TAUNUL
Incredere baiat - 63 ani, Slatina, Romania
Blog 335
-
IARNA LA SAT
- PENTRU COPIII SI NEPOTII VOSTRI -
E linişte acum în sat…
Doar câinii ce mai latră,
Căci e târziu, s-a-ntunecat.
Lumină-i doar la vatră.
Copacii s-au albit de tot
Şi drumu-i sub zăpadă.
La streşini ţurţuri cât un ciot
Sunt grei şi stau să cadă.
În sobe pline cu butuci
Doar focul mai cuvântă,
Iar sus, pe case, vălătuci
De fum spre cer se-avântă.
Din înălţimi cad fulgi de nea
Şi-n dans se prind zglobii,
De parcă n-ar fi iarnă grea
Pe sat şi pe câmpii! -
CLOŞCA MAMĂ
- PENTRU COPIII ŞI NEPOŢII VOŞTRI -
Când vine primăvara, toată lumea se bucură. Întreaga natură îşi schimbă hainele. Pomii înmuguresc şi păsărelele îşi fac cuib unde să depună ouăle. Apar primele flori, începând cu ghioceii şi viorelele. Parcă o altă viaţă se înfiripează în toate.
Oamenii gospodari au multe treburi de făcut. Ei trebuie să se îngrijească de animalele şi păsările pe care le au în curte. Dar şi de flori şi de pomi, în acelaşi timp şi cu aceeaşi atenţie.
Tot primăvara, gospodinele strâng ouă pentru a le pune la clocit. În primăvara trecută, bunica mea a pus în cuibarul unei cloşti 30 de ouă. Abia le acoperea pe toate, găina mea preferată.
Bunica le-a ales cu grijă. Se uita la fiecare ou în parte, în lumina soarelui, cu mâna făcută căuş.
- Bunico, ce vezi tu acolo? am întrebat-o curioasă.
- Văd dacă oul are sămânţă, fată dragă.
- Şi dacă are, îl mâncăm?
- Nu, pe astea cu sămânţă le pun la cloşcă. Va scoate pui din ele.
- Şi dacă nu au sămânţă, ce faci cu ele?
- Pe alea le mâncăm. Mai si păstrez din ele, adun în fiecare zi, pentru Sfintele Paşti.
- Le roşim atunci, bunico?
- Da, le roşim ca sa ciocnim de sărbători, fată dragă.
Treceam pe lângă hambar să mă uit la cloşcă. Era permanent pe coş, acoperind ouăle. Nici nu cobora să mănânce ori să bea apă. Dacă trecea altă pasăre pe aproape, cârâia la ea şi se înfoia, alungând-o. Nici pe mine, prietena ei, nu mă lăsa să mă apropii prea mult. Uneori o vedeam cum întoarce ouăle cu ciocul. Am gândit că le aşeza să aibă toate aceeaşi căldură pe toate părţile. Şi avea mare grijă să le acopere bine pe toate. Era foarte atentă. Nu a spart nici un ou.
Într-o zi senină şi caldă, s-a auzit primul piuit. În două sau trei zile, cred că din toate ouăle a ieşit câte un pui. Cloşca avea grijă să arunce cojile de ouă. Probabil ca să nu se taie puişorii în ele, ori să nu se sufoce în cuib.
Curând, ea se plimba ţanţoşă cu puii prin curte. Clo, clo, clo! Îi striga ea când găsea ceva de mâncare. Clo, clo, clo! îi poftea să le arate cum se bea apă. Clo, clo, clo! îi chema cand zgârma pământul şi găsea vreo râmă. Iar puii veneau fuguţa şi o trăgeau de câte un capăt încercând să o înghită. Dar, pentru că nu reuşeau de la bun început, alergau în jurul ei până ce mama lor o făcea bucăţele cu ciocul.
Când puii crescuseră ca la o săptămână-două, pe la mijlocul zilei, toate păsările din curte au dat semne de spaimă. Au fugit şi s-au adăpostit pe sub şopron şi pe lângă glugile de paie. Aici stăteau ciuciulite, cu capul răsucit să poată privi cerul cu un ochi. Unele se uitau chiorâş spre cer şi cârâiau a primejdie. Adică, le anunţau şi pe celelalte. A cârâit şi cloşca mea şi a chemat înspăimântată puii: clo,clo, clo! striga la ei. Dar ei, micuţi şi prostuţi, nu înţelegeau ori nu o ascultau. Până să-i adune şi să-i adăpostească, din înaltul cerului a venit în picaj o gaie. Cloşca a întâmpinat-o curajoasă şi s-a luptat cu ea. Gaia nu a putut să o prindă cu ciocul ei încovoiat şi puternic. I-a smuls mai multe pene şi a lovit-o. Dar a răpit doi pui pe care i-a prins cu ghearele şi a zburat spre înălţimi.
A doua zi, a venit iar. Cloşca mea frumoasă s-a luptat din nou cu ea, apărându-şi puii. Gaia, puternică, a lovit-o rău în cap cu ciocul ei ascuţit şi a prins-o cu ghearele. S-a înălţat în văzduh lovind-o mereu cu ciocul şi dusă a fost...
Puii au rămas singuri. Piu, piu, piu! strigau ei răsucindu-şi gâturile ca să privească cerul. Dar nu au mai văzut-o pe mama lor. Piu, piu, piu! plângeau ei cu dor de ea.
S-au strâns la un loc cu toţii şi plângeau de ţi se rupea sufletul auzindu-i: Piu, piu, piu! Piu, piu, piu! Au ramas dezorientaţi şi înfometaţi până când a venit bunica de la câmp. Şi când i-a strigat ea să le dea mâncare, a făcut ca mama lor, cloşca: clo, clo, clo! Ei au alergat către ea, dar când au văzut că nu e mama lor, s-au oprit speriaţi şi neîncrezători. Au început să plângă: piu, piu, piu! şi nu au mâncat nimic o zi întreagă. O strigau şi o plângeau pe mama lor, cloşca... -
IARNA
- PENTRU COPIII SI NEPOTII VOSTRI -
Iarna-i rece, friguroasă,
Cu zăpadă peste tot…
Dar, să stau ziua în casă,
Recunosc ca n-am să pot.
Pun patine la picioare
Ori alerg spre derdeluş,
Cad, mă scol şi nu mă doare
Când mă-ntrec la săniuş.
În zăpada troienită
Ne jucăm cu bulgări moi
Şi adeseori, din joacă,
Trecem aprig la război.
Mai ferit, în curtea mare,
Fac şi omul de zăpadă.
Îi aşez pe cap căldare
Şi tăciuni, drept ochi, să vadă.
Noaptea dorm visând ninsoare,
Admirând fulgii în zbor
Şi mă rog la mândrul soare
Să nu-mi strice alb decor…[/ -
SEMNAL DE ALARMA!
Am fost in seara zilei de ieri,joi - 29.oct.2009-, la o conferinţă susţinută de dr. Pavel Chirilă în amfiteatrul liceului "Ion Minulescu" din Slatina.
