Pagina profil a lui TAUNUL

TAUNUL

baiat - 71 ani, Slatina, Romania
88 fani - 28.148 vizitatori

Blog 589


  • ADORMIREA MAICII DOMNULUI

    În ziua de 15 august se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, tainic şi deosebit de important eveniment în religia creştină, despre care nu găsim date cercetând Biblia. În schimb, avem tot ceea ce ne interesează în tradiţia bisericii. Despre acest miracol au scris patru părinţi orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului şi Sfântul Ioan Damaschin.
    Studiind aceste scrieri, a căror veridicitate nu este pusă la îndoială, veţi înţelege că Maica Domnului a trecut dintr-un mod de existenţă - viaţa pe pământ - în alt mod de existenţă - viaţa de dincolo de moarte, viaţa veşnică. Aşa se înţelege întotdeauna când Biserica îi numeşte pe cei trecuţi în viaţa de dincolo: adormiţi. Acest cuvânt, această expresie, are sensul de stare din care te poţi trezi.
    Sfântul Maxim Mărturisitorul a subliniat în "Viaţa Maicii Domnului" că adormirea Maicii lui Iisus Hristos a fost vestită de Arhanghelul Gavriil, care i-a grăit Fecioarei Maria întinzându-i ramura de finic: "Fiul şi Domnul tău te va chema: E ceasul venirii la Mine a Maicii Mele! Astăzi, aşa cum ai umplut de bucurie pe locuitorii pământului, aşa vei bucura oştirile cereşti prin urcarea ta, cea binecuvântată care ai făcut să străluceşti încă şi mai mult vieţile sfinţilor".
    Fecioara Maria i-a întărit pe cei apropiaţi prin următoarele cuvinte: "Nu faceţi din MUTAREA mea pricină de doliu, ci umpleţi-vă de bucurie şi mai mare! Doresc să merg la Fiul meu, Cel ce dăruieşte tuturor fiinţa şi viaţa. Şi când mă voi duce la el, nu voi înceta să mă rog şi să mijlocesc pentru voi, pentru toţi creştinii şi pentru lumea întreagă, ca Cel ce o judecă în milostivirea SA, să se milostivească de toţi credincioşii şi să-i întărească şi să-i ducă pe calea vieţii, iar pe cei necredincioşi să-i întoarcă şi să-i facă pe toţi o singură turmă a Bunului Păstor, care şi-a dat sufletul pentru oile sale şi le cunoaşte şi ai Săi îl cunosc!"
    Apoi, după ce i-a mulţumit Domnului pentru toată viaţa sa şi pentru toate cele câte i-au fost în această viaţă, Mântuitorul a venit la Maica sa împreună cu cetele îngereşti şi i-a zis: "Fericită fii şi să se bucure inima ta! Pentru harul care ţi-a fost dat, tot sufletul care va chema numele tău cu sfinţenie nu va fi lepădat, ci va afla mângâiere şi milostivire în această viaţă şi în veacul viitor. Iar tu intră în sălaşurile cele vechi cu pace şi bucurie, ca să vezi slava mea şi să te bucuri prin harul Duhului Sfânt"
    Iată, tocmai de aceea, nu trebuie să vă întristaţi. Bucuraţi-vă! Maica Domnului a "adormit" şi s-a urcat la ceruri, de unde vă întinde mâna pentru a vă ajuta rugându-L pe Domnul să se milostivească de voi, cei care îl recunoaşteţi pe El şi vă închinaţi Lui.
    Tradiţia despre „suirea Fecioarei Maria cu Trupul la cer" a fost tratată de poeţi şi predicatori ca un semn eshatologic, o consecinţă a învierii lui Hristos, o anticipare a învierii universale. În legătură cu această mare zi de sărbătoare creştină, tradiţiile noastre se perpetuează, cu mare folos, în multe zone ale ţării, astfel:
    - In dimineaţa zilei în care este cinstită Adormirea Maicii Domnului se obişnuieşte ca femeile să meargă la biserică şi să împartă struguri pentru cei trecuţi la cele veşnice. În unele zone se dau, pentru sufletele celor decedaţi, prune coapte şi faguri de miere.
    - Începând cu această zi, ciobanii coboară oile de la munte, bărbaţii îşi schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb şi dormitul pe prispă.
    - Schimbările de anotimp au fost interpretate în popor ca fiind semne ale tristeţii naturii, care regretă plecarea Sfintei Fecioare. Din acest motiv, iarba nu mai creşte, iar frunzele încep să se îngălbenească.
    - De pe 15 august se deschidea, în satul tradiţional, un important sezon al nunţilor, sezon care ţinea până la intrarea în postul Crăciunului. In această zi se organizau târgurile şi iarmaroacele de toamnă. În multe locuri, acolo unde este credinţă, se procedează în acelaşi fel.
    - În această zi creştinii se roagă mai intens Maicii Domnului, ştiind că Mântuitorul nu lasă nimic neîmplinit…

    Feriţi-vă de acele manifestări în care apar oameni ai unor „culori politice”, care deturnează specificul sărbătorii oferindu-vă bucate şi băutură, pungi viu colorate, pixuri şi alte materiale „de nimic” pentru a vă câştiga voturile de o parte sau de alta a intereselor de partid, de grup şi personale! Nu-i lăsaţi să se folosească de sfânta sărbătoare şi de sufletele voastre chinuite de grija zilei de mâine, pentru a-şi face ei jocurile murdare!

