid semnele simţămintelor şi frământărilor sale interioare. Nu-i recunoscuse. Când i-a văzut, era adânc preocupat de problemele personale. Îşi punea întrebări, căuta răspunsuri şi se certa pe sine pentru toate prostiile pe care începuse să le inventarieze ca atare.
  A văzut grupul la circa 20 de paşi, când ieşea din parc. Un băieţel în cămăşuţă albă cu gulerul răsfrânt larg pe piept şi pantalonaşi grena-deschis de velură finuţă, cu părul pieptănat atent cu bretonaş şi cu privire semeaţă şi o ghindoacă de fetiţă cu bluzica grena-închis, pantalonaşi gri-petrol şi pantofiori asortaţi cu bluzica, erau tot ce vazuse mai frumos în ziua aceea. A ridicat ochii şi a privit fugar părinţii ce-şi ţineau frumos de mână progeniturile şi a rămas surprins de câtă seninătate şi degajare a descoperit în întreaga lor ţinută.
  "Uite domnule, cam aşa arată oamenii fericiţi! Şi ce bine le stă...Iar fetiţa aia are părul buclat exact ca Anca, decât că nu e atât de deschis la culoare, dar seamănă mai degrabă cu tatăl său, nu cu mama. Băieţelul seamănă cu ea. Oare dacă aveam copii, cu cine semănau? Acum....cred ca e prea târziu. Eu am dat alt sens vieţii. Un sens pe care cred că l-am ales aiurea. Oare unde am greşit? Dar...de unde cunosc eu femeia asta? Picioarele astea drepte, "sticlă de lampă", ce pleacă parcă din piept către pământ...ochii verzui pierduti in albastrul cerului senin...Waw! Asta-i Gaby...".
  Când a privit-o atent, surprins, erau la doar la un pas distanţă şi l-a recunoscut şi pe Cezar. Privirile lor s-au întâlnit şi, aproape în acelaşi timp, fiecare s-a grăbit cu câte un salut:
  - Sărut mainile...
  - Bună seara...
  - Salut, domnule...
  - Hei, salut frumoşilor...
  - Nu v-am recunoscut, iertaţi-mă! - s-a scuzat Fănel în timp ce strângea mâna lui Cezar şi privirea-i rămăsese aţintită asupra copiilor. Era vizibil jenat, ceea ce nu se întâmpla prea des la el.
  - Mergi spre casă? - l-a întrebat, foarte degajat, Cezar.
  - Da, merg la staţia de metrou. Nu sunt cu...
  - Păi, hai cu noi. Am maşina la vreo două sute de metri doar...
  - Dacă mă primeşte şi ea, merg, a rostit Fănel în timp ce s-a aplecat către Monica şi, cu gesturi destul de stângace, a luat-o în braţe, a sărutat-o pe frunte şi a urcat-o pe umerii săi voinici...
  
  Va urma.

  • 21 februarie 2009
  • 36 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul III
  ACTIUNI SI REACTIUNI
  