Pentru cine nu-l cunoaşte, iată o scurtă prezentare a celui ce, timp de două ore, a tras un veritabil semnal de alarmă şi a răspuns la o mulţime de întrebări adresate de cei prezenţi în sala plină:
"Nascut in anul 1946 la Slatina Nera (Caras Severin), este medic primar de boli interne, doctor in stiinte medicale cu o lucrare despre "actul antiinflamator si antiinfectios al extractelor vegetale", sef al Catedrei de Bioetica si prodecan al Facultatii de Teologie din Craiova.
Dupa 1989, a reusit sa construiasca mai multe institutii, care au avut influenta pe plan national: spitalul crestin Christiana din Bucuresti, scoala postliceala sanitara omonima, editura cu acelasi nume, o clinica de tratamente naturiste, "Naturalia", la Voluntari, langa Bucuresti, si tot acolo Centrul de ingrijiri paliative "Sf. Irina&
quot;, pentru bolnavii de cancer. In plus, a fondat o manastire de maici in Pipera, o alta la Slatina Nera, iar acum construieste o biserica in Voluntari. In ultimii ani, dr. Pavel Chirila a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici din Bucuresti, specialist in tratamente naturiste si promotor al conceptului de medicina crestina.
E autor sau coautor al mai multor carti, dintre care amintim: "Meditatie la medicina biblica", "Introducere in medicina pastorala", "Alimentatia echilibrata a omului sanatos - principiile dietei naturiste" si "Teologie sociala".
Semnalul de alarmă despre care aminteam, se referă la vaccinul împotriva "gripei porcine" pe care l-a declarat "periculos şi ineficioent", susţinându-şi ştiinţific această declaraţie.
Am reţinut că acest virus gripal, AH1N1, numit şi "virusul gripei porcine", nu se aseamănă cu cu niciun alt virus precedent. El a fost sintetizat în laborator. Din nefericire, aşa cum aţi aflat din ştirile "media", a ajuns recent şi în ţara noastră.
Boala generată de acest virus este cu mult mai blândă decât ni s-a inoculat din ştirile recente de peste hotare şi din ţară! Iar această afirmaţie aparţine unei publicaţii de prestigiu: ziarul britanic "The times"... Cu alte cuvinte, ea nu se manifestă mai drastic decât o răceală severă. Ca atare, NU SE RECOMANDĂ vaccinarea celor care suferă de de boli ale plămânilor, inimii sau rinichilor ori a celor cu sisteme imune slăbite, a femeilor însărcinate şi a copiilor sub CINCI ani.
Cu toate acestea, în România se preconizează a fi vaccinate tocmai aceste ultime două categorii! Cu alte cuvinte, VACCINUL SE TESTEAZA PE MAMELE NOASTRE ŞI PE COPIII NOŞTRI!
Sunteţi de acord cu asta, oameni buni?!
Să ne amintim că marea Britanie este ţara europeană cea mai puternic afectată de această boală. Aici se înregistrează o MORTALITATE de 0,03%, o cifră mult mai mică decât în cazurile de îmbolnăviri cu o gripă obişnuită, care arată că NU SE JUSTIFICĂ VACCINAREA ÎN MASĂ A POPULAŢIEI. PARADOXAL, în ROMÂNIA, ţară în care s-au înregistrat doar 322 de cazuri (!) guvernanţii impun, sub o formă sau alta, vacinarea populaţiei, omiţându-se faptul că vaccinul ar putea avea şi EFECTE SECUNDARE GRAVE, care ar putea conduce, în cazuri extreme, la moarte!
De CE?! Pentru că:
- Acest vaccin provoacă CANCER prin aceea că injectarea de material genetic străin în sânge conduce la MUTAŢII GENETICE!
- În producţia de vaccinuri, celulele umane utilizate curent sunt, de fapt, celule fetale provenite din embrion uman avortat. În plus, se folosesc şi celule animale (embrion de pui etc.)
- vaccinul "Optaflu", produs de Novartis, va folosi CELULE UMANE PROVENITE DIN TUMORI CANCEROASE!
Fără a intra în alte amănunte care, profesional vorbind, mă depăşesc, vin şi vă întreb:
Sunteţi de acord să vă vaccinaţi copiii şi mamele de orice vârstă aar fi ele?!
Sunteţi de acord ca ai voştri copii să fie cei dintâi care trebuie să primească un vaccin EXPERIMENTAL?!
Credeţi că statul Român, prin reprezentanţii săi legali, va lua în îngrijire copiii şi femeile însărcinate lezate de acest vaccin?!
DE CE se impune vacinarea OBLIGATORIE, dacă riscurile bolii sunt mici, iar riscurile vaccinării sunt enorme?!
Ca să se justifice comisioanele primite de la producătorul vaccinului?! Ca să se repete istoria referitarea la sarea iodată ce a fost impusă OBLIGATORIU în alimentaţia românilor prin Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului (caz UNIC în lume!)?!
Eu nu sunt membru al vreunui partid politic sau al vreunei forme de societate civilă, dar vă recomand să vă informaţi şi la adresa http://www.provitacraiova.ro/docs/despre-vacci...
.Înainte de a vă lăsa copiii şi nepoţii să fie vaccinaţi, studiaţi situaţia din mai multe surse, întrebaţi-vă medicul în care aveţi încredere, preotul duhovnic şi propria conştiinţă!
Ştiu că în acest spaţiu virtual sunt şi persoane cu o pregătire de specialitate care vă pot informa infinit mai mult decât mine. Îi aştept, cu drag şi cu speranţă, pe toţi. Nu mă va deranja nicio opinie pertinentă şi fundamentată ştiinţific.
Doamne ajută! -
ODA MAIMUTEI
[i]Odată, o maimuţă din neamul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!
Tot circulă o vorbă, deloc adevărată,
Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!
Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte
Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte!
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?
Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război?
Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?
Insemne sataniste, otrăvuri, şmecherii?
Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă,
Ca să scornească arma distrugerii în masă?
Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,
E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
Iar omul otrăveşte, în fiecare zi,
Păduri, câmpii, şi ape, şi zările-azurii...
N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,
Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi!
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali,
Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,
Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.
Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat
În obştea maimuţească vreun cocotier privat,
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
Sau omorâţi, în pântec, de aşa-zise mame.
Urmând calea cea bună şi, evident, corectă,
Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.
În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept,
Devine şef acela viteaz, agil, deştept,
Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,
De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.
Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană,
Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.
Pe când, priviţi!, la oameni, ferească Domnul sfânt!
Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt,
Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,
Nebuni după putere şi după bunăstare!
De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,
Contează doar averea şi înmulţirea ei.
Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.
La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură
Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.
Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,
N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator.
Şi iată înc-un lucru din lumea mea, frumos:
La noi nu se întâmplă război religios,
Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri,
Nici ordine mondială, şi nici naţionalism,
Şi nici vreo îndoială ce-aduce-a ateism.