    Cu suflet curat, urez tuturor cititorilor de bună credinţă, care poartă numele Maicii Domnului, precum şi familiilor pe care le reprezintă, mulţi ani cu sănătate! Să aveţi zile senine, pline de bucuria dragostei, a împlinirilor şi realizărilor, în pace şi lumină!

  • VERSURI IZVORÂTE DIN SUFLET

    Cu privire la actul de creaţie literară am o convingere, pe care am făcut-o publică şi de care nu mă dezic: a scrie şi a publica rodul inspiraţiei şi muncii tale, este un act de curaj şi de mare responsabilitate.
    Este un act de curaj pentru că, orice aţi spune, nu este uşor să scrii atunci când ştii că urmează să te dezvălui cititorului aşa cum eşti tu însuţi, raportat la realităţile vieţii, ale societăţii al cărei produs eşti şi în care te străduieşti să supravieţuieşti. Este vorba de anumite convingeri personale, pe care, în scris, le oferi publicului mai mult ori mai puţin pretenţios. El te poate aproba, împărtăşind viziunea ta, dar te poate respinge, te poate condamna, iar durerea sufletească provocată în această ultimă situaţie este adâncă şi te poate traumatiza, uneori, pe viaţă…
    Este un act de mare responsabilitate pentru că scrierea ta poate genera anumite atitudini, un anumit comportament al cititorilor, ei putând fi mulţumiţi ori nemulţumiţi de concepţia ta, fie ea privită sub aspect moral, spiritual, ideologic, istoric şi aşa mai departe. Prin ceea ce scrie şi publică, autorul poate deveni formator de opinie, dar convingerile sale pot avea un sens pozitiv sau, în aceeaşi măsură, pot fi negativiste, pot atrage masele înspre realizarea unor acţiuni benefice societăţii, dar pot îndemna, pe de altă parte, la inacţiune, la răzvrătire ori la acte cu caracter terorist. Privind în acest fel lucrurile, este necesar să subliniem că literatura, în integralitate, trebuie să ofere cititorului un ceva frumos, să-l atragă în catedrala sufletului avid de tot ce-i plăcut şi luminos, mai ales în tot ce înseamnă relaţia cu oamenii. Într-o formă sau alta, cred că literatura ar trebui să promoveze iubirea, singurul element ce poate înfrumuseţa viaţa oamenilor, singurul sentiment care înnobilează sufletul şi poate aduce fericire omenirii…
    Ei, bine, analizând un volum de poezie prin prisma acestor convingeri, constat, cu plăcută surpriză, că regăsesc în conţinutul său idei şi mesaje ce se mulează, în mare parte, pe crezul meu, raportat la literatură, în general. Este vorba de volumul de debut al doamnei Olguţa TRIFAN, intitulat, sugestiv, „43”.
    Am afirmat „sugestiv” pentru că titlul cărţii arată vârsta autoarei la momentul acestui debut! Dar, cine este doamna Olguţa Trifan?
    Din puţinul pe care-l cunosc citind „Cuvântul autorului” înscris în această carte şi din poeziile postate pe internet, vă împărtăşesc câteva date:
    - primele versuri îşi au originea într-o stare sufletească marcată adânc de tristeţe, nemulţumire şi revoltă, toate avându-şi originea, potrivit opiniei mele, în acel mers general al societăţii, pe care orice român cu mintea limpede îl poate analiza cu discernământ şi îl socoteşte ca fiind, din multe puncte de vedere, necorespunzător. Firesc, aici se adaugă şi o serie de alte aspecte raportate la destin şi la suferinţa generată de pierderea unor oameni dragi sau apropiaţi, care marchează viaţa fiecăruia dintre noi. Singurul remediu pe care l-a descoperit pentru a face faţă încercărilor vieţii a fost poezia. Aşa se face că în anii 2001-2002 a creat primele sale versuri, aproape toate purtând amprenta zbuciumului său sufletesc, dar şi a speranţei într-un viitor mai bun, luminos.
    - nu de mult, încurajându-se, a simţit nevoia să publice o parte din poezii pe internet. Aici am descoperit o parte din creaţiile sale şi, ca atâtea alte persoane din lista sa de prieteni, am citit şi chiar am comentat, sporadic, unele versuri care mi-au atras atenţia.
    - a publicat în Revista internaţională de cultură „Cervantes”, în „Popasuri culturale”, Revista lunară de cultură „Impact”, editată sub egida SS Târgovişteni şi a UZP din România, în Revista internaţională de cultură „Peniţa de aur”, iar, foarte de curând, a publicat un grupaj de poezii, care vor fi prezente şi în volumul său de debut, în numărul din luna iunie 2014 al Revistei de cultură universală „Regatul Cuvântului”, editată sub egida LSR.
    Cu grija de a nu răpi nimănui plăcerea de a citi integral versurile cuprinse în acest volum, expun aici câteva puncte de vedere proprii, raportate la conţinutul şi valoarea scrierii.
