Reclama ta aici?
http://netlog.com/TAUNULMarian MalciuMalciuMarianTAUNULhttp://ro.netlogstatic.com/p/tt/004/437/4437388.jpgRomaniaOlt Pagina profil a lui TAUNUL

TAUNUL

Incredere baiat - 63 ani, Slatina, Romania

RSS feed

Blog 339

  • PENTRU COPIII ŞI NEPOŢII VOSTRI

    LUMEA COPILARIEI


    Lumea copilăriei este cea mai mare lume din lume. Ea nu are graniţe. Niciun copil nu poate spune de unde începe şi unde se termină lumea copilăriei sale.
    Este lumea în care se visează, lumea în care se zâmbeşte şi se joacă. Este lumea inocenţei şi a fericirii.
    Ea este pretutindeni unde există copii şi părinţi care le pot clădi şi apăra această lume. Cred că toţi copiii au dreptul să trăiască în lumea copilăriei, adică să fie fericiţi.
    După fiecare vacanţă de vară, cea mai mare vacanţă, copiii se reîntâlnesc cu mare bucurie. Să se vadă şi să îşi povestească unul altuia în ce mod au petrecut timpul. Unii au fost cu părinţii la mare sau la munte. Cei mai norocoşi, au fost chiar în alte ţări. Alţii au fost la bunici, în comune şi sate, în diferite colţuri ale ţării.
    Sunt copii care au mers în excursii în fiecare zi, alţii la iarbă verde şi la pescuit, cu părinţii ori bunicii lor. Sunt şi copii care au fost în tabere organizate de şcoală.
    Fiecare are ceva de spus, de povestit. Şi pentru fiecare copil vacanţa petrecută de el i se pare că a fost cea mai frumoasă.
    La început vorbesc aproape toţi odată şi nimeni nu ascultă. Nici nu poţi înţelege ceva. După ce se mai liniştesc şi bucuria revederii a primit toate exclamaţiile şi bătăile din palme, încep să povesteasca. Mai întâi, în grupuri mici, apoi în grupuri din ce în ce mai mari.
    După ultima vacanţă de vară, eu le-am povestit impresiile mele de la mare. Mi s-a părut că am stat multe zile acolo, pentru că mi-a plăcut foarte mult şi am plâns puţin când a trebuit să plec. Am ascuns faptul că a fost prima oara când am văzut marea. Ca să creez impresie! Mai ales că alţii o văzuseră deja de câteva ori şi vreo doi au fost chiar în străinătate. Mai târziu mi-a părut rău că am minţit şi am recunoscut. Câţiva au râs de mine, dar nu s-au supărat şi mi-au înţeles emoţiile şi bucuria…
    Când am ajuns aproape de ţărm, unde începea o fâşie mare de nisip ce se cheamă plajă, am ramas înmărmurit.
    Marea era o întindere de apă aşa de mare, că nu-i vedeam malurile. Iar apa nu era nici neagră, după numele mării, nici albastră, după cum învăţasem la şcoală. Era un amestec de culori. De la albastru deschis până la aproape negru. Şi se vedeau în larg valuri mari, uriaşe, care se alergau fără odihnă.
    După ce mi-am revenit din surpriză, am alergat prin nisip spre apă ca să o pipăi, să o miros şi să o mângâi. Vroiam să îmbrăţişez marea. Nu mai auzeam vocile părinţilor care-mi strigau să nu intru în apă. M-am oprit doar când am ajuns acolo, în margine, unde apa se oprea înspumată pe nisip.
    O mulţime de mărgele de apă şi spumă albă se retrăgeau către larg. Iar eu, de teamă că nu le mai văd, am alergat după ele să le prind. Nu le-am prins, dar altele au venit către mine în mare viteză şi s-au săltat până peste glezne în mii de picături şi m-au udat. M-am speriat. Nu doar că am simţit deodată umezeala, dar se întâmplase totul neaşteptat de repede şi am simţit cum nisipul îmi fuge de sub picioare. Cred ca am ţipat şi am alergat către înapoi. Ei, vorba vine că am alergat. Mai mult m-am târât pentru că
    m-am împiedicat şi am mers pe genunchi şi pe mâini, ca un căţel pe patru labe!
    Părinţii râdeau şi au strigat tare la mine că, daca tot m-am udat, să mă întorc, că nu se întâmplă nimic rău acolo unde este apa mică. Încurajat şi destul de ruşinat, m-am întors exact când un alt val a venit vijelios către mine şi s-a săltat până la genunchi. Eu, cuprins de teamă, iar am ţipat şi am fugit.
    Mai apoi, după ce am observat atent mişcarea valurilor, am încercat să mă apăr cu mâinile, dar apa mi-a trecut printre degete. Când am dus mâinile să mă şterg pe faţă de picături, am simţit că apa este sărată. Nu-mi venea să cred, deşi ştiam că aşa trebuia să fie. Şi iar am dus mâinile pe buze şi am simţit apa mai sărată.
    În prima zi m-am obişnuit cu marea şi am încercat să înot. Acum pot să afirm că este cât se poate de simplu. Pentru că, fiind foarte sărată, apa te ţine deasupra dacă mişti mâinile şi picioarele. Nu oricum se mişcă braţele. În anumită ordine, rar şi vârtos. Era mai greu că inotam unde era apa mică şi uneori, când se retrăgea în larg, atingeam fundul mării cu burtica. Nu aveam voie mai departe, chiar dacă doream să ajung la geamanduri. Ele sunt acolo unde apa este mai adâncă decât înălţimea unui om mare. Mai târziu, tata m-a învăţat să fac pluta. Adică, fără să mişc braţele şi picioarele, întins bine pe spate, cu braţele întinse pe lângă trup şi cu bărbia ridicată, pluteam pe apă legănându-mă odată cu mişcarea valurilor în sus şi în jos.
    Am stat cu părinţii la hotel, dar tata a luat şi cortul. În unele nopţi, după ce ne plimbam prin alte staţiuni, rămâneam noaptea în cort. Eu nu aveam putere să înalţ şi să fixez cortul, dar îmi ajutam părinţii. Eu le dădeam în mână ceea ce îmi cereau ei. Ba o sfoară, ba un ţăruş de fixare sau un ciocan şi eram grozav de mândru că făceam şi eu treabă ca oamenii mari. Aproape că ştiu de acum să instalez singur cortul.
    Seara, îmi venea foarte greu să adorm. Ascultam până târziu vaierul valurilor mării când năvăleau şi se spărgeau la ţărm. Parcă îmi spuneau mereu câte o poveste despre naşterea şi viaţa lor.
    Îmi povesteau despre drumul parcurs de ele, despre peşti şi despre alge. Îmi spuneau despre vapoare şi corăbii, despre piraţii mărilor şi oceanelor şi despre porturile în care se odihneau acestea. Şi adormeam aşa, iar dimineaţa nici nu ştiam dacă poveştile mi le spuneau ele ori le visam eu…
    Într-o zi, în staţiunea numită Costineşti, am întâlnit un grup de copii din alte ţări ale Europei. Erau din Franţa, Italia, Spania şi altele, nu mai ţin minte. Doamna care era cu ei ne-a ajutat să vorbim între noi. Ea cunoştea multe limbi străine.
    Copiii mi-au povestit că au şi ei mare la ţara lor. Că era mai albastră decât a noastră. Adică nu era aşa de adâncă. Se spune că dacă este foarte adâncă marea, apa se închide la culoare.
    Am făcut multe căsuţe şi castele din nisip. Fiecare după cum văzuse castelele din ţara lui. Mai târziu, am jucat fotbal pe plajă. Este foarte obositor, pentru că pe nisip se aleargă greu. Se înfundă piciorul până la gleznă şi te oboseşte în felul acesta.
    Toţi copiii erau ca mine. Parcă ne cunoşteam de foarte mult timp. Erau prietenoşi şi ne-am jucat toată ziua împreună. Doar la masă ei au mers la o cantină-restaurant şi eu am mers cu părinţii mei la o pensiune. Aşa se numea acolo locul în care am mâncat. Ne înţelegeam prin gesturi şi din priviri şi râdeam din orice. Uneori intervenea doamna aceea şi traducea întrebările şi răspunsurile noastre. Pentru că eram curioşi toţi şi ne întrebam şi povesteam despre şcoală şi oraşul nostru, al fiecăruia.
    Am rămas prieteni buni şi poate că ne mai întâlnim. Ne-am dat adresele şi trebuie să le scriu.
    Am să le povestesc traseul de întors acasă. Le scriu şi despre concursurile noastre de aici, din şcoală şi din municipiu. Cred că am să învăţ foarte bine limba engleză ca să pot comunica mai uşor cu ei. Aproape toţi cunoşteau limba asta şi se puteau înţelege.
    Dar, despre asta, am să vă povestesc în altă zi. Acum trebuie să-mi fac lecţiile pentru mâine.
    Uf ! Este frumoasă lumea copilăriei, dar trebuie să mai şi învăţăm. Chiar dacă nu întotdeauna avem chef să facem asta. Dar trebuie !

  • IPOSTAZE - volum de debut literar

    CATEVA MARGARITARE DINTR-O FLOARE DE DEBUT!

    Poeta SILVIANA GEO îşi ia ca motto pentru volumul său de debut literar "Ipostaze", un fragment din "Epistola către orintieni a Sf. Apostol Pavel": "Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai tare dintre acestea este dragostea." (GEO CĂLUGĂRU)


    Am rugat soarele să-mi trimită
    o rază.
    Şi mi-a dăruit multă lumină
    Lumină de flori albe,
    Albe şi roz.
    Cireşi şi nuferi
    Se culcau pe pămîntul reavăn
    Acoperindu-l cu lumină.
    Alergam desculţă
    Şi din izvor de ape
    Venea spre mine
    Un miros crud de
    lămâiţă.

    Vino
    Să-mi citeşti palmele
    cu care uşor îţi descreţesc fruntea
    Vino
    Să-mi tulburi apele
    Ce vor să te arunce la ţărmul meu
    Vino
    Să umblăm desculţi
    Într-un octombrie cu castani
    Într-un amurg de brumar
    însingurat,
    Să îngenunchem la "Poarta sărulului"
    Şi să aşteptăm la "Masa tăcerii"
    Flori de cireşi să adăpostească
    "Coloana Infinitului".
    Într-un târziu de florar
    însângerat,
    Să alergăm nebuni,
    Prin nisipuri golaşe
    Şi-n ceas de răscruce,
    Şoaptele mării să ne mângâie.

    Pe ţărm, un tainic far
    Taie şi răzbate
    Cărare prin ape.
    Valuri se aruncă speriate
    Şi mângâie scoici fărâmate.
    În noapte, se sparge ascuţit
    Un cântec de lebădă spre asfint.
    Mă uit la mare.
    Te aştept tremurând,
    Te chem sperând,
    Te alung cu un gând:
    Nu sunt eu!
    Unde eşti tu?

    Toamnă târzie
    Târzie iubire
    Iubire pustie
    Pustie amăgire
    Amăgire carnală
    Într-o dăruire totală.

    SILVIANA GEO este nepoata mea...
    Daca va plac versurile, am sa revin pentru a va infatisa si altele.

  • "SECRETUL" DE LA FATIMA

    COMUNICATUL EMINENŢEI SALE
    CARDINAL ANGELO SODANO,
    SECRETAR DE STAT AL SANCTITĂŢII SALE

    La încheierea concelebrării euharistice solemne prezidată de papa Ioan Paul al II-lea la Fatima, cardinalul Angelo Sodano, secretar de Stat, a pronunţat în portugheză cuvintele pe care le reproducem aici în traducerea în limba română.

    Fraţi şi surori în Domnul!

    La încheierea acestei solemne celebrări, simt datoria de a transmite iubitului nostru Sfânt Părinte Ioan Paul al II-lea salutările cele mai cordiale din partea tuturor celor prezenţi pentru apropiata celei de-a 80-a aniversări a zilei de naştere, mulţumindu-i pentru preţiosul său minister pastoral pentru binele întregii sfintei Biserici a lui Dumnezeu, îi adresăm urările cele mai cordiale ale întregii Biserici.

    În solemna ocazie a venirii sale la Fatima, suveranul pontif m-a însărcinat să vă fac un anunţ. Aşa cum se ştie, scopul venirii sale la Fatima a fost beatificarea celor doi păstoraşi. El vrea, de asemenea, să atribuie acestui pelerinaj al său şi valoarea unui reînnoit gest de mulţumire adresat Fecioarei Maria pentru protecţia pe care i-a acordat-o în aceşti ani de pontificat. Este o protecţie care pare să aibă legătură şi cu aşa-zisa a treia parte a "secretului" de la Fatima.

    Un asemenea text constituie o viziune profetică mereu comparabilă cu cea a Sfintei Scripturi, care nu descrie în sens fotografic detaliile evenimentelor viitoare, ci sintetizează şi condensează pe un fundal asemănător fapte care se desfăşoară în timp într-o succesiune şi o durată neprecizată. În consecinţă, cheia lecturii textului nu poate avea decât un caracter simbolic.

    Viziunea de la Fatima se referă mai ales la lupta sistemelor atee împotriva Bisericii şi a creştinilor şi descrie enorma suferinţă a mărturisitorilor de credinţă din ultimul secol al celui de-al doilea mileniu. Este o interminabilă Via crucis condusă de papii secolului XX.

    După interpretarea dată de păstoraşi, interpretare confirmată recent de sora Lucia, "episcopul îmbrăcat în alb" care se roagă pentru toţi credincioşii este papa. Şi el, mergând cu greutate către cruce printre cadavrele martirilor (episcopi, preoţi, persoane consacrate şi numeroşi laici) cade la pământ, aproape mort, sub loviturile de armă de foc.

    După atentatul din 13 mai 1981, Sanctităţii sale i-a apărut clar că a fost "o mână maternă cea care a dirijat traiectoria glontelui", permiţând "papei aflat în agonie" să se oprească "la un pas de moarte" (IOAN PAUL AL II-LEA, Meditaţie împreună cu episcopii italieni în Policlinica Gemelli, în: Învăţături, vol. XVII/1, 1994, pag. 1061). Cu ocazia unei vizite la Roma a episcopului de atunci de Leiria-Fatima, papa a decis să-i încredinţeze glontele care a rămas în jeep după atentat, ca să fie păstrat în sanctuar. Din iniţiativa episcopului, glontele a fost apoi montat în coroana statuii Fecioarei de la Fatima.

    Evenimentele succesive din 1989 au condus, atât în Uniunea Sovietică, dar şi în numeroase ţări din Est, la căderea regimului comunist care propunea ateismul. Şi din acest motiv suveranul pontif mulţumeşte din adâncul inimii Fecioarei preasfinte. Totuşi, în alte părţi ale lumii, atacurile împotriva Bisericii şi ale creştinilor, cu încărcătura lor de suferinţă, din păcate, nu au încetat. Chiar dacă evenimentele la care face referire a treia parte a "secretului" de la Fatima par de acum încolo să aparţină trecutului, chemarea Fecioarei la convertire şi penitenţă, pronunţată la începutul secolului XX păstrează şi azi o actualitate stimulantă. "Doamna din mesaj pare că citeşte cu o perspicacitate deosebită semnele timpului, semnele timpului nostru... Invitaţia insistentă a Mariei la penitenţă nu este decât manifestarea grijii sale materne faţă de soarta familiei umane, care are nevoie de convertire şi iertare" (IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Ziua Mondială a Bolnavului 1997, nr. 1, în Învăţături, vol. XIX/2, 1996, pag. 561).

    Pentru a permite credincioşilor o mai bună percepţie a mesajului Fecioarei de la Fatima, papa a încredinţat Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei misiunea de a face publică a treia parte a "secretului", după pregătirea, în prealabil, a unui comentariu oportun.

    Fraţilor şi surorilor, să-i mulţumim Fecioarei de la Fatima pentru protecţia sa. Mijlocirii sale materne încredinţăm Biserica celui de-al treilea mileniu.

    Sub tuum praesidium confugimus, sancta Dei Genitrix! Intercede pro Ecclesia. Intercede pro papa nostro Ioanne Paulo II. Amen.