E-adevărat că omul, acest biped gunoi,
Arată ca maimuţa, dar n-a descins din noi!
P.S.
Am preluat aceste versuri din pagina domnului " ilieppsc ", de pe Netlog.
Valoarea poeziei in sine este deosebita. Cine o citeste nu mai are nevoie de explicatii ori justificari cu privire la afirmatia mea!
In pagina acestui domn am gasit si alte scrieri ori filme de valoare. Cine doreste, poate cauta... -
PENTRU COPIII SI NEPOTII VOSTRI
TOAMNA
Toamna este ruginie
Şi frunzişul se destramă.
De la deal până-n câmpie
Rodul viei curge-n cramă.
Rod bogat intră-n hambare
Strâns cu râvnă din ogor,
Gospodarii, cu răbdare,
Îl adună cu mult spor.
Ziua este tot mai mică
Iară nopţile sunt reci.
Pe acoperişuri pică,
Văile nu mai sunt seci.
Şi natura parcă moare,
Se dezbracă-ncet încet...
Pleacă păsări călătoare,
Vântul suflă prin nucet...
-
PENTRU COPIII ŞI NEPOŢII VOSTRI
LUMEA COPILARIEI
Lumea copilăriei este cea mai mare lume din lume. Ea nu are graniţe. Niciun copil nu poate spune de unde începe şi unde se termină lumea copilăriei sale.
Este lumea în care se visează, lumea în care se zâmbeşte şi se joacă. Este lumea inocenţei şi a fericirii.
Ea este pretutindeni unde există copii şi părinţi care le pot clădi şi apăra această lume. Cred că toţi copiii au dreptul să trăiască în lumea copilăriei, adică să fie fericiţi.
După fiecare vacanţă de vară, cea mai mare vacanţă, copiii se reîntâlnesc cu mare bucurie. Să se vadă şi să îşi povestească unul altuia în ce mod au petrecut timpul. Unii au fost cu părinţii la mare sau la munte. Cei mai norocoşi, au fost chiar în alte ţări. Alţii au fost la bunici, în comune şi sate, în diferite colţuri ale ţării.
Sunt copii care au mers în excursii în fiecare zi, alţii la iarbă verde şi la pescuit, cu părinţii ori bunicii lor. Sunt şi copii care au fost în tabere organizate de şcoală.
Fiecare are ceva de spus, de povestit. Şi pentru fiecare copil vacanţa petrecută de el i se pare că a fost cea mai frumoasă.
La început vorbesc aproape toţi odată şi nimeni nu ascultă. Nici nu poţi înţelege ceva. După ce se mai liniştesc şi bucuria revederii a primit toate exclamaţiile şi bătăile din palme, încep să povesteasca. Mai întâi, în grupuri mici, apoi în grupuri din ce în ce mai mari.
După ultima vacanţă de vară, eu le-am povestit impresiile mele de la mare. Mi s-a părut că am stat multe zile acolo, pentru că mi-a plăcut foarte mult şi am plâns puţin când a trebuit să plec. Am ascuns faptul că a fost prima oara când am văzut marea. Ca să creez impresie! Mai ales că alţii o văzuseră deja de câteva ori şi vreo doi au fost chiar în străinătate. Mai târziu mi-a părut rău că am minţit şi am recunoscut. Câţiva au râs de mine, dar nu s-au supărat şi mi-au înţeles emoţiile şi bucuria…
Când am ajuns aproape de ţărm, unde începea o fâşie mare de nisip ce se cheamă plajă, am ramas înmărmurit.
Marea era o întindere de apă aşa de mare, că nu-i vedeam malurile. Iar apa nu era nici neagră, după numele mării, nici albastră, după cum învăţasem la şcoală. Era un amestec de culori. De la albastru deschis până la aproape negru. Şi se vedeau în larg valuri mari, uriaşe, care se alergau fără odihnă.
După ce mi-am revenit din surpriză, am alergat prin nisip spre apă ca să o pipăi, să o miros şi să o mângâi. Vroiam să îmbrăţişez marea. Nu mai auzeam vocile părinţilor care-mi strigau să nu intru în apă. M-am oprit doar când am ajuns acolo, în margine, unde apa se oprea înspumată pe nisip.
O mulţime de mărgele de apă şi spumă albă se retrăgeau către larg. Iar eu, de teamă că nu le mai văd, am alergat după ele să le prind. Nu le-am prins, dar altele au venit către mine în mare viteză şi s-au săltat până peste glezne în mii de picături şi m-au udat. M-am speriat. Nu doar că am simţit deodată umezeala, dar se întâmplase totul neaşteptat de repede şi am simţit cum nisipul îmi fuge de sub picioare. Cred ca am ţipat şi am alergat către înapoi. Ei, vorba vine că am alergat. Mai mult m-am târât pentru că
m-am împiedicat şi am mers pe genunchi şi pe mâini, ca un căţel pe patru labe!
Părinţii râdeau şi au strigat tare la mine că, daca tot m-am udat, să mă întorc, că nu se întâmplă nimic rău acolo unde este apa mică. Încurajat şi destul de ruşinat, m-am întors exact când un alt val a venit vijelios către mine şi s-a săltat până la genunchi. Eu, cuprins de teamă, iar am ţipat şi am fugit.
Mai apoi, după ce am observat atent mişcarea valurilor, am încercat să mă apăr cu mâinile, dar apa mi-a trecut printre degete. Când am dus mâinile să mă şterg pe faţă de picături, am simţit că apa este sărată. Nu-mi venea să cred, deşi ştiam că aşa trebuia să fie. Şi iar am dus mâinile pe buze şi am simţit apa mai sărată.
În prima zi m-am obişnuit cu marea şi am încercat să înot. Acum pot să afirm că este cât se poate de simplu. Pentru că, fiind foarte sărată, apa te ţine deasupra dacă mişti mâinile şi picioarele. Nu oricum se mişcă braţele. În anumită ordine, rar şi vârtos. Era mai greu că inotam unde era apa mică şi uneori, când se retrăgea în larg, atingeam fundul mării cu burtica. Nu aveam voie mai departe, chiar dacă doream să ajung la geamanduri. Ele sunt acolo unde apa este mai adâncă decât înălţimea unui om mare. Mai târziu, tata m-a învăţat să fac pluta. Adică, fără să mişc braţele şi picioarele, întins bine pe spate, cu braţele întinse pe lângă trup şi cu bărbia ridicată, pluteam pe apă legănându-mă odată cu mişcarea valurilor în sus şi în jos.
Am stat cu părinţii la hotel, dar tata a luat şi cortul. În unele nopţi, după ce ne plimbam prin alte staţiuni, rămâneam noaptea în cort. Eu nu aveam putere să înalţ şi să fixez cortul, dar îmi ajutam părinţii. Eu le dădeam în mână ceea ce îmi cereau ei. Ba o sfoară, ba un ţăruş de fixare sau un ciocan şi eram grozav de mândru că făceam şi eu treabă ca oamenii mari. Aproape că ştiu de acum să instalez singur cortul.