    Olguţa Trifan scrie din suflet şi pentru suflet, adresându-se tuturor categoriilor de cititori. Este prima impresie, la o primă citire. Nu este o afirmaţie nefondată. Aproape în toate poeziile sale, se simte sensibilitatea autoarei şi dorinţa de a se face înţeleasă, de a oferi cititorului subiecte şi idei preluate din realitatea vieţii, astfel că el se poate regăsi în multe dintre situaţii. Iar ca să se asigure că este înţeleasă, îşi plasează cuvintele în cel mai plăcut grai românesc, apreciind că, în afară de respectul datorat limbii poporului din care-şi trage seva, aceasta oferă cele mai cuprinzătoare posibilităţi de exprimare a multiplelor stări sufleteşti şi poate pune în valoare cele mai frumoase tablouri pictate în cuvinte, care să surprindă veridic mişcare ori agitaţie, melancolie ori veselie, speranţă sau disperare, iubire şi ură, pace ori luptă, viaţă sau moarte, ignorând neologisme ori licenţe poetice. În plus, ca orice poezie pornită din suflet, remarc prezenţa aproape permanentă a dragostei, a iubirii îndreptate egal şi atent pe câteva direcţii-jalon ale propriului său crez.
    Aşa cum sunt eşalonate poeziile în acest volum bilingv (aspect ce merită toată atenţia şi admiraţia pentru curajul şi responsabilitatea manifestate, atât de autoare cât şi de traducătoare), se evidenţiază dragostea faţă de locurile natale (În satul meu bătrân, Prin gura timpului şi altele), dar şi de obiceiurile strămoşeşti ale acestor locuri, ceea ce face ca adesea să îmbrace momente ale copilăriei în straiele şi manifestările specifice sărbătorilor de atunci: „Uneori,/ clipele vor/ să se întoarcă/ în timp,/ să se vadă,/ din nou, copile,/ jucând,/ cu foc şi drag,/ la hora de Crăciun,/ din satul/ de-altădat’./ Feciorii/ le furau/ câte-un sărut,/ aprobat sau nu,/ dar bine/ motivat,/ la câte-o Periniţă, încinsă cu-o batistă.”. Din nefericire, întorcându-se la începuturile vieţii sale, nimic nu mai este cum a fost, drept pentru care, „Amintirile/ picură-n suflet/ linişti înecate/ în nostalgii.” Satul este aproape pustiu, lipsit de viaţă, obiceiurile frumoase s-au pierdut şi poeta este cuprinsă de tristeţe şi atenţionează cititorul să ia aminte, să îndrepte cele stricate pentru că această stare este, se pare, generalizată în ţară: “Atâtea uliţe pustii,/ atâtea case părăsite,/ atâtea umbre deşirate triste,/ care şi-au pierdut stăpânii.”
    Mai intens decât atât, Olguţa Trifan îşi manifestă dragostea faţă de părinţi şi familie, în general, aspect care o onorează, dar şi dragostea faţă de oameni şi anotimpuri, de tot ceea ce o înconjoară, în poeme emoţionante (În oglinda mamei, O poveste, Sărut-mâna, măicuţă! Va ninge etc), printre ele fiind şi câteva în care mersul vieţii o preocupă adânc (Călătorind prin viaţă, Tremur, Mă-ntreb, Veşnic tineri, Tu, eu şi altele). Impresionante sunt versurile din finalul poeziei cu titlul, Sărut-mâna, măicuţă! – „Astăzi, când tu eşti sărbătorită,/ da, măicuţă, este ziua ta,/ umilă, îţi închin acest poem,/ şi-l rog pe Bunul Dumnezeu,/ să mi te ţină sănătoasă,/ să-l aibă-n grijă şi iertare pe tăicuţul meu!/ Chemarea voastră sfântă/ s-o pot simţi mereu.” Poeta are capacitatea de a vedea limpede în trecut şi în prezent, are curajul de a spera într-un viitor mai bun: „Mă lupt cu oglinda pentru anii furaţi atunci,/ când abia-nvăţasem să simt iubirea de tată./ Tăvălită-n dureri, genunchii strânşi pân-la gură,/ uite, dreaptă, înfrunt viaţa, pentru tine, mamă!”, deşi, uneori, filosofia şi realităţile vieţii par a o descuraja: „De stele ne apropiem, când dragoste-ntâlnim,/ vărsăm puhoi de lacrimi atunci când suferim./ Ne pendulează existenţa între dezamăgiri şi compromisuri,/ ne îndreaptă paşii spre-ntunecate abisuri.”
    Autoarea acestui plăcut volum de versuri nu este preocupată să dea poeziei sale o anumită formă prin care să o încadreze în vreunul din curentele literare ale timpului. Aparent, a îmbrăţişat modernismul, deşi ruptura de tradiţionalism nu este totală. Parcă în încercarea de a-şi stabili pentru totdeauna calea, uneori păstrează specificul poeziei clasice, dar alteori foloseşte forme noi de exprimare în actul creaţiei, chiar îmbinându-le cu dexteritate izvorâtă din inspiraţia-i bogată şi, sprijinită solid de o imaginaţie la fel de bogată, împletită cu un realism obiectiv, creează cu lejeritate versuri ce-i poartă amprenta şi o vor face cunoscută şi apreciată în mediul literar. Important este faptul că nu se rupe de specificul culturii şi civilizaţiei româneşti şi nici nu ignoră valori ale literaturii moderne.