  2
  
  În fiecare an, în timpul concediului de odihnă ori cu ocazia unei mari sărbători religioase, de Sfintele Paşti ori de Crăciun, Fănel mergea acasă, la părinţi, pentru două-trei zile. După ce s-a căsătorit, vizitele s-au rărit. La început ori la sfârsit de concediu, rămânea cu Anca aproape o săptămână pe an şi atât. Şi tare mult o îndrăgeau pe fată părinţii lui şi o tratau ca pe propriul copil.
  Doamna Elena, "mama Nuţi" după cum i se adresa nora, discuta cu ea câte-n lună şi-n stele când rămâneau singure la cafea. Ea nu fuma, dar nu se simţea deranjată când Anca îşi aprindea ţigara la fiecare ceaşcă în parte şi povestea cu lux de amănunte fiecare întâmplare deosebită din timpul concediului ori momente tragicomice de la serviciu. Spălau amândouă vasele, cu toată opoziţia mamei soacre, făceau prăjituri împreună şi puneau "ţara la cale" chiar dacă ştiau prea bine că, în final, doar planurile bărbaţilor erau puse în aplicare.
  Fănel era mai stingher, rezervat în orice dialog şi părea a nu fi interesat de vreun subiect, mai ales în prezenţa tatălui său. Din politeţe asculta aparent atent şi punea câte o întrebare menită a schimba direcţia discuţiei atunci când era vorba despre căsnicia sa ori despre serviciu. În primii doi ani povestea cu lux de amănunte despre programul său şi problematica complexă a circulaţiei rutiere şi pietonale în Bucureşti. Nu uita să relateze, cu deosebită plăcere, despre unele intervenţii ale sale în trafic ori despre întâmplări pline de haz ale colegilor săi.
  Vorbea mult despre relaţia sa cu Anca până i-a devenit soţie şi mai apoi, până când a avut acea discuţie cu tatăl ei. Era sigur că nimeni nu ştia ce au vorbit acolo, în biroul socrului. Acesta subliniase foarte clar că totul rămâne între ei dacă el, Fănel, nu va mai oferi o asemenea ocazie "degradantă, dezonorantă şi oricum vrei tu s-o numeşti, iresponsabilule!".
  De la ultima vizită a trecut mai bine de un an. Câteva telefoane, din ce în ce mai rar, apoi nicio veste.
  - Mai e puţin până începe anul şcolar, Mitică...Ce ai zice tu dacă dăm o fugă până la Bucureşti? Mai ai câteva zile de concediu şi mă gândeam că...
  - În zilele acelea mergem undeva în vreo staţiune, să ne mai relaxăm şi noi, nu vrei?
  - Ei, cine nu ar vrea, dar...copiii n-au mai dat semne de viaţă cam de mult, ştii bine.
  - Şi? Acum vrei, să ne rugăm de ei, a mormăit bărbatul vizibil iritat... Când aţi vorbit ultima oară?
  - Ultima oară...a sunat Anca din Vatra Dornei. După ce au venit din Grecia. Ştii că prin iunie, parcă...
  - Aha! Iată că suntem aproape la sfârşit de august. Băiatul nostru a uitat că mai existăm...Au cheltuit prea mult pe unde au fost şi nu mai au bani pentru telefon…, a subliniat el plin de năduf, fără să-şi poată ascunde amărăciunea
  - Ei, nu o lua şi tu aşa...Au şi ei probleme, au serviciu. În capitală e mai încărcată viaţa, mai grea, ştii bine.
  - De ce nu le dai un telefon? Sună-i acasă!
  - Eu ştiu..., a şoptit Elena îngândurată şi vizibil îngrijorată. "Dacă aveau probleme dădea baiatul un telefon. Sau, mai degrabă Anca, mititica de ea, că ea este mai comunicativă. Parcă ea ar fi fiica si Fănel al nostru ar fi ginere. Uf, cât de mult s-a schimbat băiatul ăsta, Doamne! Dacă ar avea un copil poate că ar fi altfel. Dar nu vrea. Anca, sărăcuţa, a fost sinceră când mi-a spus că îşi doreşte mai mulţi copii dar el nu vrea să audă de aşa ceva. Nici nu m-a lăsat să vorbim despre asta. Hai să dau telefon, totuşi, că am inima grea de parcă se întâmplă ceva rău cu el, Doamne fereşte!".
  Doar câteva secunde a stat Elena în cumpănă, strângându-şi buzele şi privind lung telefonul aşezat pe o noptieră, dar acest răstimp i s-a părut o veşnicie soţului care-i privea întrebător chipul brăzdat de umbrele vizibile ale îngrijorării...
  