Seara, îmi venea foarte greu să adorm. Ascultam până târziu vaierul valurilor mării când năvăleau şi se spărgeau la ţărm. Parcă îmi spuneau mereu câte o poveste despre naşterea şi viaţa lor.
Îmi povesteau despre drumul parcurs de ele, despre peşti şi despre alge. Îmi spuneau despre vapoare şi corăbii, despre piraţii mărilor şi oceanelor şi despre porturile în care se odihneau acestea. Şi adormeam aşa, iar dimineaţa nici nu ştiam dacă poveştile mi le spuneau ele ori le visam eu…
Într-o zi, în staţiunea numită Costineşti, am întâlnit un grup de copii din alte ţări ale Europei. Erau din Franţa, Italia, Spania şi altele, nu mai ţin minte. Doamna care era cu ei ne-a ajutat să vorbim între noi. Ea cunoştea multe limbi străine.
Copiii mi-au povestit că au şi ei mare la ţara lor. Că era mai albastră decât a noastră. Adică nu era aşa de adâncă. Se spune că dacă este foarte adâncă marea, apa se închide la culoare.
Am făcut multe căsuţe şi castele din nisip. Fiecare după cum văzuse castelele din ţara lui. Mai târziu, am jucat fotbal pe plajă. Este foarte obositor, pentru că pe nisip se aleargă greu. Se înfundă piciorul până la gleznă şi te oboseşte în felul acesta.
Toţi copiii erau ca mine. Parcă ne cunoşteam de foarte mult timp. Erau prietenoşi şi ne-am jucat toată ziua împreună. Doar la masă ei au mers la o cantină-restaurant şi eu am mers cu părinţii mei la o pensiune. Aşa se numea acolo locul în care am mâncat. Ne înţelegeam prin gesturi şi din priviri şi râdeam din orice. Uneori intervenea doamna aceea şi traducea întrebările şi răspunsurile noastre. Pentru că eram curioşi toţi şi ne întrebam şi povesteam despre şcoală şi oraşul nostru, al fiecăruia.
Am rămas prieteni buni şi poate că ne mai întâlnim. Ne-am dat adresele şi trebuie să le scriu.
Am să le povestesc traseul de întors acasă. Le scriu şi despre concursurile noastre de aici, din şcoală şi din municipiu. Cred că am să învăţ foarte bine limba engleză ca să pot comunica mai uşor cu ei. Aproape toţi cunoşteau limba asta şi se puteau înţelege.
Dar, despre asta, am să vă povestesc în altă zi. Acum trebuie să-mi fac lecţiile pentru mâine.
Uf ! Este frumoasă lumea copilăriei, dar trebuie să mai şi învăţăm. Chiar dacă nu întotdeauna avem chef să facem asta. Dar trebuie ! -
IPOSTAZE - volum de debut literar
CATEVA MARGARITARE DINTR-O FLOARE DE DEBUT!
Poeta SILVIANA GEO îşi ia ca motto pentru volumul său de debut literar "Ipostaze", un fragment din "Epistola către orintieni a Sf. Apostol Pavel": "Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai tare dintre acestea este dragostea." (GEO CĂLUGĂRU)
Am rugat soarele să-mi trimită
o rază.
Şi mi-a dăruit multă lumină
Lumină de flori albe,
Albe şi roz.
Cireşi şi nuferi
Se culcau pe pămîntul reavăn
Acoperindu-l cu lumină.
Alergam desculţă
Şi din izvor de ape
Venea spre mine
Un miros crud de
lămâiţă.
Vino
Să-mi citeşti palmele
cu care uşor îţi descreţesc fruntea
Vino
Să-mi tulburi apele
Ce vor să te arunce la ţărmul meu
Vino
Să umblăm desculţi
Într-un octombrie cu castani
Într-un amurg de brumar
însingurat,
Să îngenunchem la "Poarta sărulului"
Şi să aşteptăm la "Masa tăcerii"
Flori de cireşi să adăpostească
"Coloana Infinitului".
Într-un târziu de florar
însângerat,
Să alergăm nebuni,
Prin nisipuri golaşe
Şi-n ceas de răscruce,
Şoaptele mării să ne mângâie.
Pe ţărm, un tainic far
Taie şi răzbate
Cărare prin ape.
Valuri se aruncă speriate
Şi mângâie scoici fărâmate.
În noapte, se sparge ascuţit
Un cântec de lebădă spre asfint.
Mă uit la mare.
Te aştept tremurând,
Te chem sperând,
Te alung cu un gând:
Nu sunt eu!
Unde eşti tu?
Toamnă târzie
Târzie iubire
Iubire pustie
Pustie amăgire
Amăgire carnală
Într-o dăruire totală.
SILVIANA GEO este nepoata mea...
Daca va plac versurile, am sa revin pentru a va infatisa si altele. -
"SECRETUL" DE LA FATIMA
COMUNICATUL EMINENŢEI SALE
CARDINAL ANGELO SODANO,
SECRETAR DE STAT AL SANCTITĂŢII SALE
La încheierea concelebrării euharistice solemne prezidată de papa Ioan Paul al II-lea la Fatima, cardinalul Angelo Sodano, secretar de Stat, a pronunţat în portugheză cuvintele pe care le reproducem aici în traducerea în limba română.
Fraţi şi surori în Domnul!
La încheierea acestei solemne celebrări, simt datoria de a transmite iubitului nostru Sfânt Părinte Ioan Paul al II-lea salutările cele mai cordiale din partea tuturor celor prezenţi pentru apropiata celei de-a 80-a aniversări a zilei de naştere, mulţumindu-i pentru preţiosul său minister pastoral pentru binele întregii sfintei Biserici a lui Dumnezeu, îi adresăm urările cele mai cordiale ale întregii Biserici.
În solemna ocazie a venirii sale la Fatima, suveranul pontif m-a însărcinat să vă fac un anunţ. Aşa cum se ştie, scopul venirii sale la Fatima a fost beatificarea celor doi păstoraşi. El vrea, de asemenea, să atribuie acestui pelerinaj al său şi valoarea unui reînnoit gest de mulţumire adresat Fecioarei Maria pentru protecţia pe care i-a acordat-o în aceşti ani de pontificat. Este o protecţie care pare să aibă legătură şi cu aşa-zisa a treia parte a "secretului" de la Fatima.
Un asemenea text constituie o viziune profetică mereu comparabilă cu cea a Sfintei Scripturi, care nu descrie în sens fotografic detaliile evenimentelor viitoare, ci sintetizează şi condensează pe un fundal asemănător fapte care se desfăşoară în timp într-o succesiune şi o durată neprecizată. În consecinţă, cheia lecturii textului nu poate avea decât un caracter simbolic.