    Fatima, 13 mai 2000.

    COMENTARIU TEOLOGIC

    Cine citeşte cu atenţie textul aşa-zisului al treilea "secret" de la Fatima, care, după o lungă perioadă de timp, din dispoziţia Sfântului Părinte este aici publicat în întregime, va rămâne probabil dezamăgit sau uimit după toate speculaţiile care au fost făcute. Nici un mare mister nu este dezvăluit; vălul viitorului nu este îndepărtat. Vedem Biserica martirilor acestui secol care de acum a trecut reprezentată printr-o scenă descrisă cu un limbaj simbolic care este greu de descifrat. Este oare aceasta ceea ce Maica Domnului voia să comunice creştinătăţii, omenirii, într-o perioadă de mari probleme şi strâmtorări? Ne este de ajutor la începutul noului mileniu? Sau sunt poate doar proiecţii ale lumii interioare a copiilor, crescuţi într-un ambient de profundă pietate, dar în acelaşi timp tulburaţi profund de furtunile care ameninţau timpul lor? Cum trebuie să înţelegem viziunea, ce consideraţii să facem pe marginea ei?

    Revelaţie publică şi revelaţii private - locul lor teologic

    Înainte de a întreprinde o tentativă de interpretare, ale cărei linii esenţiale pot fi găsite în comunicatul pe care cardinalul Sodano l-a pronunţat la 13 mai, anul acesta, la sfârşitul celebrării euharistice prezidate de Sfântul Părinte la Fatima, sunt necesare câteva clarificări de fond referitoare la modul în care, după doctrina Bisericii, trebuie să fie înţelese, în cadrul vieţii de credinţă, fenomene ca acela de la Fatima. Învăţătura Bisericii face o distincţie între "revelaţia publică" şi "revelaţiile private". Între cele două realităţi este o diferenţă nu doar de grad, ci de esenţă. Termenul "revelaţie publică" desemnează acţiunea revelatoare a lui Dumnezeu destinată întregii omeniri, care şi-a găsit expresia sa literară în cele două părţi ale Bibliei: Vechiul şi Noul Testament. Se numeşte "revelaţie" pentru că în ea Dumnezeu s-a dat spre cunoaştere progresivă oamenilor, până la a deveni el însuşi om, pentru a atrage la sine şi a reuni la sine întreaga lume prin Fiul întrupat, Isus Cristos. Nu este vorba deci de comunicări intelectuale, ci de un proces vital, prin care Dumnezeu se apropie de om; în acest proces apoi, în mod natural, se manifestă şi conţinuturi care interesează intelectul şi înţelegerea misterului lui Dumnezeu. Procesul priveşte omul în întregime şi, în acest mod, raţiunea, dar nu doar aceasta. Deoarece Dumnezeu este unul singur, şi istoria pe care el o trăieşte împreună cu omenirea este unică, valabilă pentru toate timpurile şi el a găsit împlinirea sa prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Cristos. În Cristos, Dumnezeu a spus totul despre sine însuşi şi deci revelaţia s-a încheiat cu realizarea misterului lui Cristos, care şi-a găsit expresia în Noul Testament. Catehismul Bisericii Catolice citează, pentru a explica acest caracter definitiv şi complet al revelaţiei, un text din sfântul Ioan al Crucii: "De vreme ce ni l-a dat pe Fiul, care este Cuvântul său, Dumnezeu nu mai are alt Cuvânt să ne dea. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt (...); căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său... Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe, sau ar dori o vedenie sau o revelaţie, nu numai că ar face o nebunie, dar l-ar jigni pe Dumnezeu, neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou" (CBC 65, SFÂNTUL IOAN AL CRUCII, Urcarea pe muntele Carmel, II, 22).

    Faptul că singura revelaţie a lui Dumnezeu adresată tuturor popoarelor este încheiată o dată cu Cristos şi cu mărturia despre el din cărţile Noului Testament leagă Biserica de evenimentul unic al istoriei sacre şi de cuvântul Bibliei, care garantează şi interpretează acest eveniment, dar nu înseamnă că Biserica acum ar putea să privească doar la trecut şi astfel să se condamne la o repetare sterilă. Catehismul Bisericii Catolice spune în această privinţă: "... chiar dacă revelaţia este încheiată, nu este însă în întregime explicitată; credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor" (nr. 66). Cele două aspecte ale legăturii cu unicitatea evenimentului şi a progresului în înţelegerea sa sunt foarte bine ilustrate în discursurile de adio ale Domnului, când el, luându-şi rămas bun, le spune ucenicilor: "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci el nu va vorbi de la el... El mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al meu, şi vă va descoperi" (In 16,12-14). Pe de o parte, Duhul are rolul unei călăuze şi astfel dezvăluie o cunoaştere, pentru a duce povara căreia înainte îi lipsea premisa - aceasta este amplitudinea şi profunzimea niciodată încheiată a credinţei creştine. Pe de altă parte, această călăuzire este o "luare" din comoara lui Isus Cristos însuşi, a cărei profunzime inepuizabilă se manifestă în această conducere de către lucrarea Duhului. Catehismul citează în această privinţă un cuvânt de o mare profunzime al papei Grigore cel Mare: "Cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă" (CBC 94, Sfântul Grigore, în Ez 1,7,8). Conciliul Vatican II indică trei căi esenţiale, în care se realizează călăuzirea Duhului Sfânt în Biserică şi deci "creşterea Cuvântului": el se împlineşte prin meditaţie şi studiul credincioşilor, prin profunda inteligenţă, care derivă din experienţa spirituală şi prin predica acelor care, "o dată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului" (Dei Verbum, 8).

    În acest context este acum posibilă înţelegerea corectă a conceptului de "revelaţie particulară", care se referă la toate viziunile şi revelaţiile care se verifică după încheierea Noului Testament; deci este categoria în cadrul căreia trebuie să plasăm mesajul de la Fatima. Să ascultăm în această privinţă mai ales Catehismul Bisericii Catolice: "Pe parcursul istoriei au fost revelaţii zise "private", dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii... Rolul lor nu este de a "completa" revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei" (nr. 67). Sunt clarificate două lucruri:

    1. Autoritatea revelaţiilor particulare este esenţial diferită de unica revelaţie publică: aceasta cere credinţa noastră; în ea de fapt, prin intermediul cuvintelor umane şi ale medierii comunităţii vii a Bisericii, Dumnezeu însuşi ne vorbeşte. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul său se deosebeşte de orice altă credinţă, încredere, opinie umană. Certitudinea că Dumnezeu vorbeşte îmi dă siguranţa că întâlnesc adevărul însuşi şi astfel o certitudine, care nu se poate verifica în nici o formă umană de cunoaştere. Este certitudinea pe care îmi edific viaţa mea şi căreia mă încredinţez murind.

    2. Revelaţia particulară este un ajutor pentru această credinţă şi se manifestă ca fiind credibilă tocmai pentru că mă îndreaptă către unica revelaţie publică. Cardinalul Prospero Lambertini, viitorul papă Benedict al XIV-lea, spune în această privinţă în tratatul său clasic, devenit apoi act normativ pentru beatificări şi canonizări: "Un consimţământ de credinţă catolică nu se datorează unor revelaţii aprobate în asemenea mod; nici măcar nu este posibil. Aceste revelaţii cer mai degrabă un consimţământ de credinţă umană conform cu regulile prudenţei, care ni le prezintă ca probabile şi deplin credibile". Teologul flamand E. Dhanis, eminent cunoscător al acestei materii, afirmă în mod sintetic că aprobarea eclezială a unei revelaţii particulare conţine trei elemente: mesajul relativ nu conţine nimic care să intre în contrast cu credinţa şi bunele obiceiuri; este permis să fie făcut public, iar credincioşii sunt autorizaţi să-i acorde adeziunea lor în formă prudentă (E. DHANIS, Privire asupra fenomenului Fatima şi bilanţul unei discuţii, în: Civiltà Cattolică 104, 1953 II. 392-406, în special 397). Un asemenea mesaj poate fi un ajutor valid pentru a înţelege şi a trăi mai bine Evanghelia la ora actuală; de aceea nu trebuie neglijat. Este un ajutor, care este oferit, dar care nu este obligatoriu să fie folosit.

    Criteriul pentru adevărul şi valoarea unei revelaţii particulare este deci orientarea sa către Cristos însuşi. Când ea ne îndepărtează de el, când ea devine autonomă sau de-a dreptul se pretinde a fi un alt plan de mântuire şi mai bun, mai important decât Evanghelia, atunci ea nu vine cu siguranţă de la Duhul Sfânt, care ne călăuzeşte în cadrul Evangheliei şi nu în afara acesteia. Aceasta nu exclude faptul că o revelaţie particulară pune noi accente, face să apară noi forme de pietate sau le aprofundează şi le extinde pe cele vechi. Dar în toate acestea trebuie totuşi să fie vorba de o alimentare a credinţei, a speranţei şi a carităţii, care sunt pentru toţi calea permanentă a mântuirii. Putem să adăugăm că revelaţiile particulare adesea provin mai ales din pietatea populară şi se reflectă în ea, îi dau noi impulsuri şi generează pentru ea noi forme. Aceasta nu exclude faptul că ele au efecte chiar şi în liturgie, cum de exemplu sunt sărbătorile Corpus Domini şi Inima Preasfântă a lui Isus. Dintr-un anumit punct de vedere în relaţia dintre liturgie şi pietatea populară se delimitează relaţia dintre revelaţie şi revelaţiile particulare: liturgia este criteriul, ea este forma vitală a Bisericii în totalitatea sa hrănită direct din Evanghelie. Religiozitatea populară înseamnă că mereu credinţa prinde rădăcini în inima diverselor popoare, încât ea este introdusă în lumea cotidiană. Religiozitatea populară este forma primă şi fundamentală de "înculturare" a credinţei, care trebuie în mod continuu să se lase orientată şi călăuzită de indicaţiile din liturgie, dar care la rândul său fac să aducă rod credinţa pornind din inimă.
    Am trecut deja de la precizări mai degrabă negative, care erau înainte de toate necesare, la determinarea pozitivă a revelaţiilor particulare: cum pot fi clasificate în mod corect pornind de la Scriptură? Care este categoria lor teologică? Cea mai veche scrisoare a sfântului Paul care a fost păstrată, poate cea mai veche scriere în mod absolut a Noului Testament, prima Scrisoare către Tesaloniceni, mi se pare că oferă o indicaţie. Apostolul spune: "Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi profeţiile; cercetaţi orice lucru şi păstraţi ce este bun" (5,19-21). În orice timp îi este dată Bisericii carisma profeţiei, care trebuie să fie examinată, dar care, de asemenea, nu poate să fie dispreţuită. În această privinţă trebuie să avem prezent în minte că profeţia în sensul Bibliei nu înseamnă a prezice viitorul, ci a explica voinţa lui Dumnezeu pentru prezent şi deci a arăta calea cea dreaptă către viitor. Cel care prezice viitorul vine în întâmpinarea curiozităţii raţiunii, care doreşte să înlăture vălul viitorului; profetul vine în întâmpinarea orbirii voinţei şi a gândirii şi clarifică voinţa lui Dumnezeu ca exigenţă şi indicaţie pentru prezent. Importanţa prezicerii viitorului în acest caz este secundară. Esenţială este actualizarea unicei revelaţii, care mă priveşte în profunzime: Cuvântul profetic este avertisment sau chiar consolare sau ambele împreună. În acest sens poate fi legată carisma profeţiei de categoria "semnelor timpului", care a fost readusă la lumină de Conciliu Vatican II: "...Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi: vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?" (Lc 12,56). Prin "semnele timpului" în acest cuvânt al lui Isus trebuie să se înţeleagă propriul său drum, el însuşi. A interpreta semnele timpului în lumina credinţei înseamnă a recunoaşte prezenţa lui Cristos în orice timp. În revelaţiile particulare recunoscute de Biserică - deci şi în Fatima - este vorba despre aceasta: să ne ajute să înţelegem semnele timpului şi să găsim pentru ele adevăratul răspuns în credinţă.

    P.S.
    Voi reveni cu noi comunicari inspre intelegerea structurii revelaţiilor.

  • "SECRETUL" DE LA FATIMA

    CONTINUARE LA PREZENTARE

    Papa a continuat apoi cu mai multă forţă şi cu referiri concrete, aproape comentând mesajul de la Fatima în tristele sale confirmări: "Iată, aflându-ne în faţa ta, Maică a lui Cristos, în faţa inimii tale neprihănite, dorim, împreună cu întreaga Biserică să ne unim consfinţirii pe care, din iubire faţă de noi, Fiul tău a făcut-o în numele său către Tatăl: «Pentru ei - a spus el - eu mă consfinţesc pe mine însumi, ca să fie şi ei consfinţiţi în adevăr» (In 17,19). Vrem să ne unim cu Mântuitorul nostru în această consfinţire pentru lume şi pentru oameni, care, în inima sa divină, are puterea de a obţine iertarea şi mântuirea.

    Puterea acestei consfinţiri este valabilă pentru toate timpurile şi îi îmbrăţişează pe toţi oamenii, popoarele şi naţiunile, şi depăşeşte orice rău pe care duhul întunericului este capabil să-l provoace în inima omului şi în istoria sa şi care, de fapt, a reapărut în vremurile noastre.

    O, cât de profund simţim nevoia de consfinţire pentru omenire şi lume: pentru lumea noastră contemporană, în unire cu Cristos însuşi! De fapt, lumea trebuie să fie părtaşă prin intermediul Bisericii la opera mântuitoare a lui Cristos.

    Prezentul an al mântuirii manifestă acest fapt: jubileul extraordinar al întregii Biserici.

    Fii binecuvântată, în acest an sfânt, mai presus de orice creatură, tu, slujitoarea Domnului, care în modul cel mai deplin te-ai supus chemării divine!

    Fii slăvită, tu, care eşti pe deplin unită la consfinţirea mântuitoare a Fiului tău!

    Maică a Bisericii! Luminează poporul lui Dumnezeu pe căile credinţei, speranţei şi carităţii! Luminează în special popoarele pentru care tu aştepţi consacrarea şi consfinţirea din partea noastră. Ajută-ne să trăim în adevărul consacrării lui Isus pentru întreaga familie umană a lumii contemporane.

    Îţi încredinţăm ţie, o Mamă, lumea, oamenii şi toate popoarele, îţi încredinţăm însăşi consacrarea lumii, aşezând-o în inima ta de mamă.

    O, inimă neprihănită! Ajută-ne să învingem ameninţarea răului, care atât de uşor se înrădăcinează în inimile oamenilor de astăzi şi care, în efectele sale incomensurabile, deja apasă asupra vieţii prezente şi pare să închidă căile către viitor!

    De foame şi de război, eliberează-ne!
    De războiul nuclear, de o autodistrugere incalculabilă, de orice fel de război, eliberează-ne!
    De păcatele împotriva vieţii omului încă de la începuturile ei, eliberează-ne!
    De ură şi de încălcarea demnităţii de fii ai lui Dumnezeu, eliberează-ne!
    De uşurinţa cu care încălcăm poruncile lui Dumnezeu, eliberează-ne!
    De tentativa de a întuneca în inimile umane însuşi adevărul lui Dumnezeu, eliberează-ne!
    De rătăcirea de la cunoaşterea binelui şi a răului, eliberează-ne!
    De păcatele împotriva Duhului Sfânt, eliberează-ne! eliberează-ne!

    Primeşte, o Maica lui Cristos, acest strigăt copleşit de suferinţa tuturor oamenilor! Copleşit de suferinţa întregii societăţi!

    Ajută-ne cu puterea Duhului Sfânt să învingem orice păcat: păcatul omului şi "păcatul lumii", păcatul în orice manifestare.

