TAUNUL

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul V
  
  IMPLINIRI SI DEZAMAGIRI
  
  4.
  După două ore de somn, Fănel s-a mai înviorat puţin. Ajunsese acasă foarte tulburat şi după ce a mâncat, fără poftă, cu gândul plecat departe, s-a scuzat şi a plecat în dormitor.
  - Hei, ce îmbraci în seara asta? l-a strigat Anca privindu-l cu milă cum îşi târăşte picioarele.
  - Nu ştiu...Adică, am să iau costumul acela...gri-petrol şi o cravată...
  - Îţi aleg eu. Odihneşte-te...
  Costumul atârna elegant pe umeraş. Alături, o cămaşă albă călcată impecabil şi o cravată asortată. Lângă uşă, pe şanuri, o pereche de pantofi negri, proaspăt lustruiţi, i-au atras atenţia când se deplasa la baie. Sub şuvoiul de apă ce se risipea pe umerii săi voinici, Fănel zâmbea înciudat.
  "Tot ea se poartă mai frumos decât mine. Cred că i-a trecut supărarea...Şi nu am avut puterea să-i cer iertare. Când venim de la nuntă vom dormi împreună. Sper să fie de acord şi să dăm dracului neînţelegerile astea absurde. La ce folos atâta tensiune în casă? Nu am destulă la serviciu?...Da, am nevoie de linişte. Şi termin cu toate prostiile dacă scap cu faţa curată. Dacă nu scap...ce paştele mă-si fac? Nu ştiu. O să văd eu atunci...".
  Anca a îmbrăcat o rochiţă elegantă în ton cu costumul lui Fănel, la care un cordon fals şi eşarfa purtau culori asemănătoare celor din cravata lui. Amândoi erau tineri şi frumoşi. Formau o pereche reuşită. Multe priviri au zăbovit asupra lor după ce au intrat şi până după ce s-au aşezat la masă.
  Au fost întâmpinaţi de miri cu braţele deschise şi sinceră bucurie.
  - Ce bine îmi pare că aţi venit! a exclamat Olga, îmbrăţişându-i pe rând. Am rămas în rochia de mireasă. Aşa se spune, că este bine până mai către miezul nopţii. Apoi ne schimbăm şi noi...
  - Da, aşa am procedat şi eu. Eşti fermecătoare, draga mea! i-a răspuns Anca învăluind-o cu priviri admirative. Nu am văzut o mireasa mai frumoasă, zău aşa!
  - Ei, lasă că şi tu ai fost la fel, mulţumesc! Toate miresele sunt frumoase, nu? Tu şi acum eşti, draga mea, a adăugat Olga îmbujorându-se în timp ce se îmbrăţişau din nou.
  - Ei, ei! Ce risipă de amabilităţi, doamnelor, a intervenit Valentin. dar pe noi, bărbaţii, nu ne vede nimeni? Noi nu suntem...
  - O, ba da! Dar asta nu se spune, se simte. Mă bucur să te cunosc şi să vă admir pe amândoi, i-a răspuns Anca însoţind cuvintele cu o reverenţă elegantă.
  Fănel a fost mai reţinut. Aproba prin gestică şi priviri tot ce se spunea. Când s-a îmbrăţişat cu mireasa, nu şi-a permis să o strângă în braţe, precum ar fi dorit din toată inima. Nici nu a privit-o mai sus de bărbie.
  S-ar fi emoţionat prea mult şi, în plus, simţea în ceafă privirea atentă, cercetătoare a Ancăi.
  S-au despărţit pentru ca mirii să primească alţi invitaţi, după ce aceştia le-a indicat masa cu locurile rezervate pentru ei şi Valentin a smuls promisiunea de a dansa mai târziu cu "cea mai frumoasa soţie a unui prieten ori colaborator" de al său. Nu era nimeni cunoscut la vreuna din mesele alăturate, dar erau mulţumiţi că toate cuplurile erau de vârsta lor. În schimb, le-a ţinut de mai multe ori tovărăşie nea Gheorghe, tatăl ginerelui. Ştia ori nu despre Fănel din vremea în care a fost coleg de liceu cu Valentin, nu s-a lămurit. Dar că-l simpatizează şi-l apreciază ca fiind "cel mai bun prieten al fiului" său, părea destul de adevărat. "Omul ăsta nu minte. Aşa mă simte el acum, la un păhărel...Mai degrabă, aşa i s-a vorbit despre mine. Nu-mi amintesc să mă fi văzut vreodată. Mare domn, Valentin, să mă descrie acasă aşa de frumos", gândea Fănel analizându-l pe nea Gheorghe în timp ce o privea pe Anca dansând. Îi ceruse permisiunea un tânăr de alături, a cărui soţie era însărcinată în luna a şaptea ori a opta. Şi cum Fănel nu avea o stare sufletească de invidiat, şi-a dat consimţământul aproape în acelaşi timp cu formularea cererii de către acesta. Nu a uitat să-i şoptească Ancăi: "Nu mă simt prea bine, crede-mă! Distrează-te, nu se pune problema".
  Anca, aparent modestă şi grijulie, l-a privit în ochi, a dat din cap înţelegătoare şi s-a ridicat încet, mimând o părere de rău exagerată. După câţiva paşi în ritmul melodiei, era deja alta. Dansul era o activitate care-i crea o stare generală de bine. În orice împrejurare. S-a apropiat de partener mai mult decât îndrăznise să o facă el şi, după primul dans, au mai urmat şi altele. Cu el ori cu alţi bărbaţi care, din diferite motive, nu aveau cu cine dansa. Doar la sârbe şi hore se codea ori chiar renunţa. Fănel era indiferent. Ar fi dorit să invite mireasa la un tangou ori vals. Nu a îndrăznit. Citise în ochii ei amuzament şi ironie. Nu ştia ce să creadă, dar era dezarmat. În afară de nea Gherghe, femeia gravidă şi alte două-trei persoane, s-a mai întreţinut cu Valentin. Până la un punct în care l-a simţit pe acesta rece şi ironic, mai ales când se discuta despre fericire şi despre femei...
  - Îmi amintesc cât de puternic susţineai că te vei zbate să obţii fericirea, a început Valentin, după ce au epuizat problemele privind cursul băncii şi mersul general al vieţii românilor. Cred că ai reuşit, după cum araţi şi după gradul pe care-l ai, a continuat el, privindu-l foarte atent pe Fănel.
  - Da, în linii mari. Fericirea este o noţiune greu de înţeles. Este foarte greu de explicat, a replicat Fănel. Pentru fiecare om este un altceva...
  - Da, sunt de acord. Poţi fi fericit toată viaţa ori niciodată. Depinde ce ţi-ai propus să faci ca să fii fericit. Adică, depinde cum vezi tu fericirea, ce te poate face fericit, a confirmat Valentin ideea. Mai degrabă, niciodată. Oricum, e imposibil să fii toată viaţa fericit. Eu cred că am început bine şi sper să termin şi mai bine, a precizat apoi, foarte sigur pe el, zâmbind satisfăcut. Presupun că şi tu gândeşti la fel, nu?
  - De ce crezi asta? l-a întrebat Fănel contrariat.
  - Păi...te-ai căsătorit din dragoste, la fel ca mine, ai un serviciu foarte bun, cu salariu mai bun decât în cazul meu, presupun, ai o căsnicie fericită, cu o femeie foarte frumoasă...,aveţi toţi părinţii în viaţă şi cu ocupaţii excelente, poate şi copii, dar nu am apucat să vorbim...
  - Nu, nu am şi nici nu mi-am propus, a venit răspunsul imediat şi privirea lui Fănel a devenit la fel de repede mai rece şi bănuitoare.
  - Nu ai vrut copii? Asta-i bună!...Cum vrei să fii fericit fără copii? Nu ai urmaşi, nu eşti bun de nimic. Plus că ei devin un liant excelent în căsnicie şi...
  - Nu mă intereseaza aspectul ăsta. Pot fi fericit şi în lipsa copiilor, dacă vreau, a precizat Fănel aproape morocănos, dar cu convingere.
  - Ei, dacă pui la socoteală fetiţele ori femeile după care încă mai alergi...
  - Nu alerg de loc. Ce ţi-a venit să spui asta?
  - Păi...cam aşa pari şi apoi, nu ne ştim din liceu, Fănele? Nu erai tu primul în clasamentul cuceritorilor de minore? Nu mai practici sportul ăsta dacă te-ai însurat? Te-ai făcut bărbat de casă? Nu regreţi? Întrebările lui Valentin veneau cu repeziciune, calculat, într-o anume ordine logică...În cazul ăsta, Anca este o femeie fericită..., a încercat el să continue, dar Fănel l-a întrerupt vizibil nemulţumit şi destul de categoric.
  - Află că nu mai practic şi...
  - Nici cu femei măritate? Mă uimeşti, domnule! Iată un poliţist corect. Felicitări!
  - Nu ai de ce...Am nevastă şi este suficient...Nu contest că se pot găsi din cele la care gândeşti, dar nu bag în seamă femei lipsite de scrupule. Nu agreez târfele . Crezi că se f..t mai bine, sau ce?
  - Mă gândeam că, la pretenţiile tale, cauţi profesioniste şi...
  - Tot o gaură numită p...ă au şi astea. Se mai f...t şi-n alte găuri, dar tu nu ştii încă s-o faci, îmi aduc aminte, a încercat Fănel să dea lovitura finală, precum o gândea plin de răutatea născută brusc în timpul dialogului.
  - Să crezi tu asta, amice. Sunt fericit cu femeia mea încă înainte de a avea relaţii intime cu ea. Sunt fericit că vom avea în curând copilul nostru. Te voi invita la botez în toiul verii...Câştigăm amândoi atât cât este suficient şi necesar...
  - Nu ştiu dacă vă ajunge să mergeţi în concedii afară ori să vă faceţi o vilă, ceva...
  - Ha, ha, ha! Nu asta aduce fericirea, Fănele...Fericirea vine din noi, în cazul nostru. Din privirile şi îmbrăţişările noastre, din sufletul şi din dragostea noastră. Şi mai vine din ambianţa de la serviciu, din dragostea şi respectul prietenilor, din credinţă. Câte ceva din toate şi...
  - Vorbe, vorbe, vorbe, domnule Vali! O să te văd după câţiva ani de căsnicie. Mai vorbim atunci, l-a întrerupt Fănel nemulţumit de cursul discuţiei. Hai să mai bem ceva şi poate că dansez şi eu...
  
  ...În prima zi a săptămânii, contrar obiceiului, Fănel se îndrepta morocănos spre locul de muncă mai devreme cu o oră. Nu a suportat să mai stea acasă după ce şi-a băut cafeaua. Nu vedea pe nimeni şi nu răspundea la salut nici chiar în incinta instituţiei. Era supărat pe el însuşi şi pe toată lumea...
  ...De la nunta lui Valentin a plecat înainte de a se aduce tortul miresei. Nu a mai putut suporta atmosfera apăsătoare creată poate doar în mintea lui. Orice dialog, după cel cu Valentin, i se părea a fi născut special spre a-l pune pe el în inferioritate. La fel ca unele glume sau bancuri cu şi despre poliţişti, chiar dacă mirele l-a încredinţat că nu a spus nimănui ce profesie are el. O bănuia pe propria-i soţie că "a dat ca proasta din gură ca să crească în ochii bărbaţilor ce o dansau". Poate că şi din această cauză o privea pe Anca cu suspiciune. Era contrariat şi nervos că, pe timpul singurului dans pe care-l aveau la activ, ea a fost crispată, fără chef, total indiferentă, rece, deşi a văzut-o cât de degajată era cu alţi parteneri de dans.
  Acasă, contrar planurilor iniţiale, a fost nervos şi cuvintele de reproş nu au lipsit. De aici, la acuze justificate ori ba, nu a mai rămas decât un pas şi amândoi au ridicat tonul şi s-au privit cu duşmănie, ca doi străini. Nici nu s-a mai pus problema să doarmă împreună.
  Duminica a fost destul de scurtă şi săracă în evenimente. Amândoi s-au trezit târziu. Nu şi-au vorbit nici în bucătărie, chiar dacă Anca a pregătit şi a aranjat masa cu două tacâmuri. Înghiţeau cu noduri, fiecare dus departe de propriile gânduri.
  Ea a plecat, după prânz, la serviciu. Supărată, mâhnită, dezolată. "Cu omul ăsta nu mai e nimic de făcut. Oricum m-aş comporta, tot rău mă vede. În pat nu mai vine. Se gândeşte la alta, în mod sigur. O avea p...a mai fierbinte, nenorocita aia! Ei bine, lasă că am eu cu cine să mă simt mai bine decât cu tine, împăunatule! Ţi s-a urât cu binele...Eu te plictisesc…".
  El a trecut prin toate programele TV. Nu a agreat niciunul. S-a îmbrăcat şi a plecat la restaurantul "T". Să o caute pe Mariana. Simţea nevoia să vorbească cu cineva. Să se destăinuie. Pe drum, s-a răzgândit. S-a îndreptat către biserică. "Dacă a avut slujbă, ca în orice duminică, poate că-l mai găsesc la ora asta. O mai fi stat de vorbă cu oamenii. Cu babele, că alea stau toată ziua la biserică...N-o să mă confesez eu cu totul, dar popa ăsta are darul de a mă linişti. Numai statul în biserică şi tot este suficient să mă calmeze. Să-mi aşeze puţin gândurile".
  A avut ghinion. Preotul plecase nu de mult timp. Era trecut de ora 15.00. "Nu sunt întreg la minte dacă aveam pretenţia să-l găsesc la ora asta! Nu m-am uitat la ceas când am plecat...Are şi el familie. E duminică. Numai pentru mine nu este, băga-mi-aş p...a în ea de viaţă să-mi bag! Merg la restaurant. Ea ştie să mă asculte şi nu pune multe întrebări. Numai să fie în tură. Apoi, mănânc acolo...".
  La restaurant, surpriză mare. Nea Vasile, şeful de sală, era patron. Separeul în care era obişnuit cu Mariana, era deservit de o doamnă între două vârste, amabilă, zâmbitoare, cu mare vioiciune în mişcări. Nu a cunoscut-o pe Mariana Iordache. Era de foarte puţin timp angajată. Dar l-a întrebat pe patron şi acesta a venit personal să-l salute pe Fănel.
  - Vă salut cu respect, domnule! Tot ce consumaţi azi va fi din partea firmei...
  - Ei, nu e cazul...O căutam pe Mariana..., a refuzat el plictisit.
  - Îmi pare rău, dar nu ştiu ce să vă spun. După controalele alea dure pe care le-aţi trimis aici, patronul a dat faliment. Nici nu ştiu dacă a scăpat numai cu...
  - Stai, stai puţin, domnule! Ce controale am trimis eu? Despre ce este vorba?
  - Păi, după petrecerea aia a dumneavoastră, biata fată a trebuit să plece. Nu se mai putea sta aici dacă
  l-a refuzat pe patron şi am gândit că...
  - Cu ce l-a refuzat, domnule, pe patron? a întrebat Fănel subit interesat.
  - A refuzat să vă spioneze, domnule. Să-l informeze despre ce vorbiţi...
  - Nenorocitul ăla? Mă urmărea pe mine?...Şi, ce spuneai dumneata?
  - Păi, eu am crezut că, drept răspuns, l-aţi reclamat, s-a explicat nea Vasile privindu-l încă bănuitor, chiar dacă entuziasmul manifestat era în descreştere vizibilă. A venit Poliţia economică, a venit, Garda financiară, pompierii şi sanepidul, cum ne exprimăm noi...L-au desfiinţat, domnule, în mai puţin de o săptămână...
  - Mda, înţeleg...O merita nenorocitul, dar nu eu am făcut asta...
  - ...Nu-i nimic, domnule, ce doriţi să comandaţi? Chem imediat fata să...Ba nu, eu personal am să...
  - Nu, mulţumesc. Unde o găsesc pe domnişoara Mariana?
  - V-am spus că nu cunosc. Îmi pare rău. Nu a mai trecut pe aici...
  ...Răstignit pe fotoliu, cu mapele pe birou nedesfăcute, scârbit de toate gândurile ce-i treceau prin minte, Fănel mustea de furie şi neputinţă. Începea o nouă săptămână de muncă, fără vlagă, lipsit de entuziasmul ce-l anima de obicei. Aştepta să vină timpul pentru a merge la plictisitoarea şedinţă operativă de luni. Sunetul strident al telefonului în liniştea mormântală din birou l-a trezit din meditaţie şi chiar l-a speriat puţin.
  - Am onoarea să vă salut! Ofiţerul de serviciu, subcomisar Constantin. Domnul inspector-şef Nicolae, da?
  - Da, să trăiţi! Despre ce este vorba?
  - Nu v-am văzut când aţi intrat...Am o notă telefonică aici semnată de domnul comisar şef Ulieru. La orele nouă să fiţi la dânsul în birou. Nu se mai ţine şedinţa operativă de la ora opt.
  - Da, am înţeles...Dacă-mi permiteţi, cam pe la ce oră a sosit nota asta?
  - ...Un moment...puţin după miezul nopţii apare în registru...Caut imediat...
  - Mulţumesc, nu este nevoie...Să trăiţi!
  Fănel s-a uitat la ceas total surprins şi bănuitor. "Un ceva nasol s-a întâmplat, fără discuţie...La miezul nopţii? Ce-i cu grija asta? Plecam undeva şi nu mai veneam la serviciu? Putea să mă sune dacă este ceva urgent...Poate că m-a căutat acasă şi nu a fost nimeni...Dar ce s-a întâmplat, domnule? Culmea e că a suspendat şedinţa!".
  A scos agenda de lucru şi a consultat-o. A desfăcut mapele cu documente. Le-a cercetat din ce în ce mai înfrigurat, hârtiuţă cu hârtiuţă. A desfăcut sertarele şi a studiat tot mai nervos conţinutul dosarelor existente. Nu ştia ce caută. Nu avea o idee bine conturată. Spera să găsească o explicaţie a acestui ordin neaşteptat. Şi nu a găsit-o. Privea ceasul la fiecare trei minute.
  Când a venit vremea, si-a aranjat ţinuta, a închis biroul şi a plecat. În anticameră era doar secretara. Foarte sobră, nici nu a aşteptat s-o salute şi i-a comunicat pe un ton rece ca gheaţa:
  - Domnul comisar şef vă aşteaptă. Intraţi!
  - Am onoarea să vă salut, domnule comisar şef! a salutat Fănel imediat cum a intrat şi, observând lângă şeful direct o altă persoană în ţinută civilă, a rămas lângă uşă în poziţia "drepţi", continuând cu voce ceva mai scăzută: m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!
  - Domnul comisar şef Panait de la eşalonul superior, l-a prezentat dl. Ulieru pe cel în ţinută civilă, fără a-l privi pe Fănel. Vă rog, domnule comisar şef! l-a invitat apoi pe acesta să vorbească.
  - Domnule Nicolae, începând din acest moment, sunteţi pus la dispoziţia unităţii pentru o perioadă de trei luni. Deocamdată. În sarcina dumneavoastră s-a pus în mişcare urmărirea penală pentru o serie de fapte săvârşite în timpul serviciului şi în legătură cu acesta.
  După această frază, comisarul şef Panait l-a privit ţintă pe Fănel, a ridicat câteva hârtii de pe birou şi a continuat:
  - În această perioadă de timp veţi beneficia de drepturile băneşti legale, corespunzătoare gradului profesional pe care-l aveţi, mai puţin de indemnizaţia de comandă. Veţi preda, în cursul zilei de azi, toate documentele de serviciu locţiitorului dumneavoastră. Pe bază de opis văzut şi aprobat de dumneavoastră, domnule comisar şef Ulieru.
  - Am înţeles, domnule comisar şef! a răspuns acesta înclinând scurt capul.
  - Domnule Nicolae, dacă ai ceva de spus, te ascultăm.
  - ..Eu...aş...Nu, nu am nimic de spus, domnule comisar şef, a răspuns Fănel nesigur pe el, alb ca varul, privind fix covorul de sub picioare.
  - În acest timp veţi îndeplini numai o serie de sarcini şi atribuţii de serviciu pe care şeful unităţii dumneavoastră le va stabili şi comunica în scris...Cred, domnule inspector şef că ar trebui să vă căutaţi un avocat, a continuat să-i vorbească reprezentantul eşalonului superior cu voce scăzută, mult mai blândă şi mai puţin oficială. Faptele pentru care sunteţi cercetat se pare că sunt destul de grave. Vă veţi plăti singur asistenţa juridică....Nu vă putem ajuta....Dacă nu aveţi nimic de spus, sunteţi liber.
  - Am înţeles,...să trăiţi! a răspuns Fănel cu glas abia auzit şi s-a întors cu capul plecat către uşă. S-a sprijinit o clipă pe clanţă. Părea că doreşte să se întoarcă. A renunţat şi a ieşit umil, mişcându-şi cu greu picioarele ce-i păreau a fi de plumb...
  