Viziunea de la Fatima se referă mai ales la lupta sistemelor atee împotriva Bisericii şi a creştinilor şi descrie enorma suferinţă a mărturisitorilor de credinţă din ultimul secol al celui de-al doilea mileniu. Este o interminabilă Via crucis condusă de papii secolului XX.
După interpretarea dată de păstoraşi, interpretare confirmată recent de sora Lucia, "episcopul îmbrăcat în alb" care se roagă pentru toţi credincioşii este papa. Şi el, mergând cu greutate către cruce printre cadavrele martirilor (episcopi, preoţi, persoane consacrate şi numeroşi laici) cade la pământ, aproape mort, sub loviturile de armă de foc.
După atentatul din 13 mai 1981, Sanctităţii sale i-a apărut clar că a fost "o mână maternă cea care a dirijat traiectoria glontelui", permiţând "papei aflat în agonie" să se oprească "la un pas de moarte" (IOAN PAUL AL II-LEA, Meditaţie împreună cu episcopii italieni în Policlinica Gemelli, în: Învăţături, vol. XVII/1, 1994, pag. 1061). Cu ocazia unei vizite la Roma a episcopului de atunci de Leiria-Fatima, papa a decis să-i încredinţeze glontele care a rămas în jeep după atentat, ca să fie păstrat în sanctuar. Din iniţiativa episcopului, glontele a fost apoi montat în coroana statuii Fecioarei de la Fatima.
Evenimentele succesive din 1989 au condus, atât în Uniunea Sovietică, dar şi în numeroase ţări din Est, la căderea regimului comunist care propunea ateismul. Şi din acest motiv suveranul pontif mulţumeşte din adâncul inimii Fecioarei preasfinte. Totuşi, în alte părţi ale lumii, atacurile împotriva Bisericii şi ale creştinilor, cu încărcătura lor de suferinţă, din păcate, nu au încetat. Chiar dacă evenimentele la care face referire a treia parte a "secretului" de la Fatima par de acum încolo să aparţină trecutului, chemarea Fecioarei la convertire şi penitenţă, pronunţată la începutul secolului XX păstrează şi azi o actualitate stimulantă. "Doamna din mesaj pare că citeşte cu o perspicacitate deosebită semnele timpului, semnele timpului nostru... Invitaţia insistentă a Mariei la penitenţă nu este decât manifestarea grijii sale materne faţă de soarta familiei umane, care are nevoie de convertire şi iertare" (IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Ziua Mondială a Bolnavului 1997, nr. 1, în Învăţături, vol. XIX/2, 1996, pag. 561).
Pentru a permite credincioşilor o mai bună percepţie a mesajului Fecioarei de la Fatima, papa a încredinţat Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei misiunea de a face publică a treia parte a "secretului", după pregătirea, în prealabil, a unui comentariu oportun.
Fraţilor şi surorilor, să-i mulţumim Fecioarei de la Fatima pentru protecţia sa. Mijlocirii sale materne încredinţăm Biserica celui de-al treilea mileniu.
Sub tuum praesidium confugimus, sancta Dei Genitrix! Intercede pro Ecclesia. Intercede pro papa nostro Ioanne Paulo II. Amen.
Fatima, 13 mai 2000.
COMENTARIU TEOLOGIC
Cine citeşte cu atenţie textul aşa-zisului al treilea "secret" de la Fatima, care, după o lungă perioadă de timp, din dispoziţia Sfântului Părinte este aici publicat în întregime, va rămâne probabil dezamăgit sau uimit după toate speculaţiile care au fost făcute. Nici un mare mister nu este dezvăluit; vălul viitorului nu este îndepărtat. Vedem Biserica martirilor acestui secol care de acum a trecut reprezentată printr-o scenă descrisă cu un limbaj simbolic care este greu de descifrat. Este oare aceasta ceea ce Maica Domnului voia să comunice creştinătăţii, omenirii, într-o perioadă de mari probleme şi strâmtorări? Ne este de ajutor la începutul noului mileniu? Sau sunt poate doar proiecţii ale lumii interioare a copiilor, crescuţi într-un ambient de profundă pietate, dar în acelaşi timp tulburaţi profund de furtunile care ameninţau timpul lor? Cum trebuie să înţelegem viziunea, ce consideraţii să facem pe marginea ei?
Revelaţie publică şi revelaţii private - locul lor teologic
Înainte de a întreprinde o tentativă de interpretare, ale cărei linii esenţiale pot fi găsite în comunicatul pe care cardinalul Sodano l-a pronunţat la 13 mai, anul acesta, la sfârşitul celebrării euharistice prezidate de Sfântul Părinte la Fatima, sunt necesare câteva clarificări de fond referitoare la modul în care, după doctrina Bisericii, trebuie să fie înţelese, în cadrul vieţii de credinţă, fenomene ca acela de la Fatima. Învăţătura Bisericii face o distincţie între "revelaţia publică" şi "revelaţiile private". Între cele două realităţi este o diferenţă nu doar de grad, ci de esenţă. Termenul "revelaţie publică" desemnează acţiunea revelatoare a lui Dumnezeu destinată întregii omeniri, care şi-a găsit expresia sa literară în cele două părţi ale Bibliei: Vechiul şi Noul Testament. Se numeşte "revelaţie" pentru că în ea Dumnezeu s-a dat spre cunoaştere progresivă oamenilor, până la a deveni el însuşi om, pentru a atrage la sine şi a reuni la sine întreaga lume prin Fiul întrupat, Isus Cristos. Nu este vorba deci de comunicări intelectuale, ci de un proces vital, prin care Dumnezeu se apropie de om; în acest proces apoi, în mod natural, se manifestă şi conţinuturi care interesează intelectul şi înţelegerea misterului lui Dumnezeu. Procesul priveşte omul în întregime şi, în acest mod, raţiunea, dar nu doar aceasta. Deoarece Dumnezeu este unul singur, şi istoria pe care el o trăieşte împreună cu omenirea este unică, valabilă pentru toate timpurile şi el a găsit împlinirea sa prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Cristos. În Cristos, Dumnezeu a spus totul despre sine însuşi şi deci revelaţia s-a încheiat cu realizarea misterului lui Cristos, care şi-a găsit expresia în Noul Testament. Catehismul Bisericii Catolice citează, pentru a explica acest caracter definitiv şi complet al revelaţiei, un text din sfântul Ioan al Crucii: "De vreme ce ni l-a dat pe Fiul, care este Cuvântul său, Dumnezeu nu mai are alt Cuvânt să ne dea. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt (...); căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său... Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe, sau ar dori o vedenie sau o revelaţie, nu numai că ar face o nebunie, dar l-ar jigni pe Dumnezeu, neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou" (CBC 65, SFÂNTUL IOAN AL CRUCII, Urcarea pe muntele Carmel, II, 22).