    Să se arate, încă o dată, în istoria lumii, infinita putere salvatoare a mântuirii: puterea iubirii îndurătoare! Fie ca ea să oprească răul! Să transforme conştiinţele! În inima ta neprihănită să se arate pentru toţi lumina speranţei!" (4)

    Sora Lucia a confirmat personal că un asemenea act solemn şi universal de consfinţire corespundea voinţei Doamnei noastre ("Sim, esta feità, tal como Nossa Senhora a pediu, desde o dia 25 de Março de 1984": "Da, a fost făcută aşa cum Doamna noastră ceruse la 25 martie 1984" - scrisoarea din 8 noiembrie 1989). Orice discuţie şi orice petiţie ulterioară sunt fără fundament.

    În documentaţia oferită, se adaugă la manuscrisele surorii Lucia alte patru texte: 1) scrisoarea Sfântului Părinte către sora Lucia din 19 aprilie 2000; 2) o descriere a colocviului avut cu sora Lucia în ziua de 27 aprilie 2000; 3) comunicarea citită la Fatima, în ziua de 13 mai 2000, de Eminenţa sa card. Angelo Sodano, secretar de Stat, mesaj încredinţat de Sfântul Părinte; 4) comentariul teologic al Eminenţei sale card. Joseph Ratzinger, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

    A TREIA PARTE A "SECRETULUI"

    (textul original - imagine scanată, neinclusă aici)

    A treia parte a secretului revelat la 13 iulie 1917 în Cova di Iria-Fatima.

    Scriu în act de supunere faţă de tine, Dumnezeul meu, care mi-ai poruncit prin intermediul Excelenţei sale, episcopul de Leiria şi al preasfintei Mame a ta şi a mea.


    După cele două părţi pe care le-am expus deja, am văzut în partea stângă a Doamnei noastre, ceva mai sus, un înger cu o spadă de foc în mâna stângă; scânteind, emitea flăcări care păreau că urmau să incendieze lumea; dar se stingeau la contactul cu splendoarea pe care Doamna noastră o emana din mâna sa dreaptă către el: Îngerul indicând pământul cu mâna dreaptă, cu o voce puternică a spus: Penitenţă, Penitenţă, Penitenţă! Şi am văzut într-o lumină imensă care este Dumnezeu: «ceva ca atunci când vezi într-o oglindă persoanele care îţi trec prin faţă» un episcop îmbrăcat în alb «am avut presimţirea că era Sfântul Părinte». Alţi episcopi, preoţi, persoane consacrate urcau pe un munte abrupt, în vârful căruia era o mare cruce din trunchiuri necojite de culoare gri, de parcă ar fi fost de plută. Sfântul Părinte, înainte de a ajunge acolo, a traversat o mare cetate jumătate în ruină şi aproape tremurând, cu pas şovăitor, marcat de durere şi de suferinţă, el se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le întâlnea în drumul său; ajuns în vârful muntelui, prosternat în genunchi la picioarele marii cruci, el a fost ucis de un grup de soldaţi care au tras asupra lui cu focuri de armă şi cu săgeţi, şi în acelaşi mod au murit unii după alţii, episcopii, preoţii, persoanele consacrate şi mai multe persoane laice, bărbaţi şi femei de diferite categorii sociale. Sub braţele crucii erau doi îngeri, fiecare cu o stropitoare de cristal în mână, în care adunau sângele martirilor şi cu el stropeau sufletele celor care se apropiau de Dumnezeu.

    COLOCVIUL AVUT CU SORA MARIA LUCIA DE JESUS E DO CORAÇĂO IMACULADO

    Întâlnirea dintre sora Lucia şi Excelenţa sa Mons. Tarcisio Bertone, secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, însărcinatul Sfântului Părinte, şi Excelenţa sa Mons. Serafim de Sousa Ferreira şi Silva, episcop de Leiria-Fatima, a avut loc joi, 27 aprilie 2000, în Mănăstirea "Sfânta Tereza" din Coimbra.

    Sora Lucia era lucidă şi senină; era foarte mulţumită de vizita la Fatima a Sfântului Părinte pentru beatificarea lui Francisc şi a Iacintei, moment atât de aşteptat de ea.

    Episcopul de Leiria-Fatima a citit scrisoarea semnată de Sfântul Părinte care explica motivele vizitei. Sora Lucia s-a simţit onorată şi a recitit-o personal contemplând-o în propriile mâini. S-a declarat dispusă să răspundă cu sinceritate la toate întrebările.

    În acest moment, Excelenţa sa Mons. Tarcisio Bertone îi prezintă două plicuri: cel extern şi cel care conţinea scrisoarea cuprinzând a treia parte a "secretului" de la Fatima şi ea spune imediat, atingând-o cu degetele: "Este hârtia mea", iar apoi, citind-o: "Este scrisul meu".

    Cu ajutorul episcopului de Leiria-Fatima, a fost citit şi interpretat textul original, care este în limba portugheză. Sora Lucia împărtăşeşte interpretarea potrivit căreia a treia parte a "secretului" constă într-o viziune profetică, comparabilă cu cea a istoriei sacre. Ea reafirmă convingerea ei precum că viziunea de la Fatima se referă mai ales la lupta comunismului ateu împotriva Bisericii şi a creştinilor şi descrie enorma suferinţă a victimelor credinţei din secolul XX.

    La întrebarea: "Personajul principal al viziunii este papa?", sora Lucia a răspuns imediat da şi aminteşte că cei trei păstoraşi erau foarte îndureraţi de suferinţa papei şi Iacinta repeta: "Coitadinho do Santo Padre, tenho muita pena dos pecadores!" ("Sărăcuţul Sfântul Părinte, suferă mult pentru cei păcătoşi!&quot:). Sora Lucia continuă: "Noi nu ştiam numele papei, Doamna nu ne-a spus numele papei, nu ştiam dacă era Benedict al XV-lea, Pius al XII-lea sau Ioan Paul al II-lea, însă papa era cel care suferea şi ne făcea şi pe noi să suferim".

    Cât priveşte fragmentul referitor la episcopul îmbrăcat în alb, adică Sfântul Părinte - cum imediat au perceput păstoraşii în timpul "viziunii" - care este lovit de moarte şi cade la pământ, sora Lucia împărtăşeşte deplin afirmaţia papei: "A fost o mână maternă, cea care a dirijat traiectoria glontelui şi papa, aflat în agonie, s-a oprit la un pas de moarte" (IOAN PAUL AL II-LEA, Meditaţia din Policlinica Gemelli către episcopii italieni, 13 mai 1994).

    Deoarece sora Lucia, înainte de a încredinţa episcopului de Leiria-Fatima de atunci plicul sigilat conţinând a treia parte a "secretului", scrisese pe plicul exterior că putea fi deschis numai după 1960 de patriarhul de Lisabona sau de episcopul de Leiria, Excelenţa sa Mons. Bertone a întrebat-o: "De ce după 1960? Fecioara a fost cea care a indicat data?". Sora Lucia răspunde: "Nu a fost Fecioara, ci eu am fost cea care am pus data de 1960 pentru că, după intuiţia mea, mai înainte de 1960 nu s-ar fi înţeles, s-ar fi înţeles doar după. Acum se poate înţelege mai bine. Eu am scris ceea ce am văzut, nu mie îmi revine interpretarea, ci papei".

    În cele din urmă a fost menţionat manuscrisul nepublicat pe care sora Lucia l-a pregătit ca răspuns la numeroasele scrisori ale celor cu evlavie faţă de Fecioară şi ale pelerinilor. Lucrarea poartă titlul "Os apelos da Mensagen de Fatima" şi cuprinde gânduri şi reflecţii care exprimă sentimentele şi spiritualitatea ei clară şi simplă, în cheie catehetică şi cu caracter de îndemn. A fost întrebată dacă era mulţumită că a fost publicat, iar ea a răspuns: "Dacă Sfântul Părinte este de acord, eu sunt mulţumită, de altfel mă supun la ceea ce decide Sfântul Părinte".
    Sora Lucia doreşte să supună textul aprobării autorităţilor ecleziale şi nutreşte speranţa de a contribui cu scrierea ei la călăuzirea bărbaţilor şi a femeilor de bunăvoinţă pe drumul care conduce la Dumnezeu, punctul ultim al oricărei aşteptări umane.

    Colocviul s-a încheiat cu un schimb de rozarii: surorii Lucia îi este încredinţat rozariul dăruit de Sfântul Părinte, iar ea, la rândul ei, oferă câteva rozarii confecţionate de ea personal.

    Binecuvântarea acordată în numele Sfântului Părinte marchează încheierea întâlnirii.

    P.S.
    Voi reveni cu alte amanunte daca sunteti doritori.
    TAUNUL

  • "SECRETUL" DE LA FATIMA

    PREZENTARE

    La trecerea din al doilea în al treilea mileniu, papa Ioan Paul al II-lea a decis să fie făcut public textul celei de-a treia părţi a "secretului de la Fatima".

    După evenimentele dramatice şi pline de cruzime ale secolului XX, unul dintre cele mai cruciale din istoria omului, culminând cu atentatul sângeros asupra "dulcelui Cristos de pe pământ", se ridică, aşadar, un văl care a acoperit o realitate care devine istorie şi care o interpretează în profunzime, după o dimensiune spirituală faţă de care mentalitatea actuală, adesea marcată de raţionalism, este refractară.

    Apariţii şi semne supranaturale punctează istoria, intră în viaţa oamenilor şi însoţesc drumul omenirii, surprinzându-i pe credincioşi şi pe necredincioşi. Aceste manifestări, care nu pot să intre în contradicţie cu conţinutul credinţei, trebuie să conveargă către obiectul central al vestirii lui Cristos: iubirea Tatălui care face să se nască în oameni convertirea şi dă harul de a ne abandona lui cu devoţiune filială. La fel este şi mesajul de la Fatima care, cu îndureratul apel la convertire şi la penitenţă, ne introduce în realitate în inima Evangheliei.

    Fatima este, fără îndoială, cea mai profetică dintre apariţiile moderne. Prima şi cea de-a doua parte ale "secretului" - care sunt publicate pentru a oferi imaginea completă a documentării - observă, mai ales, înspăimântătoarea viziune a infernului, devoţiunea la inima neprihănită a Mariei, al doilea război mondial şi apoi prevestirea daunelor enorme pe care Rusia, prin separarea de credinţa creştină şi adeziunea la totalitarismul comunist, le-ar fi provocat omenirii.

    Nimeni în 1917 nu şi-ar fi putut imagina toate acestea: cei trei păstoraşi de la Fatima văd, ascultă şi memorează. Lucia, martora care a supravieţuit, în momentul în care primeşte porunca episcopului de Leiria şi permisiunea Doamnei noastre, începe să scrie.

    Cât priveşte descrierea primelor două părţi ale "secretului", deja publicate şi, prin urmare, cunoscute, a fost ales textul scris de sora Lucia în cel de-al treilea memoriu din 31 august 1941; în cel de-al patrulea memoriu, din 8 decembrie 1941, mai adaugă doar câteva menţiuni.

    Cea de-a treia parte a "secretului" a fost scrisă "din ordinul Excelenţei sale, episcopul de Leiria şi a Mamei preasfinte..." la 3 ianuarie 1944.

    Există un singur manuscris, care este reprodus aici fotostatic. Plicul sigilat a fost păstrat la început de către episcopul de Leiria. Pentru a păzi mai bine "secretul", plicul a fost încredinţat la 4 aprilie 1957 Arhivei Secrete a Sfântului Oficiu. Sora Lucia a fost prevenită de aceasta de către episcopul de Leiria.

    Folosind notiţele de arhivă, de acord cu Eminenţa sa card. Alfredo Ottaviani, la 17 august 1959, comisarul Sfântului Oficiu, părintele Pierre Paul Philippe, O.P., a încredinţat papei Ioan al XXIII-lea plicul care conţinea a treia parte a "secretului de la Fatima". Sanctitatea sa, "după câteva ezitări", a spus: "Să aşteptăm. Mă voi ruga. O să vă anunţ decizia mea" (1).

    În realitate, papa Ioan al XXIII-lea a decis să trimită plicul sigilat la Sfântul Oficiu şi să nu reveleze a treia parte a "secretului".

    Papa Paul al VI-lea a citit conţinutul acestui plic împreună cu adjunctul său, Excelenţa sa Mons. Angelo DellAcqua, la 27 martie 1965, după care a trimis plicul la Arhiva Sfântului Oficiu, cu decizia de a nu se publica textul.

    Papa Ioan Paul al II-lea, la rândul său, după atentatul din 13 mai 1981, a cerut plicul cu a treia parte a "secretului". Eminenţa sa card. Franjo Seper, prefectul Congregaţiei, a încredinţat Excelenţei sale Mons. Eduardo Martinez Somalo, adjunct al Secretariatului de Stat, la 18 iulie 1981, două plicuri: unul alb, cu textul original al surorii Lucia în limba portugheză, şi un altul, de culoare portocalie, cu traducerea "secretului" în limba italiană. La 11 august, anul următor, Mons. Martinez a restituit cele două plicuri Arhivei Sfântului Oficiu (2).

    După cum se ştie, papa Ioan Paul al II-lea s-a gândit imediat la consacrarea lumii la inima neprihănită a Mariei şi a compus el însuşi o rugăciune pentru ceea ce a definit "Act de consfinţire". Acest fapt s-a celebrat în bazilica "Sfânta Maria cea Mare" la 7 iunie 1981, în solemnitatea Rusaliilor, ziua aleasă pentru comemorarea aniversării a 1600 de ani de la Conciliul din Constantinopol şi a 1550 de ani de la Conciliul din Efes. Fiind nevoit să lipsească, Sfântul Părinte a transmis alocuţiunea sa înregistrată. Reproducem textul care se referă exact la actul de consfinţire:

    "O Maică a oamenilor şi a popoarelor, tu cunoşti toate suferinţele şi speranţele lor, tu simţi cu iubire maternă toate luptele dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, care zguduie lumea contemporană, ascultă strigătul nostru adresat în Duhul Sfânt direct către inima ta. Îmbrăţişează cu iubirea Mamei şi a slujitoarei Domnului pe cei care aşteaptă cel mai mult această îmbrăţişare împreună cu cei a căror consfinţire tu o aştepţi în mod deosebit. Ia sub ocrotirea ta maternă întreaga familie umană pe care, cu impuls de iubire, o consfinţim ţie, o Mamă. Să se apropie pentru toţi timpul păcii şi al libertăţii, timpul adevărului, al dreptăţii şi al speranţei (3)".


    Sfântul Părinte, pentru a răspunde mai bine la întrebările "Doamnei noastre", a voit să explice în timpul anului sfânt al mântuirii actul de consfinţire din 7 iunie 1981, repetat la Fatima la 13 mai 1982. În amintirea acelui Fiat pronunţat de Maria în momentul Bunei-Vestiri, la 25 martie 1984, în Piaţa "Sfântul Petru", în uniune spirituală cu toţi episcopii din lume, "convocaţi" anterior, papa consfinţeşte inimii neprihănite a Mariei oamenii şi popoarele, cu accente care evocă tristele cuvinte pronunţate în 1981:

    "De aceea, o Maică a oamenilor şi a popoarelor, tu care le cunoşti toate suferinţele şi speranţele, tu care simţi cu iubire maternă toate luptele dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, care zguduie lumea contemporană, ascultă strigătul nostru adresat în Duhul Sfânt direct către inima ta: îmbrăţişează cu iubire de Mamă şi slujitoare a Domnului această omenire pe care ţi-o consfinţim şi o consacrăm ţie, neliniştiţi pentru soarta pământească şi eternă a acelor oameni şi a acelor naţiuni care au mai mare nevoie de această consfinţire şi consacrare.

    «Sub ocrotirea alergăm, preasfântă născătoare de Dumnezeu!»

    Nu dispreţui rugăciunile în nevoile noastre!"


    PRIMA SI A DOUA PARTE A "SECRETULUI".

    în redactarea făcută de sora Lucia
    în "al treilea memoriu" din 31 august 1941,
    adresat episcopului de Leiria-Fatima     (textul original - imagine scanată, neinclusă aici)

    Va trebui, aşadar, să vorbesc puţin despre secret şi să răspund la prima întrebare.