  Telefonul a sunat strident în liniştea apăsătoare din apartament şi Fănel a tresărit speriat. Era încă în picioare şi derula filmul conversaţiei cu Gaby. Îşi făcea reproşuri pe două direcţii: că nu a procedat corect faţă de o prietenă atât de bună a familiei şi că nu a fost convingător atunci când s-a hotărât să treacă la acţiune. Era plin de contradicţii. Ajunsese la momentul în care nu se mai înţelegea pe sine. "Ei bine, dacă a fost o înscenare premeditată? Anca va avea motiv să mă acuze dacă femeiuşca asta va povesti. Asta-mi trebuia mie, băga-mi-aş p…a să-mi bag, tocmai acum când mă vânează ăia la serviciu? Evident că voi nega şi chiar voi inversa rolurile...Ha, ha! A venit când ştia că nu eşti acasă, dragă şi mi-a făcut avansuri. Dacă eu vream, mă culcam cu ea. Dar am refuzat-o, iubito şi, iată, drept răzbunare mă acuză pe mine! Vezi că nu-ti cunoşti prietena bine şi o crezi cu uşurinţă?...Şi dacă o caut eu şi o ameninţ că-i spun lui Cezar exact varianta asta, nu e mai bine? Dacă începe să aibă bănuieli, chiar dacă mă crede, Anca se va schimba şi...al dracului telefon, mă scoate din sărite!
  A privit lung aparatul fără să facă un gest. "Dacă sună fixul, nu e Anca şi nici de la serviciu. Cine p...a mamii lui nu mă lasă să mă liniştesc?! Şi dacă e de la şef? Au! Am uitat să stabilesc o întâlnire cu el. Trebuie neapărat, paştele mamii ei de viaţă! Dar zicea că sunt ascultat, deci nu e el. Nu poate fi atât de prost ca să uite o treabă ca asta. Ei, hai să vedem, că doar nu e sfârşitul lumii".
  - Alo!
  A recunoscut imediat vocea mamei sale. Cu mâna liberă şi-a plesnit fruntea a ciudă şi a eliberare în acelaşi timp. A făcut doi paşi şi s-a aşezat comod pe fotoliu.
  - Da, mamă...suntem bine, da, da!
  ...A, nu cred că e o idee prea bună, a exclamat Fănel deodată iritat şi s-a ridicat nervos, cu aparatul în mână.
  ...Nu, nu despre asta e vorba, mamă, sunt într-o perioadă foarte încărcată. Am atâtea cazuri în cercetare, chiar nu înţelegi, ce naiba!
  ...Nu, nu, are gărzi de noapte în afara turelor....e obosită...nici nu are timp să se odihnească...
  ...Lasă, venim noi de Crăciun..., a promis Fănel împăciuitor, încercând să imprime puţină căldură vocii, deşi se învârtea iritat pe cei doi metri pătraţi în care-i permitea firul telefonic.
  ...Cum? Vă trimit eu bani...Da, e mai scump la Sinaia...
  ...Eşti sigură? Vă ajung?...Bine, bine, mă gândeam că...Da, tata e mereu prevăzător!... "Pentru că e prea zgârcit, de aia!" a fost tentat să adauge, dar s-a oprit la timp...
  ...La Olăneşti e ca lumea...Da, la izvorul 9 şi la 2 parcă....nu sunt sigur, vedeţi acolo..."Uf, nu mai termină odată, domnule, că-i închid telefonul în nas!"
  ...Da, şi ea la fel, nu ne lipseşte nimic...
  ...Bine, mamă, bine...da, da, le transmit...
  ...Bine, sărut mâna, să ai grijă, da, pa-pa!
  "Vizita lor mai lipsea acum!", a exclamat Fănel înciudat şi a trântit neglijent şi furios telefonul pe suportul său. "Le-am spus de-atâtea ori să mă lase-n pace. Să se ducă la Olăneşti, la Moneasa, unde vor. Ce treabă am eu cu planurile lor! Ce să facă la mine după ce mă văd?...