Faptul că singura revelaţie a lui Dumnezeu adresată tuturor popoarelor este încheiată o dată cu Cristos şi cu mărturia despre el din cărţile Noului Testament leagă Biserica de evenimentul unic al istoriei sacre şi de cuvântul Bibliei, care garantează şi interpretează acest eveniment, dar nu înseamnă că Biserica acum ar putea să privească doar la trecut şi astfel să se condamne la o repetare sterilă. Catehismul Bisericii Catolice spune în această privinţă: "... chiar dacă revelaţia este încheiată, nu este însă în întregime explicitată; credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor" (nr. 66). Cele două aspecte ale legăturii cu unicitatea evenimentului şi a progresului în înţelegerea sa sunt foarte bine ilustrate în discursurile de adio ale Domnului, când el, luându-şi rămas bun, le spune ucenicilor: "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci el nu va vorbi de la el... El mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al meu, şi vă va descoperi" (In 16,12-14). Pe de o parte, Duhul are rolul unei călăuze şi astfel dezvăluie o cunoaştere, pentru a duce povara căreia înainte îi lipsea premisa - aceasta este amplitudinea şi profunzimea niciodată încheiată a credinţei creştine. Pe de altă parte, această călăuzire este o "luare" din comoara lui Isus Cristos însuşi, a cărei profunzime inepuizabilă se manifestă în această conducere de către lucrarea Duhului. Catehismul citează în această privinţă un cuvânt de o mare profunzime al papei Grigore cel Mare: "Cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă" (CBC 94, Sfântul Grigore, în Ez 1,7,8). Conciliul Vatican II indică trei căi esenţiale, în care se realizează călăuzirea Duhului Sfânt în Biserică şi deci "creşterea Cuvântului": el se împlineşte prin meditaţie şi studiul credincioşilor, prin profunda inteligenţă, care derivă din experienţa spirituală şi prin predica acelor care, "o dată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului" (Dei Verbum, 8).
În acest context este acum posibilă înţelegerea corectă a conceptului de "revelaţie particulară", care se referă la toate viziunile şi revelaţiile care se verifică după încheierea Noului Testament; deci este categoria în cadrul căreia trebuie să plasăm mesajul de la Fatima. Să ascultăm în această privinţă mai ales Catehismul Bisericii Catolice: "Pe parcursul istoriei au fost revelaţii zise "private", dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii... Rolul lor nu este de a "completa" revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei" (nr. 67). Sunt clarificate două lucruri:
1. Autoritatea revelaţiilor particulare este esenţial diferită de unica revelaţie publică: aceasta cere credinţa noastră; în ea de fapt, prin intermediul cuvintelor umane şi ale medierii comunităţii vii a Bisericii, Dumnezeu însuşi ne vorbeşte. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul său se deosebeşte de orice altă credinţă, încredere, opinie umană. Certitudinea că Dumnezeu vorbeşte îmi dă siguranţa că întâlnesc adevărul însuşi şi astfel o certitudine, care nu se poate verifica în nici o formă umană de cunoaştere. Este certitudinea pe care îmi edific viaţa mea şi căreia mă încredinţez murind.
2. Revelaţia particulară este un ajutor pentru această credinţă şi se manifestă ca fiind credibilă tocmai pentru că mă îndreaptă către unica revelaţie publică. Cardinalul Prospero Lambertini, viitorul papă Benedict al XIV-lea, spune în această privinţă în tratatul său clasic, devenit apoi act normativ pentru beatificări şi canonizări: "Un consimţământ de credinţă catolică nu se datorează unor revelaţii aprobate în asemenea mod; nici măcar nu este posibil. Aceste revelaţii cer mai degrabă un consimţământ de credinţă umană conform cu regulile prudenţei, care ni le prezintă ca probabile şi deplin credibile". Teologul flamand E. Dhanis, eminent cunoscător al acestei materii, afirmă în mod sintetic că aprobarea eclezială a unei revelaţii particulare conţine trei elemente: mesajul relativ nu conţine nimic care să intre în contrast cu credinţa şi bunele obiceiuri; este permis să fie făcut public, iar credincioşii sunt autorizaţi să-i acorde adeziunea lor în formă prudentă (E. DHANIS, Privire asupra fenomenului Fatima şi bilanţul unei discuţii, în: Civiltà Cattolică 104, 1953 II. 392-406, în special 397). Un asemenea mesaj poate fi un ajutor valid pentru a înţelege şi a trăi mai bine Evanghelia la ora actuală; de aceea nu trebuie neglijat. Este un ajutor, care este oferit, dar care nu este obligatoriu să fie folosit.
Criteriul pentru adevărul şi valoarea unei revelaţii particulare este deci orientarea sa către Cristos însuşi. Când ea ne îndepărtează de el, când ea devine autonomă sau de-a dreptul se pretinde a fi un alt plan de mântuire şi mai bun, mai important decât Evanghelia, atunci ea nu vine cu siguranţă de la Duhul Sfânt, care ne călăuzeşte în cadrul Evangheliei şi nu în afara acesteia. Aceasta nu exclude faptul că o revelaţie particulară pune noi accente, face să apară noi forme de pietate sau le aprofundează şi le extinde pe cele vechi. Dar în toate acestea trebuie totuşi să fie vorba de o alimentare a credinţei, a speranţei şi a carităţii, care sunt pentru toţi calea permanentă a mântuirii. Putem să adăugăm că revelaţiile particulare adesea provin mai ales din pietatea populară şi se reflectă în ea, îi dau noi impulsuri şi generează pentru ea noi forme. Aceasta nu exclude faptul că ele au efecte chiar şi în liturgie, cum de exemplu sunt sărbătorile Corpus Domini şi Inima Preasfântă a lui Isus. Dintr-un anumit punct de vedere în relaţia dintre liturgie şi pietatea populară se delimitează relaţia dintre revelaţie şi revelaţiile particulare: liturgia este criteriul, ea este forma vitală a Bisericii în totalitatea sa hrănită direct din Evanghelie. Religiozitatea populară înseamnă că mereu credinţa prinde rădăcini în inima diverselor popoare, încât ea este introdusă în lumea cotidiană. Religiozitatea populară este forma primă şi fundamentală de "înculturare" a credinţei, care trebuie în mod continuu să se lase orientată şi călăuzită de indicaţiile din liturgie, dar care la rândul său fac să aducă rod credinţa pornind din inimă.