    Ce este secretul. Mi se pare că pot să spun, pentru că din cer am primit deja permisiunea. Reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ m-au autorizat de mai multe ori şi în mai multe scrisori, dintre care una cred că este la Excelenţa voastră, cea a pr. Giuseppe Bernardo Gonçalves, în care îmi poruncesc să-i scriu Sfântului Părinte. Unul din punctele pe care mi le indică este revelarea secretului. Ceva am spus, dar pentru a nu lungi prea mult acea scrisoare, care trebuia să fie scurtă, m-am limitat la amănuntele indispensabile, lăsându-i lui Dumnezeu ocazia unui moment mai prielnic.

    Am expus deja în a doua scrisoare îndoiala care m-a chinuit din 13 iunie până la 13 iulie şi care a dispărut în această apariţie.

    Bine. Secretul constă în trei lucruri distincte, două dintre ele sunt pe punctul de a le revela.

    Primul, aşadar, a fost viziunea iadului.

    Fecioara ne-a arătat o mare de foc, care părea că era sub pământ. Scufundaţi în acel foc, demonii şi sufletele, ca şi cum ar fi fost cărbuni aprinşi incandescenţi şi negri sau de culoarea bronzului, cu formă umană, care se legănau în incendiu, purtaţi de flăcările care ieşeau din ei înşişi, împreună cu nori de fum căzând din toate părţile, asemenea unor scântei ca la marile incendii, fără greutate şi echilibru, printre strigăte şi gemete de durere şi disperare care mă îngrozeau şi mă făceau să tremur de frică. Demonii puteau fi recunoscuţi după formele oribile şi respingătoare de animale înfricoşătoare şi necunoscute, dar transparente şi negre. Această viziune a durat un moment. Mulţumesc Mamei noastre din cer, care la început ne-a prevenit cu promisiunea că ne va duce în cer (la prima apariţie), altfel cred că am fi fost morţi de spaimă şi de groază.

    Apoi am înălţat ochii către Fecioara, care ne-a spus cu bunătate şi tristeţe:

    - Aţi văzut iadul, unde cad sufletele sărmanilor păcătoşi. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în lume devoţiunea la inima mea neprihănită. Dacă vor face ce vă voi spune, multe suflete se vor mântui şi vor avea pace. Războiul este pe punctul de a se sfârşi, dar dacă nu vor înceta să-l supere pe Dumnezeu, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea va începe un altul şi mai devastator. Când veţi vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută să ştiţi că este marele semn pe care Dumnezeu vi-l dă precum că se pregăteşte să pedepsească lumea pentru crimele sale, prin război, foamete şi persecuţii îndreptate împotriva Bisericii şi a Sfântului Părinte. Pentru a împiedica aceasta, voi veni să cer consfinţirea Rusiei la inima mea neprihănită şi împărtăşania reparatoare în primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti şi vor avea pace; dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie şi persecuţii împotriva Bisericii. Cei buni vor fi martirizaţi, Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe naţiuni vor fi distruse. În sfârşit, inima mea neprihănită va triumfa, Sfântul Părinte îmi va consfinţi Rusia, care se va converti, şi va fi acordată lumii o perioadă de pace (7).

    P.S.
    Voi reveni pentru a prezenta a treia parte a SECRETULUI, dar si interpretarea acestuia, comentarii ale inaltilor reprezenanti ai Bisericii catolice, comentarii teologice si Structura antropologică a revelaţiilor particulare, daca voi intelege ca sunt suficiente persoane interesate in a cunoaste aceste adevaruri.

  • CE GANDESC FOTOLIILE...?

    ...Ai văzut ce mobilă grozavă era în magazinul acela în care nu ştiai că este mobilă din străinătate făcută cu lemn din România fără ca noi să ştim că ei ştiau secretul acesta pe care alţii nu-l ştiau şi erau puşi să ştie ca să informeze pe cei care nu ştiau sigur ceea ce comercianţii ştiau?!
    Uite, ştii, chestia asta îmi aminteşte de multe fotolii care suportă, fără să ştie de ce, oameni care chiar nu ştiu de ce ei stau pe acele fotolii despre care nu ştiu că ele ştiu că ei nu ştiu pe ce lume trăiesc...
    Şi, după cum ştii sau presupun că ştii, că nu se poate să nu ştii, multe din ele sunt ocupate de politicieni care au impresia că ei ştiu şi lucruri despre care noi nu ştim, fără să ştie că noi ştim că ei nu ştiu nimic şi ştim că nu ştiu că cei care i-au votat nu ştiau că ei nu stiu pe ce lume trăiesc...
    Totuşi ştii, chiar dacă ştii că nu ai vrea să ştii, că unele fotolii ştiu că suportă chiar miniştri ce se fac că nu ştiu de unde au ajuns să ştie mai mult decât ştiu cei care ar trebui să ştie şi ştiu foarte bine să arate celor care nu ştiu că ei ştiu să eludeze legea ce o ştii că ar şti să-i bage la zdup, dar ştiu şi pe cine ştie să întoarcă legea împotriva celor care nu ştiu să afle ceea ce nu ştiu despre cei care ştiu că nu sunt cinstiţi.
    Să ştii că, unele fotolii, ştiu şi sunt supărate că toată vara au fost înlocuite cu o şea de cal sau de bicicletă, iar de nu ştii, chiar de elegantă banchetă...de maşină ori şalupă sau vreo barcă ori drezină, de nu mai ştii cu ce se ocupă ministrul, ştii tu cine, care ştie bine să rupă gura târgului care nu ştie că acesta ştie câţi euroi a băgat în conturi pe care le ştie numai el şi tu nu le ştii, după cum nu le ştie nici cei ce ar trebui să ştie că de aia sunt plătiţi, tot din euroi de ai tăi, ştii bine, chiar dacă se ştie că tocmai cu ei s-a ştiut a se intra pe alte fotolii, dar europene, după cum se ştie bine, chiar dacă ocupanţii nu ştiu să vorbească ştiuta şi dulcea limbă românească pe care şi fotoliile, făcute din lemn românesc, precum ştii, o ştiu foarte bine...
    Dar, mai sunt ocupate, după cum ştiu ele, fotoliile, de unii inspectori de resurse umane care au impresia că ştiu totul despre oamenii din faţa lor care nu ştiu că ei ştiu datele din dosar şi cred că ştiu doar să întrebe ce ştiu ei despre meseria pe care inspectorii ştiu că ştii să o practici şi, ştiind asta, se fac că nu ştiu că tu ştii ceva şi vor să ştie dacă ştii cum merge treaba şi ştii ce sumă ai să dai ca să ştie şi ei că tu ştii că esti încadrat dacă ştii să o dai şi ştii că ei ştiu prea bine că reprezintă partidul pe care tu ştii că te prefaci că nu-l ştii dacă ştii că prinzi postul şi nici nu ştii că-l sponsorizează după cum ştiu ei mai bine...
    Astea-s fotoliile, după cum prea bine ştii ori, dacă nu ai ştiut, ştii acum pentru că ştii să citeşti şi printre rânduri! Bunăoară, ele ştiu şi cine ştie ce vrea să ştie alt drapel, de ştii tu ce culori, să fie arborat în ziua ştiută de cei despre care trebuia să se ştie din timp ca
    să-i facă să ştie şi pe cei care ştiu ori ar trebui să ştie a proteja ţara de o aşa ruşine pe care ştii bine că nu a mai ştiut-o de peste cincizeci de ani încoace, după cum ştie istoria şi mai ştie şi câte un intelectual care ştie că-i este ruşine că ştie că-i român şi se face că ştie să dezvolte cultura neştiută a românilor care nu mai ştiu în aceste zile ştiute de criză şi sărăcie pe cine să ştie credibil!
    Ştiu că nu-i de mirare, că doar ştii că şi alt intelectual ştiut ca deştept şi ştiut drept comunist din tată-n fiu a ştiut să facă o nouă istorie neştiută a românilor şi, precum ştii, a comuniştilor ştiuţi sau neştiuţi de ieri şi alaltăieri, pentru a-i condamna fără să ştii la ce i-a condamnat, că ştiu bine că morala ce-o ştii tu nu ştie să ţină de foame, mai ales ca nu au fost condamnaţi, ştii bine, comuniştii de azi şi de mâine care, se ştie doar, conduc ţara mizerabil după cum se ştie şi o jecmănesc cum ştiu ei mai bine!
    ...Şi mai ştiu si oameni despre care ştiu că sunt ziarişti ştiuţi de investigaţii, despre care ştii ce ei nu ştiu şi vor să ştie, dar ştiu că pot veni fără să ştii că ei ştiu să intre unde tu nu ştii ce ştiu ei să facă şi fără să ştii le dai şi ei ştiu că tu nu ştii că ce ştii nu le-ai da, dar ce nu ştii chiar nu le dai că ştii sigur că nu ştii ce nu ştii şi ştii că ce nu ştii nu ai cum să ştii...chiar dacă ei te fac să ştii ce n-ai ştiut...Că sunt acoperiţi sau infiltraţi!
    Ştiu multe fotoliile astea şi gândesc mult la ceea ce ştiu…
    Păcat că ele nu ştiu ce ar trebui să ştie că este esenţial. Nu ştiu cum să se debaraseze de ocupanţi şi nu ştiu cum să se transforme în spânzurători pentru cei care se ştiu cât de incapabili sunt în munca de pe acele fotolii, ştiu să mintă, ştiu să înşele, ştiu să fure, ştiu să se îmbogăţească ilicit, ştii bine, ştiu să trădeze şi ştiu să calce pe cadavre…

  • MODERNIZARI LA CENTRALE TELEFONICE

    Se lucrează încă...
    Se instalează o noua centrală.
    Se vor schimba şi telefoanele şi se va intra pe sistemul cu două sau trei cifre în plus! Pentru că numai aşa se pot asculta toate convorbirile şi se pot păstra datele de importanţă naţională timp de şase luni şi mulţi ani dacă sunt şi mai importante. E foarte bine că se poate pune capăt terorismului internaţional, chiar dacă ne încărcăm memoria cu atâtea cifre. Norocul românilor că sunt obişnuiţi cu multe cifre de zero la salariile şi pensiile lor de milionari. Da, o naţiune de milionari. După leul vechi, care nu dă ortul popii nici acum după ce se lucrează cu leul nou. Asta e: leul nu este conştient de vechimea sa după cum nici de valoare sa reală, nu prea…
    Eu am telefon mobil cu antenă de ceapă laminată.
    L-am instalat pe acoperişul grajdului unde m-am lungit pe o rogojină în care mă pot propti cu unghiile de la picioare. Ca să evit a o lua de vale şi să ajung, în acest fel, victimă a unui accident de muncă! Cine naiba ar suporta spitalizarea şi toate cele legate de un tratament medical? În loc să fac turism ecumenic, precum ne-a îndemnat ministrul blond al turismului, să zac într-un pat de spital cu picioarele rupte eu, nu patul, nu-mi convine…
    Am introdus toate cifrele în abac şi am sunat la nişte prieteni care nu-mi răspundeau, îndelung. Până ce un elicopter al armatei americane m-a somat să încetez transmisia că sunt localizat prin satelit de pe înălţimile Afganistanului sub care se ascunde nenea Bin L...
    M-au ridicat la propriu şi la figurat şi m-au transportat împreună cu alţi doi captivi, omuleţi verzi, arestaţi pe când cădeau dintr-o farfurie zburătoare drept spre scăfârlia unui câine urmărit de trei chinezi la ambasada din Congo Brazaville din cauză de motive ştiute de ei în secret, direct la NASA. Pentru cercetări, au zis ei într-o englezească de baltă pe care eu nu am înţeles-o din cauză că vorbesc numai limba literară. Cercetări în amănunt, pentru că amănuntele de natură tehnică ale staţiei mele telefonice pe care am încercat odată să o vând cu deamănuntul nu le-au pătruns şi au considerat că este o invenţie epocală din perioada multilateral dezvoltată a agriculturii socialiste din Republica Separatistă Oltenia!
    Le-am explicat că antena a fost mai întâi însămânţată, plantată, udată, crescută bine şi apoi recoltată, adică extrasă cu cheia franceză, după ce a ajuns la maturitate deplină. Adică exact la momentul în care toate proprietăţile tehnice erau la parametri maximi. A trebuit să le explic, tot în amănunt, că am folosit precizia germană adaptată ideal la viteza americană şi tactica sovietică experimentată în conditiile interne de la Kap Karacal. Cu toate explicaţiile mele, ei nu au înţeles aproape nimic. Din cauză că nu erau receptivi la o englezească pură, literară, încărcată cu o mulţime de termeni de natura tehnică şi figuri de stil oltenesc, precum bogat prezintă limba mea maternă, mai ales la perfectul simplu. Nu au pătruns cheia aparaturii şi nici mesajul meu de pace....
    M-au liberat, condiţionat au zis ei, catapultându-mă cu un satelit de fabricaţie buburuză sau găgăuză şi mi-au instalat centrala asta telefonică pe terenul din spatele casei unde avea bunicul privata, că era privatizat înainte de colectiva comunistă care adunase toate privatele ca proprietate cooperatistă, precum a adunat în zilele trecute toate vorbele prea fericitul părinte al 75 % din românii şi rudele lor născute din cifre, Băsescu, chiar dacă acum mai adună cu greu puţin peste 30 % doar, ca să vorbească de „ieducaţie” şi cercetare în perspective „iuropene” şi să dea ca exemplu de aplicaţiune practică planul sau de Patapievici ot Tismanean marxist-stalinist făcut pe furcile lui Neptun în casa privată din tezaurul comunist luată de preşedinte în stil de reşedinţă de vară de după operaţiunea "gâtlejul cu noduli de tip tiroidinal" în timp ce guvernul motociclistului manechin a pus în aplicaţiune generală planul Coaliţiei sfărâmate din greşeală de micuţul Boc-limbă de drept comun în alte vremuri ce apun înainte de a răsări...
    Lăsăm de o parte faptul că şi micuţul Boc face poc-poc din călcâie în faţa ofiţerului de marină cu minte de preşedinte de partid de frunte sau de ţară care, după o aplicaţie practică reuşită, precum am zis anterior, mai poate face fărâme şi actuala Coaliţie, cel puţin pe bază de motive de diplome eliberate cu toptanul înainte de criza mondială şi după, ori de eroare majoră raportată la sistemul juridic românesc ce răspunde cu poc-boc-poc prin trei mari şefi a trei şi mai mari instituţii ale Justiţiei independente în ochii orbilor, ca să nu mai iau în seamă profundele „realizări” de natură economică măsurate prin diminuarea numărului de funcţionari de stat cu salarii mijlocii în favoarea liderilor de anumite culori şi funcţii ministeriale şi directoriale cu salarii cu foarte multe cifre rotunde care se numesc „zerouri”, dar şi prin micşorarea locurilor de muncă, numeric vorbind, prin învăţământ, transporturi feroviare şi alte domenii care nu au importanţă în calculelor mai marilor Europei, României şi conducătorilor lor…
    Şi pentru că mi-au şparlit euroii de am rămas sărac pământului la uşa casei mele, am difuzat această ştire ce mi-aduce la fiecare încercare a fiecărui credul câte 85 de eurocenţi, uite aşa spre necazul vostru că nu ştiaţi nimic dacă io, adică subsemnatul, acum nu va duceam de ştire ca să ştiţi şi voi de unde veni treaba asta !!
    Multumesc pentru sprijin, prieteni dragi !
    Pe curând vă voi saluta de pe planeta Venus, unde plec într-o călătorie spaţială să analizez găurile negre că de astea de pe pământ m-am cam plictisit...
    Prea s-au făcut multe blonde şi roşcate ! Ba, unele şi-au dat cu tot felul de vopseluri politice ca să şeadă cu succes pe fotoliile elegante din Parlamentul României, cel cu pretenţii de cea mai autentică democraţie, în timp ce altele, mai moţate, musai în cel al Uniunii Europene şi chiar pe pielea fină a unor fotolii ministeriale din Guvernul Boc cel mic şi pitic ce se înalţă pe vârfuri să-l vază şmecherii de la Can-Can şi să-l catapulteze în locul fetiţei de la pagina 5…
    Hai, pa şi la bună vedere!
    P.S.
    Şi să nu uitaţi, fraţilor, să vă înscrieţi din timp la turismul acesta de tip nou cu denumire nouă, religioasă, dată de noul ministru blond al Turismului, ca să vedeţi şi mănăstirile din suburbia moldavă şi nu numai Felixul ce vă atrage cu albeaţa nuferilor dată de zăpada asta din belşug (sic!) a anului ce s-a terminat în urmă cu opt luni şi ne-a aruncat în cea mai superbă criză de creaţie monetară care a fătat vreo 20 de miliarde de euroi prin mila bubulilor lumii ca să aibă şi familiile următoarei sute de mii de şomeri după ce bea apă de la izvorul 9 şi 12 al Olăneştilor dacă nu s-or vinde ca fundul Marii Negre pe care nu-l aveam şi am reuşit să-l recăpătăm mai vândut decât a fost. Nu de alta, dar vremurile sunt mai nesigure ca oricând şi o demisie de onoare blondă din cauze de motive vă poate lăsa cu buza umflată pe vreun traseu desenat pe o autostradă făcută cu mare vâlvă numai pentru ţărani şi şmecheri şi pe care ministrul tineretului nu a mai apucat să facă plimbări ori campanii electorale din banii publici în favoarea beizadelelor autohtone…

    P.P.S.
    Da, este vorba de ediţia "îmbunătăţită" a centralei...Adică, actualizată!