    Olguţa Trifan este convinsă că moartea este un fenomen şiret, viclean şi, în mai mare măsură, dureros pentru cei apropiaţi celui care adoarme pe veci, dar, la fel de mult, este încredinţată că iubirea există şi va fi tot mai mare, mai puternică. Inspirându-se, parcă, din folclor şi din creaţia marilor clasici ai poeziei româneşti, ea imprimă o undă de optimism în toate versurile raportate la iubire (La mijloc de cale,, Tremur, Călătorind prin viaţă, Dorinţa fetei, Ochi în ochi, Vise interzise şi altele): „Hai, iubite, jos la râu,/ să mă vezi cu fusta-n brâu,/ să-mi vezi părul despletit/ peste sâni, în asfinţit!” (Ochi în Ochi) şi încurajează la iubire cititorul, dându-i sugestia, aşa cum se desprinde din versurile citate anterior, dar şi din altele, printre care: „Mă-ndrept, desculţă, prin roua iubirii/ spre tine, păşesc pe margini de vis./ Mă rogi să-ţi mângâi buzele trăirii,/ îţi dăruiesc sărutul, ce mi-e interzis.”(Amour oniric), sau cele preluate din poezia Iubire pură: „Tu, iubire, jură-n dulce grai/ că n-ai să pleci, o să mai stai,/ cu tine viaţa să înving/ şi clipa nemuririi să ating!” În acest gen de poezie, dar nu numai, autoarea foloseşte cu abilitate resursele vocabularului şi acordă oarecare atenţie topicii şi prozodiei, manifestându-se destul de expresiv, dacă avem în vedere că se află doar la volumul de debut. Aceste aspecte sunt în măsură să convingă pe cel mai pesimist cititor că în următoarele volume, ce i le doresc să fie publicate, în baza acumulărilor calitative, Olguţa Trifan va surprinde prin etalarea la nivel superior a creaţiei sale poetice. Îmi permit această afirmaţie, având în vedere şi faptul că, în majoritatea poeziilor de aici, există câte un mesaj adresat, fireşte, cititorului şi, nu de puţine ori, este vizibilă o anumită ordonare a gradelor de intensitate a acestui mesaj.
    Îmbucurător, creaţia lirică inclusă în acest volum nu suferă de o monotonie a temelor şi, pe de altă parte, mijloacele artistice, chiar dacă nu se scaldă în bogăţie, nu sunt sub semnul sărăciei. Sub acest aspect, autoarea păstrează, voit sau nu, un echilibru ce merită a fi luat în consideraţie. În acelaşi timp, poezia doamnei Trifan nu suferă de ermetismul promovat, cândva, de St. Mallarme’ şi adoptat, bunăoară, de Ion Barbu. Ea este oferită tuturor categoriilor de cititori pentru a fi înţeleasă şi, drept urmare, aceştia nu au nevoie de o anumită „cheie” necesară decriptării versurilor în sine ori a mesajului cuprins în ele. Pentru autoare se pare că cel mai important este prezenţa unui „Condei îndrăgostit”, tocmai pentru că acesta, aşa cum mărturiseşte domnia sa, „Îmi scrijeleşte-n inimă/ ofrande noi pe altarul scrierii/ despre mine, despre tine,/ despre oameni şi lucruri,/ despre viaţă”.
    În fine, cred că merită menţionată aplecarea doamnei Olguţa Trifan către evidenţierea bucuriilor vieţii, altele decât iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni. În acest sens, cred că mărturisirea autoarei este cât se poate de relevantă: „Miros parfumul unei căpiţe de fân proaspăt,/ care abia a fost cosit./ Mă bucură zburdălnicia mieilor pe câmp/ şi zborul unui fluture heliopteric, delicat” (Bucuriile vieţii). În aceeaşi măsură o bucură „galbena gutuie” ce va parfuma „încăperea cu arome dulci-amărui”, vrăbiuţa care „se scutură zgribulită pe o creangă”, căutând un adăpost pentru a nu fi descoperită de „abilul motan din vecini”, vinul, frunzele ruginite, bruma şi… toamna, în toată splendoarea ei (E toamnă), dar şi Ploaia, pentru că, ştiţi foarte bine: „Iată, la orizont răsare,/ voios, un mândru curcubeu,/ paletă de culori, ce pare/ oglinda sufletului meu!”…
    Pentru că aminteam anterior de pilde, este de reţinut, uneori, modul direct de plasare al acestora în unele poezii, autoarea îndrăznind să vorbească, se pare, din propria experienţă de viaţă: „Mândria te-a orbit/ şi te-a condus către pieire./ Ţi se părea c-a fi modest şi bun,/ e semn de slăbiciune şi de umilire” (O lecţie de viaţă), ori mai puţin direct, dar uşor de desprins ceea ce este necesar: „E aspră lacrima ce curge/ din ochii tristului bătrân,/ ce a crescut un fiu şi două fiice…/ acum e singur la margine de drum!” (Bătrân trist).
    Având în vedere toate consideraţiile expuse mai sus, pot afirma şi susţine că, cel puţin prin acest volum de debut, doamna Olguţa Trifan reuşeşte să convingă cititorul că are ceva de exprimat, are ceva de comunicat şi de oferit semenilor doritori să-i cunoască scrierea prin care ea, ca iubitor de literatură şi făuritor de versuri, poate fi înţeleasă. Exprimarea sa este lejeră şi suficient de expresivă, denotând o anumită forţă lăuntrică prin care reuşeşte să ofere şi să primească dragoste. Ori, după cum cunoaştem, numai sufletele sensibile posedă această capacitate, contrar a ceea ce doreşte să exprime avalanşa de versuri ce au ocupat spaţiile virtuale fără să spună nimic. Pentru că, orice s-ar spune, calitatea primează şi, nicidecum, cantitatea.
    Cale netedă şi senin în suflet în asaltul început pe ogorul literaturii, Olguţa Trifan!