  Afară nu mai era cald ca în urmă cu o săptămână-două. Toamna îşi intra în drepturi încet, dar sigur. Octombrie debutase cu ploi mărunte care au făcut ca temperatura să scadă destul de repede. Apoi, după ce copacii aproape că au fost dezgoliţi complet de frunze, s-a mai încălzit uşor. Aerul rece nu l-a înviorat pe Fănel. Cu paşi şovăielnici şi cu privirea înceţoşată, se deplasa asemenea unui om rătăcit care-şi caută calea fără speranţă.
  De două săptămâni încheiate era alt om. Evita orice întâlnire cu persoane cunoscute, vecini de bloc ori colegi de muncă. Cu Anca a forţat o împăcare, rugând-o să nu-i pună întrebări şi să aştepte a se elibera în sine pentru a-i vorbi el deschis despre starea lui şi situaţia lor. I-a cerut iertare pentru comportamentul din ultimul timp, dar nu i-a explicat şi cauzele tensiunilor apărute şi depăşite cu greu. O simţea ceva mai aproape şi ar fi dorit ca timpul să se întoarcă. Tânjea după zilele şi momentele în care i s-a părut că a fost fericit.
  "Doar clipe! Fericirea mea a fost doar de câte o clipă. Clipă efemeră. Iluzie deşartă. Într-un pat sau altul. Nu femeia, ci descătuşarea propriu-zisă prin ea, prin trupul ei. Prologul, acţiunea reuşită ori epilogul au fost clipele de fericire... Reuşita profesională s-a fragmentat şi mai greu în asemenea clipe. După muncă aiurea, tensiuni permanente şi stres zilnic. Iar în afaceri, puţine clipe de fericire am avut. Şi acum se întorc însutite şi mă distrug. Pentru o brumă de bani care să-mi aducă fericirea...Cu ce m-am ales? Cu distrugerea carierei şi a familiei. Am uitat de părinţi. Mare păcat, după spusele preotului. Am distrus căsnicia. Alt mare păcat. Şi banii ăia adunaţi cu greu, ilicit, se vor duce pe apa sâmbetei. În buzunarul avocaţilor...Să fie ăsta cel mai bun pentru mine? Ce poate face el în plus faţă de alţii? Dar, dacă doamna l-a recomandat, înseamnă că ştie ea ceva"...
  ...Doamna l-a ascultat cu atenţie, fără să-l întrerupă. Venise la întâlnire după ce el a rugat-o cu disperare în voce şi cuvinte. În aceeaşi garsonieră şi la fel de grăbită ca prima oară...
  - Bine, am înţeles. Te-au trecut la dispoziţia instituţiei. Nimic ieşit din comun. Conform Statutului vostru. Dacă se dovedeşte că faptele tale nu fac obiectul cercetării penale, adică nu sunt considerate ca fiind infracţiuni, se revine asupra acestei dispoziţii. Reintri în toate drepturile. Poţi fi sancţionat disciplinar. Şi fără asta, scuză-mă, nu vei scăpa.
  - Da, ştiu. Zilele astea abia sunt chemat în Consiliul de disciplină. După consultarea acestuia primesc sancţiunea...
  - Lasă asta. Cunosc. Ce te aştepţi să primeşti? Amânarea în grad ori pierderea funcţiei?
  - Nu ştiu ce să zic...Dacă au toate datele....mă pot destitui din poliţie...
  - Măi băiatule, îmi pare rău de tine şi nu aş fi vrut să fiu eu primul om care-ţi spune...Faptele pentru care eşti cercetat atrag în mod sigur destituirea....Cred că ar fi mai bine, pentru tine, să-ţi dai demisia până să se aplice această măsură...
  - Chiar aşa doamnă? Nu se mai poate face nimic?
  - Sunt sigură că nu mi-ai destăinuit totul, dar unui avocat bun va trebui sa-i dai absolut toate amănuntele. Dacă vrei să te ajute cu adevărat...
  - Cu ce mă poate ajuta el, doamnă?
  - ...Să nu uităm că nu este obligatoriu să fii destituit din Poliţie. Chiar dacă împotriva ta s-a început urmărirea penală. După soluţionarea definitivă a cauzei, te poate destitui...Dacă avocatul nu a reuşit să te scoată la suprafaţă şi...
  - Şi credeţi că o poate face, doamnă? a întrerupt-o Fănel cu speranţa lucindu-i în ochii măriţi de atenţia acordată spuselor ei.
  - Uneori...poate! Dar te va costa, băiatule, a precizat femeia cu siguranţă, dar şi adânc gânditoare în aceeaşi măsură.
  - Eu cunosc câţiva avocaţi. Nu ştiu dacă...
  - Am să-ţi recomand eu unul. Poate cel mai bun. A scos la suprafaţă mai mulţi poliţişti. Notează-ţi adresa...
  Fănel a notat numele şi adresa. Ar fi avut şi alte întrebări, dar era conştient că femeia i-a acordat destul timp deşi era grăbită. Mai avea o nedumerire. Se jena să o întrebe, dar curiozitatea a fost prea mare şi a învins...
  - De unde cunoaşteţi toate astea, doamnă? Vă rog să mă iertaţi! De la soţul dumneavoastră?
  - Măi băiatule, măi! El nu este chiar aşa cum îl crezi tu. Poate că în baza declaraţiilor tale o să-i vină şi lui rândul...ca şi prietenului Ulieru...Scap şi eu de o canalie!
  - Doamnă, vă rog! a implorat-o Fănel speriat. Nu vreau să ştiu...
  - Da, da...Nu trebuia să ştii...Am convingerea că nu vei vorbi niciunde despre asta. Iar eu le ştiu pentru că sunt judecătoare, băiatule...
  - Dumneavoastră?! Fănel era uluit cu adevărat. Eu...nu ştiu cum...
  - Lasă! Nu trebuie să-ţi faci probleme. Mi-a fost milă de tine acolo, la restaurant. Şi am eu de plătit nişte poliţe...Ai grijă de tine. Du-te la cel recomandat de mine. Şi cooperează cu anchetatorii. Altfel...
  ...Recapitulând întregul dialog, Fănel a ajuns, între timp, la adresa indicată de doamna Mia. A privit clădirea cu multă atenţie şi s-a apropiat. Citind cele înscrise pe firmă s-a convins că a ajuns unde trebuie. A inspirat adânc aerul rece şi s-a hotărât să intre. A bătut la uşa avocatului ignorând persoanele aflate în sala de aşteptare. Precum intuise, a pătruns în anticameră. Două secretare erau aplecate asupra unor maldăre de dosare şi hârtii care aproape că îngropau computerele alăturate pe birourile lor. Una dintre ele, fără să-l privească, l-a întrebat grăbită:
  - Domnul este programat la această oră? Cum vă numiţi, vă rog?
  - Doamnă, nu sunt programat...Nu ştiu cum se procedează aici...Vreau să vorbesc cu domnul avocat Victor Deleanu. Mă numesc Nicolae. Ştefan Nicolae...ofiţer de poliţie...
  - Getuţa, lasă-mă să mă ocup eu de domnul Nicolae, te rog, a intervenit cealalaltă secretară care, de la primele cuvinte ale lui Fănel, se făcuse mică în scaunul său şi asculta cu ochii aţintiţi într-o hârtie ce-i tremura uşor în mână. A întors încet capul pentru a-l privi şi a ridicat din sprâncene surprinsă de emoţia ce se citea pe chipul acestuia.
  - ...Doamna...domnişoara Mariana, sărut mâna, a rostit Fănel cu greu, în timp ce-şi trecea greutatea corpului de pe un picior pe altul şi o privea plin de uimire. Te-am căutat...nu am ştiut şi nimeni, cum să spun...
  - Nu e nimic deosebit, domnule. M-am angajat ca secretară...Peste o lună, cu ce am învăţat aici şi cu ajutorul Domnului, voi fi avocată. Tot aici voi lucra, l-a lămurit Mariana, scurt şi direct, ridicându-se de pe scaun şi apropiindu-se. Reuşise să-şi stăpânească emoţia şi vorbea cât de cât liniştită. În ochii ei mari, senini, se citea bucuria revederii. Era mulţumită că-l surprinde cu ceea ce a spus despre ea.
  - În interes de serviciu, domnule Fănel, ori alte probleme au...
  - Nu-s în interes de serviciu, Mariana, a întrerupt-o el roşindu-se subit şi plecându-si privirea. Am necazuri mari. În legătură cu serviciul şi vreau să apelez...
  - Am înţeles, l-a întrerupt şi ea. Stai puţin, te rog, să vorbesc cu domnul avocat. Poate că te primeşte acum...
  A intrat uşoară ca o adiere şi a dispărut dincolo de uşa capitonată. Câteva minute liniştea a pus stăpânire pe încăpere. Secretara îl privea cu coada ochiului. " Fercheş bărbat şi când este supărat. De unde o cunoaşte oare pe Mariana? A cam căzut cerul pe el când a văzut-o. Doamne, dar ce priviri i-a tras! Ăsta e precis îndrăgostit de ea. Hai să-i ofer un scaun. Poate vorbeşte ceva...".
  Intenţia bună a secretarei i-ar fi prins bine lui Fănel. Părea că abia se mai ţine pe picioare. Norocul a fost de fapt tot de partea lui. A apărut Mariana cu privirea strălucind a victorie.
  - Poftiţi, domnule inspector şef, domnul avocat vă aşteaptă!
  A însoţit invitaţia oficială cu o uşoară reverenţă ce amintea de vremea în care el o admira şi curta la restaurant. Când a trecut foarte aproape de ea, l-a îndemnat în şoaptă, zâmbindu-i: "curaj şi sinceritate, nu uita!". L-a privit lung în timp ce trecea pragul şi a închis uşa, încet, după ce Fănel a intrat în birou...

  • 10 iunie 2009
  • 28 comentarii
  • nici o evaluare

• Dacă vrei şi poţi,

  Vino cu mine pe "În umbra flăcării"!
  Ambianţă, poezie, proză, fotografii, natură, trasee turistice, drumeţie, tabără de creaţie, prietenie, toate sub protecţia magică a Munţilor Apuseni...
  Pentru cine doreşte o vacanţă la munte! Tel. Dna Resteman 0770 696 470
  
  http://dinumbraflacarii.ning.com/
  
  sau, direct la domnia sa, în
  
  http://ro.netlog.com/geta1960
  
  Geta îţi poate fi o prietenă minunată!
  Dacă ai nevoie de prieteni adevăraţi...
  
  Cu prietenie,
  TAUNUL

  • 9 iunie 2009
  • 3 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul V
  
  IMPLINIRI SI DEZAMAGIRI
  
  3.
  
  Mamă, Doamne, câte lucruri elegante ai cumpărat! Iubita, tu eşti nebună rău, fată! Nici nu cred că vei avea timp să le îmbraci pe toate, a exclamat Gaby privind contrariată "zestrea" pe care Anca i-a
  înfăţişat-o atârnată în umeraşe pe toate mobilele din sufragerie.
  - Măi, cum să-ţi spun, am luat câte un rând pentru fiecare moment: stare civilă, biserică, restaurant. Nu-mi place să fiu peste tot îmbrăcată la fel. Tu ce zici? a intrebat-o Anca în timp ce netezea poalele unei rochii in culori pastelate. Vizita neaşteptată a prietenei sale nu a bucurat-o ca de obicei. Nu dorea să o jignească afişându-şi indiferenţa şi iritarea, dar nici nu ştia cum să scape de ea.
  - Da, te-ai gândit bine...Ştii ce persoane sunt invitate? Ţi-ai da seama cam cum vor fi...
  - Ei bine, nu ştiu nimic, dacă mă crezi. Cunosc doar mireasa...Am revăzut-o cu câtva timp în urmă, a venit răspunsul cu voce din ce în ce mai scăzută, pe măsură ce Anca se întrista vizibil.
  - Ceva se întâmplă cu tine, fată. Te-am simţit şi de la Lereşti...Descărcă-te, dacă ai încredere. Îţi va fi mai uşor să treci prin ce te apasă...Fănel, serviciul, părinţii, o dragoste în afara casei, lipsa de bani...Mie poţi să-mi spui orice şi te voi sprijini cât pot şi mă pricep, s-a oferit Gaby în timp ce s-a apropiat de Anca şi a îmbrăţişat-o cu sinceră compasiune în gesturi şi priviri.
  - Sunt unele chestiuni, dar nu grave şi nici timp nu am acum...De ce ai zis şi de Fănel, ştii tu ceva?
  - ...Aaaa! Nu interpreta greşit iubita. Întotdeauna bărbaţii sunt bănuiţi. Nu de la ei vin toate supărările şi bucuriile noastre? Eu am...
  - Lasă, lasă, nu-mi împuia capul. Trebuie să mă îmbrac urgent că vine Fănel să mă ia la cununia civilă. Am întârziat...
  - Gata! Te sărut iubita şi distracţie plăcută, s-a retras imediat Găbiţa, ascunzând cu pricepere nemulţumirea şi mâhnirea provocate de răspunsurile şi atitudinea prietenei sale.
  Anca hotărâse să nu meargă decât seara, la restaurant. Nu-şi aştepta soţul. Minţise. Dorea să fie singură, să-şi pună ordine în gânduri, să ia hotărâri, să se liniştească. Dialogul sărac din seara precedentă a adâncit prăpastia creată între cei doi soţi. Fănel vorbea fără să o privească, indiferent, rece, preocupat de cu totul altceva. Nu l-a interesat nici toaleta Ancăi, chiar dacă ea a încercat să încălzească puţin atmosfera cerându-i s-o ajute să dezbrace şi să îmbrace fiecare articol în parte. Şi cât de drag le era să facă asta până nu de mult...
  Sunetul telefonului fix venea parca de foarte departe şi Anca l-a privit lung până să se hotărască a răspunde. "De când nu te-am mai auzit şi pe tine! La ora prânzului...cine oare ar putea fi? Cam toată lumea foloseşte mobilul. Să răspund? Ei, hai să vedem! Poate mă scoate din starea asta".
  - Alo!
  - Bună, Anca! Sunt Mitică...tu eşti, da?
  - ...bună ziua, v-am recunoscut. Ce faceţi?
  - noi, binişor, dar voi?
  - bine, mulţumesc. Ne pregătim de nuntă...
  - să înţeleg că sunteţi invitaţi undeva...
  - da, la prietenul lui Fănel. Valentin s-a însurat...
  - Valentin?...Au fost colegi aici, de liceu parcă...Cristea Valentin cred
  că-l cheamă...
  - da, aşa. Ce memorie aveţi!
  - da, mi-a mai rămas ceva...Aş vrea să vorbesc cu Fănel, Anca. Am ceva foarte...
  - ştiţi, el cred că este la starea civilă....să vadă la ce oră...Îl aştept să vină să mă ia şi pe mine. Să-i spun să vă caute, da?
  - da...ba nu! Mergeţi să vă distraţi...Îl caut eu după nuntă sau să mă sune el poimâine, te rog!
  - desigur...Păreţi cam supărat ori mi se pare?
  - ...din toate câte ceva...Fănel este bine?
  - da, este foarte bine...
  - mda... Te las...Petrecere frumoasă, Anca!
  - mulţumesc! Sănătate şi salutări doamnei Nuţi, soacra mea dragă!
  - da, da, mulţumesc. La revedere!
  Zgomotul telefonului trântit în furcă a făcut ca Anca să renunţe a-şi lua rămas bun. A rămas mai multe minute cu receptorul în mână, gânditoare.
  "Am vorbit rar cu omul ăsta la telefon, dar niciodată nu a fost atât de reţinut. Obişnuia să glumească şi să povestească despre ei...Şi nu a întrebat niciodată de Fănel în mod special. De ce nu mi-a spus mie ce ar vrea să-i comunice? Nu am avut secrete...Ciudat, foarte ciudat", medita Anca în timp ce lăsa telefonul în furcă nedumerită şi oarecum îngrijorată.
  La celalt telefon, nea Mitică îşi frângea mâinile a disperare. Încercase să-şi sune fiul pe mobil, dar acesta nu i-a răspuns. "Poate este pe teren şi nu-l aude. Ori în vreo şedinţă şi nu are voie să vorbească...Dar, dacă e ceva rău cu el? E liber? Ştie de percheziţia de azi care mă omoară cu zile?".
  Apoi, amintindu-şi că este zi de sâmbătă, a sperat ca-l găseşte acasă şi s-a repezit la telefonul fix. "Să-l prind până nu vine Nuţi de la şcoală...Ce să-i spun eu femeii, acum? Cade din picioare dacă află. Ce-ai făcut, măi băiatule? În ce încurcătură ai intrat şi nu ne spui nimic, măi copile? Cine vrei să te ajute la necaz dacă nu părinţii tăi? Cine crezi tu că este mai aproape de tine, măi băiatule, măi…?"
  S-a învârtit prin toată casa, încercând să se liniştească. A scotocit prin haine şi sertare până a găsit câteva ţigări. S-a înecat din primele fumuri, dar a continuat să fumeze. "Nici nu a trecut o lună de când
  le-am lăsat, f...e paştele mamei lor cu cine le-a înfiinţat! Am nevoie acum, oricât de rău mi-ar face...Ce a vrut să spună acel comisar sau inspector, ce naiba grad a spus că are? Că ar fi băiatul meu cercetat, ori colegi de ai lui? Nu am înţeles nimic. M-a lovit prea dur treaba asta… Cu autorizaţia aia de percheziţie, nu puteau veni decât dacă era ceva grav...Trebuie să întreb vecinii de la garaj. Dacă au făcut şi la ei percheziţie, aş înţelege...altfel, ar însemna că este implicat băiatul meu...Bănuit că ar fi adus maşini furate la mine! Sau piese de maşini furate, nu am înţeles prea bine...
  Doamne, Dumnezeule mare, ajută-mă să înţeleg şi ajută-mă, Doamne, să-mi ajut copilul!
  Trebuie să plec la Bucureşti...Dar, dacă e la nuntă, înseamnă că nu are probleme. I-ar mai arde lui de distracţie? Şi Anca era foarte liniştită. Dacă ar fi ceva urât, ar fi vorbit fata aia. Mi-ar fi spus. Întotdeauna a fost sinceră şi apropiată de noi...Am să merg la garaj să fac ordine. Să nu vadă amărâta asta de femeie, săraca de ea. Asta i-ar mai trebui, Doamne fereşte! Cade din picioare...Aştept până după nunta aceea. Unde o fi Fănel al meu acum? El se distrează şi eu mor de grija lui..."
  
  Fănel medita în maşina parcată foarte aproape de clădirea în care urma să se oficieze căsătoria civilă. Avea posibilitatea să vadă maşinile şi persoanele ce intrau ori ieşeau de acolo. Nehotărât, marcat de regrete şi plin de curiozitate, derula mintal filmul întâmplărilor al cărui erou fusese cândva, la propria-i căsătorie. Şi-a amintit cât de fericit s-a simţit să constate că o mulţime de invitaţi l-au însoţit peste tot, mai ales la biserică. A zâmbit amar şi şi-a îndreptat atenţia asupra celor ce intrau în clădire. "Sunt sigur că Valentin nu s-a însurat din interes, ca mine...El a avut întotdeauna alte principii. Parcă mai sănătoase decât ale mele, cel puţin în materie de femei şi familie, dacă nu şi în alte direcţii...Oare cum arată Olga? Vreau să o văd. O voi putea privi în ochi? Ar trebui, ca să nu dau de bănuit. Şi acum o doresc. Ce p...a mă-si a avut fata asta deosebit de mi-a rămas în minte? Că doar nu sunt un obsedat...Sau chiar sunt? Ei, nu am făcut o obsesie pentru femei, dar parcă după prea multe mi-au sfârâit călcâiele. Dar, o viaţă are omul şi un bărbat cred că nu poate fi fericit decât în braţele femeii. Şi atunci, de ce nu mai sunt fericit? Nu am iubit-o pe Anca?...Ba da, dar numai pentru o perioadă. A trecut vremea aceea. Şi ea nu are nicio vină. Dacă nu era tatăl ei ce a fost şi este, mă îndrăgosteam de ea vreodată? Foarte posibil, că este frumoasă şi acum. Cred că am greşit mult. Numai eu am greşit...Am ales aiurea calea spre fericire. Oare am înţeles bine ce înseamnă fericirea? Încep să am mari îndoieli…".
  Observând că aproape fiecare cuplu coboară din maşină cu buchete de flori, s-a hotărât să participe la ceremonie. A pornit maşina şi a plecat să caute o florărie. Destul de greu a găsit-o în acest cartier mai puţin cunoscut de el. Nu i-au plăcut florile. S-a informat şi a mers în altă zonă. Şi aici s-a hotărât destul de greu ce să aleagă. Până la urmă a comandat un buchet mare de trandafiri albi. Era încântat când l-a văzut gata pregătit. L-a aşezat cu grijă pe bancheta din spate şi a plecat grabit.
  Degeaba. Nu a ajuns la timp. Mulţime de tineri, bărbaţi şi femei, încercau să formeze un culoar viu la ieşirea din clădire. S-a alăturat şi el repede, cu buchetul de flori ţinut la spate, neîndemânatic, exact când mirii au apărut şi cei de afară au ridicat braţele cu flori, formând o minunată boltă multicoloră şi cântând "mulţi ani trăiască". Era ultimul în şirul din dreapta.
  Nu se aştepta ca în acea mulţime, parcă acoperită de flori, plină de viaţă, de mişcare şi veselie manifestată atât de spontan şi sincer, să fie remarcat. Privirile lor s-au încrucişat în acelaşi timp, când încă mai erau cinci-şase paşi de parcurs până la Fănel. Olga s-a oprit din mers. Figura ei exprima o surpriză totală. Valentin a strâns-o uşor de braţ, s-a întors către ea, a încurajat-o cu privirea şi i-a şoptit: "Curaj, iubito!", după care s-a îndreptat către Fănel cu zâmbetul pe buze. S-a desprins de Olga şi l-a îmbrăţişat.
  - Mare bucurie mi-ai făcut, prietene. Nu speram să mai vii. Îţi prezint proaspăta mea soţie...
  - Cele mai sincere felicitări şi să fiţi fericiţi! a răspuns Fănel, după ce s-a desprins din îmbrăţişare, găsindu-şi cu greu cuvintele...Sărut mâna, felicitări şi casă de piatră! s-a adresat apoi, înclinându-se adânc în faţa Olgăi, fără să cuteze a o îmbrăţişa şi o privi in ochi.
  - Mulţumim, mulţumim, au răspuns cei doi aproape în acelaşi timp.
  - Unde este frumoasa ta soţie? Nu o văd ori nu o mai recunosc? l-a întrebat Olga în timp ce-şi flutura mâna liberă către mulţimea ce alcătuise bolta de flori.
  - Este...este, dar daţi-mi voie să vă ofer şi eu buchetul acesta...Am cam întârziat. Îmi cer scuze...
  - O, ce trandafiri superbi, domnule, mulţumesc! a exclamat Olga realmente încântată, îmbujorându-se uşor. "Cred că dacă erau roşii nu i-aş fi primit!". Ajută-mă, dragul meu soţ, nu le mai pot duce pe toate acum. Buchetul îl ţin eu că este mai uşor de purtat, a cerut ea ajutor, arătându-şi braţele încărcate cu flori.
  - Desigur, iubito! Deci, ce spuneai, prietene?...Haideţi către maşini...
  - Spuneam că soţia mea este de gardă...Nu a putut face schimb de tură...
  - Nu se poate, prietene! Şi nu ne onoraţi cu prezenţa voastră la...
  - La biserică...vin eu. Singur, ştii...Dar la restaurant vom fi împreună, te asigur, a răspuns Fănel destul de vizibil încurcat, spre hazul miresei care-l examina destul de atent după ce-şi stăpânise emoţia.
  - În ordine. Mergem să ne schimbăm şi ne vedem la biserică peste două ore, dar...vino cu noi acasă până atunci. Avem masă bogată, l-a invitat Valentin. Vin mulţi prieteni...
  - Trebuie să merg şi eu acasă...am ceva de rezolvat...Mulţumesc, ne vedem la biserică, da?
  - Bine, cum crezi.
  Fănel a rămas pe loc privind mulţimea ce se îndrepta spre maşini. Ochii au căutat-o pe Olga. În rochiţa ei simplă de culoare untului, mlădioasă, cu părul strâns într-un coc superb, parcă plutea pe lângă Valentin. "Arată ca o puştoaică împlinită. E mai frumoasă decât atunci când am cunoscut-o. E superbă!...Mai tânără îmi pare şi foarte fericită. Şi el arată bine...Au fost atenţi amândoi cu mine. Nu mă aşteptam. Ce să fac acum? Mi-ar părea rău să nu mergem la cununie. A fost, totuşi, cel mai bun prieten al meu...Nu vreau să-l pierd. De ce să nu o mai văd din când în când şi pe Olga? Mă pot abţine. O pot respecta. Ea a fost doamnă. Nu m-a dat de gol...
  S-a îndreptat încet către maşină după ce mirii au dispărut în fruntea unei coloane impunătoare de autoturisme ce se forma din mers. Îngândurat, s-a aşezat la volan. A scos mobilul din borsetă şi a tastat.
  - Eu sunt. Ce faci, mergem la biserică?
  - ...dormeam puţin...Nu a rămas stabilit că nu eşti dispus?
  - nu...aveam unele probleme, dar le-am rezolvat. Dacă vrei, peste două ore...
  - păi, acuma spui? Nu am timp să fiu la biserică în numai două ore...
  - bine, dar ai totul pregătit, am văzut...
  - trebuie să fac duş, să-mi aranjez părul...să mă hotărăsc în ce mă îmbrac...De ce nu vii acasă să vorbim?
  - dacă mergem, am să vin...
  - repet, nu am timp. E clar? Altădată să ştii ce ai de gând să faci. Ai spus că...
  - da, am spus, dar azi s-au schimbat unele aspecte şi...
  - şi ce? Eu sunt păpuşa ta de joacă ori sunt femeie? Că de nevastă, ai uitat cam de multişor...
  - bine, bine, încetează...Am să merg singur. Vin acasă după aceea...
  - foarte bine! Aşa să faci.
  - mă gândeam că poate...
  "Na! A închis, F...i paştele mă-si de treabă! Cam are dreptate...După discuţia de aseară, era normal să reacţioneze aşa. Ea a încercat să vorbească. A vrut să-i văd rochiile şi pantofii, să-mi ceară părerea...Merit lecţia asta. Şi acum, ce fac, domnule?!...Merg la biserică. Dacă am noroc să fie preotul ăla bătrân, am să-l rog să stăm de vorbă până vine nunta".
  