Şi cu toanta aia cum procedez, domnule? Nu, nu pot să-i fac lui Cezar figura asta. E băiat salon şi prea inteligent ca să înghită o aşa gogoaşă... Ăştia doi se iubesc cu adevărat. Trebuie să fii chior să nu vezi. Cred că nici când e plecat la mina lui de uraniu nu o înşeală... Totuşi...să-i fi plăcut ei de mine? Să mă fi dorit? Si, ce dracului, să le distrug căsnicia pentru prostia mea? Hm! Mă descurc eu cu credula de nevastă-mea, la o adică...Problema urgentă e să vorbesc între patru ochi cu şefu. Cât mai repede. Cu ce telefon?! Să merg la unul public? Nu, să încerc la Mariana. Asta e femeie discretă. Am început să am încredere în ea. Păcat că nu-mi permite niciun avans. Dar, una peste alta, e bine să ai o prietenă sinceră la care te poţi confesa fără teamă".
  S-a uitat la ceas, s-a îmbrăcat în grabă şi a ieşit în stradă încruntat şi tensionat peste măsură. Era mare aglomeraţie pe bulevard şi pe trotuare. S-a hotărât să folosească mijloacele de transport în comun. "Ajung mai repede şi sunt destul de nervos. Un accident mi-ar mai lipsi ca să umple paharul!"
  Un grup de tineri cu haine purtate neglijent şi nebărbieriţi de multă vreme, atrăgea atenţia tuturor celor aflaţi în vagonul arhiplin şi multe priviri pline de reproş le urmăreau gesturile necuviincioase. Îşi plimbau mâinile pe braţele şi sânii fetelor ce stăteau pe scaune până ce ele se ridicau şi încercau să se îndepărteze. Nu era femeie neprivită cu obrăznicie, pipăită şi apostrofată cu vorbe urâte şi înjurături la cea mai mică încercare de ripostă.
  Fănel a privit în apropierea sa, încercând să citească privirile puţinilor bărbaţi în putere, excluzând bătrânii şi copiii, pentru a se asigura că dacă intervine are cine-l sprijini. La semnele lui discrete, doar doi tineri au înclinat capul aprobator. Ceilalţi au fixat geamul metroului ori podeaua vagonului. Fănel a numărat 10 -12 derbedei în grupul cu pricina.
  Erau prea mulţi şi el era păţit. Mai intervenise cândva într-o situaţie asemănătoare...Doar o femeie matură a sărit să-l scoată din mâinile bătăuşilor care au coborât la prima staţie cu telefonul mobil şi ceasul de mână al lui Fănel.
  A strâns din dinţi şi a hotărât să nu intervină. Nu s-a mai uitat la ei. În privirea lui, plină de mânie neputincioasă, se putea citi ce gândeşte şi ce intenţionează. Derbedeii abia aşteaptă un motiv de acest gen ca să sară la bătaie. Erau prea mulţi. Bine că au coborât la prima staţie. Simţea că face explozie şi nu se mai poate abţine. A numărat bărbaţii ce puteau lua atitudine şi i-a privit cu dispreţ în timp ce ei încă fixau podelele ori geamurile pentru a-şi ascunde indiferenţa sau laşitatea.
  A ajuns curând, transpirat, obosit şi plin de amărăciune...
  - Mariana, în interes personal, pot folosi telefonul tău pentru două minute?
  Înciudată că nici nu o salutase, ea l-a privit cu evidentă surprindere, nevenindu-i să creadă.
  - Da, se poate...dar tu nu ai? Ce s-a întâmplat?!
  - Ba am! Il poţi folosi şi tu, dar eu nu...Te rog să mă înţelegi!
  - Aha...Poftim!
  "Băiatul ăsta are probleme grave, am impresia...Şi e aşa de mult schimbat la faţă...Să nu ai curaj să-ti foloseşti telefonul, presupune că eşti ascultat. Dar…de cine şi de ce?!"
  - Dacă invit aici un şef mare, poţi asigura discreţie totală şi servire exemplară?
  - Mă jigneşti, domnul meu, cu o aşa întrebare, i-a răspuns Mariana, cu adevarat ofensată dar şi preocupată să ghicească despre ce ar fi vorba.
  - Da, bine, scuză-mă!
  A introdus numărul cu atenţie şi s-a retras în colţul separeului. Uşoară ca un fulg, Mariana a ieşit şi a tras draperia de catifea, zăbovind lângă ea...
  