  • DOR şi VÂNT / Volumul CUVINTE

    Fetei mele, ANDREEA-MARINA

    În Epistola lui Pavel către romani ni se spune: “Domnul nu trebuie căutat în afară de cei ce-L caută; ci în ei însisi trebuie să-L caute cei ce-l caută, prin credinţa arătată în fapte. Căci s-a zis: <Aproape de tine este Cuvântul, în gura ta şi în inima ta; adica Cuvântul credinţei>” (Rom.X,8).

    Folosim cuvinte, ale căror semnificaţii le ignorăm. M-am gândit la fapte de viaţă, la trăiri, la sentimente, la marea pe care o chemăm, la vântul pe care-l alungăm, la tot ce înseamnă existenţă datorită unor simple cuvinte.

    DOR

    “Să nu doreşti ce nu poţi obţine” (proverb Rusia)

    Mi-e dor de braţele mamei care mă legănau încet, cântându-mi să adorm; mi-e dor să-i mai aud poveştile cu “Ioana murdarica”, pe care, peste ani, fata mea le asculta uimită şi convinsă de trăinicia întâmplărilor.
    Mi-e dor de cartea de colorat cu lumea minunată ce mi se deschidea înainte.
    Mi-e dor şi n-am cum să uit privirea de îngrijorare a tatălui când aducea doctorul, că aveam din nou febră.
    Mi-e dor de chiotele de pe derdeluş, unde nu stăteam niciodată “de-ajuns!”; mi-e dor să-mi aleg o piatră cu care să câştig la şotron.
    Mi-e dor de primele litere, la care mă chinuiam, disperată că mi se rupea pagina şi că nu ajungeam cu picioarele la podea ca să-mi afirm personalitatea.
    Mi-e dor sa aud ţipătul cocoşului, în miez de noapte şi să vină bunica să mă descânte ca să nu mă sperii.
    Mi-e dor să alerg descultă prin tărână; mi-e dor să-mi pun la urechi cireşe, aşteptând să fiu admirată.

    VANT

    “Vântul se schimbă in fiecare zi “(proverb Portugalia)

    Vântul mi-a zburlit părul, m-a dus la oglindă şi a limpezit cerul: sufletul mi-a devenit uşor când am început să iubesc.
    Vântul a tulburat marea şi mi-a dus departe castelele, iar în calea mea au zăbovit frânturi de scoici.
    Vântul m-a condus pe cărările vietii, ajutându-mă să înţeleg doina, dansul florilor, freamătul pământului.
    Vântul m-a ajutat să ascult cum se jeluieşte frunza-n codru.
    Vântul s-a răzvrătit, amintindu-mi de mâinile noduroase ale mamei, care rupeau pâinea, abia scoasă din ţest.
    Vântul mi-a descreţit fruntea, netezind, pe rând din brazdele aspre ale vietii.
    Vântul cutreieră pustietăţi, stânci golaşe, suflete răvăşite, dar îmi deschide uşa la odaia cu macate şi ştergare, unde mirosul de gutuie coaptă îmi spune că sunt acasă.


    SILVIA CATARGIU, autoarea acestui volum “CUVINTE”, publicat sub pseudonimul SILVIANA GEO, este absolventa a Universitatii Bucuresti, Facultatea de Limbi Romanice, Clasice si Orientale si isi desfasoara activitatea de profesor la Liceul Teoretic Alexandru Ioan Cuza din Bucuresti.
    Este membra a cenaclului “PERPESSICIUS” si colaboratoare la revistele “PARADOX”, “LIMBA SI LITERATURA ROMANA”, “TARGOVISTEA COPIILOR”.
    Este una din multele nepoate de văr pe care TAUNUL le are şi le iubeşte.

  • PUDIBONDERIE

    EFECTELE PARAFINEI...

    AZI se împlineşte o lună de la începutul minunatelor întâmplări din tabăra de creaţie ESENTE SI NUFERI...
    Organizată în condiţii excelente de doamna Georgeta Resteman în a doua jumătate a lunii mai 2009, tabăra a avut ca sediu cocheta vilă "Sântana" din Sânmartin, o mică localitate din imediata apropiere a staţiunii balneoclimaterice Felix, judeţul Bihor.
    Pe lângă activităţile înscrise în programul zilnic, din care enumăr serile literare de la sediul taberei în care au fost incluse şi momente de umor veritabil, jocuri de societate, dans, întâlniri diverse inclusiv cu televiziunea locală, ori excursiile în judeţ la mănăstiri şi biserici, la muzeul memorial Octavian Goga ori Peştera urşilor, eu cu încă trei persoane din grup am beneficiat de tratament de specialitate, gratuit şi de bună calitate, la Spitalul Clinic de Recuperare Medicală din Băile Felix.
    Bucurându-se de amplasarea într-o zonă pitorească din darnica natură a regiunii, spitalul este aşezat aproape de poalele unor dealuri bogate în păduri de foioase care împrospătează cu mărinimie aerul din zonă. Şoseaua asfaltată şi bine întreţinută rezolvă cu succes nevoile numeroşilor turişti şi a celor ce vin la tratament. Turismele se află în permanentă mişcare şi circulă aproape fără încetare zi şi noapte, iar autobuzele de pe ruta Oradea-Băile Felix trec la interval de doar 15 minute...

    Într-o anumită zi, am renunţat la gestul mărinimos al organizatoarei taberei sau al distinsului scriitor Daniel Drăgan ori al poetului ieşean Nicolae Stancu, care, de regulă, mă transportau dus-întors la tratament în fiecare după amiază şi am plecat pe jos să pot face fotografii şi să cunosc "la picior" staţiunea. Am admirat privelişti minunate, construcţii moderne şi cochete, în stil original, ridicate în jurul staţiunii, dar şi linia zveltă a hotelurilor ce le revedeam cu plăcere, după mai mulţi ani.
    Furat de peisaj, am ajuns neaşteptat de repede şi de mulţumit în faţa spitalului. Am coborât treptele până la intrarea în edificiu, am inspirat aerul rece din interior şi am coborât din nou la nivelul inferior către zonele în care se aflau sălile de tratament la care eram repartizat. Îmi aminteam cu plăcere de ziua în care am intrat prima oară aici şi mi s-au făcut investigaţiile necesare stabilirii tratamentului propriu-zis.
    Doctorul Moraru, medic primar şi şeful acestei secţii ne-a primit cu multă simpatie şi cu blândeţea specifică oamenilor acestor locuri. În cazul meu, a verificat, mai întâi, tensiunea. Apoi, mi-a luat fiecare membru în parte şi l-a pus în mişcare după un anumit tipic, mi-a palmat spatele de sus în jos şi de jos în sus, m-a îndoit şi m-a răsucit, după care a pronunţat diagnosticul şi a hotărât ce anume proceduri să urmez. Doar patru la număr. Pentru zona lombară şi genunchi. Am fost surprins de această decizie şi am întrebat:
    - Domnule doctor, chiar am nevoie de un aşa tratament?
    - Apăi, da! Altfel...chiar credeţi că pierdeam timpul cu dumneavoastră? a răspuns domnia sa zâmbind cu înţelegere. No, dar de ce sunteţi surprins, domnule dragă?
    - Pentru că nu ştiam să am aşa afecţiuni, am răspuns eu cu voce scăzută, fără să pun la îndoială decizia sa. Nu aş fi dorit să-l jignesc, ferească Dumnezeu!
    - Şi nu v-a durut spatele niciodată? Nu aţi acuzat dureri nici la genunchi, vreţi să spuneţi? m-a întrebat el privindu-mă atent şi la fel de blând.
    - A...ba da, recunosc, dar numai când se schimbă vremea...Ştiu cu trei-patru zile înainte că va ploua ori că va veni frigul...Am crezut că operaţia de menisc...
    - Apăi, vedeţi? Şi simţiţi numa' trecerea de la cald la frig, aşa-i?
    - No, cam aşa-i, am răspuns repede, fără să îmi dau seama că împrumut în exprimare ceva din accentul dumnealui.
    - No, bine! Aţi lucrat destul de mult din poziţia "în picioare" şi "în genunchi", se pare, domnul meu! a concluzionat doctorul privindu-mă şi zâmbind cu subînţeles. De acolo vi se trag asemenea afecţiuni.
    Eu nu am sesizat de la bun început. M-a mirat mult concluzia asta şi am îndrăznit să-l contrazic, adevărat, fără prea multă convingere.
    - Nu prea...domnule doctor. Nu am fost infanterist şi de muncă fizică...chiar nu am avut parte...
    - No, bine, bine, dar de muncă de plăcere, că vă văd cât de doritor aţi fost...nu aţi dat bir cu fugiţii, dragă domnule! Aţi iertat ceva până nu de mult? m-a lămurit el de îndată şi, mai mult, privirea curioasă şi atentă a asistentei care abia se abţinea să nu râdă în hohote.
    Realizând direcţia discuţiei şi amintindu-mi de vremurile tinereţii mele, nu mi-a rămas decât să confirm şi să-i mulţumesc pentru bunăvoinţă...
    Zâmbind acestei amintiri şi doamnelor pe care le întâlneam pe culoare, am ajuns la sala unde suportam cu hotărâre împachetări cu parafină. Era procedura orânduită de doctorul Moraru să fie prima, înaintea masajului şi electroterapiei. Din anumite considerente îmi convenea această ordine. Atâta doar că eram nevoit să număr treptele de la un nivel la altul. Jos, sus, jos şi, în final, iar sus pentru a părăsi spitalul! Oricum, pentru a împiedica depunerea de grăsimi datorate poftei de mâncare provocată zilnic de palinca de prună delicioasă oferită de gazdă la "Sântana", plimbarea asta era chiar recomandată.

    Pe culoarul ce ducea la salonul în care mă aştepta parafina, era pustiu. M-am uitat la ceas. Adevărat, am venit cu vreo zece minute mai târziu. Bat la uşă, aud un ceva în stil de mormăit şi intru.
    - Sărut mâna, doamna Florica! Se poate?
    - Apăi, ce să mai zic, ziua bună! Mai e un loc liber, că am început deja cu 'mnealor, a răspuns domnia sa cu o voce prea puţin îmbietoare şi a arătat către paturile ocupate.
    Am aruncat o privire rapidă şi am observat, de la perete către fereastră, o doamnă, un bărbat, un pat gol, o femeie şi iar o femeie. Toate persoanele în cauză, întinse pe paturi, erau deja acoperite parţial cu un fel de cearşafuri de culoare incertă, bătând de la gri-bleu spre gri murdar, pe care se zăreau, la o privire atentă, numeroase pete de grăsime. Evident, de parafină! Nu puteam insista să privesc persoanele, pentru că erau aproape goale şi se observau destule zone descoperite, mai puţin cele pe care se aplicase stratul de parafină.
    - No, dezbrăcaţi-vă acu, de, dacă aţi venit! mi s-a adresat tanti Florica încă nemulţumită că nu am respectat programul.
    Mi-am dat bluza şi pantalonii jos, le-am aninat de un cuier împreună cu borseta şi m-am urcat pe cearşaful acela care-mi provoca dubii cu privire la culoare şi curăţenie. M-am întins pe burtă, încercând să mă abţin a arunca priviri furişe în stânga sau în dreapta mea. Tanti Florica mi-a tras slipul foarte jos, dezvelindu-mi fesele, pufnind îmbufnată:
    - Nu pe spate aveţi nevoie? Şi mai unde?
    - Da doamnă..., acolo şi la genunchi, i-am amintit eu în timp ce scăpam privirea către dreapta. Pe primul pat, era întins un bărbat cam de vârsta mea, după culoarea părului şi conformaţia trupului de la mijloc către cap, aşezat cam tot pe burtă, dar răsucit uşor cu spatele către mine, cu un şold ridicat. Dincolo de el, zăream capul şi umerii acoperiţi de părul ce curgea în voie şi peste obrazul doamnei aşezată peste sânii goi şi storciţi care mi-au dat unele indicii despre vârsta acesteia. "Cred că are vreo patruzeci, dar este cam uzată!". În timp ce o analizam, a întors capul spre mine şi cu o mână şi-a descoperit obrazul. Nu am avut timp să-i văd faţa. De jenă că mă surprinde privind-o, mi-am lăsat rapid fruntea pe palmele întinse pe saltea. Doar pentru câteva secunde. Apoi, încet, am întors capul spre stânga mea.
    Doamna de alături era aşezată pe spate. Nu mi-am dat seama ce zonă suportă stratul de parafină. Cearşaful era întins către în sus, ca o căpiţă de fân, în zona pieptului. Cobora către şolduri, se lăţea destul de vizibil în regiunea bazinului şi lăsa imediat la vedere două pulpe bronzate şi pline, chiar foarte pline, cu pielea bine întinsă de stratul de grăsime ce se ghicea cu uşurinţă. Cu braţele dolofane adunate sub ceafă, fixa tavanul liniştită, clipind foarte rar. Am încercat să ghicesc dacă poartă sau nu sutien, intrigat fiind de înălţimea la care se afla vârful "stogului de fân" închipuit de cearşaful ce se desfăşura de acolo în multe cute. Nu am avut timp să deliberez. M-a întrerupt tanti Florica, atât de neaşteptat, încât am scăpat un icnet înăbuşit. Mi-a trântit o fleaşcă de parafină fierbinte pe spate, fără să mă anunţe. Ce să mai zic? Am tăcut şi am întrerupt observaţiile, răzimându-mi capul pe pumnii strânşi şi închizând ochii.
    - Ridicaţi şi genunchiul drept, no, să împachetăm şi aice! Dar ce, v-aţi speriat? a întrebat tanti Florica cu cea mai blândă voce a locului.
    - Ei, puţin aşa...Să mă anunţaţi când mă împachetaţi cu chestia aia fierbinte, doamnă. Ca să nu mă mai sperii, am răspuns eu pătruns deja de căldura parafinei.
    - No, bine! Şedeţi cuminte, domnule...
    Şi am stat cuminte. Căldura îmi învăluia tot trupul. Cu nasul printre pumni, urmăream boabele de sudoare ce se prelingeau pe ceafă, pe după urechi şi se scurgeau pe bărbie picurând apoi rar pe cearşaf. Fruntea-mi era puternic asudată. Strângeam pleoapele să nu simt usturimea în ochi.
    Nu ştiu cât timp s-a scurs...