  În biserică se facea curăţenie. Cateva femei şi doi bărbaţi se mişcau cu folos într-o tăcere desăvârşită. Un preot le dădea indicaţii uneori şi muta împreună cu ei mese şi scaune. Preotul cel bătrân era în altar.
  Fănel a rămas la câţiva paşi după ce a intrat şi nu ştia ce să facă. Îi era ruşine de cei ce trebăluiau acolo ca să meargă la icoanele în faţa cărora se închinase şi le sărutase. Un bărbat subţirel şi adus de spate care rânduia câteva cărţi pe pupitrul de la strana din dreapta l-a observat. L-a privit de câteva ori şi, înţelegându-i nehotărârea, s-a apropiat de el.
  - Ne organizăm pentru o cununie...Doriţi să vorbiţi cu cineva ori aţi venit pentru...
  - Mulţumesc! Vream cu preotul cel vârstnic.
  - Sigur. Mergeţi mai aproape de altar. Îl anunţ eu pe sfinţia sa...
  Preotul l-a recunoscut ori aşa obişnuia să întâmpine orice credincios. L-a întâmpinat cu bucurie şi blândeţe în privire şi întreaga atitudine. L-a invitat pe un scaun, în cea mai îndepărtată parte a naosului, scuzându-se pentru puţinul timp avut la dispoziţie.
  Fănel era încurcat şi nehotărât. Nu ştia prea bine ce vrea. Se exprima greoi. Cu privirea către podea, îşi mişca mainile de parcă ar fi dorit să vorbească cu ele. Preotul a intervenit, punându-i o mână pe umăr.
  - Fiule, eşti foarte agitat. Linişteşte-te. Nu ai fost pregătit să intri in casa Domnului nostru Iisus Hristos...Dar, asta nu este un păcat. Te vei obişnui...
  - Da părinte, eu am venit pentru cununia prietenilor...M-am gândit să vă rog...
  - Nu este nevoie să mă rogi. Eu sunt în slujba Domnului şi stau de vorbă cu tot omul care crede în El. Înţeleg că te macină multe gânduri. Unele din ele destul de greu te apasă...
  - Da, aşa este părinte, l-a întrerupt Fănel ridicându-şi privirea către ochii preotului. Cred că am făcut mult rău. Şi nu ştiu cum să ies din...
  - Iartă-mă că te întrerup, a intervenit preotul cu blândeţe în voce, ai făcut acest rău unor oameni, dar şi ţie ţi-ai făcut mai mult rău...Toţi oamenii greşesc, fiule. Mai mult ori mai puţin, dar greşesc. Iată, în Sfânta Scriptură e scris: "Iar de vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este în noi; iar dacă ne vom mărturisi păcatele, credincios şi drept este Dumnezeu, ca să ne ierte noua păcatele şi să ne curăţească pe noi de toata întinăciunea şi nedreptatea". Dacă şi tu vei mărturisi şi te vei căi sincer, inima ta se va uşura, căci bunul Dumnezeu îţi va ierta ţie greşelile tale...
  - Nu înţeleg cui să mărturisesc. El nu mă aude pe mine, a intervenit Fănel cu o voce ştearsă în care se citea dezamăgirea şi neîncrederea.
  - Aici, în Sfânta biserică. Tu mărturiseşti Domnului, nu mie. Eu sunt doar un mijlocitor pentru că am luat har de la Dumnezeu încă de când Iisus Hristos a zis Apostolilor săi, după ce a înviat din morţi: "Ce veţi lega voi pe pamant, va fi legat şi în ceruri şi ce veţi dezlega voi pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri!"
  - Şi dacă mă iertaţi de păcate...
  - Nu eu te iert, dragul meu, ci El te iartă. Poate că acum nu înţelegi, dar vei pătrunde cândva cuvintele proorocului Isaia: "Întoarceţi-va către Mine şi Mă voi întoarce către voi, fiii oamenilor. De vor fi păcatele voastre ca mohorăciunea, ca zăpada vă voi albi, şi de vor fi ca roşeala, ca luna le voi face albe şi nu voi mai pomeni cele dintâi ale voastre". Şi toate astea pentru că, în bunătatea Lui cea fără de margini, El ştie neputinţa noastră, El ştie că greşim cu voie şi fără de voie, cu ştiinţă şi cu neştiinţă...
  - Da, cred că înţeleg câte ceva...Eu am vrut să fiu fericit, părinte. Dar, ca să am, să-mi asigur fericirea, nu cred că am ales o cale...
  - Ai păcătuit şi cu voie şi fără de voie, l-a întrerupt preotul pe Fănel, căutându-i privirea ce ţintuia din nou podeaua. Şi încă nu regreţi toate faptele necinstite. Greşesc eu oare?
  - ...Ce să spun?...Regret, dar unele...Da, m-aţi prins! Nu cred că le regret pe toate…
  - Dumnezeu te va ierta numai dacă ajungi la Sfânta Spovedanie cu toată convingerea că înaintea Lui ai venit să-i spui păcatele tale. Eu, preotul, sunt doar un martor. Eu nu te pot dezlega, prin harul primit de la Domnul, decât de păcatele mărturisite de tine. Dacă vii cu smerenie, cu căinţă şi făgăduiala că nu le vei repeta...
  - Şi dacă Dumnezeu mă iartă, oamenii mă iartă? Mă mai judecă ei?
  - Dumnezeu este deasupra tuturor oamenilor. El te iartă pentru sufletul tău...Oamenii te vor judeca pentru răul făcut lor după, legile lor. Dar, ca să te ierte ei, trebuie ca tu să-i ierţi mai întâi pe ei, chiar dacă-i socoteşti duşmani pe unii. Şi să nu uiţi că va trebui să te ierţi pe tine însuţi,
  căindu-te din toată inima...Timpul, nu ne permite...Te rog să mă ierţi, fiule! Mâine, după Sfânta slujbă de duminică, dacă vrei, te voi aştepta cu tot dragul şi vom sta de vorbă...
  - Da, sigur că da. Să mă iertaţi că am abuzat...Ştiu că acum sunteţi ocupat….
  - Să mă învăţaţi cum să mă spovedesc...
  - Ţi-aş da un „îndreptar” pentru spovedanie, dar…iartă-mă, nu cred că-l vei citi curând, fiule…
  - …Eu, ştiţi…eu nu, nu am timp acum. Vin mâine. Sărut mâna, părinte...
  Fănel s-a ridicat de pe scaun precipitat, impresionat, ruşinat şi, aproape în aceeaşi măsură, supărat că l-a salutat pe preot în acest fel. "Este doar un bărbat, până la urmă...Nici pe tata nu-l salut în felul ăsta, ce mi-a venit? Dar...aşa se obişnuieşte. Parcă şi femei am auzit cum spuneau sărut mâna preoţilor...”.
  Ajuns aproape de maşină, a căutat ţigări în buzunare. Nu a găsit. A intrat în maşină. Până să caute aici, a observat că se apropie coloana de maşini cu mirii şi nuntaşii. A coborât precipitat şi s-a întors în biserică. Nu a dorit să fie văzut afară ca şi când i-ar fi aşteptat...
  Lume multă, slujbă completă, frumoasă, pentru doi miri atât de plăcuţi şi de vizibil îndrăgostiţi, precum Fănel recunoştea că nu a văzut niciodată, finalizată de preotul cel vârstnic printr-o scurtă cuvântare de laudă, învăţăminte şi binecuvântări. Fănel asculta şi privea. Amintirile îl năpădeau, se succedau potrivit momentelor slujbei la care asista şi-l năuceau prin sumedenia de gânduri ce-i trezeau şi se derulau în mare viteză prin mintea şi sufletul lui.
  Nu a avut puterea să rămână până la final. În momentul în care preotul aşeza sfintele cununii pe capul mirilor, lacrimile au început să-i dezvăluie slăbiciunile omeneşti, fireşti, de care încercase să se depărteze cândva, în mod voit. "Eu nu am ştiut să-mi ţin legământul făcut în biserică...Cum să ajung la "până ce moartea ne va despărţi", dacă am iubit-o doar după căsătorie? Şi am înşelat-o de atâtea ori....Ce spunea preotul? Că mă va ierta Dumnezeu? Hm! Are prea multe de iertat la mine...Dacă mă voi căi! Voi reuşi oare? Am furat şi înşelat prin aceeaşi acţiune, spunea preotul…Ufff! Ce idei îmi trec prin cap! Şi lacrimile astea imbecile...
  Dar, ce-i cu mine, Doamne? Am eu atâtea slăbiciuni în afară de păcate? Poate că şi slăbiciunile astea vin din păcat...Sau din conversaţia cu preotul. Poate că sunt începuturi de căinţă, după cum vorbea el. Este foarte posibil...Nu, nu. Sunt prea bulversat acum. Trebuie să mă odihnesc, să mă liniştesc. Apoi le pun pe toate în ordine. Las orgoliile de o parte. Altfel, nu mă pot analiza. Să fiu corect cu mine însumi. Trebuie să reuşesc. Ăsta trebuie să fie începutul. Cam dur! În caz contrar, mă autodistrug ca prostul...".
  Ajuns în parcare, s-a urcat în maşină şi a plecat încet spre casă, gânditor, conducând cu viteză redusă...

  • 3 iunie 2009
  • 25 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul V
  
  IMPLINIRI SI DEZAMAGIRI
  
  2.
  A doua zi, bine odihnit, Fănel arăta mult mai bine şi părea plin de energie. Dormise tot singur, în dormitorul său. L-au încercat multe amintiri în timp ce-l oblojea Anca la genunchi. A avut de câteva ori pornirea de a o îmbrăţişa, de a o săruta, dar s-a abţinut de teama a ceea ce putea urma după aceste manifestări şi, mai ales, de teama unor explicaţii ce ar fi trebuit să urmeze împăcării. A plecat la serviciu fără să o vadă dimineaţa. Nu ştia că ea îl aştepta în dormitorul său hotărâtă să cedeze dar şi să ceară unele explicaţii pe care le considera ca fiind necesare pentru reintrarea în normalitate a vieţii lor de cuplu.
  A intrat în birou cu aerul şefului obişnuit să înceapă ziua de muncă în forţă, planificat şi meticulos. A studiat mapa cu documente operative. Şi-a facut unele însemnări în agenda de lucru şi a dat câteva telefoane. A împins nemulţumit unele rapoarte de activitate care i-au trezit vagi suspiciuni şi i-au adus aminte de problemele personale...
  …"Ce-mi va spune femeia aceea? Cât de grav poate fi şi de ce nu s-a terminat cercetarea? Nu cumva e doar o găselniţa pentru a se întâlni cu mine?! Poate că este şi ea una dintre femeile acelea... uşoare. Nu, nu se poate! Cu un bărbat în aşa funcţie, nu s-ar culca ea cu unul din sistem. Cred că sunt cu vreo şase ani mai mic şi am grad inferior faţă de al soţului...Ei, nu-i un motiv ca să nu-i pună coarne. Dar, de ce a zis de hotel? Că doar eu nu am apucat să dau vreo sugestie, Doamne fereşte! Doamne? Oho, de multişor poveste nu te-am pomenit, Doamne! Şi parcă mi-am propus cândva să merg la o biserică...Când mă duc la autoservice, dacă am timp. Văd eu cum fac. Trebuia să merg înainte de întâlnirea cu Omar, f...i dumnezeii mamei lui de ţigan împuţit!"
  Ajuns aici cu gândurile, a trântit pumnul cu putere în birou şi s-a ridicat în picioare. Nu putea uita cât de aspru l-a pus la punct arabul. După ce a dat suma cerută s-a jurat, în gând, că-l va desfiinţa cu afacerile lui cu tot. Era hotărât să-l târască până-n puşcărie. Atâta doar că acel "ţigan împuţit", după ce a scris declaraţia precum Fănel i-a dictat, şi-a chemat unul din sublocotenenţi. I-a făcut un semn anume cu capul, privindu-l amuzat pe Fănel. Acela a răspuns într-o limbă necunoscuta lui şi a ieşit pentru a se reîntoarce după trei-patru minute. A adus o tavă cu fursecuri, băuturi spirtoase şi pahare pe care o femeie aproape goală le-a aşezat în faţa lor.
  Au ciocnit şi au gustat băutura. Femeia s-a aşezat pe genunchii lui Fănel şi o mâna şi-a trecut-o pe după gâtul lui. El a încercat să se elibereze, dar gestul şi zâmbetul lui Omar l-au oprit. Acesta i-a vorbit scurt şi poruncitor:
  - Eu gazdă la tine. Incheiat afacerea şi ofer femeie pentru linişte...
  - Nu am nevoie acum de aşa ceva, a izbucnit Fănel încercând din nou să se elibereze.
  - Stai acolo, omule! Aici faci ce eu spun la tine, a ridicat Omar vocea şi l-a privit semnificativ pe locotenentul său care, imediat, cu mişcări rapide şi precise, l-a pironit pe Fănel în scaun.
  - Eu purtat frumos cu tine. Eu dau la tine o amintire. Femeie şi imagini...Dacă tu faci rău la mine, la oamenii mei, la afacerea mea...eu liber şi tu arest vei fi. E clar pentru tine, poliţist?
  Fănel îl privea nedumerit. Nu a înţeles mesajul. Încerca din răsputeri să-şi ascundă emoţiile şi teama ce-l năpădea tot mai adânc, fără să ştie din ce izvorăşte. S-a lămurit curând, când "gorila" a luat în mână telecomanda de pe birou şi a pus în funcţiune un televizor încastrat în peretele din faţa sa. S-a văzut pe ecran, în faţa barului, intrând, întrebând, căutând, aşezându-se şi discutând cu Omar.
  - Sonor! A comandat Omar şi locotenentul a mânuit telecomanda.
  Toată întâlnirea a fost filmată, înregistrată. Fănel a înlemnit. Nu ştie ce culoare aveau obrajii lui şi nu-şi aminteşte ce a gândit în următoarele cinci minute. Poate doar că a ridicat paharul la gură şi l-a golit
  dintr-o înghiţitură. Şi apoi, nu mai ştie cât a băut până dimineaţa cu acea femeie, în camera unde-l azvârliseră "gorilele" lui Omar...
  ..."Cum am putut fi eu atât de încuiat şi de dobitoc?! Nenorocitul mă poate băga în puşcărie cu caseta aia, f...i morţii mamei lui să-i f…t! Nu am voie să mă leg cumva de el. Trebuie să-l ocolesc cu mare atenţie... Şi mai trebuie să-l şi previn la o adică, dacă aflu ceva de rău la adresa lui!"
  Ajuns la această idee, Fănel s-a aşezat pe scaun, a respirat adânc de câteva ori şi a băut un pahar cu apă. După câteva minute de repaus total, a împins hârtiile de pe masa de lucru, le-a aruncat neglijent în dosare, s-a ridicat şi a plecat. A intrat în biroul locţiitorului său, aparent calm, cu zâmbetul pe buze:
  - Salut, colega! Ce făceai?
  - Sa trăiţi! Verificam nişte...
  - Bine, lasă asta...Spune-mi, te rog, ce ştii tu şi eu încă nu am aflat deşi...poate că trebuia să cunosc?
  - Cum adică? Nu înţeleg, domnule inspector, a bătut în retragere Mihai, cu adevărat nedumerit.
  - Am senzaţia că sunt probleme de serviciu despre care nu mi se aduce la cunoştinţă totul, chiar dacă ar fi necesar, a continuat Fănel pe acelaşi ton uniform, fără inflexiuni.
  - Când nu sunteţi aici, aveţi toate informaţiile în mapă, domnule inspector...
  - Da, este foarte bine şi aşa trebuie să rămână...Plec în teritoriu. Ştii cât de multe sunt de rezolvat. Să vină şi agentul şef Vlădescu cu mine. Hai, transmite-i să mă ajungă până la poartă!
  - Am înţeles, să trăiţi! a răspuns prompt inspectorul Mihai şi a pus mâna pe telefon privindu-şi contrariat şeful cum părăseşte biroul fără să-i răspundă la salut.
  Cu aerul omului stăpân pe situatie, Fănel a trecut prin faţa birourilor fără să privească uşile. Răspundea zâmbind binevoitor la salutul oamenilor întâlniţi întâmplător. La ieşirea din clădire, l-a strigat agentul de serviciu:
  - Domnule inspector, sunteţi căutat la telefon!
  Fănel s-a întors din poartă şi a intrat în camera de serviciu. A luat telefonul în mână ascunzându-şi iritarea. Vocea nu-i trăda tumultul interior.
  - Inspectorul Nicolae sunt, cine...
  - Să trăiţi! Inspectorul Mihai va deranjează...Agentul şef Vlădescu este chemat la şeful Biroului cercetări penale...Nu ştiu când va reveni. Ce ordin sa-i transmit?
  - ...Nimic...Nu-i mai transmiţi nimic. Mă descurc singur, a răspuns Fănel cu voce ştearsa venită dintr-un trup din care viaţa părea ca s-a scurs în câteva secunde. Aproape că a scăpat telefonul din mână şi a ieşit năucit, înjurându-l în gând pe omul ce-l chemase pe Vlădescu. S-a urcat în maşină lipsit de vlagă. A rămas nemişcat, cu o mână pe volan, preţ de peste cinci minute, încercând să-şi limpezească gândurile. A căutat o ţigară în torpedo. A aprins-o şi a tras adânc din ea câteva fumuri. Apoi, plin de teamă amestecată cu furie, a pornit maşina şi a demarat în viteză...
  
  La fiecare semafor, Fănel înjura. Nici el nu mai ştia pe cine, dar înjura cu obidă. Un noian de întrebări îi asaltau creierul. Încerca să găsească răspunsuri şi nu reuşea. Făcea modificări în planurile ce şi le stabilise de cum se dăduse jos din pat.
  "Dacă mă duc singur, orice este posibil...Cu Vlădescu alături, ar fi fost mai bine. Acţionam în forţă. El făcea un control dur în secţii şi eu tratam superior problema mea. Nu pot pierde nimic. Nu vreau să mi se întâmple ca la nenorociţii ăia de la Şcoala de şoferi, f…e dumnezeii mamei lor de jigodii! M-au frecat cum au vrut ei. După ce eu i-am băgat în pâine...Au lucrat bine, nenorociţii dracului. Inteligent. Scap eu de toate probleme şi...va fi timp să-mi iau revanşa. Dur de tot, sper".
  Când a ajuns la intrarea în Autoservice, Fănel se liniştise cât de cât. Revăzuse întregul film din a doua situaţie în care el, învingător de regulă, a fost învins şi umilit...
  ...Venind jumulit de la Constanţa, s-a dus la Şcoala de şoferi să-şi refacă bugetul. Nu ştia dacă s-a reuşit tranzacţia şi cine era noul proprietar. Nu dorea decât să-şi primească partea şi atât. I s-au înfăţişat actele ce conţineau toate datele. Trebuia să le semneze. Era menţionată suma totală. A semnat, fără să citească, fără să stea pe gânduri, fără să pună întrebări. Avea încredere în foştii săi colaboratori. Era grăbit şi destul de dezorientat după ultimele evenimente. Peste două zile, când procedurile notariale erau finalizate, a mers să-şi primească suma ce i se cuvenea ca acţionar majoritar.
  - Nu înţeleg de ce numai atât! a izbucnit Fănel citind suma înscrisă pe hârtia ce trebuia sa o semneze. Voi sunteţi nebuni, ce dracului aţi făcut aci?
  - Nimic, şefu. De ce vi se pare puţin? Sincer, nu înţeleg, a ripostat nea Ilie pe un ton înfiorător de liniştit, privindu-l pe Fănel în ochi cu o seninătate ce se scălda ciudat în ironie.
  - De ceeee? Asta-i bună! A treia parte înseamnă aproape o sută de mii de euro, nu cinci mii cât îmi dai tu mie ca unui milog. Ai impresia că eu sunt prostul vostru, smintiţilor!
  - ...Şefu, mai uşor, te rog! a intervenit Nae. Cât costă toate actele, te-ai gândit? Ştii câte taxe s-au plătit?
  - Termină cu prostiile astea! Mă înveţi pe mine carte, nu? Cele două maşini pe care le-am adus aici, cât costă? Hai, spune! Le-aţi calculat?
  Fănel fierbea de furie şi se ridicase în picioare. Măsura încăperea cu paşi repezi, dus-întors, privindu-i ameninţător pe cei doi. Aceştia s-au uitat unul la altul, lung, transmiţându-şi parcă gândurile şi voinţa. După aproape un minut de tăcere, proptindu-şi pumnii strânşi în masă pentru a se ridica încet şi vizibil pus pe harţă, Ilie a luat în mână hârtia cu pricina, a ridicat-o şi a fluturat-o aproape de ochii lui Fănel, căruia i-a vorbit cu voce egală, apăsată, rostind rar cuvintele:
  - Şefule, semnată ori nesemnată, hârtia asta niciodată nu va arăta altă sumă... Accepţi, banii sunt aici, în sertar. Dacă nu-i vrei, treaba ta! Contractul de vânzare-cumpărare l-ai semnat, nu uita. Să nu crezi că...
  - Aşa-mi vorbeşti mie, nea Ilie? Ai uitat că eu ţi-am fost..., l-a întrerupt Fanel ţintuindu-l cu o privire plină de dispreţ, surpriză şi duşmănie, înmănuncheate toate în scânteierile ochilor dilataţi de furie.
  - Băi! l-a întrerupt nea Ilie, ţipând. Tu nu ai facut nimic pentru nimeni. Eu te-am învăţat meserie, nu tu pe mine, mucosule! Eu te-am adus asociat aici, nu tu pe mine! Ţi-am dat salariu lunar fără să munceşti aici. Ai adus maşini furate, dar noi ne-am asumat riscul să le transformam. Noi le-am pus în circulaţie, nu tu!
  - Fără mine nu puteaţi să...
  - Puteam orice. Nu ai facut nimic aici. Salariile le-ai plătit tu? Piesele şi materialele ai ştiut vreodată cât ne-au costat? Ai achitat tu facturile pentru toate consumurile? Ai dat "drepturile" la examene! Dar nu din banii tai…Mai ai alte pretenţii?
  Nea Ilie se înfierbântase rău şi puncta fiecare întrebare bătând cu pumnul în birou. Nae se ridicase şi îşi muta privirea de la unul la altul. Aprobator spre nea Ilie, ameninţător spre Fănel. Acesta se cocoşa vizibil şi rămânea fără ripostă. S-a aşezat greoi pe scaun şi, fără să-i privească, a întins mâna după hârtia aruncată pe birou. A semnat şi a aruncat-o, scârbit şi neputincios. A primit banii şi i-a înghesuit în borsetă, fără să-i numere şi fără să le vorbească foştilor asociaţi. La uşă s-a oprit şi a întrebat cu voce stinsă:
  - Până la urmă, cine a cumpărat? E din Bucureşti?
  ... - Noi doi, a răspuns Nae într-un târziu, crescând vizibil în înălţime şi privindu-l de sus pe Fănel. Tu nu mai ai ce căuta pe aici...
  - ...Nici nu aveam de gând. O să aveţi voi nevoie şi o să mă rugaţi, a şuierat Fănel printre dinţi, mai mult din dorinţa de a lăsa impresia că nu a fost total învins.
  - S-o crezi tu pe asta, băiatule, a intervenit nea Ilie. Nu uita că dovezile le păstrez...pentru orice eventualitate. Am reuşit să te cunosc, şarpe...Valea!
  Fănel a strâns puternic maxilarele şi a reuşit să-şi învingă impulsul de a se întoarce şi a lovi. Nu pentru că se temea de ei, ci pentru că era conştient de inutilitatea gestului. A înţeles că nu mai poate domina şi, mai grav, că este la mâna lor, la o adică. A înghiţit în sec şi a ieşit umil, strângând sub braţ borseta cu puţina şi necinstita agoniseală...
  ...A parcat maşina afară, pe trotuar, destul de nehotărât şi descurajat de aceste amintiri destul de proaspete în timp. Nu dorea să fie văzut aici, dar altă modalitate nu a găsit. Prin depuneri în cont de către altă persoană, a văzut ce se poate întâmpla. Iar Luca a refuzat o întâlnire pe teren neutru. A scotocit prin torpedo până a găsit o ţigară şi a aprins-o, conştientizând că acest gest a început să devină obişnuinţă. După două fumuri, a coborât, a filmat cu privirea tot ce se putea vedea din locul în care se afla şi s-a hotărât. "Nu, nu renunţ! Trebuie să clarific urgent totul. Trebuie să dispar din multe scenarii. Mai rău e că nu pot şterge urmele bine. Jigodiile astea, băga-i-aş în p...a mamei lor, păstrează documente compromiţătoare. Şi câtă încredere am avut în ei!...Le e teamă, de fapt. Se tem de mine. Aşa, ne şantajăm unii pe alţii, paştele mă-si de treabă! Femeia aia nu m-a avertizat întâmplător. Ştie multe...Nu am voie sa întârzii. Offf! Scap eu de toate!".
  - Hei, ai venit? Hai noroc! l-a întâmpinat Luca aproape de intrarea în clădirea care adăpostea două birouri în curs de modernizare.
  - Noroc, sa trăieşti! a răspuns Fănel oarecum surprins. Se aştepta la ceva mai rău. "Oare nu a apucat Ilie ori Nae să se laude? Nu l-au pus în gardă? Să fi fost eu singura lor legătura? Mira-m-aş!"
  Cât a formulat în gând aceste întrebări, Luca l-a prins de braţ şi l-a condus în unul din birouri. I-a arătat o sticlă pe care a pus-o la loc văzând gestul de refuz şi a rugat fata de la computer sa meargă după o sticlă de apă minerală.
  - Intuiesc de ce ai venit, a deschis Luca discuţia imediat ce au rămas singuri. Am antenele mele. Se pare că vrei sa lichidezi totul...Ai grijă. Nu prea miroase a bine, am înţeles…
  - Amice, nu vreau să..., a încercat Fănel sa se explice în vreun fel, dar Luca l-a întrerupt hotărât.
  - Nu am nevoie de explicaţii. Noi am fost cândva colegi şi ne-am înţeles bine. Am mâncat o pâine împreună. Ne-am ajutat la nevoie. Nu-ţi voi face necazuri. Nici tu să nu-mi faci mie!
  A deschis un sertar şi a scos un pacheţel din el. L-a întins lui Fănel. Privindu-l întrebător şi chiar nedumerit, surprins de felul în care i s-a vorbit, acesta a întins mâna destul de nehotărât. L-a luat şi l-a aşezat pe birou, în faţa sa.
  - Ai 1.200 acolo. Nu am ciuntit nici cu un sfanţ. Atât a fost partea ta. De peste două luni, nu am mai avut marfă, ştii şi tu mai bine decât mine...
  