  Cu mâinile pline de pachete şi pacheţele, ieşeau glumind şi râzând dintr-un magazin, le aranjau în maşină şi plecau la altul, după ce-şi consultau lista destul de lungă pe care o pregătiseră o noapte întreagă. Au hotărât să nu facă pe comandă rochia de mireasă. Ea nu dorea să epateze şi nici să ignore tradiţia. Costum negru de ginere şi rochie albă de mireasă, cât mai simplă, cu voal bogat, pentru căsătoria religioasă. La oficierea căsătoriei civile au hotărât să poarte costume asortate, în culorile ce-i avantajau pe amândoi. Au fixat şi ce să îmbrace în partea a doua a nopţii de la restaurant, pentru a fi cât mai lejeri.
  - De ce nu vrei să mergem la o croitorie specializată şi să alegi din modelele cele mai...
  - Te rog frumos, dragule, nu mă supăra! Ştii că nu sunt adepta luxului în nicio împrejurare. Vreau ceva frumos, vreau ceva comod. Nu-mi plac rochiile somptuoase de firmă. Nu păstrează tradiţia. Să nu mai zic de cele violete ori roz sau alte culori aiurea! Rochia trebuie să arate puritatea miresei...Ai văzut în vitrinele acelea, ce frumoase sunt?
  - Da, dar magazinele astea nu sunt...
  - Că nu sunt de lux?! Nu mă interesează, repet. Tu de ce nu ţi-ai făcut pe comandă?
  - ...Nuuu am încredere deplină şi, în plus, mărimile mele sunt stas. Nici nu am nevoie de modificări. Doar costumul celălalt, pentru restaurant, să nu zică lumea că...
  - Puţin îmi pasă de ce zice lumea. Dacă mă aranjează şi tu spui că-ţi place, pentru mine este mai mult decât suficient, dragule.
  - Atunci, dacă ţie îţi place ce îmbrac eu, pentru mine este la fel de suficient, Olguţa. Gata! Să mergem. Am mai scăpat câte ceva?
  - Nu! Am verificat. Ciorapi asortaţi, să nu uiţi, pentru tine, că nu am trecut în listă. Atenţie la cravată! Dar te verific eu...
  In al treilea magazin din cartierul "Militari" au găsit şi au cumpărat exact ce şi-au dorit. Erau foarte mulţumiţi. În schimb, pentru "mărunţişuri" au avut de alergat aproape jumătate din capitală. Numai pentru lenjeria intimă a Olgăi, diferită pentru fiecare rochie ori costum în parte, au fost nevoiţi să intre în cel puţin cinci magazine. Culmea, era mai pretenţioasă decât în cazul rochiei de mireasă, deşi aceasta era îmbrăcată "doar o singură dată în viaţă, dragule, pentru tine şi numai cu tine", după cum se exprima ea cu totală convingere şi drăgălăşenie!
  La ultimul magazin, nerăbdător şi puţin obosit de atâta alergătură dintr-un cartier în altul, Valentin a ridicat perdeaua cabinei de probă şi, imediat, a lăsat-o şi a aşezat-o bine să nu se vadă nimic în interior. Olga nu a apucat decât să-şi ducă repede o mână la gură şi cu cealaltă, în care ţinea un sutien a încercat să-şi acopere sânii frumoşi ce se scăldau în lumina uniformă a lămpilor economice. Era cu bustul gol şi o mulţime de articole de îmbrăcăminte de vară atârnau în cuier.
  - Scuză-mă Olguţa, dar am obosit, crede-mă, a încercat Valentin să o impresioneze cu voce prefăcută, abia abţinându-se să nu râdă.
  - Imediat! Şi să nu mă mai sperii, că uite cum îmi bate inima,
  s-a plâns ea cu intonaţii de copil răsfăţat.
  - Bine, bine, linişteşte-te, ştiai că sunt paznic şi doar eu puteam intra. Câte mai măsori şi câte mai probezi? Ma gândeam că plec să...beau o bere, a speriat-o el ţopăind pe lângă perdeaua subţire.
  - Hai, nu fi rău! Mergem împreună după ce terminăm, a raspuns ea luându-l, aparent, în serios.
  - Da, da, adică după alte trei-patru ore, a insistat el jubilând că-i reuşeşte stratagema.
  - Uite, vino să-l vezi pe ăsta şi atât, l-a invitat ea direct, după ce-şi scosese fusta şi o atârnase la întâmplare pe lângă celelalte articole, amuzandu-se: "Na, că ţi-o fac eu ţie, frumosule, să nu mai râzi de mine!".
  - Ce să caut? Nu ai zis că mireasa nu trebuie văzută îmbrăcată înainte de...
  - În rochia de mireasă, dragule, nu în sutien şi chiloţi. Hai, nu mă necăji, intră!
  Bucuros ca i-a reuşit provocarea, Valentin a privit în jur. Nu erau în apropiere alte persoane. S-a furişat cu abilitate, fără zgomot. A văzut-o pe Olga goală şi a avut-o în braţe de atâtea ori, dar parcă niciodată nu i s-a părut a fi mai frumoasă ca în acel moment. Era cu faţa la oglindă, în bikini, încălţată cu pantofi uşori cu tocuri de mărime medie. Picioarele drepte se înălţau zvelte până în coapsele arcuite armonios sub talia subţire. Părul bogat se răsfăţa pe umerii rotunzi, micuţi şi parcă mai puternic bronzaţi decât restul corpului. Măsura cu privirea un sutien pe care-l ţinea cu braţele întinse. A simţit respiraţia lui fierbinte în ceafă şi a întrebat şoptit:
  - E bun?
  - Nu ştiu, Olguţa, până nu-l văd pe...
  - Pune-mi-l tu, dragule, l-a întrerupt ea fără să se întoarcă.
  - Bine...dar ce-ţi veni? Intră cineva..., a îngăimat Valentin îmbrăţişând-o cu privirea.
  - Sssst! Nu vorbi, ca să auzim,- a şoptit Olga şi s-a răsucit încet către el cu buzele pregătite pentru sărut.
  A primit-o cu braţele deschise şi a sărutat-o lung şi apăsat, pătruns de emoţie şi dorinţă, stârnit de ruga ei exprimată cu privirea şi gura uşor întredeschisă. "Doamne, suntem nebuni amândoi şi mai mult eu decât ea. Dar cât e de frumoasă! Ce trup şi ce sâni şi cât de dulce e, Doamne...Îţi mulţumesc că mi-ai scos-o în cale şi mi-o dai de soţie!".
  A întors-o apoi cu blândeţe cu faţa spre oglindă şi, cu degetul arătător pe buze, s-a întors şi a ieşit fără zgomot, după ce s-a asigurat că nu priveşte nimeni către deschizătura prin care se strecurase.
  Olga l-a urmărit cu privirea prin oglindă şi, fericită că l-a avut în braţe câteva secunde şi i-a văzut privirea inundată de dorinţă şi iubire, a sărit uşor într-un picior privindu-si chipul îmbujorat, mângâindu-şi coapsele şi clătinându-şi capul de la un umăr spre celălalt. Apoi a început să se îmbrace în grabă, avertizându-l:
  - Gata, mă îmbrac, nu mai probez nimic şi mergem direct acasă...
  - Ba…la o bere, precum ai dorit...
  - Ba te doresc pe tine, dragule! Acasă...
  - Treacă de la mine, iubito, renunţ eu, dar hai mai repede!
  - Vino să mă ajuţi, te rog, a exclamat Olga şi a tras draperia cu putere, descoperindu-l pe Valentin râzând pe înfundate…
  - Aşa deci, râzi, hoţomanule! Ajungem noi acasă. Te voi devora!
  - Waw! Ce teamă-mi este!
  Au dus toate articolele către casa de marcat, au plătit în fugă şi au plecat veseli şi plini de viaţă, urmăriţi de privirile admirative ale vânzătoarelor...
  