    Eram cu aparatul de fotografiat în apropierea Cartierului "Verdi" al staţiunii Felix. Mă opream la clădirile noi, cu jardiniere ori bazine, alegeam cel mai potrivit unghi şi distanţă şi apăsam cu placere pe butonul micuţ pentru a-mi îmbogăţi colecţia de amintiri din zonă. Pe partea cealaltă a drumului circulat intens de autovehicule, am observat o femeie ce fotografia de zor, parcă mai lacomă decât mine. M-a cuprins mirarea. După îmbrăcăminte părea a fi ţigancă. Cu fustă lungă bogată în creţuri şi culori care mi-au creat impresia că, de fapt, sunt mai multe fuste, bluză cu mânecă de aceleaşi nuanţe şi cu decolteu generos, cu o băsmăluţă pastelată legată copilăreşte sub bărbie şi aparent foarte oacheşă la faţă, nici că se putea să mă gândesc la altceva. Am prins un moment prielnic şi am traversat strada în fugă. M-am apropiat de ea şi am salutat-o:
    - Bună ziua, doamnă dragă! Ce faci pe aici, filmezi?
    - Bună ziua! a răspuns ea scurt şi a întors întregul trup către mine, după ce cu o mişcare iute a strâns mare parte din decolteul bluzei şi a făcut un nod mare şnurului pe care-l mânuise. Admiram şi fotografiam, a continuat cu un zâmbet prietenesc şi fermecător pe faţa-i drăgălaşă ce-mi spunea că ar avea în jur de 40-45 de ani. Dar văd că şi dumneavoastră...
    - Da, şi eu fotografiez. Îmi place aici...De unde eşti de loc, dacă nu te superi? am întrebat-o eu prietenos, admirându-i silueta subţirică, deosebit de plăcută şi vorba-i dulce.
    - Eu vin din Marghita. Stau două săptămâni la Felix...Sunt cu un grup...Dumneavoastră?
    - Eu...din Oltenia, de departe...Adică, la fel de departe ca tine, vreau să zic.
    Am început să râdem amândoi. Am învăţat-o cum să ia corect subiectul în obiectiv, explicându-i că nu trebuie să stea cu faţa la soare, ci din contra. I-am vorbit de distanţe şi luminozitate. S-a convins repede că am dreptate şi era încântată că imaginile sunt mult mai clare, mari şi redate în amănunt. Vorbind despre una şi despre alta, am urcat pe marginea drumului şi tot am mers până în apropierea pădurii din zona spitalului. Nu de puţine ori am sprijinit-o le trecerea şanţului ori la traversarea şoselei pentru a admira şi fotografia un loc sau altul şi i-am ţinut mâna strâns în mâna mea şi când nu se mai justifica gestul.
    O apropiere mai strânsă s-a petrecut pe terasa pensiunii de trei stele ce poartă pretenţiosul nume "Noblesse". Am admirat bazinul cu apă în micuţe cascade şi florile de aici. Ne-am oprit pentru a face fotografii şi a ne răcori. Am condus-o la braţ, cu îngăduinţa ei, interpretând cum se cuvine rolul îndrăgostiţilor în faţa personalului de serviciu pentru a ne servi cu cele mai bune răcoritoare. În asemenea momente se cuvenea să ne îmbrăţişăm şi am făcut-o cu plăcere. În plus, am sărutat-o pe obraz şi s-a bucurat. De aici şi până la primul sărut pe gura ei frumoasă a fost doar un pas făcut cu multă îndrăzneală şi plăcere...

    I-a fost teamă să intrăm în pădurea din apropiere pentru a culege flori. Am găsit câteva prin iarba deasă ce acoperea dealul pe a cărui coastă se înălţa hotelul "Mureş" în care i-am popus să intrăm imediat ce mi-a spus că acolo este cazată.
    - O, nu, nu se poate! Care-i rostul? a întrebat ea zâmbind ştrengăreşte şi privindu-mă cu ochi iscoditori.
    - Să ne odihnim puţin după atâta plimbare şi...şi să văd în ce condiţii stai tu, dacă..., am încercat eu să găsesc o explicaţie care să ascundă dorinţa ce începuse să mă stăpânească, dar ea m-a întrerupt până să găsesc o justificare rezonabilă.
    - Dar îs cu o doamnă în cameră...nu-s singură. Să merg să văd dacă-i afară? Vrei să aştepţi un pic?
    - Nu, nu este nevoie...Accepţi să mergem la...într-un alt...
    - De ce nu?...Numai două ore! Trebuie să întâlnesc grupul mai apoi, a venit ea cu un răspuns pe care-l aşteptam dar nu credeam că poate exista.
    Ne-am luat de mână în tăcere şi am coborât toate treptele de la intrare privindu-ne în ochi. Ei îşi vorbeau pe limba lor şi se înţelegeau de minune. Nu am avut mult de mers. Puţin mai la vale, lateral dreapta, se înălţa Hotel Someş şi am intrat împreună direct la recepţie.
    M-am înfăţişat băţos în faţa unei blonde reuşite ce ne privea surâzând fermecător, hotărât să obţin o cameră pentru acele două ore promise de proaspăta mea cucerire. Părea a fi o ardeleancă foarte reuşită, atât cât o vedeam dincolo de paravanul ce mă împiedica să-i analizez bazinul şi picioarele. Frumoasă, este puţin spus. Era chiar apetisantă! Dar avea un aer aparte, un ceva deosebit în culoarea tenului, în privire, ori în pieptu-i dezgolit cu eleganţă, care m-a făcut să cred că este de etnie maghiară. Cu această convingere şi din dorinţa de a-mi da importanţă şi a-i intra pe sub piele, am salutat-o aşa cum învăţasem eu de la un coleg pe timpul satisfacerii serviciului militar.
    - Jo napot! adică, în pronunţie românească, "io nopot", care se traduce "bună ziua". O priveam cu ochi de june-prim şi mă pregăteam să mai zic ceva, dar ea a răspuns imediat, anulând acel surâs fermecător şi arborând o privire dură, de femeie supărată ori, cel puţin, nemulţumită:
    - No, află dumneata că eu mai pot! Şi încă mult şi bine, ca să ştii!
    Am privit-o surprins şi dezarmat complet. În minte se răsuceau năvalnic multe gânduri. Trebuia să-mi cer scuze, dar mă persecuta altă idee..."Ptiu! Dacă te cunoşteam de când am sosit aici...vedeam eu cât poţi, frumoaso! Hâm! E mult mai tânără decât mine...Nu cred că m-ar fi acceptat, dar, când e vorba de puţină dragoste...
    Poate voi avea timp să trec pe aici. O încercare moarte n-are!"
    - Sărut mâinile, scumpă domnişoară! Vă rog să-mi iertaţi nefericita modalitate de adresare!...

    ...In fine, am reuşit să-i readuc zâmbetul pe buze şi ne-am înţeles de minune. A priceput rapid despre ce-i vorba. Am oferit jumătate din suma pentru o zi pe cameră, fără înregistrare şi chitanţă şi, la invitaţia ei, m-am angajat că voi mai veni. "Pentru tine şi cu tine, frumoaso, nu cu alta! Dacă mă refuzi, nu ştii ce pierzi şi, mai ales, nu ştiu ce ratez eu! Ar fi păcat...".
    Însoţitoarea mea era îmbujorată de jenă ori de râs sau, în egală măsură, de amândouă. Cum am ajuns în camera de la etajul doi, s-a dezbrăcat de bluză şi fustă, după ce m-a rugat să mă întorc cu spatele.
    - Voiesc să fac duş...nu stau mult. Te superi, domnul meu?
    - Da, mă supăr dacă nu accepţi să facem împreună! am răspuns eu fără să stau pe gânduri.
    - Ei, dar nu-i voie! Cum să facem...
    - Uite, aşa! am răspuns eu victorios în timp ce executam un salt spre ea pentru a o prinde în braţe.
    Îmi dădusem pantalonii şi bluza jos în timp ce ea se dezbrăcase parţial. Avea doar chiloţi şi sutien pe trupul ce se înfăţişa drept, subţirel, cu pielea uşor bronzată. I-am sărutat umerii rotunzi şi ceafa. Ea se ghemuise toată, cu braţele peste sânii ce-i bănuiam ţâfnoşi după forma sutienului. Mai apoi, în timp ce-i căutam buzele ce imediat le-am simţit fierbinţi în lungă sărutare, cu mişcări încete dar sigure, m-a îmbrăţişat strâns şi a răspuns doritoare la săruturi.
    I-am desfăcut sutienul la spate şi ea l-a tras peste braţe, împungându-mă cu sfârcurile sânilor tari, surprinzător de tari la vârsta ei. Mai apoi, i-a plimbat pe trupul meu, gângurind ca o pasăre mulţumită, în timp ce-mi măsura pieptul cu vârful buzelor. M-au trecut fiori de plăcere şi întregul corp mi-a fost invadat de o căldură sufocantă pe care nu o puteam linişti decât într-un anume fel.
    Am prins-o cu braţul stâng pe după umeri şi cu dreptul pe sub şezut, am ridicat-o si am dus-o în pat, peste cearşafurile albe, scrobite şi răcoroase. Am aşezat-o cu grijă şi am rămas întins uşor peste ea, cu gâtul prins de braţele-i ce tremurau de neastâmpăr şi dorinţă. Amândoi cu ochii închişi, ne-am sărutat în scurte zvârcoliri în care mâinile scotoceau toate regiunile trupurilor în deplină libertate şi reciprocitate. Am dus o mână pe marginea chilotului şi i l-am tras pe sub trupul cambrat cu nerăbdare. Ea împingea cu sârg slipul meu şi, eliberaţi aproape în acelaşi timp, şi-a desfăcut pulpele lungi pentru a-şi ridica picioarele şi a mă prinde cu ele, ca într-un cleşte de rac uriaş, pe după mijloc.
    Din doi, ne făcusem doar unul. Fierbinţeala şi plăcerea se întindea cu repeziciune, ne ameţea şi ne transporta parcă într-o altă lume.
    Tocmai când simţeam mişcările amândurora ca fiind sincronizate perfect, pe braţul stâng, cel care frământa carnea tare de pe fesele rotunde şi plinuţe, am simţit o atingere dură. O lovitură destul de brutală ori de neaşteptată. Ştiam că am încuiat uşa acelei camere. Surprins şi speriat, am întors capul, am deschis ochii gata să mă apăr şi, în acelaşi timp, am strigat destul de tare pentru a intimida atacatorul:
    - Ce vrei, domne?!

    Lumina din fereastră parcă m-a orbit de moment şi in faţa ochilor am zărit o matahală. Am tras mai puternic de pleoape şi m-am holbat la muntele acela de trup uman cu două vârfuri împinse în tăriile cerului care nu era decât tavanul sălii de tratament. Doi ochi mai mari şi mai speriaţi decât ai mei mă fixau de foarte aproape. Am izbucnit, mânios:
    - Cine eşti tu?
    Pân' ce să-mi răspundă "matahala", dimensiunile reperate de ochii mei s-au redus şi am început să disting destul de bine figura doamnei din stânga mea. La fereastră cred că am observat şi cea de a treia doamnă care mă privea râzând. În acelaşi moment, vocea doamnei Florica m-a readus la realitate:
    - No, care-i baiul? Aţi visat ceva urât, domnule? Sunteţi la împachetări cu parafină. Mai aveţi de aşteptat zece minute...
    Mi-am dat seama ce s-a întâmplat şi am bâiguit ruşinat:
    - Vă rog să mă scuzaţi, doamnă! Iertaţi-mă dacă v-am speriat ori v-am jignit! Ştiţi, eu cred că...am adormit şi...
    - Nu face nimic! Staţi liniştit...Eu v-am speriat pe dumneavoastră. Fără să vreau, credeţi-mă. M-am întors şi v-am lovit peste mână, domnule...
    - Aaaaa! Acum înţeleg. Visam ceva...
    - Gata, mai puţin la domnul, a intervenit tanti Florica. No, să vă şterg puţin, s-a adresat femeii de la perete...
    Ruşinat, mi-am proptit capul în palme şi am clipit cât mai des cu putinţă ca să nu adorm din nou. Am răspuns la saluturile de rămas bun fără să privesc aceste persoane pe care le bănuiam că râd de mine. Rămăsesem doar cu tanti Florica în tăcerea fierbinte din încăpere. Până să mă descopere la epuizarea timpului programat, am îndrăznit să o întreb:
    - Am sforăit tare, doamnă, după ce am adormit?
    - Apăi...mai mult aţi icnit, domnule. Aţi sforăit numa' puţin. Cred că v-aţi luptat rău în vis...
    -Da, da! Aveţi dreptate...M-am cam bătut cu cineva..., am lămurit-o eu, amintindu-mi câteva secvenţe.
    M-a descoperit, m-a şters cu o bucată de pânză ceva mai curată decât cearşaful ce-mi conservase căldura parafinei încinse pe spate, mi-a şters şi genunchii şi a rostit aceeaşi expresie pe care o auzisem când au plecat ceilalţi:
    - No, să vă fie de sănătate!
    - Mulţumesc, sărut mâna, doamna Florica!

    M-am îmbrăcat repede, am luat borseta cu aparatul de fotografiat din cuier şi am ieşit cu hotărârea de a nu mai reveni în acel salon...
    Afară, în staţia de autobuz din faţa spitalului, în timp ce o aşteptam pe doamna Georgeta să vină cu maşina, a trecut doamna ce mă atinsese în timpul visului meu frumos. Până şi ochii-n cap, dar şi nasu-i râdea cu toată faţa!
    - Doamnă, din nou vă rog să mă scuzaţi! am întâmpinat-o eu, zâmbindu-i mult mai vesel.
    - Nu vă mai gândiţi la asta! Cred că aţi visat foarte frumos, domnule...Odihnă plăcută!
    Nu mai ştiu ce i-am răspuns. Mă ruşinasem din nou, amintindu-mi ce am visat...
    În drum spre Vila Sântana, doamna Resteman râdea cu aşa poftă că şi volanu-i tremura în mână. Mai apoi, în sala de lectură, colegii din tabără s-au amuzat cu toţii. Cum să nu le povestesc? Îmi amintesc expresia distinsei poete Viorela Codreanu Tiron:
    - Adevărat îi că TAUNUL şi împachetat în parafină face dragoste!
    Evident, alte hohote de râs, în timp ce maestrul Daniel Drăgan, sub privirea galeşă a distinsei sale soţii, desena sârguincios pe masă, cu podul palmei, acel semn care arată cum se striveşte o ploşniţă...