  În drum spre garsoniera pe care o deţinea de aproape trei ani fără ca să ştie Anca ori altcineva din familie sau apropiaţii săi, Fănel a văzut o biserică pe care o mai admirase, nu de mult, din mersul maşinii. Amintindu-şi de adresele şi menţiunile tipărite în invitaţia la nuntă, a redus viteza şi a oprit maşina la circa 30 de metri, după ce a depăşit curtea în care se înălţa frumosul edificiu.
  A intrat în curte cu capul plecat. Apropiindu-se de biserică, a mers din ce în ce mai încet şi s-a oprit curând, la câţiva paşi în faţa intrării. A privit în sus, spre turle. Nu se mai vedeau din cauza zidului înalt. Nehotărât, admira icoanele din pridvor şi încerca să descopere în ce limbă este scrisul pe placa aceea mare de deasupra uşii. Era pustiu. Nici ţipenie de om, chiar dacă uşa era deschisă. Din acest pustiu, i
  s-a vorbit, surprinzător de apropiat şi cald:
  - Fii binevenit, fiule! Doreşti să te rogi ori să vizitezi sfânta biserică?
  Secunde lungi au trecut până ce a îndreptat privirea în direcţia din care auzise vocea. A observat chiar în pragul uşii un om în veşminte bisericeşti. Erau negre. Şi barba mare a preotului era aproape neagră şi spaţiul din napoia acestuia era la fel de negru. "Din cauza asta nu l-am observat. Peste tot e negru. Nu pătrunde soarele şi în biserică e aproape întuneric. Şi umbra este neagră...Nu trebuia să fie totul luminos? Uffff! Le văd eu pe toate în negru"... gândea Fănel în timp ce încerca să-şi revină din surpriză şi să formuleze repede un răspuns.
  - Eu, cum să spun, le doream pe amândouă, dar acum nu...
  - Adică, nu eşti hotărât, fiule, a raspuns blând, cu voce egală, omul din umbra neagră, fără să se clintească din loc. Să-mi fie iertată de Domnul nostru Iisus Hristos greşeala de a te întrerupe din meditaţie...
  - A, nu, nu trebuie să vă scuzaţi, vă rog mult, a prins Fănel curaj. Aş vrea să intru, să mă informez despre o cununie...
  - Facă-se voia Domnului şi binevoieşte să intri în sfântul Său lăcaş, a primit imediat învoirea preotului care, întorcându-se încet, s-a închinat cu ochii ridicaţi către pragul de sus, s-a plecat apoi catre pragul de jos al uşii, dupa care a păşit încet în biserică.
  Fănel s-a închinat şi el, urmându-l. "De unde oare am ţinut minte să mă închin? Da, aşa făceam de câte ori intram în biserică... Acolo, aproape de altar, mă apropiam şi sărutam două icoane, în dreapta şi în stânga, după ce mă închinam. Aşa m-a învăţat mama...şi acum...". Şi acum, urmând exemplul preotului pe care-l urma cu paşi mici în tăcerea adânca din interiorul luminat de flăcările a câtorva candele şi lumânări, Fănel a procedat în acelaşi fel, aplecându-se parcă contrar voinţei sale, dar, în acelaşi timp, din proprie pornire.
  - Te rog să te aşezi, l-a invitat preotul cu un gest larg al braţului prin care indica scaunele din apropiere. Doreşti să-ţi programezi nunta şi să...
  - O, nu, domnule...! Cum să vă spun...nu ştiu dacă am...
  - Eu sunt unul din preoţii care oficiază în această sfântă biserică, fiule, l-a întrerupt slujitorul Domnului pe Fănel, cu aceeaşi voce blândă, egală, prietenoasă şi înţelegătoare. Dacă îţi este greu să foloseşti cuvantul „părinte”, în înţelesul credinţei creştin-ortodoxe, te poţi adresa oricum. Înţeleg că a trecut mult timp de...
  - Nu, părinte....nu este vorba despre asta. Iată, mi-am amintit, „părinte”! a exclamat cu nedisimulată sinceritate Fănel. Nu am mai avut asemenea ocazie de mult timp, adevărat...Nu este nunta mea. Mâine vor veni la căsătoria religioasă...
  ... Când a plecat spre maşină, picioarele se mişcau cu mult mai vioi decât atunci când intrase în curtea bisericii. În plină stradă, Fănel s-a oprit şi a contemplat impunătoarea clădire în toată măreţia sa. Se vedeau turlele care-l impresionaseră candva..."Frumos a vorbit omul ăsta! Fără să mă cunoască. De parcă ne ştiam de multi, foarte mulţi ani şi suntem prieteni...Pare atât de modest în liniştea aia grozavă din biserică şi, totuşi, atât de important! M-a impresionat...Voi veni să vorbesc cu el. Cum a zis? Să mă spovedesc, nu? Aşa cum zicea mama că face în preajma sărbătorilor. Şi se simţea uşurată şi rezolva toate pentru care se ruga, zicea ea...Mă voi convinge pe pielea mea. Oricum, la un popă tânăr nu m-aş duce, orice ar face el. Cred că e tare jenant. La unul bătrân, e cu totul altfel...Acum, Doamne, că tot am fost în casa Ta, precum zicea preotul, învaţă-mă ce să fac să scap de necazurile în care am intrat!"
  Mai era puţin până la miezul zilei când a intrat în garsonieră. A deschis toate ferestrele să se aerisească şi a aranjat cât de cât puţinele lucruri şi articolele de mobilier. În baie a avut mai mult de lucru. "Trebuia să plătesc femeii de la asociaţia de locatari să facă puţină curăţenie...Dar, cât de des vin eu pe aici, nu cred că mă cunoaşte. Hai să dau telefon. Este momentul. Poate vine imediat ori mă duc să o iau. De ce a zis ea treaba aia cu hotelul, domnule? A insinuat ceva şi nu sunt pe fază? A, da! Cred ca asta este. Se teme că acolo se înregistrează datele de stare civilă… Trebuie să fiu serios. In caz că,...ne orientăm la faţa locului".
  - Alo! Ştefan Nicolae....Sărut mâna doamnă!...Da, notaţi, vă rog...Mulţumesc, sărut mâna!
  A deschis la primul sunet al soneriei şi a închis imediat uşa după ce ea a intrat respirând sacadat.
  - Am urcat aproape în fugă. Nu m-a văzut nimeni...
  - Sărut mâna, doamnă! Oricum, nu locuiţi în zonă, a încercat el să diminueze teama insinuată de doamna Mia. Luaţi loc şi să-mi spuneţi, deşi nu am avut timp să...
  - Stai liniştit domnule...Pot să-ţi spun pe nume, da?
  - Fănel, doamna Mia!
  - Aşa! Nu am timp la dispoziţie. Poate altădată, cine ştie...
  - Da, doamnă, oricând, eu vă stau...
  - Lasă angajamentele, Fănele! Sunt sătulă de asigurări de felul ăsta. Voi, bărbaţii...nu aveţi limită la o adică şi nici ruşine în aproape toate situaţiile, l-a întrerupt femeia privindu-l cu superioritate şi reproş.
  - ...Cum ziceţi dumneavoastră, doamnă, a îngăimat el privindu-i picioarele zvelte şi drepte, goale până cu mult mai sus de genunchi...
  - Dar, te simt nerăbdător. Normal! Te priveşte direct...Află, dragul meu, ca nu s-a făcut linişte. Ai depus o declaraţie în care omul tău...Dar astea le ştii. Sunt suspiciuni, încă. De ce după atâta timp, de ce nu a venit el cu ea şi de ce nu este acel om de găsit!
  - Păi…să vă explic..., a încercat el să intervină, destul de năucit la aflarea noutăţii, dar doamna Mia era în vervă ori cu adevărat grăbită şi l-a întrerupt imediat.
  - Măi omule, nu eu am nevoie de explicaţii şi…asta nu-i tot. S-ar putea rezolva. Ştii tu, cum. Mai sunt şi altele. Încă se verifică maşina furată şi descoperită în Pădurea Băneasa. Au găsit ceva în ea. Oamenii tăi sunt verificaţi...Stai jos! Tu esti suspectul...
  - Eu?! Nu se poate, doamnă, eu nu...
  Fănel nu mai avea glas. S-a lăsat uşor pe scaunul de pe care tocmai se ridicase şi înghiţea în sec. Instantaneu, saliva din gură se uscase şi limba i se mişca greoi...
  http://
  
  NOTA:
  Azi plec in tabara de la ESENTE si NUFERI, la Felix.
  Voi reveni după două săptămâni. Asta înseamnă că episodul următor să apară în a treia săptămână, probabil...Vă voi anunţa. Voi răspunde comentariilor şi mesajelor voastre când mă ântorc. Vă mulţumesc!
  Vă doresc zile senine, cu dragoste şi împliniri!

  • 13 mai 2009
  • 16 comentarii
  • nici o evaluare

• DESPRE VICIILE VIETII MELE

  E lucru mare taxa asta pe viciu... Mă cutremur numai la gândul de a enumera viciile pe care le ştiu pe lumea asta. Şi nici nu cred că le cunosc pe toate...
  Am scăpat de plata multor taxe pe viciu...
  Prima oară am scăpat de taxa "viciului de singurătate". Destul de curând, pentru că nu-mi convenea să dau bani statului doar pentru vina de a fi celibatar...m-am însurat. Dar, din păcate, am dat peste "viciul de consimţământ". Am zis DA în faţa ofiţerului de stare civilă deşi, în sinea mea, în gândul şi sufletul meu, ţineam morţiş de NU !...Nici acum nu am terminat de plătit. Mă costă toată viaţa că nu am zis tare, NU !
  ...Mi-am luat maşină nouă. Bună, silenţioasă şi destul de scumpă la pretenţiile mele, desi sora ei mai mare, Dacia 1100 era cu puţin mai ieftină. M-a lasat cutia de viteze la câteva luni. Nici-o despăgubire, pentru că era lucrată cu respectarea normelor tehnice. Şi chiar dacă a crăpat, de vină era doar..."viciul de material"! Dar nu am dat taxa pe viciul ăsta. M-a costat şi am crăpat Şi eu de ciudă când am cumpărat altă cutie de viteze! ...Am vrut să divorţez...Din cauza unor mici vicii ale soţiei mele. Nu mai suportam să-mi dea peste nas cu fumul de ţigară ieftină ce mirosea îngrozitor când se amesteca puţin (!) cu vaporii de votcă şi de cafea "E-litra". Avea şi ea viciile ei mărunte şi îmi mai dădea peste nas şi cu strigături despre soacra ei, adică mama mea, cum că nu mi-a dat prea mare pricopseală la căsătorie...Nu, nu am platit şi pentru viciile astea. Chiar dacă , în final, am plătit tot eu avocatul pentru că mi s-a respins acţiunea pe motiv de "viciu de procedură"...
  Pe alcool şi ţigări nu sunt supărat pentru că nu le consider vicii. Sunt obişnuinţe. Sunt ticuri de nobleţe, dacă vreţi. Eu am fumat ţigări de foi pe vremuri. Ca nobilii ori marii politicieni ai timpurilor apuse ori prezente, după cum se vede, pe ici-pe colo, câte un aşa zis „boier de viţă veche”, chiar dacă cel numit tăia oile în hala din Ploieşti şi le vindea carnea la preţ de speculă comuniştilor de rând, sau făcea bişniţă cu blugi aduşi pe rachiu adăpat şi vândut în străinătate în timp ce vasul-şcoală era ancorat în porturile europene…Da, de foi de salcâm sau de mătase de porumb, fumam eu...Şi nimeni nu zicea că este vorba despre viciu ! Sau la alcool...
  Mergeam cu tata la cazan şi gustam din prima cantitate de ţuică din prunele brumării pe care le turnasem acolo. Se numea "frunte" şi era o mare cinste să guşti din ea şi să-ţi spui părerea despre calitatea băuturii aburinde. Obişnuinţă nobilă, de mare preţ, că mă rugau şi alţii să gust din a lor. Eram specializat. Eram profesionist. Degustător, se spune azi. Şi nimeni nu vorbea de viciu chiar dacă nu mai vedeam drumul spre casă de-atâtea degustări !
  ...Eu nu agreez marsupialii şi nu ştiu ce să fac. Ăştia au un obicei care pe mine mă depăşeşte. Ca înţelegere şi aplicaţie practică. Dar, numai pe mine...?! Îşi iau odrasla în marsupiu şi o plimbă peste mări Şi ţări, de la o plajă la alta şi o mai duc şi la colegii ori universităţi prin Anglia ori SUA, Franţa...Şi nimeni nu spune ca ar fi un viciu de naţionalism ! Nu-i agreez şi nici nu-mi plac parlamentarii ăştia, pardon, scuzaţi, marsupialii care dorm la datorie, se joacă pe laptopuri sau chiulesc masiv, ducându-si nepoatele-n marsupiu să vadă obiceiul votului cum decurge în democraţie...Şi nimeni nu spune că şi asta este un viciu !
  Şi nimeni nu-i pune la plata viciilor ce şi le manifestă, adesea public, în limbaj...! Da, ei! Marsupialii, aleşii naţiunii. Da, ce ! Să-njuri nu este viciu ? Să-nşeli nu este, sau să promiţi şi cioara de pe gard ori luna de pe cer până când...ajungi să votezi TAXA PE VICIU ?!!?
  Ehei! Păi să urmăriţi viciile de procedură în introducerea pe listă a numelor viitorilor marsupiali europeni (parlamentari, vream să zic, pentru cine nu iubeste cangurul!)...Nu vechimea, nu experienţa politică şi, mai ales, europeană, nu studiile, nu competenţa ori probitatea profesională sau vârsta, …ci obârşia, este elementul de valoare de natură a te catapulta în fruntea naţiei (sa ne ierte Măria sa, Kogălniceanu, realizatorul în mare parte a acestei „naţiuni de sine stătătoare”!), fraţi români sancţionaţi pentru viciile vieţii voastre. Obârşia, mişcarea trupului goluţ în public pe podiumul de prezentare şi puţină oratorie ieftină, cu greşeli gramaticale numite „licenţe politice europene”, sunt criteriile definitorii ale viitorului parlamentar marsupial european…
  Dar, ca să evit a realiza încă un viciu de nu ştiu ce natură istorică, politică ori de ignorare a rolului ori forţei serviciilor speciale, îmi iau creionul cu mina ruptă (viciu de material!) şi plec să scriu pe balconul plin de apă de ploaie (viciu de construcţie !) despre "viaţa la ţară" de Tănase Scatiu...Pardon, viciu de cultură beletristică !
  Scuzaţi vă rog, vă mulţumesc!

  • 10 mai 2009
  • 25 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CĂUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul V
  
  ÎMPLINIRI ŞI DEZAMĂGIRI
  
  1.
  După aproape două săptămâni din prima lună de toamnă, capitala a început să-şi schimbe aspectul puţin câte puţin. Pe alei cădeau frecvent frunze veştejite şi parcurile şi-au modificat coloritul. Ruginiul, galbenul şi roşiaticul erau la mare preţ. Vântul uşor, mai ales pe timpul serii şi al nopţii, aduna cu râvnă frunzişul prin toate locurile adăpostite. Oameni de toate vârstele şi perechi de tineri îndrăgostiţi, în majoritate liceeni veniţi din provincie să-şi caute gazdă, răscoleau frunzele cu încălţămintea uşoară în plimbările nocturne şi inspirau cu plăcere aerul cu iz de toamnă întârziată.
  În timpul zilei, în toate cartierele larma era în evidentă creştere, până când înserarea învăluia ferestrele. Era încă un semn că noul an şcolar bătea la uşă. Se terminase lunga vacanţă de vară. Multi copii se întorseseră acasă. Au venit din tabere, de la bunici, de prin locurile în care au însoţit părinţii în timpul concediilor de odihnă. Se întâlneau să-şi împărtăşească impresiile, să-şi povestească peripeţiile ori să bată mingea prin toate locurile posibile, chiar şi pe străzile mai lăturalnice ori pe trotuare.
  Încă era cald şi se mai purtau bluzele şi cămăşile cu mânecă scurtă, până la lăsarea întunericului. Nu plouase de multă vreme.
  Pe strada Dreptăţii era pustiu la ora aceea din noapte. Grupuri de câini de pripas rostogoleau câte o cutie de conserve ori resturi alimentare adunate din piaţa de alături ori se alergau pentru cine ştie ce pricină numai de ei ştiută. Fără să-i bage în seamă, Fănel se deplasa fără grabă, abătut şi îngândurat.
  De când se întorsese de la Constanţa, seară de seară, bătea drumul ăsta trăgând parcă de timp, să ajungă cât mai târziu acasă. Atmosfera de familie încă nu se detensionase. Chiar dacă admitea uneori faptul că este primul vinovat, nu încerca ori nu ştia cum să-i ceară iertare. Orgoliile nemăsurate şi greu de controlat, impulsivitatea verbală crescută din cauza tensiunilor provocate de cercetările al căror subiect a fost, nesiguranţa ce pusese stăpânire pe el, dar şi o anumită stare de apatie pe care nici nu încerca să
  şi-o explice, îl puneau în imposibilitatea de a lua o hotărâre. A refuzat să vorbească deschis cu Anca, chiar şi acum, când ea a încercat să-i fie aproape şi l-a rugat să se destăinuie. În afară de faptul că nu concepea că femeia trebuie să ştie ce probleme are bărbatul la serviciu, s-a trezit cu prea multe pe cap şi nu găsea justificări credibile pentru faptele sale. Îl incerca un uşor sentiment de vinovăţie şi se temea de consecinţele nesăbuinţei sale în plan profesional şi familial. Simţea că pierde teren şi avea impresia că este abandonat.
  Recent, două situaţii total neprevăzute i-au dat peste cap modul de a privi viaţa, de a şi-o organiza şi de a o trăi, de a o înţelege. Au fost momentele care i-au demonstrat, mai mult decât orice teorie, că a mers pe o cale greşită. A înţeles că nu era el cel care decide şi care domină. A realizat că faptele şi consecinţele lor în plan social sunt cele care-i hotărăsc locul în societate. Şi acum avea gândul acolo unde, pentru prima oară, a fost înfrânt ruşinos sub toate aspectele...
  ...La Constanţa l-a găsit foarte greu pe omul căutat în disperare. A fost nevoit să treacă printr-o complicată filieră de verificări şi un hăţiş bogat de încercări. Cu nimic nu l-a ajutat calitatea de ofiţer de poliţie. A împrumutat câte ceva din toate, mai ales din alura şi procedeele interlopilor.
  La un bar modern din zona Pieţii Ovidiu a fost primit abia spre seară şi a stat faţă-n faţă cu Homar. Locotenenţii acestuia erau ochi şi urechi şi-l incomoda vizibil prezenţa şi atitudinea total neprietenoasă a lor. L-a rugat să-i îndepărteze, să poată vorbi liber şi sincer despre afaceri.
  - Tu sincer la mine?! a replicat arabul ridicând din sprâncene.
  - Da, am venit singur, fără gânduri ascunse, a îngăimat Fănel intimidat de atitudinea sfidătoare a interlocutorului.
  - Tu nu fost sincer la mine şi eu nu pot crede că tu este cinstit.
  - Nu am venit ca poliţist. Am venit ca prieten...
  - Tu nu prieten la mine. Tu luat banii de la copiii mei. Tu necinstit fost cu mine.
  - Eu ţi-am rezolvat problema cu maşina şi ştii că eu...
  - Tu trebuia rezolvat de datoria ta. Tu poliţist. Tu mafiot fost cu mine. Maşina mea la tine, tu fost hoţul şi cerut bani, a ridicat Homar vocea şi a trântit cu putere pumnul în masă.
  Se făcuse linişte în jur şi multe priviri s-au îndreptat către masa lor. Impasibil, Homar a făcut un gest larg către privitori şi s-a reintrat în atmosferă ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Apoi, întorcându-şi privirea ironica către Fanel, i-a vorbit răspicat:
  - Nu teme cu mine. Eu proprietar, eu gazdă. Ştiu că venit singur. Am verificat. Rămâi oaspe, eu protejez la tine şi vorbim condiţii...
  - Sunt pregătit să restitui...
  - Eu nu terminat vorbele! Vorbim, analizăm, hotărâm. Dacă la mine convine, nu la tine! Mănânci aici, bei aici. Cu mine. Vrei femei, eu dat femei la tine. Tu cheltuieli suport. Ok?
  - ... Da, ok! Eu doresc ca tu să retragi reclamaţia şi, în acest caz eu îţi voi...
  - Nu tu condiţii la mine. Vorbim! Mâncăm, bem, distrăm. Eu gazdă bună suntem la tine. După, vorbim! Ok?
  Fănel se făcuse mic în scaunul mobil, privindu-l surprins pe omul acela în care nu-l recunoştea pe amărâtul de la Bucureşti ce se ruga să-i recupereze "bijuteria de maşină, amintire sentimentală". A evaluat rapid situaţia şi a constatat că este în inferioritate. Sub toate aspectele. Viitorul şi poate libertatea lui ţinea de o hârtie semnată de acest om. Iar cel în cauză, pe teren propriu, se dovedea a fi puternic şi abil.
  "Ce aş putea face aici, când el este înconjurat de gorilele astea?" se întreba Fănel, depăşit de situaţie. "Ce condiţii va impune nenorocitul ăsta? Sunt legat de mâini şi de picioare. Şi dacă nu accept...Nu, nici nu vreau să mă gândesc. Pentru luare de mită nu pot scăpa. Să-l înduioşez puţin. Poate va merge, băga-l-aş în p...a mă-si de ţigan împuţit! Îl aranjez eu pe urmă. Îl bag eu în faliment, băga-mi-aş p...a în familia lui...".
  Nu a reuşit prea multe. Homar a cerut două mii de euro pe lângă suma pe care i-a depus-o el în cont şi o numea acum în clar, mită, nu recompensă. Fănel s-a jeluit. Că nevasta nu are serviciu, că stă cu chirie, că nu are alte surse de venit în afara salariului. L-a rugat să-l ierte, l-a implorat şi i-a promis tot sprijinul în afaceri, ca poliţist.
  Acum, scrâşnea din dinţi şi lovea cu călcâiul frunzele căzute în calea lui la amintirea momentelor în care
  s-a umilit în faţa acelui om de care nu se putea atinge nicicând. Era atât de încrâncenat şi absorbit de acele gânduri încât nu a văzut maşina ce se apropia în viteză de el când traversa strada fără să se asigure...
  