  Va urma.

  • 7 februarie 2009
  • 48 comentarii
  • nici o evaluare

• PENTRU RECUNOASTERA TERAPIILOR COMPLEMENTARE

  Daca sunteti interesati de acest gen de terapii, folositi link-ul de mai jos, va informati si semnati petitia.
  Nu aveti obligatii fata de nimeni. Fiecare, dupa propriile sale convingeri.
  Va multumesc!
  http://www.petitieonline.ro/petitie-p33972052....

  • 5 februarie 2009
  • 13 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul III
  
  ACŢIUNI ŞI REACŢIUNI
  
  1.
  Adânc marcat pentru că nu-şi dădea seama de ce a fost chemat, cu teamă crescândă pe măsură ce-şi făcea inventarul acţiunilor legale şi mai puţin legale din ultimele două-trei luni, Fănel a bătut la uşa cabinetului de lucru al şefului Serviciului furturi de autovehicule. Venise în grabă, răzbind cu greutate în traficul intens al capitalei.
  Deşi în acest sfârşit de august nu erau temperaturi înalte, cămaşa i se lipise de piele şi pe ceafă se prelingeau în voie picături de sudoare până sub betelia pantalonilor. Curtea de pe Candiano Popescu i s-a părut neîncăpătoare pentru atâţia oameni care se mişcau în grabă, în timp ce alţii păreau a fi toropiţi de o aşteptare lungă, nejustificată...
  A intrat aparent degajat, după ce a reuşit să arboreze zâmbetul "de lucru", cum îl numea el mai în gluma ori mai în serios, a salutat cu respect exagerat secretara şi a dat ocol încăperii cu privirea pentru a saluta şi eventualii şefi de birou şi compartimente sosiţi la convocarea şefului. Era convins că urmează o şedinţă operativă de lucru. Constatând că este singurul sosit, a privit-o surprins pe secretara ce zâmbea complice în timp ce răsfoia cu dexteritate câteva dosare înşirate pe birou.
  - Câteva minute, domnule inspector, vă rog să aşteptaţi. Domnul comisar şef vorbeşte la telefon. Luaţi loc.
  - Da, da, mulţumesc, sărut mâna!
  S-au scurs mai multe minute, timp în care Fănel a reuşit să se calmeze. "Dacă sunt singurul chemat, înseamnă că este ceva personal de discutat. Nu sunt probleme de serviciu. Oricum, şeful este mulţumit de activitatea mea. Dar, de ce nu mi-a spus la telefon? Precis pune vreo pilă cuiva, ca de obicei, ori...da! Poate fi şi asta. E ceva vreme de când nu i-am lansat o invitaţie şi poate că...Nu-i bai! Chestiile astea se rezolvă repede...".
  - Domnul comisar şef vă aşteaptă, domnule inspector, i-a întrerupt vocea secretarei şirul gândurilor.
  - Am onoarea să vă salut, domnule...au fost singurele cuvinte auzite până ce uşa capitonată s-a închis.
  Fănel a ieşit după o jumătate de oră, a traversat anticamera fără să observe şi să salute secretara, semn că era adânc preocupat de cele discutate cu şeful Serviciului. Şi nu-l îngrijorase faptul că i s-a imputat lipsa de colaborare cu colegii Biroului de Cercetare Penală. Nici critica pentru "paşii pe loc" în trei cazuri de furturi de autoturisme cu autori neidentificaţi nu-l frământa, ci conţinutul hârtiei pe care i-a fluturat-o sub ochi înainte de a o rupe şi a o arde în scrumieră. Erau doar trei fraze: "Eşti în atenţia celor de la Inspecţia Internă care au început cercetări. Să nu se ajungă mai departe. Ai telefoanele ascultate".
  Până la sfârşitul programului de lucru a frunzărit hârtii de tot felul, fără să se poată concentra la conţinutul lor. A plecat direct acasă, deşi ar fi dorit să se răcorească la o terasă. Anca era în tura prelungită. Nu a putut mânca nimic. A făcut duş cu apă rece şi s-a lungit pe pat cu ochii aţintiţi pe tavan, înfăşurat într-un prosop mare şi moale de baie
  Nu a avut parte de prea multă odihnă. Sunetul soneriei i-a risipit noianul de gânduri asupra cărora medita atent. A aruncat neglijent prosopul, a îmbrăcat la repezeală pantalonii scurţi şi un halat uşor de vară înainte de a deschide uşa...
  