  • PUDIBONDERIE

    ÎN CĂUTAREA FERICIRII

    Capitolul V

    ÎMPLINIRI ŞI DEZAMĂGIRI

    5.
    În următoarele două-trei săptămâni, timp în care toamna şi-a intrat deplin în drepturi, fie că ploua, bătea vântul ori era senin şi rece, Fănel făcea doar trei drumuri. Cunoştea traseele atât de bine încât ar fi putut merge şi cu ochii închişi.
    Un drum era cel obişnuit. La serviciu. Nu era pe placul lui, dar cui să se plângă şi cui să ceară o activitate care să-i convină? Era obligat să joace exact cum i se cântă. Nu avea muncă de teren. Practic, nu lucra operativ şi nu i se permitea să-şi bage nasul în dosare, să facă investigaţii ori să-şi dea cu părerea. Executa serviciul de zi pe unitate şi, cel mai nesuferit aspect, era acela că trebuia să poarte banderola pe braţ şi să dea raportul în fiecare dimineaţă unor şefi pe care-i considera mai slab pregătiţi decât el şi chiar mai corupţi. "De la unii ca ăştia am învăţat eu să mă lăcomesc şi să încalc legea...Aproape mi-au impus să procedez ca ei. De unde să le dau tainul periodic şi mesele la restaurant? Din salariu? Absurd! Banii unui funcţionar public abia ajung pentru un trai aproape decent. Trebuia un alt venit. Suplimentar. Am vrut să am şi eu maşini ca ei. Sa-mi fac casă de vacanţă la munte. Să-mi duc nevasta în concedii în străinătate. Ei, uite că eu nu ştiu cui să împing ceva acum ca să scap. Ei au ştiut să umple portbagaje, poate şi conturi, la cei din corpul de control. La asta nu m-au mai învăţat. Ori nu am prins eu firul. Dar, am grad şi funcţie. Adică...le-am avut până acum câteva zile. Retrogradarea a fost pe placul unora. Să fie ei cei mai cinstiţi? Bine ar fi...Dacă nu le aveam pe astea, făceam oare toate tâmpeniile care m-au compromis şi mă distrug acum? Cred că nu. Nu de alta, dar nu era loc de întors...Poate. Ca subofiţer am făcut doar găinării. Să fiu în ton cu ăia mai vechi. Să fiu ca ei. Să am prieteni...".
    Al doilea traseu era cel ce ducea la biserică. De trei ori pe săptămână se întâlnea cu preotul. Deşi nu se spovedise după toate tipicurile duhovniceşti, acesta cunoştea deja tot zbuciumul din sufletul lui Fănel şi multe cauze ale suferinţei sale provocate de greşelile făcute, chiar dacă unele s-au consumat fără rea intenţie. Acolo se liniştea, se calma şi învăţa să se cunoască. Învăţa să se descopere pe sine. Aşa a ajuns să poată aprecia el însuşi ce a greşit şi din ce motiv. Acolo a învăţat să regrete şi, cel mai important, a învăţat să ierte. Pentru că, între timp, a înţeles cât de important este să respecţi şi să iubeşti. A învăţat, chiar dacă încă nu a reuşit să pătrundă în profunzimea problemei, ce presupune cu adevărat să fii fericit, ce înseamnă fericirea.
    Aici, în biserică, a înţeles ce mare durere a provocat părinţilor şi a hotărât să plece la final de săptămână acasă pentru a-i linişti. Obţinuse deja aprobare pentru părăsirea garnizoanei şi pregătise ţinuta militară în acest sens. "Chiar dacă nu-mi convine să mă îmbrac aşa, trebuie să fiu curat, călcat la dungă şi elegant. Pentru liniştea mamei, în special, dar şi pentru tata. Să vadă că sunt în activitate. Altfel, în mod sigur, nu mă crede. În plus, vecinii trebuie să mă vadă în uniformă. S-a vorbit după percheziţia aceea, nu se poate altfel. În oraşele mici oamenii se cunosc bine şi veştile circulă rapid de la unii la alţii. Mai ales bârfele...Îmi va fi greu, dar merită şi ei liniştea pe care doresc din tot sufletul să le-o aduc, chiar dacă este şi minciună în ceea ce fac. Poate mă iartă Dumnezeu, că vreau să fac bine, nu rău...".
    Traseul cel mai plin de încărcătură nervoasă şi emoţională, de teamă, grijă şi ruşine, a fost şi încă mai era bătătorit de Fănel către birourile celor care-l cercetau şi către avocat.
    Ofiţerul din cadrul Inspecţiei interne, însărcinat să efectueze cercetarea prealabilă, s-a limitat la două declaraţii luate de la Fănel în intervalul a patru zile. Era evidentă grija lui de a nu implica şi alţi lucrători din sistem în afara a doi agenţi despre care a obţinut, cu ajutorul criminaliştilor, dovezi că au participat direct la afacerea cu maşina "abandonată" de hoţi în pădurea Băneasa. În plus, ei au fost recunoscuţi de un ajutor de ospătar care i-a văzut în maşină şi, mai apoi, printre poliţiştii care făceau cercetarea la faţa locului. Nu a făcut presiuni asupra lui Fănel, dar nici nu a reuşit să afle cine a furat, concret, acea maşină din parcare şi care a fost rolul ofiţerului în cauza respectivă. Oricum, în baza concluziilor înscrise în cercetarea făcută de el şi un reprezentant al Corpului Naţional al poliţiştilor, s-a luat măsura trecerii intr-o funcţie inferioară şi, pentru că erau suficiente indicii că abaterile disciplinare sunt fapte prevăzute de legea penală, au fost sesizate organele judiciare.
    Cu ofiţerul de cercetări penale au fost purtate, în prima fază, discuţii libere. Acesta adâncea cercetarea cu paşi mici, dar siguri. Era convins că Fănel ştie mult mai multe decât relatează. A trecut la declaraţii scrise. A verificat datele obţinute şi a cules altele, suplimentare, în teren şi l-a pus pe cel audiat în faţa unor fapte pe care el nu le-a amintit şi nu le-a recunoscut. Se cercetau aspectele descoperite la şcoala de şoferi unde Fănel fusese acţionar principal.
    La intervenţia dură a procurorului militar Fănel s-a pierdut de moment, apoi a refuzat să dea date noi. S-a declarat nevinovat şi a cerut prezenţa avocatului.
    Discuţia cu avocatul a fost lungă, greoaie şi apăsătoare în partea de început. Până când Fănel a căpătat încredere şi a fost convins că numai adevărul îi poate îmbunătăţi, cât de cât, situaţia. S-a plâns de felul în care procurorul a iniţiat şi desfăşurat prima parte a anchetei.
    - Şi ce aşteptai de la el? l-a întrebat cu voce blândă avocatul Deleanu. Nu ai ştiut că procurorii militari sunt mult mai agresivi decât cei civili? Îşi face datoria. Pentru asta este plătit. În plus, fără a te supăra, te rog, dacă dumneata ai fi în locul lui, nu te-ar enerva faptul că tocmai un poliţist, un funcţionar plătit pentru a veghea la respectarea legii, încalcă grosolan prevederile legale şi se aliază cu infractorul?!
    - ...Eu...dacă, să zicem...Ce să mai zicem, aveţi dreptate, a răspuns Fănel destul de încurcat de întrebare.
    - Te-a jignit, a dat în dumneata ori te-a înjurat? a continuat avocatul.
    - Nu, nici una nici alta. E ameninţător în atitudine, mă priveşte cu ură şi dispreţ... Spune că mă bagă în puşcărie ani mulţi. Loveşte cu pumnul în birou şi ţipă, nu vorbeşte...
    - Domnule, sunt caractere şi caractere...Sunt metode şi metode, ce să mai zicem. Nu înseamnă că este imposibil de înţeles şi de abordat...
    - Adică? Ce încercaţi să-mi spuneţi, domnule avocat? l-a întrerupt Fănel surprins şi cu oarecare speranţă în voce.
    - Nimic din ce ţi-a trecut acum prin minte. Îl cunosc bine pe domnul procuror. Se poate trata cu el. Ne înţelegem de minune. Să nu uităm, domnule, rechizitoriul procurorului este, aproape în toate cazurile, definitoriu pentru judecător. Ştii şi dumneata treaba asta la fel ca mine, bănuiesc. Dacă l-a convins pe judecător prin tot ce are la dosar, acesta nu mai dispune alte verificări şi judecă imediat cauza. Ba chiar însuşeşte şi susţine opinia procurorului...
    Au stat mult de vorbă. Avocatul a intrat în posesia tuturor datelor referitoare la faptele penale ale clientului său. A obţinut amănuntele de care avea nevoie. Pe ani, luni, zile sau ore. A reţinut nume, funcţii, localităţi, numere de înmatriculare şi multe altele. A stabilit ca Fănel să nu dea nicio declaraţie fără să discute împreună, în prealabil, despre conţinutul ei. Şi a ţinut să facă multe precizări, cerând a fi respectate.
    - Deja am informaţii că problema se va extinde. Mai mult decât îţi imaginezi. Cred că ai fost doar un pion oarecare într-o reţea pe care nu ai cunoscut-o şi ai cărei capi vor fi o surpriză şi pentru dumneata… Stai şi ascultă-mă, nu mă întrerupe, l-a oprit avocatul pe Fănel, observându-l că s-a ridicat încetişor de pe scaun şi a deschis gura năucit de cele auzite. Drept urmare, perioada cercetărilor se va lungi foarte mult. Poate până dincolo de anul nou...
    Într-un fel, acest aspect te avantajează ori îţi agravează situaţia...
    - Nu înţeleg! a izbucnit Fănel. De ce să-mi agraveze mie...
    - Pentru că zilele astea votăm, domnule. Un nou guvern şi lideri politici noi în toate structurile de conducere imprimă alt suflu în toate. Fotolii înalte îşi schimbă ocupanţii... Ordinele, hotărârile şi deciziile se formulează, se interpretează şi se aplică în alt mod decât cel în care suntem obişnuiţi. Inclusiv în Justiţie.
    Va trebui ca dumneata să "conduci" ancheta procurorului...
    - Cum? Eu să-l conduc pe el? Am impresia...
    - Ai răbdare, domnule! Pe dumneata te intereseaza propria-ţi soartă. Vei scrie declaraţii şi vei face reveniri şi completări la cele anterioare, dacă este cazul, numai în legătură cu faptele al căror autor eşti. Nu ştii ce au săvârşit alte persoane, decât dacă faptele lor au legătură directă cu ale dumnitale. Adică, dacă le-aţi săvârşit în complicitate şi premeditat. Te vei feri ca dracul de tămâie de orice înseamnă asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. Ai făcut un ceva în nume personal, din întâmplare. S-a ivit o situaţie favorabilă, fără să gândeşti, fără să o prevezi, fără să doreşti neapărat un câştig ilicit. Ca şi când te-ai fi distrat...

    La sfârşit de noiembrie, Fănel se îndrepta spre garsonieră pătruns de frig şi umezeală. Tremura în geaca de piele pe sub care îmbrăcase un pulover cu guler şi respira greoi. Alergase puţin prin ploaia ce l-a prins pe aleile dintre blocuri.Venea de la Judecătoria la care introdusese acţiunea de divorţ în urmă cu nici două săptămâni, după o discuţie importantă cu avocatul Deleanu. Sentinţa s-a dat repede, după audierea ambilor soţi în câteva minute. Practic, doar şi-au afirmat acordul în faţa judecătorului. Fără pretenţii de vreun fel din nicio parte. Faptul că în urma căsătoriei nu au rezultat copii, i-a favorizat de data aceasta. Anca revenea la numele de familie iniţial. A refuzat oferta lui de a o conduce acasă cu autoturismul, chiar dacă s-au despărţit ca doi oameni civilizaţi la ieşirea din sală…
    …Fănel a luat foarte greu această hotărâre. După o discuţie importantă cu avocatul Deleanu şi două nopţi de insomnie. Îşi amintea cuvintele acestuia şi le înţelegea mai bine acum...
    - Este bine cum ai procedat. Presupun că ai observat şi schimbarea de atitudine a procurorului faţă de dumneata...Pe parcurs, în funcţie de mersul cercetărilor, de datele pe care eu le voi cunoaşte din alte surse, revii şi faci completări la declaraţii. Îţi aminteşti de persoane ori situaţii generale despre care noi ştim că s-a aflat deja şi că există probe certe. Laşi impresia unei colaborări depline cu organele de anchetă. Îţi urmăreşti scopul. Şi vei da acele date pe care le cunoşti foarte bine despre unele persoane cu funcţii de conducere. Vei înţelege singur că s-au folosit de dumneata şi au câştigat înzecit. Putreziciunea va trebui să fie dezvăluită...
    - Bine, dar nu eu sunt..., a încercat atunci Fănel să intervină, contrariat şi speriat.
    - Tinere domn! Dumneata vei fi condamnat oricum. Rolul şi scopul meu este să fac în aşa fel încât pedeapsa să fie cât mai mică şi, dacă este posibil, să fii condamnat cu suspendare. Dar, pentru asta trebuie să mă ajuţi...
    - Cum pot să fac asta? Eu sunt doar un...
    - Prin felul deschis, din treaptă în treaptă, aşa cum am reuşit împreună până acum, în relaţia cu procurorul. Nu mai dai nicio declaraţie ofiţerilor de poliţie. Eu trebuie să dovedesc că alte persoane sunt mult mai vinovate decât dumneata, cel împins în faţă tocmai de acestea. Fără mărturia dumitale, cu datele exacte pe care le deţii, nu pot face mare lucru...Trebuie să documentez că putregaiul s-a întins de sus în jos şi nu invers. Trebuie să demonstrez că, într-un anume fel, ai fost o victimă a unui anumit grup de interese din interiorul sistemului în care lucrezi. Nu mă intereseaza aspectul politic. Faptele concrete, doar. Acele fapte prevăzute de Codul penal.
    - Deci, indiferent ce se va întâmpla....eu voi fi condamnat...Voi face puşcărie...
    Fănel aproape că nu mai asculta încă din momentul în care a înţeles că nu există şansa de a scăpa fără pedeapsă penală. Se gândea la el, la părinţi, la Anca, la puţinii prieteni care-i mai rămăseseră. Cuvintele au ieşit cu greu din gura uscată subit, cu întreruperi, dogite şi avocatul nu a auzit prea bine, dar a înţeles din mişcarea buzelor şi din prăbuşirea interioară a clientului său.
    - Tinere, capul sus. Fac tot ce este posibil să obţin o sentinţă favorabilă. Doresc sincer să te scot la lumină, dar, ai făcut şi dumneata facultatea de Drept, cunoşti la fel ca mine Codul penal şi, iartă-mă, poţi transforma toate cele ce-ţi aparţin din infracţiuni în contravenţii?
    - ...Nu, categoric nu! a îngăimat Fănel. Voi înfrunta realitatea. Sunt vinovat...Ce spun eu acasă...? Am compromis toată familia. Şi nevasta mea...
    - Vor înţelege. Toţi părinţii îşi iubesc copii. O soţie va şti să ierte. Timpul va rezolva multe..., a încercat avocatul să-l încurajeze...
    ...Discuţia cu avocatul l-a marcat foarte mult pe Fănel. A plecat buimăcit. O sumedenie de momente din viaţa lui se derulau cu repeziciune. La multe nu le găsea explicaţi, în timp ce altele îl înfuriau. Era furios pe el însuşi. "Cum am putut fi atât de prost şi de imbecil? Cum m-am dat eu numai după oameni de doi lei? La ce mi-au folosit mie femeile pe care le-am sedus? De ce am încurcat eu viaţa femeii care încă nu mă cunoaşte după atâţia ani de căsnicie? Copil nu am vrut. Cinstit cu ea nu am fost....A vrut să mă ajute tatăl ei. Mi-a dat o şansă ori două şi eu l-am tratat ca un cretin ce sunt...Câtă dreptate avea tata! De mama ce să mai zic? Am nenorocit-o. Sfaturile ei au trecut pe lângă mine. Mi-am bătut joc de dragostea lor...".
    A mers la biserică. Dialogul cu preotul l-a mai liniştit. L-a îndemnat să se înarmeze cu credinţă. Să spună adevarul părinţilor şi soţiei. I-a vorbit despre rugăciune, căinţă, înţelegere, iertare. I-a promis că va medita şi va lua hotărârile în linişte...
    Nu a avut curajul necesar. Cu părinţii i-a fost mai uşor. La telefon este altfel. Nu se văd ochii, nu se observă agitaţia interioară şi gestica. Totul este mai uşor de discutat. A dat vina pe subordonaţi. El răspunde doar ca şef. "Dacă şi cu ei sunt laş...cum voi fi cu nevasta mea? Mi-am lovit părinţii, dar pe ea parcă o lovesc şi mai rău".
    După două nopţi în care s-a zvârcolit căutând soluţii, a realizat că nu poate vorbi cu Anca faţă-n faţă. Vinovăţia sub toate aspectele, ruşinea ce-l năpădea ca niciodată, dragostea ce a descoperit că i-a purtat-o cândva şi a el terfelit-o, i-au retezat primele porniri. "Sunt un laş, asta sunt! Am să-i scriu...Este mai simplu pentru mine, dar şi pentru ea. Va suporta şocul mai uşor. Da, asta e soluţia!"
    A introdus acţiunea de divorţ. Cu acordul ambelor părţi pe motiv de incompatibilitate a caracterelor. Cunoştea judecătorul şi au fixat termenul, rugându-l să rezolve cât mai urgent, fără tam-tam, cât se poate de discret. Ar fi dorit să nu se înfăţişeze împreună , dar nu s-a putut. Procedura trebuia îndeplinită.
    Seara, când Anca era de serviciu, i-a scris. A lăsat hârtia pe masa din bucătărie. Ştia că ea intră mai întâi acolo...