  Deşi nu era sigură că va merge la nuntă, Anca făcuse cumpărături. Le aşezase pe canapele într-o anumită ordine şi acum le admira felicitându-se pentru gust şi inspiraţie. Dorea să fie cea mai elegantă. Ca să atraga priviri, simpatii şi, de ce nu, să închege prietenii. Nu ştia dacă va cunoaşte pe cineva de acolo, dar spera că va afla în ce relaţie a fost şi este Fănel cu mirii. Încă era intrigată de faptul că el a ascuns invitaţia. "Oare avea de gând să-mi spună până la urmă? Intenţiona să mergem, sau nu? Ce-mi mai ascunde omul ăsta? Va trebui să joc puţin teatru acolo. Să nu înţeleagă lumea că avem probleme în căsnicie. Dar trebuie să creez impresia că pot fi disponibilă, la o adică. Bărbaţilor, evident! Cred că ei sunt mai vulnerabili şi pot fi traşi de limbă mai uşor în anumite împrejurări. Ah, da! Cred că mireasa îmi va fi apropiată. La restaurant părea foarte prietenoasă, gâsculiţa aia. De altfel, îmi e simpatică...La nevoie mă împrietenesc cu ea. Trecutul dragului meu soţ merită a fi cercetat. Să-l arunc eu pe el din pat, nu el pe mine!"
  Era cea mai dureroasă jignire pe care o suportase Anca în viaţa ei. Putea ierta aproape totul. Chiar şi expresiile folosite de el, tonul vocii sale şi aluziile, mai mult ori mai putin directe, referitoare la studiile ei. Dar nu putea ierta că ea, soţie iubitoare până în acel moment, să fie zvârlită din pat ca o muieruşcă oarecare, ca o prostituată de ocazie, de chiar bărbatul ei...
  ...Începutul unei relaţii cu doctorul Viorel a speriat-o pentru câteva zile. Nu putea uita acele momente unice din cabinetul lui. Nu putea uita acea noapte de dragoste în care s-a simţit cea mai femeie dintre femei şi în care s-a dăruit cu o forţă pe care nu şi-a cunoscut-o până atunci. Şi nu pentru că el era de o virilitate cum nu bănuise că pot fi bărbaţii, ci pentru că a ştiut să o conducă în toate momentele către apogeu, către acea clipă unică în care se simţea plutind undeva în înaltul cerului, departe de lume, unde, deşi avea ochii închişi, vedea o lumină fantastic de puternică şi liniştitoare şi auzea minunate triluri de păsări nevăzute şi armonii inimaginabil de plăcute. Trupul ei nu cunoscuse în braţele lui Fănel asemenea vibraţii nici atunci când era convinsă că mai mult decât era iubită nici că se mai putea. Era un ceva în plus. Era o satisfacţie pe care nu o cunoscuse. Era o erupţie aproape permanentă şi fierbinte. Era o descătuşare de un anume ceva, nelămurit, necunoscut, ce nu-i oferise libertate totală până atunci.
  Era fericirea ce-i îmbrăca o nouă dragoste pe care o încununa puternic, aşa cum nu a îndrăznit vreodată să spere că va avea parte.
  După două-trei zile de teamă şi meditaţie, a realizat că este îndrăgostită. A simţit că iubeşte într-un plan superior celui în care a iubit prima oară.
  Ea nu avea alte experienţe cu bărbaţi. Teoretic, cunoştea multe. O lăsau indiferentă aproape toate aspectele. Nu-şi făcea pofte ori iluzii din povestirile colegelor de şcoala ori de serviciu şi nici după imaginile ecranelor mari sau mici. La toate găsea explicaţii logice. Şi, vorba ei, "fiziologia asta a omului este atât de simplă, precum pare a fi de complicată!" Nu simţea nevoia relaţiei sexuale ca fiind pornită din trup. Pentru ea, toate treceau prin creier. Se oferea soţului pentru ca ştia că acesta are nevoie şi, mai ales, pentru a nu căuta altă femeie înspre satisfacerea acestei nevoi. Şi era convinsă că asta este dragostea de cuplu şi că era suficientă.
  Acum, după ce a realizat că este îndrăgostită, nu ştia cum să procedeze pe mai departe în această nouă şi neaşteptată relaţie. A se destăinui, i se părea a pierde teren. Nu dorea să-l îndepărteze pe Viorel. Se temea că el nu o va înţelege. A nu se manifesta, crea pericolul de a-l pierde definitiv şi de a o înscrie în cartea aventurilor lui. Îl evita cu bună ştiinţă. Nici nu ridica privirea să-l vadă. Roşea numai când ştia că intră în salon. Până în urma cu o săptămână, când noaptea de dragoste s-a repetat. Cu o rochie elegantă în braţe, s-a aşezat pe canapea peste altele două cumpărate în urmă cu o oră, ca să-şi reamintească în voie câteva din secvenţele ce i-au rămas adânc întipărite în minte...
  - Nu trebuie să te temi, Ancuţa. Tu nu eşti o femeie oarecare pentru mine, i-a vorbit el de cum a intrat în cabinet, după miezul nopţii.
  - Nu...nu mă tem, dar ştii că sunt...a încercat ea să spună ceva aţintind podeaua cu privirea, fără să se îndepărteze de uşă.
  - Nu mă interesează. Am simţit că mă iubeşti şi, te rog să ţii minte, am înţeles că în afara soţului tău nu ai avut alte legături. Greşesc? Bărbatul vorbise coerent, fără a sta pe gânduri, cu voce egală, liniştită şi convingătoare.
  - Nu, nu greşeşti, nu am cunoscut alţi bărbaţi. Totul a fost până la pat. Dar că te iubesc...nu ştiu dacă o fi aşa şi aş dori să nu discutăm...Nu pot continua o legătură în afara...
  - Nimeni nu te poate obliga, Ancuţa. Nu uit că eşti căsătorită. Nu uit că tatăl tău, pe care-l respect sincer, lucreaza aici. Dar şi tu mă iubeşti! Nu vrei să recunoşti, însă, a întrerupt-o el cu multă blândeţe în vocea-i scăzută, apropiindu-se de ea.
  A cuprins-o drăgăstos în braţe şi a sărutat-o. Anca nu s-a împotrivit. După câteva secunde de când buzele lor se uniseră, l-a înlănţuit şi l-a strâns cu toate puterile ei. Mai apoi, i-a desfăcut înfrigurată nasturii bluzei şi l-a sărutat pe piept. I-a desfăcut cureaua de la pantaloni. L-a cuprins peste mijlocul gol şi i-a şoptit:
  - Te doresc atât de mult, dragule!
  - E foarte bine. Să nu ai reţineri. Şi eu te doresc, a răspuns el conducând-o încet, în timp ce o săruta, spre pat.
  - Lumina...te rog!
  - Ştii că nu ne deranjează...Dar, ce faci? De ce plângi? a întrebat-o el surprins când i-a simţit fierbinţeala lacrimilor pe obraz.
  - De fericire, iubitul meu, de fericire plâng.
  Noaptea a fost scurtă pentru ei. S-au dăruit cu trup şi suflet fără să simtă oboseala. Anca era, cu adevarat, în culmea fericirii. Lumea nu mai exista. Lumea era el. Universul ei era doar el. Îl simţea atât de puternic şi îl dorea atât de mult, încât parcă o durea această dorinţă. Se lăsa in voia mâinilor lui cu exasperare. Se lăsa condusă de trupul lui. În anumite momente de nemişcare totală, cand îl simţea în străfundurile trupului ei, îi prindea penisul în contracţii repetate, la intervale egale de timp, strângându-l cu putere. În rest, nu intenţiona şi nici nu îndrăznea să facă o mişcare gândită. Totul era involuntar. Trupurile erau dominante în relaţia cu creierul. Se temea să strice armonia desăvârşită în care se petrecea împreunarea lor...
  Zâmbind cu drag acestor trăiri, si-a amintit prin ce trecuse după acea primă întâlnire cu medicul. Se gândea cu groază la întâlnirea cu Fănel, mai ales că noaptea ei de dragoste era imediat după noaptea în care a fost aruncată din patul lui. Se temea să nu se dea de gol. Nu ştia cum să-i vorbească şi cum să-l trateze. Şi-a clădit planuri care se năruiau unul dupa altul. Se ambiţionase să nu strângă lucrurile lui şi să nu-l aştepte cu mâncarea făcută. Să-i arate şi în acest fel cât de jignită a fost şi cât de supărată este. Astfel, miza că nu vor fi faţă-n faţă, că nu vor vorbi şi nu vor dormi în acelaşi pat, cel puţin până se va obişnui cu gândul.
  Dar, toate s-au petrecut altfel decât îşi imaginase. El nu a ajuns acasa sâmbătă noaptea, când ea era de gardă, dar nici duminică. S-a speriat, mai întâi. Apoi, s-a gândit la problemele lui de serviciu. Nu ştia dacă este în Bucureşti ori în altă parte a ţării. L-a văzut doar luni, aproape de miezul nopţii, cum nu-l văzuse decât o singură dată, după nuntă. Era sub influenţa puternică a băuturilor alcoolice şi obosit peste măsură...
  
  Mai mult instinctul de conservare decât logica, l-a îndemnat pe Fănel să facă un salt în direcţia de deplasare şi nu către înapoi. Din doi paşi a ajuns la marginea bordurii. A călcat strâmb şi a căzut pe un genunchi. O durere ascuţita şi scrâşnetul anvelopelor pe asfalt l-au scos din uluiala şi teama ce-l cuprinseseră cu doar două secunde în urmă. Nu se aştepta ca maşina să oprească.
  A coborât o femeie care a alergat de îndată către el şi l-a ajutat să se ridice.
  - V-aţi lovit la picior, domnule? Să vă duc la un spital. Îmi pare atât de rău ca v-aţi speriat!
  Femeia era sincer îngrijorată şi vorbea repede. Încă îl ţinea de braţul de care-l sprijinise pentru a se ridica.
  - Nu, doamnă, mulţumesc! Nu sunt probleme. M-am lovit puţin la genunchi. Eram neatent şi...dar, de unde vă cunosc eu pe dumneavoastră…?!
  - ...Faceţi un pas...către stânga, unde e mai lumină...Domnul inspector , nu se poate! Doamne, cât de rău îmi pare! a exclamat femeia când, în lumina neonului ce cădea printre ramurile încă acoperite cu frunze ale copacului de alături, l-a recunoscut.
  - Lăsaţi doamnă, că nu sunteţi vinovată, a întrerupt-o Fănel, vizibil marcat de îngrijorarea ei şi jenat de faptul că-l cunoaşte. Apoi, recunoscând-o şi el, a încercat să se scuze. Doamna Mia! Doamna Barbulescu, vai de mine, vă rog să mă iertaţi! Eu am traversat în ...
  - Haideţi în maşină! Vă duc acasă ori la spital...
  - O, nu, vă rog! Sunt în faţa blocului în care locuiesc, doar.
  În apropiere se formase un grup de patru-cinci persoane apărute nu se ştie de unde. Erau curioase şi priveau, încercând să înţeleagă dialogul. Observându-le, Fănel li s-a adresat:
  - Nu s-a întâmplat nimic, fraţilor. Vedeţi-vă de treabă...E doar o neînţelegere amicală. Haideţi în maşină, doamnă! Să mergem, s-a întors el către femeie şi a condus-o cei câţiva paşi, timp în care a convins-o că nu sunt probleme.
  După ce s-a urcat la volan, femeia a scotocit în geantă. Apoi,
  l-a privit cu încordare înainte de a-i vorbi.
  - Domnule Nicolae, se poate avea încredere deplină în dumneavoastră?
  - Puneţi-mă la încercare, doamnă. Nimeni din lumea asta nu va afla, dacă vă gândiţi...
  - Nu, nu de asta-i vorba. Adevărat, soţul meu nu trebuie să ştie că am fost în zona asta la o aşa oră, dar...
  - Şi nu va afla în viaţa lui, doamnă! s-a grăbit Fănel să exclame îndatoritor, aplecându-se şi mai mult peste portiera deschisă.
  - Aş avea ceva confidenţial, dar este târziu...Sunteţi încă în pericol, domnule. Nu s-a terminat cercetarea...
  - Cuuuum ?!
  - Aveţi timp şi o locaţie în care să ne întâlnim mâine după amiază? Până în orele 15,00...Nu la hotel. Nu-mi place...
  - ...Da, pot rezolva...Cum luăm legătura?
  - Numai la numărul acesta să mă contactaţi. Cel subliniat. În rest, sub nici-o formă, a raspuns ea întinzându-i o carte de vizită. Acum, iertaţi-mă, nu am timp. Am întârziat mult...
  - Doamnă, sunt sclavul dumneavoastră! Vă sun mâine în jur de ora 12,00. Sărut mâinile!
  - E foarte bine. Vă aştept, noapte bună!
  Fănel a rămas pe loc până ce maşina a ajuns la capătul străzii şi a virat către stânga, pe bulevardul Iuliu Maniu. "Aha, se îndreaptă spre centru. Chiar nu locuieşte în zona asta...Ce întâmplare, băi frate! Şi ce bombă mi-a plasat! Ce anume ştie ea? De la şeful meu ori de la soţul ei, a prins câte ceva, presupun...Deci, nu s-a terminat... Şi de ce p...a mă-si, porcul ăsta de Ulieru, m-a asigurat că s-a aranjat treaba? Să-i f...t în gură de nenorociţi, că nu se mai poate avea încredere în nimeni. Nici bani nu mai am. Cred că asta vor. Mă au la mână...În cont nu mai umblu că nu se ştie ce vremuri mizerabile vin. Mâine trebuie să ajung şi la service...Mai am acolo ceva de luat şi termin şi cu ăia pentru totdeauna. Sper!"
  Când a intrat în apartament, încet, cu grijă să nu facă zgomot, chiar dacă nu ştia în ce tură este Anca, ea tocmai îşi aduna rochiile şi celelalte articole de pe fotolii. Şi-a amintit de nuntă. "Altă dandana, domnule! Uitasem de drăcia asta. Deci, mâine e vineri şi poimâine mergem....sau nu, la nuntă...".
  Fără să salute, s-a apropiat şi a privit.
  - Frumoase lucruri ai găsit. Le-ai probat?
  - Da, le-am, probat. Vin bine toate. Nu am hotărât în ce mă voi îmbrăca, a răspuns Anca fără prea multă tragere de inimă, gândind: "Lucrurile le-ai văzut. Pe mine, o cantitate neglijabilă şi bună de nimic, nu! La ce să mă mai aştept, dacă nici nu mă mai saluţi...?".
  - Mai este timp. Mâine am să merg să văd unde se oficiază căsătoria civilă şi religioasă. Să caut şi restaurantul...Ca să mergem direct, să nu pierdem timpul bâjbâind, a intervenit Fănel, la fel de pasiv.
  - Cred că nu prea e cazul să mergem peste tot. Înclin să merg doar la restaurant. Să stăm la coadă la primărie? Cine ştie câte căsătorii or fi...
  - Sunt planificate, dragă. Fiecare ştie ora lui, a asigurat-o Fănel. De altfel, cred că ai dreptate, a adăugat imediat, amintindu-şi că are atât de multe de rezolvat. "Şi în afară de câte am pe cap, vreau să mă asigur dacă este o atmosferă normală. Nu vreau să am surprize şi aici. Să mă conving că Olga nu a vorbit".
  - Da, sunt planificate..., dar tu cum ai reuşit să-ţi rupi pantalonii? l-a întrebat Anca surprinsă să-l vadă în aşa situaţie. Ai mers pe stradă în halul ăsta?
  - ...Riscurile meseriei, ca să fac? Nici nu m-am uitat. N-am observat că sunt rupţi. Mă doare puţin genunchiul, a îngăimat el privindu-şi înciudat pantalonii. E puţin, se pot stopa, a continuat el liniştit. Merg să mă spăl...
  Când a ieşit din baie, Anca îl aştepta cu două cutiuţe de unguent, o sticlă cu spirt medicinal şi faşă lângă ea. El a privit-o surprins şi nu ştia cum să reacţioneze. Gestul ei l-a impresionat pentru moment. Nu se aşteptase.
  - Vino să dezinfectez rana şi să te pansez puţin, să intre unguentul în ţesut.
  - Lasă...nu-i nevoie, a bătut el în retragere. Trece până dimineaţă. Nu a curs decât puţin sânge. S-a închegat. E pielea zdrelită şi atât...
  - Vino, când îţi spun. Se poate agrava dacă se infectează. Stai aici cu piciorul întins. Ai avut noroc că nu este cel operat.
  - De ce? a întrebat el curios, în timp ce se întindea pe canapea.
  - Loviturile pot provoca apă la genunchi, pe scurt...E cam proaspătă rana! Vezi că o să te usture puţin...Nu erai departe când s-a întâmplat...
  El nu a raspuns. Şi ca să scape de explicaţii, a reclamat usturime şi dureri. Nu a fost crezut. A citit asta în privirea aruncată scurt de ea în ochii săi. Nici Anca nu a insistat. "Ce sens are, dacă el nu doreşte sa spună? Va inventa o minciună, desigur. Mai bine lipsă".
  Anca lucra cu multă îndemânare: metodic şi precis. Fănel abia simţea degetele ei. O privea cu atenţie şi la un moment dat, fără să o mai vadă, a început să zâmbească. Şi ea zâmbea. Amândoi îşi aminteau de împrejurările în care s-au cunoscut, în urma cu opt ani, la spital.
  Zâmbeau amândoi aceloraşi amintiri, fără să-şi dea seama, fără ca ochii lor să se întâlnească, deşi erau atât de aproape...

  • 28 aprilie 2009
  • 59 comentarii
  • nici o evaluare

• SAPTAMANA PATIMILOR

  [i]SAPTAMANA PATIMILOR ne înfăţişează momentele legate de patimile, răstignirea, îngroparea şi învierea Mântuitorului lumii, Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu.
  Înlănţuirea cronologică în care se desfaşoară aceste momente cruciale, sunt urmatoarele: Spălarea picioarelor ucenicilor,gestul adevaratei smerenii şi slujirii pe care El le-a întruchipat în viaţa sa, Cina cea de Taină, momentul instituirii Sfintei Taine a Euharistiei, Rugăciunea din Gradina Ghetsimani, Trădarea lui Iuda, Judecata în faţa lui Ponţiu Pilat, la care se va hotărî moartea Mântuitorului prin cea mai grea dintre pedepse, Răstignirea pe Cruce, Moartea şi Punerea în Mormânt a Fiului lui Dumnezeu întrupat, toate acestea culminând cu Învierea Sa în cea de a treia zi, cel mai mare eveniment din istoria mântuirii şi temelie a credinţei noastre creştine.
  Astăzi, joi, în toate bisericile creştin ortodocse s-a desfăşurat denia mică, slujbă ce a avut ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii.
  Mâine seară, vineri, am convingerea că veţi participa în număr mare la Denia Mare, care se deosebeşte de celelalte denii prin cântarea Prohodului, în trei stări, ca şi prin ritualul înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf, adică o broderie sau o pictură de mare frumuseţe care reprezintă scena punerii în Mormânt.
  NU frumuseţea în sine a acestor denii trebuie sa vă atragă şi să apreciaţi în lăcaşurile sfinte, ci insemnătatea lor!
  Săptămâna patimilor este perioada în care Mântuitorul nu vă învaţă să muriţi ca El. Niciodată nu puteţi muri precum a murit Fiul Domnului în această viaţă şi în ori câte aţi avea la o adică...
  Săptămâna patimilor vă învaţă să trăiţi ca Fiul Domnului. Vă învaţă să trăiţi în cinste şi curăţenie. Curăţenie trupească, sufletească şi spirituală! Vă învaţă să trăiţi demni, smeriţi, miloşi şi iertători. Vă invaţă să trăiţi în IUBIRE! În iubire de Dumnezeu, de Fiul Său şi de Sfântul Duh, în iubire de părinţi şi fraţi, în iubire de copii şi în iubire de oameni, fie ei prieteni ori duşmani...
  Aş vrea ca Sfânta Înviere, care aduce atâta bucurie şi mângâiere în sufletele şi în inimile noastre, să rămână şi pentru voi, prieteni, ca o icoană la care să priviţi mereu de-a lungul vieţii voastre, în fiecare clipă a ei.
  Vă doresc Paşte fericit, lumină şi pace în sufletele şi casele voastre!
  Cu prietenie şi respect,
  TAUNUL
  Cu acelaşi respect, pentru cei care nu au fost şi nu pot merge nici vineri seara la biserică, vă pun la dispoziţie,
  
  PREDICA LA VINEREA PATIMILOR
  
  … Chinuit a fost, dar s-a supus si n-a deschis gura sa, ca un miel la junghiere s-a dus, si ca o oaie fara glas inaintea ce o tund, asa nu si-a deschis gura Sa …!
  