Am trecut deja de la precizări mai degrabă negative, care erau înainte de toate necesare, la determinarea pozitivă a revelaţiilor particulare: cum pot fi clasificate în mod corect pornind de la Scriptură? Care este categoria lor teologică? Cea mai veche scrisoare a sfântului Paul care a fost păstrată, poate cea mai veche scriere în mod absolut a Noului Testament, prima Scrisoare către Tesaloniceni, mi se pare că oferă o indicaţie. Apostolul spune: "Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi profeţiile; cercetaţi orice lucru şi păstraţi ce este bun" (5,19-21). În orice timp îi este dată Bisericii carisma profeţiei, care trebuie să fie examinată, dar care, de asemenea, nu poate să fie dispreţuită. În această privinţă trebuie să avem prezent în minte că profeţia în sensul Bibliei nu înseamnă a prezice viitorul, ci a explica voinţa lui Dumnezeu pentru prezent şi deci a arăta calea cea dreaptă către viitor. Cel care prezice viitorul vine în întâmpinarea curiozităţii raţiunii, care doreşte să înlăture vălul viitorului; profetul vine în întâmpinarea orbirii voinţei şi a gândirii şi clarifică voinţa lui Dumnezeu ca exigenţă şi indicaţie pentru prezent. Importanţa prezicerii viitorului în acest caz este secundară. Esenţială este actualizarea unicei revelaţii, care mă priveşte în profunzime: Cuvântul profetic este avertisment sau chiar consolare sau ambele împreună. În acest sens poate fi legată carisma profeţiei de categoria "semnelor timpului", care a fost readusă la lumină de Conciliu Vatican II: "...Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi: vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?" (Lc 12,56). Prin "semnele timpului" în acest cuvânt al lui Isus trebuie să se înţeleagă propriul său drum, el însuşi. A interpreta semnele timpului în lumina credinţei înseamnă a recunoaşte prezenţa lui Cristos în orice timp. În revelaţiile particulare recunoscute de Biserică - deci şi în Fatima - este vorba despre aceasta: să ne ajute să înţelegem semnele timpului şi să găsim pentru ele adevăratul răspuns în credinţă.
P.S.
Voi reveni cu noi comunicari inspre intelegerea structurii revelaţiilor. -
"SECRETUL" DE LA FATIMA
CONTINUARE LA PREZENTARE
Papa a continuat apoi cu mai multă forţă şi cu referiri concrete, aproape comentând mesajul de la Fatima în tristele sale confirmări: "Iată, aflându-ne în faţa ta, Maică a lui Cristos, în faţa inimii tale neprihănite, dorim, împreună cu întreaga Biserică să ne unim consfinţirii pe care, din iubire faţă de noi, Fiul tău a făcut-o în numele său către Tatăl: «Pentru ei - a spus el - eu mă consfinţesc pe mine însumi, ca să fie şi ei consfinţiţi în adevăr» (In 17,19). Vrem să ne unim cu Mântuitorul nostru în această consfinţire pentru lume şi pentru oameni, care, în inima sa divină, are puterea de a obţine iertarea şi mântuirea.
Puterea acestei consfinţiri este valabilă pentru toate timpurile şi îi îmbrăţişează pe toţi oamenii, popoarele şi naţiunile, şi depăşeşte orice rău pe care duhul întunericului este capabil să-l provoace în inima omului şi în istoria sa şi care, de fapt, a reapărut în vremurile noastre.
O, cât de profund simţim nevoia de consfinţire pentru omenire şi lume: pentru lumea noastră contemporană, în unire cu Cristos însuşi! De fapt, lumea trebuie să fie părtaşă prin intermediul Bisericii la opera mântuitoare a lui Cristos.
Prezentul an al mântuirii manifestă acest fapt: jubileul extraordinar al întregii Biserici.
Fii binecuvântată, în acest an sfânt, mai presus de orice creatură, tu, slujitoarea Domnului, care în modul cel mai deplin te-ai supus chemării divine!
Fii slăvită, tu, care eşti pe deplin unită la consfinţirea mântuitoare a Fiului tău!
Maică a Bisericii! Luminează poporul lui Dumnezeu pe căile credinţei, speranţei şi carităţii! Luminează în special popoarele pentru care tu aştepţi consacrarea şi consfinţirea din partea noastră. Ajută-ne să trăim în adevărul consacrării lui Isus pentru întreaga familie umană a lumii contemporane.
Îţi încredinţăm ţie, o Mamă, lumea, oamenii şi toate popoarele, îţi încredinţăm însăşi consacrarea lumii, aşezând-o în inima ta de mamă.
O, inimă neprihănită! Ajută-ne să învingem ameninţarea răului, care atât de uşor se înrădăcinează în inimile oamenilor de astăzi şi care, în efectele sale incomensurabile, deja apasă asupra vieţii prezente şi pare să închidă căile către viitor!
De foame şi de război, eliberează-ne!
De războiul nuclear, de o autodistrugere incalculabilă, de orice fel de război, eliberează-ne!
De păcatele împotriva vieţii omului încă de la începuturile ei, eliberează-ne!
De ură şi de încălcarea demnităţii de fii ai lui Dumnezeu, eliberează-ne!
De uşurinţa cu care încălcăm poruncile lui Dumnezeu, eliberează-ne!
De tentativa de a întuneca în inimile umane însuşi adevărul lui Dumnezeu, eliberează-ne!
De rătăcirea de la cunoaşterea binelui şi a răului, eliberează-ne!
De păcatele împotriva Duhului Sfânt, eliberează-ne! eliberează-ne!
Primeşte, o Maica lui Cristos, acest strigăt copleşit de suferinţa tuturor oamenilor! Copleşit de suferinţa întregii societăţi!
Ajută-ne cu puterea Duhului Sfânt să învingem orice păcat: păcatul omului şi "păcatul lumii", păcatul în orice manifestare.
Să se arate, încă o dată, în istoria lumii, infinita putere salvatoare a mântuirii: puterea iubirii îndurătoare! Fie ca ea să oprească răul! Să transforme conştiinţele! În inima ta neprihănită să se arate pentru toţi lumina speranţei!" (4)
Sora Lucia a confirmat personal că un asemenea act solemn şi universal de consfinţire corespundea voinţei Doamnei noastre ("Sim, esta feità, tal como Nossa Senhora a pediu, desde o dia 25 de Março de 1984": "Da, a fost făcută aşa cum Doamna noastră ceruse la 25 martie 1984" - scrisoarea din 8 noiembrie 1989). Orice discuţie şi orice petiţie ulterioară sunt fără fundament.
În documentaţia oferită, se adaugă la manuscrisele surorii Lucia alte patru texte: 1) scrisoarea Sfântului Părinte către sora Lucia din 19 aprilie 2000; 2) o descriere a colocviului avut cu sora Lucia în ziua de 27 aprilie 2000; 3) comunicarea citită la Fatima, în ziua de 13 mai 2000, de Eminenţa sa card. Angelo Sodano, secretar de Stat, mesaj încredinţat de Sfântul Părinte; 4) comentariul teologic al Eminenţei sale card. Joseph Ratzinger, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.
A TREIA PARTE A "SECRETULUI"
(textul original - imagine scanată, neinclusă aici)
A treia parte a secretului revelat la 13 iulie 1917 în Cova di Iria-Fatima.
Scriu în act de supunere faţă de tine, Dumnezeul meu, care mi-ai poruncit prin intermediul Excelenţei sale, episcopul de Leiria şi al preasfintei Mame a ta şi a mea.