    Dragă Anca,
    Sunt conştient că nici nu merit să mă adresez în acest fel, dar...obişnuinţa şi puţina dragoste ce-ţi port încă, m-au îndemnat să încep aşa.
    Au fost în ultimele luni multe momente de tensiune între noi. Nu eşti tu vinovată. Eu le-am creat. Eu sunt cel care cere iertare şi înţelegere. Eu sunt cel care a greşit grav în căsnicie.
    Nu te speria, te rog. Am hotărât să ne despărţim. Am introdus acţiunea de divorţ. Vei primi înştiinţarea...Sper să-ţi dai imediat acordul, ca să nu mai lungim chinul. Nu am pretenţii. De niciun fel şi sub niciun aspect. Tu rămâi în apartament şi păstrezi tot ce este în el. De altfel, este cumpărat de tatăl tău. Te rog să-mi laşi mie maşina. Atât, nimic mai mult. Am nevoie de ea.
    Am greşit enorm de mult faţă de tine. Am murdărit tot ce a fost frumos. Nu te merit! Nu te-am meritat niciodată....Nu te iubeam când ne-am căsătorit. Îmi plăceai şi te doream ca femeie. Dar era tatăl tău în funcţie mare. Erai dintr-o familie respectată. Iar eu doream să am o ascensiune rapidă...Mă înţelegi. Apoi m-am îndrăgostit. Te-am iubit după ce te-am descoperit ca soţie. Dar a ţinut doar vreo doi-trei ani. Te-am înşelat de mai multe ori. Iartă-mă!
    Am vrut să te fac fericită. Să fiu şi eu fericit. Pentru asta îmi trebuiau bani. Ştiu, nu am dus lipsă. Părinţii tăi ne-au dat întotdeauna, dar treaba asta mă umilea în permanenţă. Au plătit apartamentul, mobila, aparatura...Au făcut cadou maşina. Toate astea m-au umilit. Mă simţeam cumpărat...Am făcut prostii. Tatăl tău a intervenit şi m-a salvat. M-a făcut să merg mai departe. M-a provocat şi mi-a asigurat ascensiunea profesională. M-am simţit dator vândut şi, în acelaşi timp, din nou, umilit. Nu am ştiut să răspund la sprijinul lui. L-am jignit. Ştiu că el nu ţi-a spus nimic. Nu a vrut să suferi. A avut încredere în mine, probabil, a crezut că mă dau pe brazdă...
    M-am dat după unii oameni de la mine de la serviciu. Am încercat să fac şi eu ca ei. Să fac afaceri. Murdare, evident. Să devin independent, să am bani, să fim fericiţi. Am furat! Am fost necinstit în serviciu. Am fost necinstit cu cetăţenii.
    Sunt cercetat penal. Este foarte posibil să fac închisoare. Am fost deja retrogradat din funcţie. Poate voi pierde şi un grad ori poate că voi fi destituit. În aceste condiţii nu am dreptul să te compromit pe tine şi familia ta...Nu merit să-ţi fiu soţ, Anca. Sunt un infractor, asta sunt. De aceea am hotărât să nu-mi mai porţi numele când voi fi judecat şi arestat. Nu trebuie să suporţi tu această ruşine. Nu tu eşti vinovată...
    Nu vreau lacrimi, nu doresc să ne certăm şi să ne imputăm fapte şi atitudini. Nu doresc nici milă şi nici compătimire. Nu le merit. De aceea am hotărât să-ţi scriu. Ca să-ţi pot explica în linişte şi să-ţi cer iertare. Iartă-mă Anca!
    Îmi voi lua lucrurile personale atunci când eşti la serviciu. Ca să evităm momentele penibile. Voi locui într-o garsonieră. Dacă doreşti să-mi vorbeşti, îţi stau la dispoziţie oricând. Cunoşti numerele de telefon. Dar, fără reproşuri. Îmi fac eu destule, crede-mă. Putem rămâne prieteni. Refă-ţi viaţa. Tu meriţi să fii cu adevărat fericită. Şi doresc din tot sufletul să fii. Eu nu am ştiut să-ţi asigur fericirea.
    Iartă-mă Anca şi roagă-te pentru mine dacă poţi!
    Cu tot respectul,
    Fănel

    Anca a ajuns acasă plutind de fericire în dimineaţa aceea în care Fănel părăsise domiciliul conjugal pe uşa din dos, lăsând în urma sa doar o scrisoare. Problemele de serviciu le-a rezolvat foarte bine şi cu plăcere. Bolnavii o adorau. Iar după miezul nopţii, când s-au întâlnit şi au făcut dragoste după proaspătul obicei, doctorul Viorel Dobrescu i-a mărturisit deschis, pentru prima oară, că o iubeşte.
    S-a dezbrăcat din mers şi a intrat în bucătărie, direct la frigider. Cu sticla de suc natural de portocale în mână s-a apropiat de masă şi a văzut coala de hârtie. "Mda, dragul meu soţ pleacă iar în deplasare sau mă duce cu preşul că are telefoanele sub ascultare...Îmi scrie!".
    Cu paharul la gură, sorbind uşor, a citit din ce în ce mai contrariată până la pasajul referitor la divorţ. "Nu se poate!" A scos un ţipăt puternic ce aducea, mai degrabă, cu un muget sinistru. A pus pe masă paharul cu mâna-i tremurând, în timp ce ochii-i căutau înfriguraţi ţigările. A aprins una. Speriată, tulburată, cu sufletul sfâşiat de mărturisirea lui Fănel, citea plângând. "Nu se poate! Nu se poate!...Nu înţeleg...De ce? De ce? De ce, Fănele, de ce? Nu cred că te-ai transformat într-un monstru lângă mine. Am oferit tot ce puteam oferi...Nu ţi-a lipsit nimic, omule. Şi te-am iubit atât de mult..."
    Simţea că se prăbuşeşte, că ia foc şi nu ştia ce să facă. Privea hârtia în neştire fără să mai vadă cuvintele. După câteva minute a plecat la baie şi s-a spălat cu apă rece. S-a şters grăbită şi a pus de cafea. Cu ţigara în mână, sorbind din ceaşca încinsă, a luat hârtia şi a recitit-o pe pasaje, rar, meditând adânc la fiecare frază, oftând la fiecare gând şi amintire.
    A recitit-o de încă două ori până să se hotărască să meargă în pat. Era istovită. A adormit greu, plângând înăbuşit, făcută covrig în pat, cu perna strânsă în braţe...
    Când s-a privit în oglindă după ce s-a trezit, s-a speriat. "Am îmbătrânit! Mi-ai luat zece ani din viaţă, Fănele. Mi-ai mâncat tinereţea...Te-ai folosit de mine, nenorocitule! Dumnezeu nu te va ierta, chiar dacă eu am s-o pot face...".
    A luat telefonul în bucătărie şi a rămas gânditoare cu el în mână. "Ce să-i spun? Cât sufăr? Nici nu m-ar crede. Altfel, nu ar fi făcut-o. Se putea îndrepta şi alături de mine. S-o sun pe mama...Nu are sens să o supăr şi pe ea. Îi voi spune când merg pe la ei. Să-i arăt tatei scrisoarea. Să vadă pe cine a ajutat. Că dacă-mi spunea şi mie...poate nu se ajungea aici. Ori ne despărţeam de atunci, mai ştii? Gaby? Ea m-ar înţelege dar, parcă m-a avertizat cândva că Fănel se cam uită după fuste...".
    A împins telefonul spre capătul mesei, nehotărâtă. A mers la frigider şi a inventariat rezervele dintr-o privire. A renunţat. Nu avea poftă de mâncare. Nu mai avea poftă de nimic. Nu se putea concentra. O singură idee o sfredelea. "Dacă minte? Dacă are o altă dragoste şi are nevoie de libertate? Şi, ce-i cu asta? A introdus deja divorţul. Scrie negru pe alb...Foarte bine! Să mă învăţ minte. Acum...ce mă fac eu? Cum scot capul în lume? Dar....dacă era deja în puşcărie ce naiba mai făceam acum? Uite cum mă zbucium şi lui nu-i pasă! Nu a avut nici curajul să-mi spună în faţă... Du-te la ospătara ta, soţul meu drag!... Eu vorbesc? Tocmai eu care...".
    Odată venit acest gând, s-a repezit la telefon şi a tastat grăbită.
    - Bună!
    - oho, ce surpriză! Te sărut, fluturaş, ai dormit fericită?
    ...nu, sunt foarte supărată. Nu-mi arde de glume...
    - nu se poate! Bine, te ascult...
    ...Fănel a introdus acţiune de divorţ, a rostit Anca în timp ce lacrimile au început să curgă din abundenţă.
    - divorţ?! Din senin, aşa...Ştii ce? Îmbracă-te şi vino la mine să discutăm şi să te linişteşti, te rog…
    - dar nu ştiu unde stai...
    - vin eu să te iau...din locul în care ne-am cunoscut, a hotărât Viorel. Te rog să te calmezi. Eu nu voi divorţa niciodată, să ştii asta...
    - cum? Ce vrei să spui? Nu mă ameţi şi tu mai...
    - gata, cobor şi mă îndrept spre tine. Pa!

    ...Lume multă se pregătea de sărbătorile de iarnă şi magazinele de tot felul erau luate cu asalt, pur şi simplu. Cu tot gerul care la acea oră a dimineţii nu dădea semne să cedeze, Fănel străbătea bulevardul cu capul descoperit şi cu nasturii desfăcuţi la geaca matlasată. Căuta o florărie. Era liber după serviciu şi, în loc să simtă oboseala acumulată în timpul nopţii, se deplasa voiniceşte cu zâmbetul pe buze... Avea demisia scrisă cu doua zile în urmă şi hotărât să o depună azi. S-a îndreptat spre secretariat pentru a-i da număr de înregistrare.
    Un coleg l-a tras de mânecă aproape de uşă şi l-a întrebat şoptit:
    - Ai aflat bomba? Ce părere ai?
    - Ce să aflu? nu ştiu despre...
    - Ulieru şi-a dat aseară demisia ori a fost destituit...Pe ce lume trăieşti?
    - Cuuuum? Chiar bombă...Eşti sigur?
    - Sută la sută. Am verificat informaţia...Cu tine ce se mai aude, ai ceva şanse?
    - Încă nu ştiu...Îmi dau şi eu demisia, a răspuns Fănel cu vocea sugrumată şi i-a arătat hârtia din mână.
    - Nu fi prost! Ai salariu, vezi-ţi de treabă. Aşteaptă procesul, sentinţa...
    - Ştiu, dar nu mai suport...Sunt un paria al Serviciului şi al Poliţiei. Nu mai...
    - Ori demisie ori destituire, după proces dacă este cazul, tot drepturile alea le pierzi. Tot ăla eşti. Te-a prins conştiinţa, nu? Vezi că ea nu ţine de foame sau de sete. Mai gândeşte-te!
    După aflarea "bombei", a cărei existenţă a mai verificat-o prin trei surse, Fănel a renunţat să-şi dea demisia. Problema comisarului şef Ulieru l-a bucurat. "Nu se întâmpla asta dacă în partea lui nu era groasă rău. Cu cât este la cei mari mai nasoală treaba, cu atât poate fi mai uşoară la mine...Parcă aşa zicea şi avocatul. Doamne, ce fler are omul ăsta! A prevăzut multe încă de acum două luni. Are oameni peste tot. Află ce are nevoie şi din Poliţie şi din Tribunal înaintea şefilor, a presei şi a tuturor...E clar că se amână până după sărbători toată tărăşenia. Ne apucă Europarlamentarele din vară, vorba lui...".
    Tocmai cand prin minte-i treceau aceste gânduri, l-a sunat avocatul Deleanu.
    - Doresc să treci cât mai urgent pe la mine, te rog!
    - Într-o oră cel mult sunt la dumneavoastră...
    "Dacă tot merg acolo...de ce să nu-i ofer Marianei un buchet de flori? După cât m-a compătimit şi apoi s-a bucurat când a aflat de divorţ, cred că unele drumuri către ea s-au deblocat definitiv. Mi-e ruşine să-i vorbesc direct, dar un bilet în clar, merge...Iată ocazia...I-l dau împreună cu florile. Fie ce-o fi şi Doamne ajută!"
    Aşa s-a hotărât "viitorul destin" cum îi plăcea să denumească puţinele momente în care mai avea curajul să se gândească la viitor. A ales trandafiri, după ce s-a codit cu privire la culoare. A renunţat la roşu şi alb. A ales o culoare intermediară. Un roz deschis, pal, parcă după gustul şi gândurile lui.
    A salutat vesel cele două secretare şi a aşezat neîndemânatic buchetul pe biroul aglomerat al Marianei. A avut grijă ca poziţia buchetului să permită observarea răvaşului din prima privire şi a intrat imediat în biroul avocatului.
    Mariana a privit gestul lui şi florile cu sinceră uimire. Nu se aştepta la aşa ceva. A observat hârtia împăturită şi a scos-o de sub ambalaj grijulie. Pe măsură ce citea, faţa i se însenina şi se îmbujora, trecând până la final prin aproape întreaga gamă de culori...

    Dragă Mariana,
    Te rog să nu te superi pentru îndrăzneala de a-ţi scrie şi pentru conţinutul acestui bilet.
    Azi am vrut să-mi dau demisia. Cu gândul de a face tot ce trebuie şi a intra în avocatură. Am posibilitatea de a deschide chiar un birou propriu. Mă tem că nu am experienţa necesară...
    M-am răzgândit. Aştept hotărârea definitivă a Instanţei de judecată. Am posibilitatea să cumpăr un apartament şi un autoturism obişnuit. Nu mai am idei năstruşnice. Am început un nou drum pentru o nouă viaţă. În care să fiu cinstit şi corect în orice situaţie. Inclusiv în relaţiile de prietenie şi, în mod obligatoriu şi irevocabil, într-o posibilă relaţie de dragoste finalizată prin căsătorie.
    Sunt îndrăgostit! Nu am curajul necesar pentru a mărturisi direct, deocamdată. Pentru că sunt conştient de faptul că există multe motive pentru a nu mi se răspunde cu aceeaşi monedă. Sunt îndrăgostit de tine. Te iubesc, Mariana!
    Iartă-mi purtarea de până acum, te rog! Nu trebuie să răspunzi imediat. Atunci când crezi că eşti sigură pe ceea ce vrei să faci, mă găseşti lângă tine.
    Dacă mă refuzi, având suficiente motive, ştiu asta, te rog să nu-mi refuzi prietenia sinceră pentru toată viaţa!
    Cu adânc respect,
    Fănel

    Peste o oră, când a ieşit din biroul avocatului, Fănel era schimbat. În bine, se pare. Un plus de încredere se citea pe faţa lui. A ridicat privirea spre Mariana şi a roşit. Ea îl sfredelea cu privirea încă de cum a intrat. Sobră, cu bărbia ridicată. Era în picioare. El a dat să plece, plecându-şi capul cu ochii spre podea şi faţa i s-a crispat. A pus mâna pe clanţă.
    - Stai puţin, Fănel! s-a auzit vocea tremurândă a Marianei. S-a apropiat de el şi i-a şoptit:
    - Mulţumesc pentru flori! Foloseşte banii la proces. Ai nevoie. Eu nu mă mărit curând...nici prietenii nu-i părăsesc. Altceva...lăsăm până vei fi liber complet. Dumnezeu să te ajute!
    Fănel nu a avut putere să-i răspundă. În ochii lui se citea atâta mulţumire, speranţă şi iubire că nici nu mai era nevoie să vorbească.
    A ieşit afară. În stradă s-a oprit şi a privit cerul. A ridicat braţele a rugă şi a murmurat : Îţi mulţumesc Ţie Doamne că exişti şi mi te-ai arătat!
    Câţiva trecători l-au privit nedumeriţi, dar i-au zâmbit cu multă înţelegere. Unii îl compătimeau. Alţii îl fericeau...

    S F A R S I T

« 1 2 3 4 5 ...

Tag-uri blog

Arata toate tagurile