  După mai bine de o săptămână de la ultima lor întâlnire, Gaby se înfiinţa la uşa Ancăi. Mare surpriză pentru ea să-l vadă pe Fănel în cadrul uşii şi nu pe prietena ei. Nehotărâtă, cu ochii aţintiţi la pectoralii bărbatului bine reliefaţi de halatul lăsat neglijent cu reverele larg desfăcute, Gaby a făcut un pas înapoi parcă dorind să plece şi, după ce a clipit mărunt din ochi de mai multe ori, a reuşit să-şi ascundă emoţia amestecată cu o dorinţă nelămurită şi să vorbească parcă mai amical ca de obicei:
  - Oho, ce minune să te mai vadă omul pe acasă! Salut, bine te-am găsit! Ce face Ancuţa?
  - Salutare, bine ai venit! Dar haide, intră! - a îndemnat-o Fănel zâmbindu-i şăgalnic şi retrăgându-se către interior pentru a-i face loc. Observase reacţia şi privirea ei, dar s-a abţinut în a face vreo remarcă şi nici halatul nu l-a strâns mai mult. A continuat să vorbească pe acelaşi ton, privind-o mai atent: Anca este de serviciu...Până mâine dimineaţă. Scuză-mă, te rog, făcusem un duş şi mă relaxam puţin. Mă schimb imediat.
  - O, păi nu este nevoie. Mă retrag...Îmi pare rău că te-am deranjat şi dacă Ancuţa nu e...
  - Stai, dragă, că nu te mănânc! De mult nu am mai avut ocazia să discutăm…
  - Ei, nu au trecut luni sau ani, dar nu pot sta mult. Cezar e cu copiii acasă...Ce mai faci, cu ce te lauzi?
  - Bine, merci, dar fără laude. Viaţa obişnuită şi cam atât...Poftim pe fotoliul acela, am să rămân aşa dacă nu te deranjează...
  - Da, nu este o problemă… Şi, nimic nou sub soare, nicio cucerire vrednică... de milă?
  - Nu am timp de asemenea cuceriri, ştii bine cât de ocupat sunt...Şi nici plăcere nu-mi fac. Am femeia mea care....
  - Ei, lasă, lasă, l-a întrerupt Gaby zâmbind ironic, că mai ştim şi noi cum ţi se plimbă ochii după toate fustele!
  - Da??? Şi... după a ta, cumva?!
  - Ba bine că nu...Ţi-am prins privirile de mai multe ori. Negi
  că-mi ştii toate dimensiunile?!
  - ...Nu, nu sunt sigur, dar dacă te-aş lua în braţe...n-aş greşi măsurătoarea...
  - Ai vrea, nu?
  - Dar ce, tu nu ai vrea?
  - Află că am vrut cândva. Mă îndrăgostisem de tine...De fapt...şi acum mai sunt, dar aşa ca între prieteni, înţelegi, nu?
  Fănel simţea cum ochii jucăuşi ai femeii îl sfredelesc până-n adâncuri şi scânteierea lor vioaie înoată într-un amestec de dorinţă şi umor. Nu ştia ce să creadă şi, mai ales, cum să reacţioneze la o aşa provocare neaşteptată din partea prietenei soţiei sale. O mie de secvenţe din conduita lor pe timpul întâlnirilor de familie, de priviri, de gesturi şi de nuanţe ale vocii ei se derulau parcă în fracţiuni de secundă. "Se joacă cu mine ori spune ce simte cu adevărat? Şi dacă mă încearcă şi dă apoi raportul? Să fi pus la cale cu Anca o chestie de asta? Nu, nu cred. Am văzut-o şi eu cum mă privea uneori...Şi e bună, rău, femeiuşca, fierbinte de te topeşti în ea rapid...Fie ce-o fi, trebuie să încerc. Suntem singuri", a concluzionat după numai cateva clipe:
  - Gaby...nu crezi că ar fi bine să-ţi verifici sentimentele, să ştii ce ai de făcut?
  - Adică...cum? Ce să fac? Concret, te rog...
  - Acum, în seara asta...poate altădată, dacă te hotărăşti, te-ai putea convinge. Ai dreptate, nu-mi eşti indiferenta. Imi placi foarte mult. Esti frumoasă! Eşti atât de sexi încât nu cred că este vreun bărbat care să nu întoarcă după tine capul...
  În timp ce vorbea, din ce în ce mai încet, aproape şoptit, Fănel o privea adânc, fără să observe că ea-l ascultă plină de haz şi mai apoi de uimire, cu ochii larg deschişi. S-a apropiat, puţin câte puţin, până când ea s-a ridicat de pe fotoliu, a întins braţele şi şi-a proptit palmele în pieptul lui, oprindu-l. Gaby simţea cum inima-i bate cu putere şi picioarele începuseră să-i tremure uşor. Gândea rapid, fără să-şi ia ochii de pe chipul lui ce părea tot mai încordat:
  "Nebunul ăsta chiar mă zăpăceşte până la urmă. Şi nici prin cap nu-i trece că îmi place cu adevărat...Ce simplu ar fi...Şi Cezărelul meu?! Şi Anca?! Şi ce-ş avea de câştigat? Un sfert de oră poate de satisfacţie, de plăcere, că de fericire nu poate fi vorba în niciun caz...Aş putea păstra secretul toată viaţa. Şi conştiinţa mea, ce fac cu ea? Să-mi trădez cea mai bună prietenă pentru o partidă de sex? Nu cred că se merită şi nu voi ceda."
  - Da, Fănele, m-am hotărât! Îmi placi aşa cum eşti, fără să te apropii mai mult de mine şi fără să încerci a mă săruta. Citesc în ochii tăi dorinţa asta şi...chiar mai mult...Stai cuminte pe fotoliul tău!
  - Totuşi...ce pierzi? De ce ţi-e teamă? – a întrebat iritat Fănel, neobişnuit cu refuzul în asemenea împrejurări.
  - Nu mă tem de tine şi nici de mine. Pierd respectul tău şi prietenia Ancăi. Ţin la amândouă mai mult decât crezi tu.
  - Te voi respecta şi mai mult dacă..., - a încercat Fănel să convingă privind-o în adâncul ochilor cât putea el de seducător.
  Gaby l-a întrerupt imediat, încruntându-şi sprâncenele şi săgetându-l cu o privire metalică, rece şi batjocoritoare:
  - Hai să fim oameni serioşi, Fănele! Din cele ce ţi-au cedat...respecţi vreuna? Cu ce o onorezi, cu promisiuni de căsătorie după… divorţ?!...De asta nu vrei să ai copii?!
  - Te rog! Nu vreau să discutăm despre această problemă. Rămânem prieteni, dar să ştii că eu...cu adevărat te doresc şi..., nu vroia să renunţe cu una cu două, bărbatul deja înfierbântat şi orgolios.
  - Bine zis, Fănele...Mă doreşti, nu mă iubeşti...Instinctele primează la tine, nu sentimentele...De mult timp mă întreb: cum de te iubeşte atât de mult soţia ta?
  - Poate că o fac fericită...Te pot face şi pe tine..., s-a înverşunat Fănel, abia stăpânindu-se.
  - Să crezi tu, omule, că numai actul sexual face fericită o femeie?! Este o componentă a unui sistem larg de elemente, dar nu definitoriu...Tu nu ştii să fii fericit, omule! Am încheiat discuţia!, a rostit Gaby autoritar. Fă-mi loc să trec!
  Şi pentru că Fănel rămăsese încremenit, privind-o cu surprindere, l-a împins privindu-l cu milă amestecată cu dispreţ şi a ieşit destul de tulburată, trăgând uşa după ea fără să mai salute ori să privească inapoi…
  