  Frati crestini,
  
  Toata viata lui Iisus n-a fost decat o suferinta. Cei 33 de ani au fost greutatea unei cruci, o cruce purtata pentru mantuirea lumii. Aceasta cruce n-a fost purtata de la Ierusalim pana la locul Capatanii, ci chiar din Bethleem si pana la Ghetsimani si paraul Cedrilor. Asa cum L-a vazut proorocul Zaharia cu mult timp inainte, parasit de oameni, incarcat cu durerile si faradelegile noastre.
  Se naste intr-un staul, in frig, este urmarit de Irod sa fie omorat, El, painea cea cereasca flamanzeste de paine, apoi ingaduie diavolului sa-L ispiteasca. Oamenii ii iau invataturile drept hule, minunile – savarsite cu puterea lui satana, iar unii iau chiar pietre sa dea intr-Insul si, asa, Fiul lui Dumnezeu nu are unde sa-si plece capul. In Gradina Ghetsimani, Iisus se roaga cu sudori de sange, asa incat Acela care tine toate cu Cuvantul puterii Sale are nevoie de un inger din cer sa-L intareasca. In intunericul noptii tarzii, Iisus se roaga si nu ascunde crucea suferintei Sale zicand: "Intristat este sufletul Meu pana la moarte!”
  Iisus este intristat pentru noi. El se incarca cu ocarile si cu sarcina pacatelor noastre, iar omenirea, orbita de duhul rautatii, il socoteste lovit de Dumnezeu. Tatal ceresc ii ofera acest pahar al suferintei si El il primeste de buna voie, luand asupra sa pacatele lumii intregi. Dar stiti cu ce era plin acest pahar? Cu toate faradelegile cele vechi si cele noi care s-au facut pe pamant. Acest pahar, pe care l-a baut Iisus, are mai intai toata neascultarea lui Adam, apoi coruptia urmasilor, orgoliul si lipsa de credinta a oamenilor, fatarnicia si rautatea evreilor, superstitiile paganilor, ingamfarea filozofilor.
  Paharul lui Iisus mai era plin si cu scandalurile dintre crestini, dezbinarea turmei, pacatul carturarilor falsi, ratacirea sectantilor, raceala in credinta a crestinilor, stingerea dragostei. Peste toate acestea mai turnam si tot ceea ce e urat si neplacut lui Dumnezeu in noi si in afara de noi; toate slabiciunile, toate zburdarile tineretii si invartosarea inimii, laudele de sine, setea de avutie si tot veacul nostru umflat de mandrie, rautatea si necredinta. Toate acestea s-au gasit in paharul lui Iisus facute de la cei mai mari pana la cei mai mici, de cei saraci si de cei bogati, de barbati si de femei, de tineri si de batrani.
  Iata de ce a zis Fiul lui Dumnezeu: "Intristat este sufletul Meu pana la moarte!” pentru ca tot iadul se jurase impotriva acestei inimi ceresti, a acestui suflet dumnezeiesc. Priviti crucea cea reala a lui Iisus si vedeti ca nici soarele nu se poate uita la ea, iar greutatea ei este asa de mare, incat pamantul se cutremura si pietrele se zdrobesc, mai ales cand a vazut pe cine au silit oamenii sa o poarte.
  Dintre toate suferintele lui Iisus, cea mai mare era aceea ca El vedea mai dinainte ca multi oameni vor pieri in pacatele lor, iata de ce se intrista in Gradina Ghetsimani si se ruga cu lacrimi si sudori de sange. Lui Iisus nu i-a fost frica de moarte pentru ca a venit de buna voie sa mantuiasca tot neamul omenesc. Nu greutatea crucii L-a intristat si L-a facut sa transpire cu sudori de sange, ci necredinta, nemultumirea si pacatele noastre. El vedea multimea pacatosilor ce-i va apuca moartea neindreptati, vedea pacatele desfranatilor, ale criminalilor, hotilor si betivilor, ale hulitorilor care-I calca sangele si Crucea in picioare.
  El patimea ca sa aduca sufletele oamenilor in rai si cu toate acestea se putea ca iadul sa puna stapanire pe ele. De aceea zice catre Tatal ceresc: "Parintele Meu, Eu vreau sa patimesc si sa mor bucuros, dar sa patimesc si sa mor fara sa fiu de folos pentru lume? Ah, acest lucru este pentru Mine motiv de intristare. Eu merg, sa-I rascumpar pe oameni, sa nu se mai chinuiasca in iad, dar sa vad ca unii se leapada de Mine ca Iuda si pentru poftele lor sa fiu batut, scuipat, hulit? Cu ce folos a curs sangele Meu, Tata? Sa aud cum numele Meu este hulit de la cei mari pana la cei mici?
  Voi, crestinilor, faceti pomenirea patimilor Mele ca o amintire simpla in bisericile voastre. Pentru cine am patimit, pentru cine am suferit, pentru cine am murit, pentru niste oameni indaratnici, nemultumitori si nerecunoscatori?” Iata de ce plangea Iisus si se intrista. Pacatele omenirii erau asa de grele ca nu se puteau ierta cu nici un chip. Se cerea o jertfa mai presus de orice jertfa.
  Pentru izbavirea neamului evreiesc din robia egiptenilor a trimis Dumnezeu pe Moise, iar ca sa ne mantuiasca pe noi de focul iadului a trebuit sa vina El in persoana pe pamant, Iisus Fiul lui Dumnezeu. Dar pentru ce a trebuit sa moara Fiul lui Dumnezeu, nu se putea gasi un alt mijloc de mantuire? Pentru lamurirea acestei probleme, ascultati o pilda: Imparatul ocrilor a dat un decret in tara sa ca acelor prinsi in pacatul desfranarii sa li se scoata amandoi ochii. Primul care a calcat aceasta lege a fost insusi fiul sau. Drept aceea, imparatul a poruncit sa i se aplice legea. S-au rugat boierii lui si poporul sa fie iertat mostenitorul imparatiei, dar el sta neclintit in hotararea sa.
  Dupa multe interventii si rugaminti, se mai domoleste imparatul si incepe sa se framante si sa-si zica: "daca voi calca dreptatea si nu voi pedepsi cum am hotarat, sunt un judecator stramb. Daca nu voi tine seama de dragostea mea de tata si-l voi pedepsi, sunt un tata fara de mila. O, ticalosul de mine, judecator si tata, ce sa fac? Am hotarat sa fie scosi doi ochi; atunci sa mi se scoata mie unul pentru ca-i sunt tata si celalalt fiului meu ca este vinovat. In felul acesta voi impaca si dreptatea mea si dragostea si voi pazi si legea”.
  Iata, frati crestini, hotararea dumnezeiasca a fost dintru inceput, ca cine va manca din pomul oprit sa fie osandit la moarte; prin Adam toti am gresit, prin urmare trebuia sa luam pedeapsa meritata pierzand cei doi ochi, adica cele doua vieti, pamanteasca si sufleteasca. Prin chinurile cele nesfarsite ale iadului, trebuia sa platim sau sa se gaseasca mijlocul mantuirii. Daca ar fi venit toti sfintii si toti ingerii din cer, n-ar fi putut plati fiindca acest sange de creatura invechit era fara nici un pret si prin urmare, un om de rand, supus pacatului, nu putea face aceasta mantuire.
  Trebuia deci sa ia parte si firea dumnezeiasca cea fara de pret, ca sa plateasca datoria aceasta fara margini precum si cea omeneasca. Trebuiau deci doua firi intr-un singur ipostas. Noi suntem vinovati de calcarea poruncilor lui Dumnezeu si pentru acesta am dat un ochi, omenirea, iar Dumnezeu Tatal a dat celalalt ochi, dumnezeirea, pe Fiul Sau Iisus Hristos. O, smerenie fara margini, o, Dumnezeule mult milostive si mult indurate, oare nu se putea sa mantuiesti un om fara sa dai pe ochiul cel drept al dumnezeirei Tale? Fara indoiala ca Dumnezeu putea sa faca mantuirea omului si numai cu cuvantul, fara sa dea mortii pe Fiul Sau. Dar daca facea asa, noi cunosteam numai puterea cea nemarginita a Sa si nu cunosteam coborarea cea dumnezeiasca si nici judecata cea dreapta a maretiei Sale.
  Tatal ceresc a aratat mila Sa mai mare fata de om decat de Fiul Sau pe care L-a jertfit. Dumnezeu, Tatal n-a ingaduit pe Avraam sa jertfeasca pe fiul sau Isaac, dar El jertfeste pe Fiul Sau Iisus pentru mantuirea omului. Dumnezeu s-a milostivit de copilul unui om, dar pe Fiul Sau nu L-a crutat si L-a lasat sa moara pentru noi toti. L-a dat sa-L vanda ucenicii, sa-L judece vrajmasii, sa-L barfeasca preotii, sa-L batjocoreasca ostasii. L-a dat pe mana unui popor nemultumit, plin de ura si manie, care nu se mai satura de sangele Lui. L-a dat pentru scuipari si batai, sa sufere cununa de spini si greutatea Crucii, L-a parasit ca pe unul care a facut pacatul, ca sa fie pedepsit pentru pacatele noastre, ca sa plateasca toata dreptatea dumnezeiasca.
  O, desavarsita smerenie a lui Dumnezeu, aceasta a fost vointa Tatalui pentru Fiul. Crestinilor, de ce sa ne minunam mai mult? De hotararea Tatalui, care si-a randuit Fiul la moarte pentru noi, sau la ascultarea Fiului care merge de buna voie? Sa ne minunam de amandoua, caci mare este mila lui Dumnezeu intreit, pentru noi pacatosii si mare este taina crestinatatii.
  Daca Dumnezeu a facut atata jertfa pentru noi ca sa ne scoata din robie, oare nu se cade ca si noi sa raspundem cu aceea si dragoste si recunostinta? Dar, vai, ce vedem intre crestinii nostri? In locul dragostei, ura, rautate, pacate, necredinta si lepadare de Dumnezeu. Mii si milioane de pacate, care mai de care mai grele. Nedreptatile bogatilor, desfranarile si avorturile femeilor, toate nelegiuirile, cartirile si nepasarile crestinilor il fac pe Fiul lui Dumnezeu sa zica spre Tatal ceresc:
  "Cu ce folos a curs Sangele Meu, Tata, din maini si picioare, ajungand sa fie calcat de oameni in picioarele lor?! Parinte Sfinte, vino la judecata Ta de la inceput. Eu am facut voia Ta cea sfanta, Mi-am varsat tot sangele pentru mantuirea crestinilor, dar ei nu cunosc pe Mantuitorul lor si nici nu voiesc sa se mantuiasca. Crestinii acestia pentru care M-am rastignit, au ajuns sa-si vanda sufletul demonilor pentru bani; Ma injura pe Mine si Crucea Mea, lepadandu-se de toate oranduirile Tale. Pentru evreii care M-au rastignit, cer iertare, iar pentru crestinii care M-au facut sa mor fara sa fiu de folos, cer mai mult, cer judecata, judeca-i pe ei Dumnezeule! Dreptatea Ta M-a facut sa-Mi vars sangele, acum tot dreptatea Ta sa-Mi rasplateasca sangele”.
  Un crestin nepocait, neindreptat, nu are nici un raspuns. Grea va fi osanda pentru cel ce a calcat pe Fiul lui Dumnezeu. Ca sa moara tatal pentru fiu, sau fiul pentru tata, frate pentru frate sau o ruda pentru alta, acesta este semnul unei iubiri fara egal si pilde de acestea avem intre oameni. Dar sa moara cineva pentru vrajmasii lui, acest lucru nu s-a facut niciodata intre oameni. O pilda ca aceasta nu s-a mai vazut nicaieri pana la Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi, vrajmasii Lui. Pentru aceasta mareata fapta, noi n-am putea niciodata sa-i multumim lui Dumnezeu cu vrednicie, de am avea chiar fiecare cate o suta de mii de vieti si pe care le-am da la moarte din dragoste ca sa-i rasplatim lui Hristos. Chiar de am purta o mie de ani crucea suferintelor, n-am putea plati pentru Facatorul nostru de bine. Cu toate acestea El nu cere de la noi pentru sangele varsat, decat dragostea noastra, recunostinta noastra.
  Parca il auzim zicand: "O, voi impietritilor si nerecunoscatorilor, cum sa va mai calific, orbi, fiindca nu vedeti atata bine cat am facut pentru voi, impietriti la inima pentru ca nu va inmuiati sa va plangeti pacatele voastre, vazand cu ce pret mare v-am rascumparat. Nemultumitilor, Eu stiu ca numai demonii sunt impietriti la inima, nesupusi din firea lor si vesnic vrajmasi ai lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteti nici demoni, nici oameni nu sunteti; pesemne ca sunteti niste fapturi ciudate alcatuiti din fire omeneasca si din obicei dracesc. Voi ati putea sa fiti vesnic prietenii lui Dumnezeu, dar nu vreti. Zilele acestea nu sunt oare zile de intristare? De ce nu va intristati si nu plangeti pentru pacatele voastre cu lacrimi amare ca Petru, ca femeile mironosite, ca Iosif si Nicodim, si de ce nu cereti cu suspine Imparatia cerului ca talharul de pe cruce?”
  Ah, crestinilor, daca Hristos tine in spate o cruce, apoi prezenta scumpei Sale Maici este o alta cruce pe care o are in fata ochilor Sai. Daca Parintele ceresc L-a parasit, Sfanta Sa Maica nu L-a parasit nici o clipa. Ea sta langa Cruce si tine sabia in inima, sabia despre care-i spusese dreptul Simeon. Cu aceasta prezenta a sa pricinuieste Fiului a doua cruce, facand sa-i sporeasca durerile pentru care Fiul a plans cu amar.
  A patimit Fiul, a patimit si Maica impreuna cu El; s-a intristat Maica, s-a intristat si Fiul impreuna cu ea; asa ca si Maica si Fiul aveau indoite chinuri, iar din aceste chinuri se nastea o singura durere care venea din inima Fiului in inima Maicii si din inima Maicii in inima Fiului.
  Cine ar putea spune cu de-amanuntul ce mare durere a strapuns inima Maicii si a Fiului in acele momente de suferinta sus pe Golgota?
  Priviti cu ochii sufletului si imaginati-va pe Fecioara Maria in acest moment cu buzele arse de vapaia focului de la inima; abia i se aude glasul strigand si rugand pe Fiul sau ca sa-i spuna ultimul cuvant. Sfasiata de intristare, obosita si nemancata, cu durerea cea arzatoare in inima, cade lesinata in mainile femeilor mironosite.
  Cum a fost oare inima lui Iisus cand a vazut-o framantandu-se de durere si cazand in lesin? O, Imparate Iisuse, pentru cine suferi, pentru cine vrei sa bei paharul cel amar al mortii? Pentru cine zici: "Mi-e sete!”? Ceri oare Maicii Tale un pahar de apa rece sa-Ti racoreasca buzele cele arse? Dar iat-o, Maica Ta, e acolo lesinata si nu mai poate sa spuna nici un cuvant. Dar cine sa-Ti domoleasca setea? Femeia samariteanca, sau ucenicii? Dar iata si acestia au fugit si te-au lasat.
  O, Prea Bunule si Mantuitorule Iisuse, setea Ta era mare pentru mantuirea noastra, iti era sete de sufletele pacatosilor ca sa le mantuiesti, de sufletele ucenicilor, ale poporului Tau, care se zbatea in ghearele satanei, iti era sete de sufletele cele din iad care asteptau izbavirea de la Tine. Iti era sete de noi toti, de mosii si stramosii nostri, de sufletul cel pacatos.
  Da, n-ai fost inteles, nimeni nu Te-a auzit si Ti-au adaugat chin peste chin, Ti-au dat otet amestecat cu fiere si, cu acest pahar amar, ai platit si cel din urma pacat al neamului omenesc. De aceea, apoi, ai strigat: "Savarsitu-s-a!”. S-a implinit acum Scriptura, s-a platit datoria. Acum Iisus face ca un iconom intelept care-si simte moartea aproape. Incepe Testamentul cel Nou; da mai intai iertare evreilor: "Iarta-le lor, Tata, ca nu stiu ce fac! Ostasilor care L-au rastignit le lasa hainele si camasa pe care au impartit-o intre ei prin tragere la sorti.
  Talharului care s-a pocait ii lasa raiul, fiindca a zis: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta !” Sutasului care a zis: "Acesta cu adevarat a fost Fiul lui Dumnezeu” ii lasa cunostinta de Dumnezeu. Lui Petru, ucenicul Sau care s-a cait cu lacrimi amare, dupa ce s-a lepadat de El, ii lasa vrednicia apostoliei. Celuilalt ucenic, Ioan, ii lasa in grija pe Maica Sa ("Iata Maica ta!”) Maicii celei pline de jale ii lasa protector pe acest ucenic ("Iata fiul tau!”) Bisericii, mireasa Lui, ii lasa cele sapte taine, iar fiilor ei, crestinilor, le lasa Crucea Sa pe care s-o poarte toata viata lor. Cerescului Parinte ii lasa Duhul Sau, zicand: "Parinte, in mainile Tale imi dau Duhul Meu” , dupa care, plecandu-si cu supunere capul si-a dat Duhul.
  Toate suferintele si Patimile Mantuitorului Iisus Hristos, ne misca din adancul sufletului si ne fac pe noi crestinii sa varsam lacrimi pline de amar; si meritam sa plangem cu amar pentru pacatele noastre pe care le facem fara incetare. Dar Iisus, care stie tot adancul inimii noastre, nu tine seama de lacrimile izvorate pe moment, care nu sunt insotite de umilinta si cainta adevarata.
  Iisus nu vrea sa planga cineva de mila Lui, El nu vrea sa plangem patimile Lui pe care de buna voie le-a luat ca sa ne scape pe noi, pacatosii. De aceea le zice unor femei, care plangeau atunci cand El urca cu Crucea in spate pe Golgota: "Femei ale Ierusalimului, nu ma plangeti pe Mine, ci plangeti-va pe voi si pe copiii vostri!”
  Asa ne zice si noua astazi Iisus : "Pacatosilor, crestinilor care v-ati lepadat, crestinilor care nu voiti sa ascultati, plangeti-va pacatul vostru, plangeti-va impietrirea si rautatea voastra, plangeti chinurile iadului care va asteapta, plangeti nenorocirea copiilor vostri carora le lasati o grea mostenire, cu multe necazuri si suferinte. Vai voua, crestinilor care nu ati inteles taina mantuirii, care nu va deosebiti in faptele voastre de lumea necredincioasa, hulitoare si nepasatoare.
  Plangeti voi care va faceti partasi la o multime de pacate cu cei necredinciosi. Voi, crestini cu astfel de viata pacatoasa, pastrati-va lacrimile pentru vreo paguba, sau pentru moartea vreunei rude, pastrati-va lacrimile pentru suferintele si necazurile care va asteapta pe voi si pe copiii vostri, dar mai pastrati-va o parte din lacrimi ca sa plangeti in chinurile iadului care va asteapta daca nu va veti trezi si nu va veti intoarce la Mine mai curand. De Mine ii este mila cerului, care isi acopera fata cu perdeaua intunericului; de Mine ii este mila soarelui care isi acopera razele sale, si pamantului ii este mila de Mine si se cutremura. Nu Ma plangeti, ci plangeti-va pe voi, plangeti-va pacatele voastre si intelegeti ce am facut Eu pentru voi!”
  Cu adevarat, iubiti crestini, Domnul Hristos a murit ca sa mantuiasca pe toti pacatosii, dar daca ei nu vor, cine e de vina? Pentru ce atata nestatornicie in credinta? Pentru ce atata nepasare de mantuirea noastra? Pentru ce nu ne gandim ca aceste patimi le-a suferit Iisus in locul nostru, a patimit Dumnezeu ca sa scapam noi de chinurile iadului? El a luat asupra Lui toata datoria noastra si a platit-o cu sangele Sau. Pe fiecare ne asteapta de ani de zile; pe unii ii asteapta o viata intreaga sa se lase de vrajmasie, sa nu-L mai urasca; dar nici pana astazi cei mai multi nu s-au intors. Unii s-au intors pentru o vreme, dupa care iar au inceput sa-l dusmaneasca. Pentru toti acestia va mai dau o pilda.
  Poporul laponilor, inchinatori la idoli si vrajmasi de moarte ai crestinilor si ai Domnului Hristos, au savarsit o fapta cu adevarat diavoleasca. Pe pragul scarii de la poarta pe care se intra in cetatea lor, au sapat in marmura cinstita Cruce. Pentru ce au facut ei aceasta? Pentru ca atunci cand vreunul din crestini va intra in cetatea lor, sa calce pe Crucea Domnului. Din acest motiv crestinii nu au intrat niciodata in aceasta cetate plina de paganatate.
  Iata, asa vreau sa fac si eu astazi din dumnezeiasca ravna. Sa merg in toate locurile nepermise a intra suflet de crestin si sa pun cate o cruce la fiecare loc. Sa merg la usile desfranatilor si desfranatelor, sa merg la usile bodegilor, carciumilor, teatrelor si cinematografelor, sa merg la toate usile vrajitoarelor si ghicitoarelor, la toate portile unde este necinstit si batjocorit chipul lui Dumnezeu si acolo sa pun Sfanta Cruce cu Iisus pironit pe ea. Cand vor voi crestinii sa intre in aceste locuri, sa-L calce mai intai pe Iisus in picioare si Crucea Lui, ca apoi sa vina asupra lor infricosata sentinta a Dreptului Judecator: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, caci nu va cunosc pe voi!”
  Atunci vor vedea cu totii ca rabdarea s-a sfarsit. Dreptatea dumnezeiasca se va razbuna si atunci isi va lua plata fiecare dupa faptele sale.
  
  Rugaciune
  Dumnezeule, Cuvinte al Tatalui ceresc, Mantuitorule si Indelung Rabdatorule Iisuse, Tu acum ai ramas mort cu trupul pe lemnul Crucii. Opresc si eu putin vorbirea mea si las pe acesti crestini care m-au ascultat sa se gandeasca la patimile Tale. Sa simta durerea impreuna cu rabdarea Ta cea fara de margini si cu totii sa ne inchinam SFINTELOR TALE PATIMI, sarutand cu lacrimi Prea Curatele Tale picioare, care stau pironite pentru noi pacatosii, Te rugam, Doamne, pomeneste-ne si pe noi cand vei veni intru Imparatia Ta. Amin.
  
  YOUTUBE
  TRILULILU
  Adresa de contact: parintele_visarion@yahoo.com

  • 16 aprilie 2009
  • 10 comentarii
  • nici o evaluare

• MOLDOVA PLANGE, FRATILOR!

  MOLDOVA LUI STEFAN
  
  Bronzul clopotelor sacre cheamă la mormânt Moldova,
  Din Carpaţi şi pân’la Nistru, toţi ce poartă în suflet slova
  Ca să ne-amintim strămoşi, ce-au pierdut sângele-n van
  Pentru a fi, doar o Moldovă, o Moldovă a lui Ştefan.
  
  Adunaţi-vă la Putna, pentru a auzi din nou,
  Vorbele prin veacuri sfinte şi-a poruncilor ecou,
  Că Moldova nu-i a voastră, ci-a urmaşilor în veci
  Şi suntem datori ca naţie, s-o dăm cu hotare-ntregi.
  
  Mergeţi moldoveni la Putna şi vă daţi mână cu mână
  Adunând în piept durerea izvorâtă din ţărână
  Călcaţi în picioare brazda Prutului şi faceţi pod,
  Din istoria latină a lui Ştefan Voievod.
  
  Rupeţi legile străine ce-au schimbat vorbire, port
  Şi în ţara ta obligă, să faci uz de paşaport
  Epuraţi sângele ţării de venetici şi de hoţi
  Care-n vârf de piramidă se declară patrioţi.
  
  Ridicaţi spre ‘nalt privirea, arzând blestematul jug
  La căldura întregirii şi la flacără de rug
  Iar cenuşa ca ofrandă pentru Ştefan, îngropaţi
  În mormântul de la Putna şi la poale de Carpaţi.
  
  Nicolae Stancu
  
  TREZESTE-TE STEFANE!
  
  „Moldova n-a fost a strămoşilor mei,
  n-a fost a mea şi nu e a voastră,ci a
  urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…”
  
  Trezeşte-te,Ştefane,să-ţi vezi copiii
  Ce-au moştenit Moldova de ieri.
  Azi, birul se-ascunde în preţul pâinii
  Şi-n hrana ce zilnic copiii ne-o cer.
  
  Fecioare astăzi nimeni nu fură
  Şi fii nu sunt captură-n război,
  Dar fete frumoase şi pruncii în faşă
  N-ai nici o grijă,îi vindem chiar noi!
  
  Străini nu mai vin câtă frunză şi iarbă
  Ci-n ţara lor acum năvălim!
  Pe-un pumn de arginţi şi-un blid pus pe masă
  De bună voie noi îi slujim…
  
  Codrii de ieri barda-i doboară
  Nu pentru suliţi cum ai gândi,
  Ci pentru jilţuri, divane luxoase;
  De traiul străinilor azi ne-ngrijim.
  
  Şi cin’ să mai pască mioare pe plaiuri?
  Stupii cu miere n-are cin’ ocroti,
  Păstrăvu-n râuri nu se-nmulţeşte;
  Azi, sărăcia ne războieşte.
  
  Dar sânge în ţară nu curge, Mărite!
  Moldova-i o turmă de oi rătăcite
  Şi nimeni cu grijă n-o străjuieşte;
  Trezeşte-te, Ştefane, şi-o păstoreşte!
  
  Adriana Neacsu
  
  BASARABIA PLANGE
  
  Astăzi, se urcă Basarabia pe cruce,
  Acolo se fac arestări, se pierde sânge.
  Şi, răutatea, ţara vor să strice;
  Românii mei, azi, Basarabia plânge!
  
  Tinerii poartă doliu şi strigă disperaţi:
  „Se duce, moare democraţia la noi în ţară!”
  Doamne, ai grijă de ei că sunt curaţi!
  Şi nu-i ierta pe cei ce cu fofârlica umblară.
  
  Prutul plâne, singe curge!
  Fă Doamne lumină în Sfânta Bucovină,
  Dacă în astă ţară, totul astfel decurge,
  Spune Tu, cine este de vină?
  
  Au cruce grea de dus, cum am avut şi noi,
  Atunci când au murit o sumă de eroi.
  - "Şi, pentru ce, Doamne au murit?"
  - "Ca tu să fii astăzi, fericit!"
  
  - "Dar sunt? Toate azi s-au scumpit,
  Viaţa-i din ce în ce mai grea,
  Iar banul?... Doamne sunt uimit!
  Ce viaţă-i asta, viaţa mea?"
  
  Alegerile-au îndoliat Moldova,
  Unde-or merge? Încotrova?
  Am să aprind o lumânare pentru ţara lor!
  Că doar avem acelaşi tricolor.
  
  
  Georgeta / Craiova
  
  PLANGE MOLDOVA!
  
  De veacuri, popor oropsit,
  Ce-nfrunt-ale vermii talazuri
  Aici s-au născut şi-au trăit
  Cei dârji, ce din trup fac zagazuri...
  
  Cam toate le-au mers pe alături...
  Din vremuri cernite de timp !
  Luptând şi-au păstrat acareturi
  Ţinând piept la orice-anotimp !
  
  Săraci, izolaţi de o soartă
  Ce lâng-un colos i-a zvârlit,
  Mereu au fost prilej de ceartă
  Si nimenea nu i-a dorit !
  
  Pământul mănos dintre ape,
  Pe nimeni n-a interesat
  Si nimeni nu-i vrea mai aproape
  Pe-aceşti oameni buni şi-i păcat...
  
  Trec ani, înfruntând vitregia
  Când arşiţa, când puhoiul de ploi
  Aceasta ni-i Doamne, orgia :
  Să uite o ţara de noi !!!
  
  Gabriel Matrana
  
  VENITI OSTENI! !
  
  Oştenii tăi Ştefane s-au rătăcit prin lume
  Şi grea le este viaţa pe schele şi-n câmpii,
  Sânt sclavii multor naţii sperând la o minune
  Că după ani de chinuri se vor imbogaţii.
  
  Se vor intoarce acasă cu buzunarul plin
  Ca să-şi ridice case , copii să şi-i crească,
  Insă mulţi dintre ei bolnavi deatâta chin
  Numai un mormânt o să-şi mai construiască.
  
  Veniţi oşteni acasă din lumea asta mare !
  Moldova vă aşteaptă cu braţele deschise
  Că nu e loc mai cald si mai bogat sub soare
  Unde să inflorească si ale voastre vise.
  
  Elena Habasescu
  
  CHEMARE
  
  Ne cheamă munţii
  câmpia ne plânge
  că-n vuietul vremii
  noi stăm ascunşi
  şi-n faţa neputinţei
  închinăm strămoşii
  ce viaţa şi-au dat
  pe altarul biruinţei.
  Iar fraţii noştrii
  despărţiţi de vreme
  se luptă singuri
  cu nedreptăţi şi blesteme
  Din inima Moldovei
  de la Putna străbună
  Ştefan Domnul
  strigă şi plânge
  că poporul vireaz
  astăzi se ascunde
  şi că strigătul lui
  nimeni nu-l aude.
  Basarabia ne cheamă
  să-i fim alături
  să nu luăm în seamă
  glasut trădarii.
  Veniţi cu toţii
  Români ca şi noi
  să ne unim neamul
  la bine şi la nevoi. Mariana Ciurezu
  
  PLANSUL MOLDOVEI
  
  Peste Prut se aşterne jalea
  Curge sânge de flăcăi
  Ce-au cerut doar libertate
  Şi snopiţi sunt în bătăi...
  
  Limba lor moldovenească
  Nu-i pe placul nimănui
  Şi n-au voie să crâcnească
  In faţa regimului.
  
  Un regim ce odinioară
  Ţara mumă a sfârtecat
  Şi sub cizma comunistă
  Pe străbuni i-a aruncat.
  
  Plânge şes şi plânge dealul
  Plâng şi florile de mai
  Care n-or să înflorească
  Pe acest istoric plai.
  
  Curge Prut şi curge Nistru
  Ducând apele la vale
  Risipind plânsul Moldovei
  Şi al său geamăt plin de jale.
  
  Poate or auzi vecinii
  Poate aude lumea-ntreagă
  Şi or sări cu mic cu mare
  Şi dreptatea o dezleagă!
  
  Marian Malciu
  
  http://www.adevarul.ro/articole/foto-tanar-bat...
  
  Basarabia plange lacrimi de sange, domnii mei!
  
  [i]de ce?! rosim,
  cand faptele-ncercate
  au trebuit sa se repete
  si nost' drapel e azi
  din nou, udat cu rosii pete..
  de ce? nu am luptat
  mai mult..chiar nici un pic?
  cu greu, privirea-mi
  din pamant, o mai ridic.
  Doamne, acopera-i cu Sfanta
  Paz-a Ta si-n drumul ce-au ales
  Tu nu-i Lasa! Ajuta-i sa se prinda
  de-un nou mal..Ajuta-i, Doamne,
  pe-ast' mare-nvolburata..
  far' de far.
  
  Autor necunoscut, in "ESENTE" / http://nicustancu48.ning.com/profiles/blogs/ba...
  
  RUGĂ
  
  Mă rog la linişte şi milă
  să-mi regăsesc calea în ţară,
  să-mi pipăi sufletu-n argilă
  şi îmi doresc să nu mă doară.
  
  Tu, Doamne, Dumnezeul nostru,
  ne iartă c-am uitat de fraţi!
  Tu, Doamne, dă-ne-n ţară rostul
  de-a fi uniţi şi apăraţi!
  
  Şi din pământul-trup un strigăt
  se-nalţă sfâşiind uitarea!
  Mă rog la un istoric dangăt:
  Adu-ne binecuvântarea!
  