    Marian MALCIU
    - vicepreşedinte al Filialei Olt a LSR -

  • O POVESTE DE DRAGOSTE

    Fiind vorba de O POVESTE DE DRAGOSTE, mă întorc cu smerenie la o întrebare, citită cândva, cu mult timp în urmă, aparţinând Sfântului Porfirie Bairaktaris, unul din cei mai mari duhovnici născuţi pe pământul Greciei (1906-1991): „Ce sunt iubirile omeneşti pe lângă iubirea dumnezeiască?”. Personal, nu aş fi fost în măsură să dau un răspuns pertinent, care să mă satisfacă cel puţin pe mine, dar am avut explicaţia dată chiar de cel ce formulase întrebarea: „Sufletul îndrăgostit de Hristos este pururi fericit şi senin, orice i s-ar întâmpla, oricâte osteneli şi jertfe l-ar costa dumnezeiasca lui dragoste”. Răscolind şi alte pagini referitoare la acest subiect amplu şi cu o adâncime de necuprins, am înţeles că noi, oamenii, purtăm în sufletul nostru o dorinţă imensă de iubire şi asta pentru că, încă de la naştere, primim, în dar, IUBIRE…
    Pătrunzând mai mult ori mai puţin sensul ori modul în care primim acest „dar”, în timpul vieţii conştientizăm, la diferite vârste, că în noi există dragoste, o dragoste manifestată diferit, pentru că suntem extrem de diferiţi unii de alţii. În acelaşi timp, constatăm că este foarte adevărat, chiar în zilele noastre, oarecum tulburi, sau, poate, chiar din acest motiv, că Seneca a spus un mare adevăr: „si vis amari, ama”, adică, „dacă vrei să fii iubit, iubeşte”!
    Pe acest fond semnalez că, de loc întâmplător, poetul Nicolaie Dincă a ales drept titlu pentru noul său volum ,,Lumina dragostei”. Lecturând poemele elegant aşezate în reflectoarele acestui titlu, mi-a fost dat să descopăr că se circumscriu acestui dicton al lui Seneca, autorul angajându-se într-o aventură poetică prin intermediul căreia îşi poartă cititorii într-un univers vibrând de emoţie. Emoţie pentru că, ce e dragostea dacă nu emoţie, freamăt şi nelinişte şi zbucium? Aventura sa poetică este construită şi se derulează pe un singur element presocratic şi anume pământul. Adevărat, uneori poetul depăşeşte condiţia primară a umanului, sentimentul dragostei conducându-l în sfere superioare, poate, doar pentru a-şi urma iubita, pentru a redescoperi dragostea pierdută cândva ori, de ce nu, pentru a cere ajutorul divinităţii sau pentru a-i mulţumi.
    Nicolaie Dincă nu scrie versuri pentru sine, cum, de altfel, ne-a convins atât în volumele anterior publicate (Atingerea muzei, (În)cântarea cuvintelor, Fabule şi pamfletării, Roua de lumină), cât şi în piesa de teatru (Despre oameni şi câini), pe care a creat-o cu deosebită abilitate pentru un debutant în domeniu cunoscut, totuşi, domnia sa fiind apreciat ca un foarte bun actor. El scrie pentru cititori, pentru toate segmentele sociale, pentru tot omul care doreşte să ştie în ce lume trăieşte şi de ce traiul său este mulţumitor sau, alteori, insuportabil, dar şi pentru acela care-şi iubeşte familia şi gustă alternativ din bucuriile şi suferinţele vieţii, ori pentru cel care nu este străin de puterea destinului, de frumuseţea anotimpurilor şi a lumii, de izvorul vieţii ori al morţii. În acest scop, ca un bun gospodar ce s-a dovedit a fi, a pornit hotărât la lucru, nu însă fără să chibzuiască adânc fiecare pas în parte, structurându-şi loturile, ce urmau să-i împodobească grădina, cu proaspete parcele pentru adevărate culturi de hrană pentru suflet şi cu „buruieni” de leac.