  Întâmplător, uşa a fost închisă cu putere. Gheorghe s-a uitat înciudat la ea, a ridicat din umeri, s-a îndreptat către masa de la fereastră şi a scotocit în sertarul ei până a găsit un cuţit. A început să taie plicul pentru care plecase supărat din gradină când a auzit câinii lătrând de parcă intrase ursul în ogradă. S-a calmat el destul de mult când i-a zis poştăriţa că i-a scris băiatul din Bucureşti, dar avea şi multă treabă de făcut.
  Când a plecat Valentin în străinătate, toată lumea din sat l-a fericit. Numai el, bietul Gheorghe, ştie cum a stat cu inima strânsă câţiva ani, cu teama în suflet, până băiatul a venit şi s-a stabilit în ţară. Era singur. Soţia lui, Maria, se stinsese încă de când băiatul era în clasa a zecea de liceu. La câteva zile după înmormântare, înainte de a pleca la şcoală, i-a vorbit cu lacrimi în ochi:
  - Fiule, îmi este greu de tot acum, că rămân singur. De gospodăria asta e mare nevoie. Este singura noastră avere. Nu am alta. În casa asta ţi-a dat mama ta viaţă. Cu munca mea şi a ei la colectivă şi aici, din roadele grădinii şi ale câmpului, te-am crescut. Te-am făcut mare şi te-am dat la şcoală...
  - Tată, nu mai spune..., a încercat Valentin să intervină, dar lacrimile i-au inundat faţa şi suspinele înăbuşite în gât l-au împiedicat să vorbească.
  - Ştiu ce vrei să zici, băiatule...Lasă, ascultă la mine şi bagă bine în cap ce-ţi spun...Învaţă! Învaţă mult şi bine, să nu mai vii la munca câmpului. E greu, băiatul tatii, e tare greu...Să înveţi, să mergi mai departe, cu bursă dacă poţi. Dacă nu...oi vedea eu cum te ţin, da' nu este mai mare supărare după ce s-a prăpădit Maria, cum ar fi să nu ajungi la oraş. Pe picioarele tale, pe munca ta, pe banii tăi, fiule!
  - Da tată, îţi promit că aşa va fi...
  - Aşa să fie şi Dumnezeu să te ajute! Nu te înhăita cu băieţi din ăia crescuţi în palmă. La oraş sunt multe ispite, băiatule şi multă lume stricată. Şi femei multe. Oi avea tu timp pe urmă de toate. După ce ai munca ta cinstită şi banii tăi. Să nu te lăcomeşti la nimic. Lăcomia te distruge. Şi să nu-l mânii pe Dumnezeu, orice greutăţi ai întâmpina vreodată. Să fii cinstit…
  - Nu fac eu prostii, ştii matale că eu...
  - Ştiu ce am crescut şi cred în tine. Să nu mă faci de râs. Neam de neamul meu nu a cunoscut ruşine de vreun fel. Am fost săraci, stii bine. Dar cinstiţi şi muncitori. Aşa să fii şi tu...
  Anii au trecut destul de repede. Nea Gheorghe a lu' Cristea, cum era numit de mic în sat, după ce a primit cele trei hectare de pământ cu care intrase cândva în CAP, s-a înscris într-o asociaţie cu alţi foşti colectivişti. Dacă ar mai fi avut animalele de tracţiune şi utilajele lui agricole, ar fi muncit singur. Îl împovărau taxele pentru diferitele lucrări agricole, dar era harnic, ambiţios şi hotărât să facă faţă. Dorea cu tot sufletul ca fiul său să ajungă mare. Şi a ajuns...
  "Hm, face nuntă mare, băiatul tatii! Bine că am timp să-mi termin lucrările. Auzi la el, să-mi dea bani ca să plătesc pe alţii să-mi lucreze pământul! Aşa mă ştie el pe mine, neputincios?! Le fac pe toate. După ce mă întorc culeg şi via. Cum să mă duc cu mâinile în buzunar! Am şi eu haine, de ce să-mi cumpere el? Nu te fac eu de râs, băiatul tatii! Mi-am luat şi costum şi pălărie. Da' nu pot veni cu o săptămână înainte. Am şi eu rostul meu aici, fiule. Las' că merg mâine la primărie să-ţi dau telefon. Ai tu destule de făcut, nu să-mi porţi mie de grijă, fiule...Zice că e frumoasă fata...O fi, că şi el e frumos, mândru şi voinic. S-o ia pe măsura lui, uite aşa cum a fost biata maică-sa...O să vin mâine la cimitir, Marie, ca să-ţi povestesc de băiatul nostru. O să fii şi tu mândră de el. Ei, gata! Să merg în gradină, că mai e multă treabă de facut...".
  Sprijinindu-se de masă, nea Gheorghe a trecut la ale lui frecându-şi mâinile satisfăcut, uşor adus de spate atât de vârstă cât şi de grijile ce l-au tocat încet, puţin câte puţin, în fiecare an...
  
  Va urma.

  • 31 ianuarie 2009
  • 60 comentarii
  • evaluare: 10,0

« < ... 2 3 4 5 6 ... >