După cele două părţi pe care le-am expus deja, am văzut în partea stângă a Doamnei noastre, ceva mai sus, un înger cu o spadă de foc în mâna stângă; scânteind, emitea flăcări care păreau că urmau să incendieze lumea; dar se stingeau la contactul cu splendoarea pe care Doamna noastră o emana din mâna sa dreaptă către el: Îngerul indicând pământul cu mâna dreaptă, cu o voce puternică a spus: Penitenţă, Penitenţă, Penitenţă! Şi am văzut într-o lumină imensă care este Dumnezeu: «ceva ca atunci când vezi într-o oglindă persoanele care îţi trec prin faţă» un episcop îmbrăcat în alb «am avut presimţirea că era Sfântul Părinte». Alţi episcopi, preoţi, persoane consacrate urcau pe un munte abrupt, în vârful căruia era o mare cruce din trunchiuri necojite de culoare gri, de parcă ar fi fost de plută. Sfântul Părinte, înainte de a ajunge acolo, a traversat o mare cetate jumătate în ruină şi aproape tremurând, cu pas şovăitor, marcat de durere şi de suferinţă, el se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le întâlnea în drumul său; ajuns în vârful muntelui, prosternat în genunchi la picioarele marii cruci, el a fost ucis de un grup de soldaţi care au tras asupra lui cu focuri de armă şi cu săgeţi, şi în acelaşi mod au murit unii după alţii, episcopii, preoţii, persoanele consacrate şi mai multe persoane laice, bărbaţi şi femei de diferite categorii sociale. Sub braţele crucii erau doi îngeri, fiecare cu o stropitoare de cristal în mână, în care adunau sângele martirilor şi cu el stropeau sufletele celor care se apropiau de Dumnezeu.
COLOCVIUL AVUT CU SORA MARIA LUCIA DE JESUS E DO CORAÇĂO IMACULADO
Întâlnirea dintre sora Lucia şi Excelenţa sa Mons. Tarcisio Bertone, secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, însărcinatul Sfântului Părinte, şi Excelenţa sa Mons. Serafim de Sousa Ferreira şi Silva, episcop de Leiria-Fatima, a avut loc joi, 27 aprilie 2000, în Mănăstirea "Sfânta Tereza" din Coimbra.
Sora Lucia era lucidă şi senină; era foarte mulţumită de vizita la Fatima a Sfântului Părinte pentru beatificarea lui Francisc şi a Iacintei, moment atât de aşteptat de ea.
Episcopul de Leiria-Fatima a citit scrisoarea semnată de Sfântul Părinte care explica motivele vizitei. Sora Lucia s-a simţit onorată şi a recitit-o personal contemplând-o în propriile mâini. S-a declarat dispusă să răspundă cu sinceritate la toate întrebările.
În acest moment, Excelenţa sa Mons. Tarcisio Bertone îi prezintă două plicuri: cel extern şi cel care conţinea scrisoarea cuprinzând a treia parte a "secretului" de la Fatima şi ea spune imediat, atingând-o cu degetele: "Este hârtia mea", iar apoi, citind-o: "Este scrisul meu".
Cu ajutorul episcopului de Leiria-Fatima, a fost citit şi interpretat textul original, care este în limba portugheză. Sora Lucia împărtăşeşte interpretarea potrivit căreia a treia parte a "secretului" constă într-o viziune profetică, comparabilă cu cea a istoriei sacre. Ea reafirmă convingerea ei precum că viziunea de la Fatima se referă mai ales la lupta comunismului ateu împotriva Bisericii şi a creştinilor şi descrie enorma suferinţă a victimelor credinţei din secolul XX.
La întrebarea: "Personajul principal al viziunii este papa?", sora Lucia a răspuns imediat da şi aminteşte că cei trei păstoraşi erau foarte îndureraţi de suferinţa papei şi Iacinta repeta: "Coitadinho do Santo Padre, tenho muita pena dos pecadores!" ("Sărăcuţul Sfântul Părinte, suferă mult pentru cei păcătoşi!"
. Sora Lucia continuă: "Noi nu ştiam numele papei, Doamna nu ne-a spus numele papei, nu ştiam dacă era Benedict al XV-lea, Pius al XII-lea sau Ioan Paul al II-lea, însă papa era cel care suferea şi ne făcea şi pe noi să suferim".
Cât priveşte fragmentul referitor la episcopul îmbrăcat în alb, adică Sfântul Părinte - cum imediat au perceput păstoraşii în timpul "viziunii" - care este lovit de moarte şi cade la pământ, sora Lucia împărtăşeşte deplin afirmaţia papei: "A fost o mână maternă, cea care a dirijat traiectoria glontelui şi papa, aflat în agonie, s-a oprit la un pas de moarte" (IOAN PAUL AL II-LEA, Meditaţia din Policlinica Gemelli către episcopii italieni, 13 mai 1994).
Deoarece sora Lucia, înainte de a încredinţa episcopului de Leiria-Fatima de atunci plicul sigilat conţinând a treia parte a "secretului", scrisese pe plicul exterior că putea fi deschis numai după 1960 de patriarhul de Lisabona sau de episcopul de Leiria, Excelenţa sa Mons. Bertone a întrebat-o: "De ce după 1960? Fecioara a fost cea care a indicat data?". Sora Lucia răspunde: "Nu a fost Fecioara, ci eu am fost cea care am pus data de 1960 pentru că, după intuiţia mea, mai înainte de 1960 nu s-ar fi înţeles, s-ar fi înţeles doar după. Acum se poate înţelege mai bine. Eu am scris ceea ce am văzut, nu mie îmi revine interpretarea, ci papei".
În cele din urmă a fost menţionat manuscrisul nepublicat pe care sora Lucia l-a pregătit ca răspuns la numeroasele scrisori ale celor cu evlavie faţă de Fecioară şi ale pelerinilor. Lucrarea poartă titlul "Os apelos da Mensagen de Fatima" şi cuprinde gânduri şi reflecţii care exprimă sentimentele şi spiritualitatea ei clară şi simplă, în cheie catehetică şi cu caracter de îndemn. A fost întrebată dacă era mulţumită că a fost publicat, iar ea a răspuns: "Dacă Sfântul Părinte este de acord, eu sunt mulţumită, de altfel mă supun la ceea ce decide Sfântul Părinte".
Sora Lucia doreşte să supună textul aprobării autorităţilor ecleziale şi nutreşte speranţa de a contribui cu scrierea ei la călăuzirea bărbaţilor şi a femeilor de bunăvoinţă pe drumul care conduce la Dumnezeu, punctul ultim al oricărei aşteptări umane.
Colocviul s-a încheiat cu un schimb de rozarii: surorii Lucia îi este încredinţat rozariul dăruit de Sfântul Părinte, iar ea, la rândul ei, oferă câteva rozarii confecţionate de ea personal.
Binecuvântarea acordată în numele Sfântului Părinte marchează încheierea întâlnirii.
P.S.
Voi reveni cu alte amanunte daca sunteti doritori.
TAUNUL