    Cât se poate de firesc, lumina dragostei îmbie şi călăuzeşte omul, îi înalţă sufletul şi îi şlefuieşte caracterul. Sunt aspecte cunoscute, dar nu fiecare dintre noi le poate percepe atât de adânc pentru a şi le explica, nici atunci când trăieşte dragostea cu înflăcărare. Aici intervine poetul şi, cât se poate de simplu, contrar obişnuinţei, îşi explică poezia, cel puţin pentru a indica lumina dragostei, aici, pe pământ, deşi ştiut este că aceasta nu se explică, ci se discută, cel mult, se analizează, dar nu de însuşi autorul ei:
    „Sub vălu-i de lumină, cald-aleasă,
    E-un far de noapte-n gândul bărbătesc.
    Eşti tu, femeie, veşnic ne-nţeleasă,
    Dar cei ce simt ca mine, te iubesc!”
    (Lumina dragostei)
    Şi, parcă pentru a se justifica de slăbiciunea manifestată faţă de femeie, cu siguranţă şi cu o anumită notă de umor, poetul descoperă cauza şi o explică cititorului:
    Ai fiori de iad, drăceşti, în tine,
    Care minţile îmi răsucesc,
    Freamătă de jind carnea pe mine,
    Cu ce pofte-ascunse te doresc.
    (Ai…)
    Dragostea nu este întotdeauna, ori chiar niciodată, o undă lină de lumină fermecătoare şi continuă, lipsită de umbre şi momente de întuneric. Nu este o oază de linişte în care sufletele şi trupurile se îngemănează, aproape unificându-se. Are şi ea clipele sale triste provocate de tensiuni ce izvorăsc, adesea, din nimicuri, din vorbe deşarte ori priviri furişe spre alte surse de lumină, de frumos - că doar frumosul naşte iubirea, dar şi din condiţii concrete de viaţă într-o societate ce nu poate oferi siguranţă şi tihnă. În asemenea situaţii, oricare dintre noi, nu numai poetul, caută, analizează, cercetează, îşi face procese de conştiinţă şi, în ultimă instanţă, negăsind scăparea, se adresează Divinului, aşa precum tot el, poetul, se explică şi ne-nvaţă:
    De multe ori închid spre lume poarta,
    La Dumnezeu mă rog şi-ngenunchez,
    Să mă înveţe, desluşindu-mi soarta,
    Ce-i bine şi ce nu e, să cutez.

    Mă rătăcisem şi credeam că-s dus
    Nu mai ştiam dacă fac rău sau bine,
    Până când vocea mi-a şoptit de sus:
    - Încearcă să te-ntorci adânc în tine!
    (Crez)
    De altfel, legătura cu Divinitatea nu este întâmplătoare. O vom descoperi ori de câte ori poetul îşi exprimă dragostea faţă de familie - părinţi, fraţi, copii:
    Dar ce crâncen poa’ să doară
    Sufletul, când pierzi copil!
    Visurile nu-ţi mai zboară,
    Timpul pare inutil…

    Doamne, şi Tu eşti părinte,
    Le poţi potrivi pe toate,
    Să ne ierţi, de-azi înainte,
    De aşa grele păcate!
    (Când ne mor…)
    dar şi atunci când pierderea dragostei te îngenunchează, îţi sfârtecă inima şi sufletul (În ziua aceea…, Scrum şi altele):
    Mă rog la Domnul, gândul bun să-ţi dea,
    Să scuturi ura şi să te-ntorci din drum,
    Să reaprindem iubire, cum ardea,
    Visele noastre să nu se facă scrum!
    (Scrum)

    ori în unele situaţii limită, pe care omul, ajuns la capătul puterilor, simte că nu le mai poate depăşi, greutăţile vieţii ori răutatea semenilor ce-l înconjoară învingându-l:
    Apoi, când crezi că-i gata, că totul s-a sfârşit,
    Pe calea dezolării păşind spre asfinţit,
    Zăreşti printre mesteceni, care foşnesc mereu,
    Modestă şi tăcută, casa lui Dumnezeu.