  Mariana Rogoz Stratulat

  • 10 aprilie 2009
  • 75 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul IV
  
  CU CARTILE PE FATA
  
  4.
  Trecuse cu puţin de miezul nopţii când Fănel şi Anca au ieşit din restaurant, la mai puţin de zece minute de la plecarea gălăgioasă a celorlalte două cupluri. Uşor ameţit, mai mult de gândurile şi planurile ce-l frământau decât de băutură, el avea mersul nesigur. A consumat mai puţin decât ceilalţi doi bărbaţi, dar părea a fi epuizat. Iar atenţionarea şefului său, lansată în loc de rămas bun, l-a iritat peste măsură când a simţit asupra sa privirile pline de falsă compătimire ale întregului grup.
  Anca a reuşit să-şi păstreze calmul, chiar dacă băuse aproape cot la cot cu celelalte două doamne. Nu a luat în seamă nici aerul de superioritate afişat ostentativ de cuplul Ulieru şi nici remarcele răutăcioase ale doamnelor cu privire la profesiunea ei. A fost atentă la tot ce se discuta şi nu i-au scăpat privirile furişe ale bărbaţilor. Îşi formase o părere despre fiecare în parte şi nu s-a mirat de târguiala doamnelor pe buchetele de flori, la plecare, cum nici grija celor doi domni de a lua cu sine sticlele de băutură desfăcute şi negolite în întregime. Buchetul de orhidee ce i l-au lăsat ei, l-a oferit Marianei, chiar dacă a observat că Fănel i-a lăsat o hârtie de o sută lei în plus faţă de suma înscrisă pe nota de plată. Atâta doar că a fost şi ea puţin răutăcioasă la încercarea de refuz a ospătarei.
  - Au fost pentru mine, dar pentru că serviciul tău a fost ireproşabil, ţi le ofer cu plăcere.
  - Multumesc, dar sunteţi sărbătorită, am înţeles, iar florile...
  - Păstrează-le tu. Soţul meu a adus acasă mai multe buchete. Nu duc lipsă. Am ocupat toate vazele prin apartament, dragă, a insistat ea observând zâmbetul lui amar...
  Ajunşi lângă maşină, Anca a încercat să-l convingă pe Fănel să cheme un taxi. El s-a opus, motivând că este o oră la care şoselele sunt aproape pustii şi a doua zi pleacă în misiune.
  - Ce naiba misiune ai de îndeplinit? Sâmbătă şi duminică, Fănele? De când şi de ce ai început să mă minţi şi să te ascunzi de mine? Am văzut eu în noaptea asta cât mă respecţi tu şi cât te respectă alţii pe tine. Eşti de plâns! a răbufnit ea aproape ţipând. Adevărat, erau singuri în parcare în acel moment, dar se întâmpla pentru prima oară ca Anca să ridice tonul atât de tăios.
  - Tu nu l-ai auzit când a zis că până luni să fie treaba rezolvată? Şi de ce mama dracului ţipi tu la mine? Nu-ţi dau ţie socoteală pe ce fac la serviciu, i-a răspuns el mânios. Treci în maşină imediat dacă nu vrei să vii pe jos! a ameninţat-o fără să o privească şi s-a urcat la volan.
  Până acasa nu au vorbit şi nu s-au privit nicio fracţiune de secundă. Fiecare îl învinovăţea pe celălalt pentru ieşirea nervoasă din parcare. Fiecare căuta o justificare în conduita necorespunzătoare a celuilalt. Răstălmăceau fiecare gest şi vorbă, fiecare privire. Şi pe măsură ce trecea timpul, fiecare se înverşuna mai mult şi găsea nod în papură celuilalt.
  - Frumoasă petrecere! M-ai făcut fericită cu aşa atmosferă în care m-ai sacrificat fără milă, a început Anca să-şi descarce nervii. Am ajuns să râdă nişte toante de mine, ca şi când...
  - Poate că ai uitat, dar „toantele” alea au studii superioare şi posturi foarte bune în...
  - Asta era treaba? Studiile mele? Te râcâie pe tine chestia asta?
  - Nu am zis că mă râcâie. Am spus că ele au studii şi, drept urmare, nu sunt toante, a încercat Fănel să repare o gafă facută doar din răutatea ce-l stăpânea în acele clipe.
  - Da, nu sunt toante. Sunt chiar inculte, dacă vrei să ştii! Era şi normal. Cu facultatea făcută în particular, la fără frecvenţă şi cu portbagajul plin, la ce ar mai...
  - Adică ce vrei să spui? a întrerupt-o el în timp ce-şi arunca pantalonii pe un scaun. Că la stat e mai grozav ca la particular? Nu eşti tu în măsura să faci diferenţa!
  - Nu sunt? De ce? Că esti în aceeaşi căruţă cu toantele? a izbucnit Anca fără reţineri, agitându-şi braţele goale.
  - Eu am dat licenţa la stat. Ai uitat că...
  - Nu am uitat nimic. Doar licenţa, domnule Fănel! Restul, la "Titu Maiorescu" şi nici nu ştii dacă ai fost prezent la toate examenele. Tu eşti cel care uită că...
  - Nu am uitat nimic. Cum-necum, am făcut-o şi eu şi ele şi alţii. Tu nu ai făcut-o, e clar? Până şi o ospătară are facultate...
  - Asa?! Da, da...De aia i-ai dat ciubuc un milion, soţul meu drag? Pe acolo aveai tu misiuni de noapte când...
  - Tine-ţi gura, te rog! a ţipat el privind-o ameninţător. Vorbeşti prostii şi nu e cazul, a continuat cu voce scăzută, dar furios, conştient fiind că devenise exagerat de tăios.
  Anca s-a aşezat pe scaun cu bluza într-o mână şi cu fusta în cealaltă. Rămăsese ca paralizată de acea expresie "ţine-ţi gura!". Mâinile începuseră să-i tremure uşor şi-l privea stupefiată cum se plimbă nervos prin cameră, în chiloţi şi ciorapi. A aruncat bluza şi fusta pe jos şi si-a scos sutienul cu mişcări mecanice, după care a mers la baie şi a îmbrăcat un halat. Se hotărâse să nu mai vorbească. A plecat la bucătărie. Când a intrat Fănel, era la a doua ţigară. Prima zăcea în scrumieră fumată pe jumătate, răsucită şi strivită. El, tot în ciorapi şi chiloţi, a scos o sticlă cu vin din frigider şi a turnat în două pahare. După ce a aprins o ţigară, a întrebat-o plictisit şi obosit:
  - Bei puţin vin?
  - Nu am nevoie, a răspuns ea sec. Privea pe fereastră fără să vadă nimic. Când a simţit că el s-a ridicat să plece după ce a golit paharul, fără să se întoarcă, neaşteptat de calmă, l-a întrebat:
  - Ţi-a fost de folos prezenţa mea?...Ai obţinut ceea ce ai dorit?
  - Adică ce vrei să spui? Nu înţeleg la ce te referi, i-a răspuns el privind-o mirat.
  - Nu înţelegi? Mă surprinde... Pentru ce mi-ai cerut să înlocuiesc costumaşul grena cu fusta aceea scurtă? Ai vrut să te dai mare faţă de mitocanii ăia că ai nevastă cu picioare frumoase? Doar pentru asta-s bună?
  - Află că da! Eşti mulţumită? a întrebat el redevenind agresiv în atitudine. La ce mama dracului mai eşti bună? Spune! a ţipat Fănel izbind cu pumnul în masă atât de tare încât vinul din paharul ei a sărit afară.
  Anca a amuţit din nou. Nu-i venea să creadă ce a auzit. Nu putea înţelege cum şi de ce s-a ajuns la o aşa discuţie urâtă. Dorea să-i pună capăt, dar, în aceeaşi măsură, revolta ce o simţea născându-se şi cotropindu-i gândirea şi trupul o îndârjea. Avea nevoie de explicaţii.
  - Tu realizezi cât mă jigneşti? Ce să înţeleg din toate astea? Că m-ai folosit atâta timp şi eu, ca proasta, am crezut în tine?
  - Crezi ce vrei. Nu mă interesează si lasă-mă dracului în pace! a bolborosit Fănel şi a ieşit trântind uşa după el....
  
  Se luminase afară şi câteva raze de soare se opriseră pe trupul ghemuit sub un cearşaf. Anca a deschis ochii mari după ce a clipit des de mai multe ori şi i-a frecat uşor cu pumnii strânşi. A facut recunoaşterea încăperii în care se simţea ca o străină. Dormise singură pe o canapea din camera de oaspeţi,
  lăsându-l pe Fănel în dormitor, după ce el a împins-o cu brutalitate jos din pat. Plecase ca un câine bătut de stăpânul pe care-l adora...
  Şi-a amintit că, rămasă singură în bucătărie, a dat frâu liber lacrimilor ce o tot încercaseră. Apoi, după ce s-a liniştit, şi-a reproşat întreaga atitudine. "A băut şi el mai mult şi a fost supărat. Cine ştie ce necazuri are la serviciu...Nu trebuia să-l mai enervez şi eu. L-am jignit şi cu facultatea...Uf, ce proastă am fost! Când e omul cu aburii alcoolului în cap nu trebuie să-l iriţi. Vorbeşti a doua zi cu el, pe trezie...Trebuie să fac primul pas spre împăcare. În pat se rezolvă multe. Au dreptate femeile de la serviciu care susţin că gura te ceartă şi p...a te împacă".
  A intrat în vârful picioarelor în dormitor. A lăsat halatul să-i cadă de pe umeri şi s-a strecurat în pat. Nu a apucat să se aşeze lângă el...
  - Ce vrei? Ţi-am spus să mă laşi în pace. N-ai auzit?
  Vocea lui Fănel parcă a spart întunericul şi a lovit-o în moalele capului. Nu se aştepta la aşa ceva. După primul impuls de a se retrage, s-a hotărât să mai încerce o împăcare.
  - Dragul meu, suntem obosiţi. Avem nişte motive, dar hai să...
  - Tu eşti turc? Nu înţelegi că vreau să fiu lăsat în pace acum?
  - Bine. Cheful vine mâncând. Ştii tu, ca la nuntă...Când trebuie să mergem la nunta lui Valentin cu Olga? Nu mi-ai spus.
  -...N-am spus? Probabil că am uitat..., a bolborosit el după o pauză destul de apăsătoare. Fusese surprins de întrebare. "De unde p...a mă-si a aflat asta, frate? La restaurant nu s-a vorbit despre aşa ceva". Mergem peste două săptămâni cred, a continuat el oarecum împăciuitor.
  Anca s-a lungit aproape de el în pat şi a întins un braţ să-l cuprindă. Se înfierbântase ca din senin. Chiar îl dorea. Şi-a amintit că de mai multe nopţi nu se atinseseră. "Oare de ce? Se culcă cu ospătara aia? Nu mă mai place, nu mă mai doreşte? Vom vedea...".
  Când a coborât braţul şi l-a atins undeva peste umeri, el s-a întors brusc şi cuvintele lui au biciuit-o cu sălbăticie:
  - Eşti atât de proastă să nu înţelegi că nu te vreau? Sunt obosit şi nu am chef de tine la ora asta. E clar, femeie? Pleacă-n p..a mă-tii şi lasă-mă odată!
  ... A oftat adânc şi a coborât de pe canapea cu o senzaţie puternică de oboseală. Tot somnul fusese un coşmar. După ce şi-a preparat o cafea amară, a lăsat-o să se răcească şi a mers la baie. S-a privit în oglindă. Avea cearcăne adânci şi faţa-i era tristă, răvăşită. "Sunt demolată rău de tot! Parcă m-a tamponat tramvaiul 14...Cu ce am greşit, oare? Asta-i fericirea ce mi-a oferit-o el! Parcă aşa se justifica în discuţia cu taică-meu. Doar l-am auzit atunci cu urechile mele...".
  După duş si cafea a încercat să facă ordine prin casă. A strâns şi a pus la locul lor doar lucrurile ei. Pe ale lui le-a lăsat acolo unde fuseseră aruncate. "Dacă tot nu sunt bună de nimic...nu mai fac nimic. Să vadă cum e. Şi nici mâncare nu-i fac. Să-şi facă singur! Nici eu nu mai am chef de nimic...".
  A luat telefonul şi s-a tolănit pe un fotoliu, cu ţigara în mână.
  - Alo, ce faci scumpo?
  - Bună, iubita! Ce-i cu tine de mă suni la ora asta?
  - Uite, mai vreau o cafea. Vii sa vorbim câte ceva?
  - Ohoho, de-ai şti unde suntem noi acum...
  - Nu eşti acasă, Gaby?
  - Nu, iubita. Suntem la Lereşti...
  - Unde naiba e asta, fată?
  - Dincolo de Câmpulung Muscel, la câţiva kilometri...Plecăm sus la Voineasa acuma...
  - E frumos? Cu cine...
  - Suntem toţi, cu pitici cu tot. Am plecat de ieri. E fain aici. Să vezi ce colorit e pe dealuri şi mergem să vedem zăpada veşnică...
  - Bine fată, distraţi-vă sănătoşi!
  - Alo, iubita! Nu eşti în apele tale...
  - Ba da...lasă, vorbim când vii...
  - Bine, pa-pa, te pupăm toţi, paaaaa!
  Anca a închis înciudată telefonul. "Ei bine, iată ce înseamnă să fii fericită cu adevarat. Gaby cred că este. Chiar dacă nu are serviciu şi nu s-o pricepe la toate. Dar are un bărbat ca lumea lângă ea. Eu nu sunt bună de nimic!"
  A deschis larg frigiderul. După ce l-a examinat sumar, l-a închis hotărâtă. "Am o foame în mine de două persoane! Plec şi mănânc în oraş. Mă plimb şi apoi merg direct la spital. În tura asta dublă am timp să meditez. Sunt prea tulburată acum. Am nevoie de relaxare”.
  Când a intrat în spital, parcă era alta. Surâzătoare, atent îmbrăcată, chiar elegantă, Anca răspundea cu amabilitate la saluturi şi intra uşor în dialog cu oricine. A intrat în atribuţii cu uşurinţă şi plăcere. Reuşise să se detaşeze total de problemele personale. Bolnavii erau parcă cel mai bun calmant pentru ea. Grijulie, atentă, plutea de la un pat la altul cu zâmbetu-i cald şi încurajator, cu vorbe de îmbărbătare şi cu mâna-i uşoară făcea injecţii care nu provocau teamă ori durere. Toţi o preferau şi o urmăreau cu drag de câte ori era de serviciu.
  La ora vizitei de seară a avut surpriza să-l vadă pe doctorul Dobrescu. Nu ştia că este în spital. Şi-au zâmbit când privirile s-au întâlnit şi s-au salutat. Când au ieşit din ultimul salon, el a întrebat-o direct:
  - Ce-i cu tine? Nu eşti cea pe care o cunosc...Nu te-ai distrat bine la aniversare?
  - O, ba da! a răspuns ea contrariată. Poate puţin obosită...În rest, fără probleme, doctore.
  - Mda...Te cunosc prea bine ca să poţi ascunde ceva de mine...Te frământă un ceva anume. Te roade adanc de tot, a contrazis-o el privind-o atent, cu seriozitate şi chiar cu o doză de îngrijorare pe care se forţa să o ascundă. Ai făcut vreo cucerire puternică şi ţi-e teamă, poate…, a continuat încercând să schimbe cursul conversaţiei.
  - Departe de mine aşa întâmplare fericită, doctore, a răspuns Anca râzând.
  - Ei, lasă!...Ştiu că eşti de serviciu în noaptea asta. Poate îmi acorzi plăcerea să mai stăm de vorbă, a lansat el invitaţia asigurându-se că nu sunt ascultaţi. Cred că ai ce-mi povesti.
  - Suntem împreună în tura de noapte?
  - Da, suntem şi aş vrea să nu uiţi...După tratamentele de la miezul nopţii te aştept în cabinetul meu. De acord?
  Anca l-a privit în adancul ochilor şi l-a analizat. Părea extrem de serios şi hotărât. Nici urmă de ironie ori glumă. Fără să-şi mute privirea, i-a răspuns şoptit:
  - Da, Viorele! Cred că am multe să-ţi povestesc. Voi veni...
  
  Spre deosebire de alte zile în care timpul se scurgerea cu repeziciune, în seara aceea parcă stătea pe loc. Anca era nerăbdătoare. Nu ştia ce va fi şi nici nu îndrăznea să-şi facă planuri de vreun fel. Amintirile neplăcute din noaptea trecută începuseră să vină una câte una. Fiecare moment consumat îl judeca cu totul altfel decât atunci când se petrecuse. Se mira cum de a putut suporta totul, fără să se manifeste aşa cum simţea că ar fi făcut-o acum. În acelaşi timp, se felicita de câte o ieşire ce-i dăduse satisfacţie. Dar, una peste alta, era nemulţumită şi neliniştită. Şi toată neliniştea, în paralel cu durerea ce o apăsa în adâncul sufletului, veneau din partea lui Fănel. Din atitudinea şi expresiile lui. Din mentalitatea pe care i-o descoperea acum, pentru întâia oară.
  Curând, a trecut cu gândul la Viorel. Se întreba cum a reuşit să o descopere, să-i citească pe faţă că a avut ori că are probleme. Ar fi dorit să ştie dacă o priveşte prin prisma raporturilor de muncă ori, strict, în relaţia bărbat-femeie. "Dacă ar fi a doua variantă, ce voi face? Voi avea puterea să-i rezist? Sper că da. Nu ar fi prima oară când refuz un bărbat. Deşi, pe el, parcă...Nu ştiu ce naiba văd în ochii lui de mă înmoi toată! În plus, cu mine s-a purtat exemplar, comparabil cu celelalte fete din secţie...Culmea e că despre el nu am auzit vorbindu-se ca despre alţi medici. Hm! Nici despre tata nu am auzit. Hai că acum are o vârstă, vorba aceea, dar nici din timpul tinereţii sale nu s-a aflat nimic. Să fi fost el aşa serios? Poate…foarte discret...De asta e mama fericită! Nu a înşelat-o. Cât despre ea, bag mâna în foc că nu a cunoscut alt bărbat...Aşa şi Viorel. Nu s-a auzit nimic, ori eu nu bag în seama prostiile astea? Hm, ce fierbinte m-a sărutat atunci, la chirurgie! Şi cât m-am speriat de rău! Cred că mai teamă mi-a fost de mine, atunci. Iar acum...vom vorbi, sau va dori mai mult decât atât? Am rămas şi singură. Au plecat una câte una...Deh, e sâmbătă noaptea. Dacă nu-s urgenţe, e linişte...".
  A lăsat totul în ordine şi s-a retras în camera de gardă. A completat ceva într-un registru. S-a dezbrăcat şi s-a înviorat sub duş.
  Privindu-se în oglindă, s-a întrebat din nou: "Ce ai de gând, Anca? Singuri, la o aşa oră, de ce naiba crezi că te aşteaptă? Păi, ce să zic? Şi eu vreau! Nu esti măritată? Ce nevoie ai? Ba da...cu un bădăran. Care sunt sigură că mă înşeală. Am şi eu dreptul să fiu iubită...Atunci, du-te! Oricum, recunoşti că eşti topită după el. Dar el? Te doreşte ori te înscrie în palmares? Mă doreşte, nu fi proastă! Dacă era vorba de palmares, se lua de mine de mult timp. Atunci...sa fii fericita, Anca!"
  Era goală. A potrivit câteva bucle, s-a dat cu puţin parfum de calitate şi a luat un halat curat pe ea. "Atât. Fie ce-o fi!"
  A intrat uşoară ca un fulg de nea, după ce a bătut discret la uşă. El era la birou. Citea. La televizor, pe un post oarecare, se transmiteau ştiri sportive. Mirosea frumos în încăpere. Ceva ce aducea cu aroma pinului.
  Viorel a tresărit şi a ridicat capul. Nu auzise bătaia uşoara în uşă. Era îmbrăcat în pantaloni şi maieu. I-a zâmbit, s-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat de ea, întinzându-i mâna.
  - Pofteşte! De ce ai rămas la uşă, dragă?
  - Eu...ţi-am promis şi am venit să stăm de vorbă...Am rezolvat sarcinile de...
  - Lasă-le încolo de sarcini...Îmi dai voie? a întrebat-o după ce deja o cuprinsese în braţe pe după umeri.
  - Nu ştiu ce să zic...Dacă tu vrei..., a bâiguit Anca în timp ce trupul se oferea de voie şi capul i se lăsa încet pe spate.
  Sărutul a venit de la sine, după ce a strâns-o la piept şi i-a suflat uşor, ca o boare, în zulufii de pe lângă ureche. Ea s-a abandonat total în braţele lui, cu ochii închişi, fără să mai respire. Creierul refuza să gândească ori să comande o mişcare. Simtea o ameţeală plăcută de care nu dorea să fugă şi atât.
  Când buzele lor s-au desprins din sărutul lung, tremurau. Ea a deschis ochii şi nu a putut articula decât "m-ai ameţit!" şi apoi a întins mâna după un scaun. Dar a întâlnit mâna lui şi s-a lăsat prinsă de încheietură.
  - Nu te aşeza. Avem timp şi de odihnă. Uite, te liniştesc de îndată, a şoptit el şi a cuprins-o din nou în braţe.
  Ea s-a lăsat în voia lui. După ce a întors-o cu spatele, prin gesturi pline de mângâieri încete, mâinile lui au căutat nasturii halatului şi au început să-i desfacă rar, fără grabă. Apoi, i-au cuprins sânii în căuşul palmelor şi i-au mângâiat fin mameloanele, înfierbântându-le prin căldura interioară ce-o emanau. Curând, s-au ridicat spre umeri în acelaşi timp cu halatul ei.
  Înţelegând că o dezbracă, Anca s-a arcuit puţin cu mâinile aduse pe piept şi l-a rugat în şoaptă:
  - Te rog...stinge lumina, Viorel!
  - Sssst! Nu ne deranjează. Nu intră nimeni, am pus siguranţa...
  - Dar mi-e jenă...Nu pot!
  - De ce să stricăm momentul? a întrebat el aruncând halatul în spate, la întâmplare. Nu observase că este goală.
  A început să o maseze cu abilitate pe gât şi umeri, apoi, după ce i-a şoptit să se aplece, a coborât sistematic către mijloc. Atunci a văzut-o goală. A zâmbit satisfăcut şi a continuat masajul cu o mână. Cu cealaltă a desfăcut cureaua şi a tras fermoarul de la pantaloni. I-a dezbrăcat şi, cu dexteritate, a scos şi chiloţii.
  Anca nu a văzut, dar a intuit totul şi se întreba ce va urma. Fără să întrerupă masajul, Viorel şi-a apropiat trupul şi s-a lipit de ea. A condus-o uşor către birou, doi paşi.
  - Pune mâinile pe el, i-a şoptit gândind cu surprindere: "Nici nu trebuia să-i spun eu treaba asta!"
  Anca s-a conformat, atentă la toate atingerile lui. Masajul o relaxa total. Crea o senzaţie de bine general. Apoi, i-a produs plăcere. Iar când i-a simţit pe pielea ei bărbăţia tare şi catifelată, a cotropit-o o dorinţă imposibil de strunit.
  El i-a simţit umezeala subită, „e pregătită perfect; calm!”, şi a încercat să o penetreze. Simţind că nu reuşeşte din prima încercare, Anca a dus mâna şi a prins penisul învârtoşat, introducându-l parţial, cu grijă, după ce l-a palmat curioasă cât să-l simtă bine. "Nu-i mai mare ca a lui, dar e grozav de tare!"
  Nu ştia cum să se mişte în poziţia asta, dar instinctul şi plăcerea au făcut ca fesele ei să danseze într-un ritm tot mai alert. Adevărat că şi mâinile lui strângeau coapse sau umeri ori sâni într-o ordine parcă prestabilită, coordonându-i jocul. Senzaţiile dinlăuntrul ei erau unice. O atingea acolo unde nu bănuia că se poate ajunge şi icnea, din când în când, dominată de o fervoare de care nu avusese parte. Avea impresia că pluteşte, că se înalţă şi flăcări nevăzute o înfierbântă şi o topesc.
  El a simţit când ea s-a excitat puternic, gemând încet şi ritmic de plăcere, dar nu a încetat mişcarea. Mai apoi, i-a şoptit:
  - Mergem în pat...
  A aşezat-o cu faţa în sus. A sărutat-o şi a mângâiat-o cu plăcere evidentă, în timp ce ea îşi plimba mâinile pe umerii lui, pe coapse, pe fese, până a ajuns unde dorea. Acolo nu erau necesare mângâieri. A exclamat fără voie şi a prins, doritoare, izvorul plăcerii anterioare în palmă. Nu-i venea să creadă ca este la fel de tare. Şi-a desfăcut picioarele adunându-şi genunchii şi l-a îmbrăţişat cu putere. El şi-a trecut braţele pe sub încheietura genunchilor ei, a pătruns-o şi trupurile lor au început dansul cifrelor cu rotunjimi. Când i-a trecut picioarele pe umeri, ea gâfâia, transpirată toată. Nu mai ştia de câte ori
  s-a excitat. Îl simţea până în adâncul trupului cu o plăcere mistuitoare, nebănuită. Avea senzaţia că e un vulcan care erupe. L-a simţit şi pe el finalizând şi a rămas uimită de dorinţa de a continua să o posede şi de vitalitatea ieşită din comun.
  "Aşa ceva nu credeam că e posibil! Fănel nu a reuşit niciodată sa înnădească un număr... Nu mai rezist, dar e fantastic de plăcut!"
  Când au terminat, cearşaful de sub ei era ca scos din apă. Ei, asudaţi în întregime, suflau din greu şi se îmbrăţişau vlăguiţi şi fericiţi...

  • 4 aprilie 2009
  • 41 comentarii
  • nici o evaluare

• PUDIBONDERIE

  IN CAUTAREA FERICIRII
  
  Capitolul IV
  
  CU CARTILE PE FATA
  
  3.
  Anca a vrut să spună ceva. A renunţat în momentul în care a ridicat mâna într-un gest care ar fi întărit ceea ce gândea: "Ia-l de mână, că el nu ştie să intre în restaurant. Nu a mai fost, sărmanul de el, ca şi tine!"
  Oricum, Fănel nu ar fi auzit-o. Când rostea ultimele cuvinte, trecuse de draperia pe care a lăsat-o întredeschisă. Anca putea vedea aproape jumătate din sală. A tras scaunul astfel încât să poată privi fără a i se observa această intenţie. A trecut în revistă persoanele şi a examinat interiorul localului, atât cât se putea vedea. Era indispusă încă de când au plecat de acasă. Fănel, motivând că este foarte aglomerat traseul şi e nevoit să se concentreze la volan, nu a vorbit până la restaurant. A precizat doar că nici el nu cunoaşte soţia şefului. Întrebările ei au rămas fără răspuns. Era un pachet de nervi când a coborât din autoturism şi încă nu se calmase.
  Au trecut cinci minute şi ea era tot singură. Ar fi vrut puţină apă. "Femeia asta drăguţă nu mai trece pe aici. De fapt, a întrebat dacă dorim ceva...Oare să fie ceva între ei? Mă poate înlocui cu o ospătară? Ce-i poate oferi ea mai mult decât mine? Am să fiu atentă. Poate surprind nişte priviri ori gesturi din care să înţeleg mai mult...Nu-i frumos să-i aştept cu ţigara în mână, dar nu mai rabd. Ce naiba, cred că au trecut zece minute!"
  După ce a aprins-o şi a tras adânc două fumuri, Anca părea că s-a calmat. A răsfrânt gulerul bluzei astfel încât să pună în valoare sânii săltaţi de sutienul elegant ce nu avea decât acest rol şi a lăsat capul uşor pe spate pentru a-şi scutura buclele căzute pe umeri. Apoi, sigură pe sine, a săltat bărbia şi a fixat deschizătura separeului cu o privire plină de nonşalanţă. Doi tineri o examinau atent de la o masă din apropiere. A zâmbit aproape involuntar şi a încercat să acopere puţin din pulpele aflate la vedere. Nu a reuşit. Liniştită, a trecut cu privirea peste ei, ridicându-şi bărbia şi mai mult, dispreţuitoare.
  Foarte curând, a observat grupul ce se îndrepta spre separeu, în frunte cu Fănel. Îl urma un domn trecut de 45 de ani, îmbrăcat în costum de tergal elegant şi sobru, gri-petrol, două doamne de vârste diferite, înalte şi cochete şi apoi un bărbat apropiat de 40 de ani, fercheş în costumul său de vară apropiat de culoarea untului. Ambii bărbaţi purtau câte un buchet mare şi elegant de flori proaspete.
  Anca a intenţionat să se ridice. A renunţat şi a optat pentru o poziţie degajată, hotărâtă să-şi ascundă iritarea. "De ce să-mi fac probleme?...Cel mai vârstnic este aşa numitul şef, presupun. Dar celălalt? Nu a ştiut că sunt şi alti invitaţi? Se pare că vom sta ceva timp aici...". Fănel i-a poftit şi a încercat să facă oficiul de gazdă, dar bărbatul uşor grizonat a intervenit cu intenţia clară de a crea o atmosferă de destindere:
  - Lasă-mă pe mine! Bine v-am găsit şi vă rog să primiţi scuzele noastre pentru întârziere, doamna Nicolae! s-a adresat el Ancăi, întinzându-i mâna. Eu sunt Costică Ulieru, cel mai rău şef, după cum bănuiesc că v-a povestit soţul dumneavoastră, a continuat el imediat ce ea s-a ridicat şi şi-au strâns mainile. Încântat să vă cunosc, vă ofer aceste flori, doamnă...
  - Vai, vă mulţumesc, nu trebuia..., a încercat Anca să vorbească în timp ce primea buchetul.
  - La aniversarea voastră, măi copii şi mă bucur că m-aţi invitat, a schimbat el tonul şi privirea-i şugubeaţă i-a învăluit pe toti. Iată generalul meu, Mihaela, iată prietenii mei, domnul şi doamna Bărbulescu, iată pe doamna Nicolae, dragii mei...şi luaţi loc că mor de foame, fraţilor!
  Manifestarea lui uşor teatrală, dar prietenoasă, a descreţit toate frunţile şi schimburile de amabilităţi au început cu îmbrăţişările femeilor şi cu plimbarea buchetelor de flori de la o doamnă la alta. Erau oarecum dezorientate. Mai ales Anca. Nu îşi aducea aminte să aniverseze ceva. Singura care părea a cunoaşte realitatea, era doamna Mihaela. Calmă, a adunat cele trei buchete în mâinile sale pline de inele şi brăţări şi s-a întors către Fănel.
  - Cine serveşte aici, sărbătoritule?
  - Da, o chem imediat...Staţi să...Daţi-mi mie până când vine, s-a fâstâcit Fănel şi a întins braţele.
  - Nu, lasă că le pun pe masa aceea...Să aducă vaze cu apă să nu se usuce până plecăm, că sunt destul de scumpe....Doar
  n-o să le lăsăm aici. A, uite că a venit!
  - Bună seara! Bine aţi venit şi petrecere frumoasă. Sunt la dispoziţia dumneavoastră, şi-a făcut Mariana intrarea cu nelipsitul său zambet şi cu o reverenţă subtilă, elegantă.
  - Fetiţo, a intervenit domnul Ulieru, îmi place aici. Vei pune florile acelea în apă şi apoi ne serveşti. Meniul, dacă se poate...
  - Este totul pregătit, domnule, exact cum a fost comandat, l-a întrerupt Mariana arătând cu bărbia şi privirea către Fănel. Dacă doamnele au alte preferinţe, vă rog!
  - Mergem pe mâna bărbaţilor în seara asta, a intervenit plină de importanţă doamna Ulieru. Nu cred că se vor face de râs. Uite, este deja opt şi jumătate, a continuat ea etalându-şi ceasul minuscul ce se lăfăia pe post de medalion pe pieptu-i bogat şi dezvelit mai bine de jumătate.
  - Imediat, vă rog! În trei minute vă servim, a încheiat Mariana discuţia şi a ieşit la fel de uşoară şi neauzită precum intrase.
  Adevărat, după doar trei ori patru minute, s-a înapoiat însoţită de nea Vasile şi un picolo tinerel. Fiecare purta pe braţe,
  într-un echilibru uluitor, platouri şi farfurii cu o sumedenie de bunătăţi. Petrecerea a început cât se poate de vesel. Priviri furişe se strecurau de la unul la altul. Parcă fiecare aştepta ca cel de lângă el să înceapă şi să vada care furculiţe şi cuţite se folosesc mai întâi. Doamna Mihaela a fost mai practică decât ceilalţi. A luat în mână ce a nimerit şi a exclamat:
  - Nu contează că luaţi din stânga ori din dreapta. Important e să puteţi băga în gură. Se poate şi cu mâna la nevoie, fraţilor…Ce risipă şi la ăştia cu atâtea furculiţe şi cuţite!
  Au zâmbit toţi. Anca a râs destul de tare. Pentru ea nu era o problemă. Era obişnuită cu restaurantele de lux.
  Domnul Bărbulescu, după ce i-a ţinut isonul la râs, nu-şi mai dezlipea privirea de pe pulpele lăsate aproape goale de fustiţa ei prea scurtă, în timp ce soţia sa îl examina cu coada ochiului pe Fănel. Aparent distrat, atent la toate şi la nimic, acesta privea insistent faţa şefului său, în speranţa că va citi pe ea ceva din ceea ce-l interesa. Se întreba deja cum vor proceda să poată vorbi. Avea senzaţia că toate femeile sunt foarte atente la tot ce se spune. Era încordat şi nerăbdător, iar timpul părea că alergă în defavoarea sa. Anca s-a lăsat repede antrenată de atmosferă. A înţeles că aşa zisa aniversare este paravanul unei întâlniri de alt fel. Urmărea cu abilitate privirile comesenilor, încercând să le ghicească gândurile. Cel mai mult o amuza atitudinea doamnei Ulieru. Ocupase scaunul ce părea a fi situat în "capul mesei" şi, în puţinele momente în care gura nu-i era plină, intervenea cu dorită dar ineficientă autoritate în dialogurile încrucişate. În mod cert, nimic nu o interesa mai mult decât conţinutul farfuriilor.
  Domnul Ulieru îşi vedea conştiincios de mâncare şi băutură. Vorbea cu măsură în serios, dar făcea risipă de glume şi râdea cel mai mult. Rupea şirul conversaţiei cu scurte întrebări menite a declanşa ilaritate şi nu pierdea nicio ocazie să admire pieptul Ancăi la fiecare mişcare mai neatentă ori deloc întâmplătoare a acesteia. După aperitive, cu paharul în mână a ţinut un scurt toast care a declanşat hohote de râs. A felicitat familia Nicolae pentru cei douăzecişişapte de ani de căsnicie! Probabil în acel moment tocmai aprecia vârsta doamnei în cauză…
  A fost momentul în care a avut răgaz să-şi încrucişeze privirile cu ale soţiei şi să ridice uşor din sprâncene. După numai trei minute, bărbaţii au rămas singuri. Doamnele au plecat să-şi refacă fardurile uşor deteriorate "de râs şi transpiraţie", după cum a susţinut doamna Mihaela.
  În clipele următoare, în separeu s-a lăsat o linişte mormântală. Fănel rămăsese în picioare încă de la ieşirea doamnelor şi-l privea pe şeful său care ridicase mâna stângă cu degetul arătător întins către el, acuzator...
  
  - Ai luat mită, nenorocitule! a izbucnit comisarul-şef, făcând eforturi disperate să nu ridice tonul, să nu ţipe.
  - Nu-i adevărat, şefu, a îngăimat Fănel după câteva secunde de muţenie care-i albiseră faţa şi-i făcuseră mâinile să tremure uşor, deşi intenţionase să se declare chiar jignit de o aşa acuză.
  - Cum nu e adevărat? Eşti cercetat pentru luare de mită. Mai îndrăzneşti să negi?
  - Nu am luat banii nimănui, sefu...Nu am pus eu mâna pe banii...
  - Nu, nu ai pus mâna pe ei. I-ai primit direct în cont, că eşti deştept, cretinule! Vorbele şefului au fost strecurate printre dinţi cu mare încărcătură de dispreţ, grele şi acuzatoare.
  Fănel a tresărit scurt şi muşchii feţei i s-au încordat vizibil. A întins mâna încet pe speteaza scaunului, l-a tras şi s-a aşezat în tăcere, cu privirea ţintă la cel ce tocmai îl acuzase. "Arabul m-a dat în gât, f...i paştele mamei lui! Numai el a putut face asta. Nu a mai ştiut nimeni, decât noi doi. Dar se pare că doar despre asta-i vorba…Poate mai e timp şi loc de făcut ceva...". A întors încet capul către Emil şi apoi l-a privit întrebător pe şef.
  - Vorbeşte! E prietenul meu şi ştie, l-a repezit nea Costică înţelegându-i reţinerea. Te poate ajuta, nenorocitule! E comisar în Corpul de control al ministrului. Vorbeşte, nu avem timp!
  - Şefu, cum să spun...nu am impus eu să...
  - Aha! Nu ai cerut, dar ai dat numărul contului, nu? Nu ai impus tu!
  - Despre ce sumă este vorba cu adevărat şi când s-a întâmplat? a intervenit domnul Bărbulescu. Până în acel moment, a examinat atent atitudinea lui Fănel. Nu şi-a dezlipit ochii de pe chipul lui. Era sigur de vinovăţia acestuia. Ştia şi suma, dar dorea ca cel în cauza să o precizeze, recunoscând în acest fel. Era extrem de calm şi trăgea total degajat din ţigară.
  - ...Trei mii de euro, a şoptit Fănel, lăsându-şi capul să-i cadă în mâinile rezemate cu coatele pe masă. Acum vreo trei săptămâni...
  - Pot să ştiu contra cărui serviciu? Foarte pe scurt, dacă se poate...
  - I-am găsit maşina furată şi m-am dus să i-o aduc...de la Braşov, a răspuns Fănel fără să-şi ridice privirile de pe faţa de masă.
  - Adică, de unde au dus-o oamenii tăi, nenorocitule! a izbucnit domnul Ulieru lovind destul de puternic cu pumnul în masă. Sau a fost doar o gogoaşă, ca să-l impresionezi, nu?
  Fănel nu a răspuns. A clătinat uşor din cap, afirmativ. Ceilalţi doi s-au uitat unul la altul. Se înţelegeau foarte bine din priviri. Comunicau rapid.
  - Spune foarte precis dacă mai ai şi alt caz în afară de ăsta, i-a cerut domnul Ulieru. Să vedem dacă se mai poate face ceva.
  - Nu, este singurul. Un cetăţean de...
  - Da, ştiu. De origine arabă. L-ai mirosit bine, amărâtule! Nu a făcut plângere penală, e doar o reclamaţie. Înregistrată. Poate că îti aminteşti şi de altul...Până vin femeile, a continuat el în şoaptă. Mai gândeşte-te...
  Femeile sporovăiau în holul mare de la toaletă, în faţa oglinzilor. Băuturile spirtoase consumate, în afara faptului că le-au roşit uşor obrajii, le-au dezlegat bine limbile. Doamna Ulieru tocmai făcea haz de fusta scurtă în care era Anca îmbrăcată, în timp ce-şi tampona faţa transpirată.
  - Dragă, dacă lăsai crăpăul în faţă, practic nu mai aveai nevoie de ea. Arătai păsărica! Bieţii bărbaţi cred că-şi sucesc capul pe stradă după c…l tău! Văd că şi ai noştri trag cu ochiul…Când aveam eu vreo cincisprezece ani era moda asta...Ce şuturi ţepene arătam atunci, fetelor! Da, nici acum nu mă dau bătută!
  - Ei, când merg nu pare aşa scurtă. Cînd mă aşez, doar, că se trage pe şolduri, s-a scuzat oarecum jenată Anca, învârtindu-se uşor în faţa oglinzilor. Vedeţi? Hai că nu e exagerată...
  - Nu este dragă, a intervenit şi doamna Mia Bărbulescu. Se poartă. La vârsta ta nu pare ciudată. Şi dacă-ţi arăţi puţin fesele ai mai mult succes. Până faci treizeci, mai merge...
  - Oho, mulţumesc! Sunteţi prea amabilă...Am împlinit deja 34 de ani, a întrerupt-o Anca vizibil încântată.
  Cele doua femei au privit-o surprinse. În ochii Mihaelei au apărut primele semne de invidie. Mia o admira cu sinceră simpatie. Ea era simplu îmbrăcată, dar elegant. Nu purta la acel deux-pieces, ce-i venea ca turnat pe trupul mlădios, decât două inele şi o cruciuliţă micuţă pe lănţişorul său de aur. Obişnuia să poarte la fel de scurt ca Anca, inclusiv la serviciu, dar la această „aniversare” nu i-a permis soţul să se îmbrace aşa. I-a smuls şi brăţările de la încheieturile mâinilor înainte de a pleca de acasă. „Nu merg să discut afaceri, toanto! Şi nici pe podium nu te duc. Interes profesional, e clar?”
  Când se pregăteau să plece, pe uşa deschisă larg a intrat o tânăra elegantă a cărei faţă era toată un zambet. Le-a salutat cu o uşoară înclinare a capului şi s-a îndreptat către o chiuvetă. După doi paşi s-a oprit şi s-a întors contrariată cu faţa către ele.
  - Anca! Tu eşti, nu? a exclamat ea bucuroasă.
  - Eu sunt, dar...nu-mi dau seama cine...
  - Hei, sunt Olga, doamnă!
  - Vai, da! Te recunosc acum...Eşti aşa frumoasă şi nu te-am mai văzut de mult timp, s-a scuzat Anca întinzând braţele către ea. S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat.
  - Am venit să mâncăm aici. Au preparate excelente. Ne pregătim de plecare...Ne întâlnim la nuntă, da?
  - ...La nuntă...nu înţeleg, a murmurat Anca, încercând să-şi amintească ceva.
  - La nunta noastră! Eu cu Valentin...Am trimis invitaţie...
  -Ah, da! Uitasem. Scuză-mă! Cred că surpriza revederii..."Nu am primit-o, a uitat să-mi spună ori de ce naiba a ascuns treaba asta? În ultimul timp cam multe se petrec fără să cunosc nimic"...Desigur, nu ar mai fi mult, a revenit Anca sperând să afle amănunte.
  - Două săptămâni trec ca mâine. Ce mai este timpul acum...?
  - Da, da! Ai dreptate...Deci, ne vedem la nuntă. Să fie într-un ceas bun!
  - Mulţumim, Anca! Am să-i spun lui Valentin că sunteţi aici...
  - …La aniversarea cuiva, a bâiguit Anca grăbit şi vizibil jenată. Sunt cu...
  - Cu noi şi cu alte persoane care ne aşteaptă cam de multişor, a precizat doamna Mihaela fără să le privească. Intervenţia ei a fost rece şi total lipsită de politeţe, dar cu efect. Cele două fete şi-au luat rămas bun imediat.
  Aproape de separeu, se auzeau voci. Când au intrat, nu mai vorbea nimeni. Cei trei erau vizibili încordaţi şi oricine ar fi înţeles că au discutat ceva serios şi încă nu au terminat. Doar Emil a zâmbit, detaşat, întâmpinându-le:
  - O! Parcă veniţi de la salonul de cosmetică. Arătaţi excelent, doamnelor! Sunteţi chiar frumoase!
  - Aşa cum arătăm întotdeauna, domnul meu, a intervenit soţia sa zâmbindu-i complice.
  - Da, asta aşa este. Bine punctat, a intrat şi domnul Ulieru în schimbul de replici. Să ne aranjăm şi noi ţinuta. Se impune, chiar dacă o spun în glumă...Vi-l lăsăm pe domnul Fănel să vă ţină companie, frumoaselor...
  
  Cei doi au mers direct la toaletă, fără să privească pe nimeni. După ce s-au uşurat, au verificat subtil toate cabinele. Erau singuri. Aveau multe de vorbit şi se grăbeau. Şoaptele lor nu puteau fi auzite dincolo de hol. Peretele despărţitor era până în tavan.
  - Eşti sigur că nu e vorba de plângere penală, nea Costică?
  - Da, de asta sunt sigur. Dar nu pot fi şi de el. Nu-l mai cred. Dacă are şi altele la activ?
  - Suma de bani coincide cu depunerea în bancă. Sumele pe care le mai are sunt foarte mici. Depuse sporadic în zile care coincid cu cele de salariu. Cred că s-a terminat cu verificarea conturilor....
  - Ei, e bine dacă-i aşa. Ce zici? Mi-e teamă să nu se audă la general...
  - La care?
  - La Kunta Kinte. Îl trece imediat în rezervă şi o trag şi eu pe urmă...
  - Mda! De parcă el ar fi cel mai cinstit din minister...
  - Păi e, că nu am auzit nimic până acum, a argumentat nea Costică afirmaţia făcută.
  - Da? Şi terenurile cumpărate pe nimic cu generalii de armată?
  - Care bre?
  - Din cele dezafectate...Foste poligoane de tir, cu toate amenajările de pe ele...Are şi conacul de la Perieţi de prin Olt, pe undeva, după cum se aude. Bârfeşte lumea...
  - Dă-i în p...a mamei lor de nenorociţi! Hai să ne vedem de ale noastre.
  Au mai discutat câteva minute până ce au fost întrerupţi de persoane care intrau la toaletă. Unele aspecte le-au adus mai greu la acelaşi numitor. Iritat, Emil a precizat la un moment dat:
  - Vorbeşti matale cu el. Eu nu mă implic şi sper că înţelegi de ce. Am motivele mele. Oricum, nu am auzit şi nu cunosc nimic. Să fie clar! Nu uita, nea Costică, mai e puţin şi vin alegerile. Se schimbă Guvernul. Vin alţii şi sistemul se zdruncină. Nici chestorul nostru nu va rămâne. Deci, să rezolve până la schimbare. Altfel...
  Fănel nu reuşea să întreţină o atmosferă plăcută. Era încordat, îngrijorat, neatent. Avea momente în care nu auzea şi nu vedea nimic. Gândul că reclamaţia era pe biroul unui procuror pe care nu-l cunoaşte îl paralizase. Salvarea lui a fost doamna Mihaela. În mare vervă, intuind de altfel ce se întâmplă cu el, cu cascadele ei de râs şi bancurile răsuflate, a captat atenţia şi bunăvoinţa celorlalte două femei şi a pus ospătara pe drumuri pentru rezolvarea unor capricii proprii gurmanzilor. În aşa circumstanţe a aflat Anca şi Fănel că doamna Ulieru are grad de comisar şi lucrează la Serviciul paşapoarte. Un serviciu "mutilat" prin trecerea sa în cadrul serviciilor publice comunitare, după opinia doamnei în cauză.
  Când au revenit cei doi, tocmai povestea o întâmplare plină de haz, în care personajele erau doi rromi (ţigani) neştiutori de carte care solicitau paşapoarte. Auzind despre ce este vorba, nea Costică a intervenit cu tact în discuţie:
  - Sunt haioase povestirile tale, dragă, dar te rog eu frumos să nu ne distrăm cu aspecte de la serviciu...Adică, nu aici, vreau să zic. Acasă e altceva. Nu te supăra...
  - Bine, bine, nu mă supăr, dar...uite că masa plânge...Ce mai comandăm şi noi?
  - O, asta nu este o problemă, a sărit Fanel îndatoritor, spuneţi ce doriţi şi...
  - Aveţi puţintică răbdare, fetelor, l-a întrerupt domnul Ulieru. Merg cu domnul Fănel pe la bucătărie. Vreau să le spun eu cum să prepare ceva surpriză. Nişte cotlete simple nu vă satisfac...Hai, băiatule! Mai beţi şi voi un păhărel până ne întoarcem...Ia comanda, Emile!
  Traversând sala, au găsit-o pe ospătară la una din mese şi nea Costică i-a făcut semn să se apropie. Era agitat şi grăbit, mânios şi nemulţumit, dar reuşea să-şi ascundă foarte bine frământările, trăirile şi sentimentele. Volubil şi zâmbitor, părea a fi foarte bine dispus.
  - Fetiţo, vrem tochitură dobrogeană. Să fie cu usturoi din belşug şi bine condimentată.
  - Desigur! Am reţinut, domnule...
  - O mămăligă vârtoasă să facă băieţii şi să nu uiţi de castraveciori muraţi dacă nu aveţi murături, a continuat nea Costică înghiţind în sec...Să aduci vin roşu de Murfatlar. Ai reţinut? Hai, repede! a îndemnat-o el pe Mariana în timp ce-şi freca mâinile şi îşi plimba ochii pe trupul ei, pofticios.
  - Frumuşică foc, gagica asta! a exclamat el imediat ce femeia s-a întors să plece. Merită să i-o trag odată când mai vin aici...
  - Da, şefu… „Dacă mai ai cu ce, f…e în gură de boşorog!”…E chiar frumoasă, a confirmat Fănel fără să stea pe gânduri, deşi nu i-a picat deloc bine remarca şefului.
  La toaletă era mişcare. Au ieşit afară. Era cald şi linişte.
  - Hai în maşină. Cinci minute. Să nu ne deranjeze nimeni...Stai liniştit, Radule, ai mâncat? l-a întrebat nea Costică pe bărbatul care a coborât dintr-un Jeep model "Grund Cherokee" de culoare aurie parcat în faţa restaurantului.
  - Nu, să trăiţi! M-am gândit că…
  - Mai stăm vreo două ceasuri, mergi liniştit, băiatule!...Un prieten, că doar n-o să conduc eu după atâta băutură, l-a lămurit el pe Fănel care asistase năucit la această scenă.
  "Da...un prieten! Că aşa-i vorbeşti unui prieten, cu să trăiţi...Să fie a lui maşina asta? E de cel puţin nouă-zece mii de euro, băi frate!" se minuna el în timp ce se aşeza pe bancheta confortabilă din spate.
  - Măi, omule! Nu ai decât o variantă, a schimbat vorba nea Costică, făcând eforturi să-şi păstreze calmul. Stai de vorbă cât mai repede cu arabul. Să-şi retragă reclamaţia. Să spună că a greşit. Să nege, băi, că ai cerut şi că ţi-a dat mită...Pricepi?
  - Credeţi că procurorul va admite, şefu, ca...
  - Niciun procuror. E o reclamaţie, dă-l în p...a mă-si! Dar a ajuns la ăştia de la Inspecţia Internă şi dacă ei constată ca eşti vinovat, ai belit-o! Pe româneşte ţi-o spun, l-a întrerupt şi l-a lămurit şeful pe Fănel.
  - Cum să fac eu? Trebuie să-l găsesc, dar cum să-l conving...Mă gândesc că nu ştie bine limba şi putea avea greşeli în exprimare...Ce ziceţi?
  - Să scrie cu mâna lui că ţi-a dat ca recompensă că i-ai găsit maşina...E treaba ta! Restitui banii toţi, te rogi de el...îl implori, îl cinsteşti...Îl f…i! Nu mă intereseaza. Luni să fie treaba clară, băiatule!
  - Luni? Aşa repede? Dacă nu-l găsesc...
  - Repet, nu mă interesează! De marţi încolo hârtia aia ajunge departe...
  - Plec mâine dimineaţă, şefu...Să nu mă căutaţi nici duminică..."Cred ca numai la Timişoara ori Constanţa îl găsesc pe Abdul! Trebuie să-i iau urma...".
  - Eşti liber, omule, dar să rezolvi. E clar?
  - E clar, să trăiţi! Vă mulţumesc pentru...
  - Nu-ţi răci gura de pomană. Toate la timpul lor. Te-am şters de la sufletul meu. Nu meriţi decât câţiva pumni, nenorocitule! Şi să-ţi schimbi mutra aia bleagă când ajungem la masă, că-mi strici tot cheful...

  • 28 martie 2009
  • 20 comentarii
  • nici o evaluare

« < 1 2 3 4 5 ... >