    Pătrunde cu credinţă să-ţi laşi aici durerea!
    Soarbe-i mireasma sfântă să-ţi regăseşti puterea!
    Şi… cugetă, pe urmă, să vezi cum este omul:
    Când îl învinge viaţa se-ntoarce către Domnul!
    (Printre mesteceni)
    Poezia poetului Nicolaie Dincă este zbuciumată, uneori, aşa cum însuşi autorul ori numai gândul său este, dar cum să nu se-ntâmple şi aşa, dacă iubita doreşte în dragoste mai mult decât i se oferă, mai mult decât se poate? Cum să nu simţi un zbucium lăuntric plin de îngrijorare atunci când ai convingerea că, voit, ea doreşte să te îndepărteze?
    Şi ce-mi ceri tu: să nu mă mir,
    Să sufăr doar, să nu zâmbesc,
    Să beau otrava din potir,
    Când spui să nu te mai iubesc?
    (Ce îmi ceri tu?)
    Mai apoi, resemnat, ca tot omul, plin de înţelegere învăluită în tristă resemnare, cu gând pornit spre alt izvor al dragostei pământene, autorul se alină păstrându-şi demnitatea:
    S-a scurs mirajul ludicei iubiri,
    În lipsa ta mă bântuie suspine,
    Dar, când mi-e dor, mă-ntorc în amintiri,
    Caut lumina ta să mă aline.
    (Caut)
    Ruperile de ritm existente în această „Poveste de dragoste” aşezată cu mare grijă în versuri, alăturate stilului elegiac, adeseori aproape confesiv şi direct, dar plăcut învăluit în pelerina străvezie a umorului, impun o lectură emoţionantă cititorului, o lectură care construieşte, dintr-un univers plin de surprize plăcute ori mai puţin plăcute, uneori tragic, din nefericire, această frumoasă poveste. Nu sunt întâmplătoare aceste ruperi de ritm. Ele sunt elemente constitutive ale construcţiei discursului poetic, care, la rândul său, este bine orientat de logica dispunerii în vers a cuvintelor, a metaforelor ce dau adâncime şi culoare, aşa cum descoperim, mai ales, în acele poezii aşternute de autor în decorul mirific al anotimpurilor. (Iarnă, Eşti primăvara…, Toamnă, Rondel târziu, Viscolul, Veneţia, toamna, Peisaj îngheţat etc):
    Aş vrea să prind cu mâna mea un nor,
    Cu muguri de lumini să-l limpezesc,
    Să scriu pe el cu tuşul ochilor
    Cu purpura din suflet: Te iubesc!
    (Din nori)
    Iată, dragi cititori, am acordat atenţie doar unui mic număr de poezii, dar suficient de expresive şi sugestive, potrivit umilei mele opinii, înspre a înţelege abilitatea autorului în aducerea şi folosirea slovelor, care să concentreze şi să ofere principalele jaloane ale crezului său în această temă atât de complexă, de adâncă şi de mare întindere, numită dragoste. Mai mult decât atât, ar însemna să diminuez ori să vă răpesc plăcerea de a citi, de a pătrunde şi a vă apropia de sufletul poetului, singuri, în încercarea de a-l înţelege şi a savura frumuseţea sentimentului şi a mijloacelor stilistice folosite de el.
    Menţionez doar că autorul asigură unitate volumului prezentat, printr-o repartizare riguroasă a poeziilor, sub aspectul conţinutului lor, atingând apogeul cu Visul reîntâlnirii, aşezat la final, asemenea unui semn de adio încărcat de o firavă speranţă ori de resemnare lipsită de ranchiună:
    Mai sunt în noi doar licăriri,
    Relicvele unei iubiri,
    Ce încă dor, însă trăim,
    Sărmane suflete hrănim
    Cu AMINTIRI…
    Nicolaie Dincă se dovedeşte a fi un autor original, interesant, cu abordări diverse – versuri de factură clasică, versuri albe, fabule şi pamflete, dramaturgie. Şi-a exersat condeiul în genul liric, crescând vizibil în calitate, de la un volum la altul, trecând pragul exigent al acestei specii literare, cu brio. Se ştie că astfel de încercări aparţin multor autori, dar puţini dintre ei au ajuns pe culme…
    Este ceea ce îmi permite să vă recomand căutarea poetului, lecturarea şi cercetarea versurilor sale, fără teama de a greşi. Vă invit să priviţi prin fereastra deschisă larg de autor! Vă veţi convinge că mai există un strop de speranţă, de încredere, de optimism, infuzate nouă, cititorilor, de către harnicul şi tonicul poet, Nicolaie Dincă, cu fiecare filă a cărei răsfoire ne gâdilă plăcut auzul şi coarda sensibilă a sufletului, făcându-ne să regretăm că, într-o bună zi, cărţile vor dispărea şi ne vom „hrăni” doar cu lectura virtuală.
    Să sperăm că ziua aceea este destul de departe ori nu va veni niciodată…

    Marian MALCIU
    - membru al LSR, Filiala Olt -

  • LITERATURA LA VOI ACASĂ

    Bine aţi venit dragi prieteni!

    Vă deranjez pentru a vă informa că a apărut numărul 23 al Revistei de Cultură Universală Regatul Cuvântului.
    Nu intenţionez să vă plictisesc cu prea multe amănunte pentru că respect timpul dumneavoastră preţios, dar se impun câteva precizări, după cum urmează:
    - paginile revistei sunt încărcate cu materiale de calitate; nu veţi regreta lecturându-le!
    - în afara autorilor preferaţi, care au devenit prieteni ai dumneavoastră şi v-au obişnuit deja cu acurateţea creaţiilor lor, fie ele în proză ori în poezie, veţi descoperi nume noi ori mai puţin cunoscute de dumneavoastră;
    - în consecinţă, vă invit să vă alegeţi autorul din „sumar”; este oferit la pagina nr.4;
    - Nu pierdeţi intervenţia domnului Valeriu D. Popovici! Este vorba de un fragment din „Holocaustul împotriva poporului român”! Veţi vedea cine şi unde anume a publicat…
    - Nu rataţi „Elemente de psihologie literară”, material publicat de doamna profesor Mihaela Roşu Bână, raportat la proza doamnei Elena Maria Cernăianu, după publicarea a trei volume de versuri! Este un roman de numai… 647 de pagini!
    - Nu refuzaţi să lecturaţi un fragment din romanul în curs de apariţie – „Jurnalul zilelor de joi”, pe care-l va publica doamna Hanna Bota! Succes deplin, scumpă doamnă! Tot la acest capitol se înscrie şi Elena Maria Cernăianu cu alte fragmente din romanul semnalat anterior… şi chiar Florentina Loredana Dalian cu ale sale Jucării, ori doamna Eliza Roha cu un fragment din al treilea roman din trilogia „Zborul”…!
    - Nu săriţi peste „Istorie şi stil”, aşa cum le-a descoperit doamna profesor Livia Ciupercă în opera regretatului scriitor Mircea Ionescu!
    - Nu uitaţi să vă delectaţi cu poezia bună! Aveţi aici versuri oferite de doamna inginer Rodica Cernea, cea care realizează magistral grafica acestei reviste superbe, dar şi pe cele semnate de Luca Cipolla (Italia), doamna Leah Fritz (Irlanda) şi doamna Angela Negoiţă…
    - Nu evitaţi să înţelegeţi de ce şi de unde s-a informat domnul Emil Lungeanu pentru a se informa că… „Zoe şi Tipătescu se iubeau pe la spate” în cronica „Cum m-am îmbolnăvit de poezie”! Adevărat că este vorba de erotismul lui Radu Cârneci…
    - Doriţi un strop de „Demnitate şi curaj”? Căutaţi-o pe Vavila Popovici (SUA) să vă ofere reţete în acest domeniu!!
    - S-a omis capitolul religie? Nu! Stelian Gomboş vă asigură că valorile perene ale spiritualităţii noastre monastice nu au dispărut şi sunt în bună păstrare peste timp…
    - Cu siguranţă, îl căutaţi pe domnul profesor doctor Adrian Botez… Da! Este prezent în „Preliminarii”, amintind, foarte adânc documentat şi justificat, despre Caragiale, domnitorul Şerban Cantacuzino, Sinaia…Oare de ce? Veţi descoperi singuri, citind!
    - Nu mă certaţi pentru că nu am introdus în această listă pe doamna Marcela Ilinca şi, mai ales, pe Directorul-fondator al acestei Reviste de prestigiu internaţional!!
    Îl veţi descoperi singuri, mai ales că domnia sa, alături de Colectivul de Redacţie al Revistei Regatul Cuvântului,

    VĂ DORESC LECTURĂ PLĂCUTĂ!

    AICI descoperiţi paginile dumneavoastră:

    http://regatulcuvantului.editii.com/regat20.pd...

    Secretar directorat,

    Marian MALCIU

  • SACRIFICIUL IUBIRII

    - Fragment din volumul aflat în lucru -

    Nu a mai fost nevoie de cuvinte. Laura a primit cu naturaleţe braţul oferit, a arătat cu bărbia direcţia de mers dorită şi, foarte curând, strângea fericită acel braţ cu ambele mâini. Se simţeau bine împreună. Vorbeau cu lux de amănunte despre Sinaia şi istoria sa, priveau, se opreau să admire câte o vitrină ori o vilă sau hotel, un spaţiu amenajat pentru copii, un pâlc de brazi înalţi şi bătrâni acoperiţi de zăpadă, plecau râzând şi gesticulând uşor pentru a fi mai convingători şi se priveau ades în ochi oprindu-se din mers în clipe de extaz.
    La un moment dat, în zona centrală a staţiunii, Iustin s-a oprit şi cu un gest larg al braţului a invitat-o să privească:
    - Acolo, draga mea, la etajul doi, în a treia cameră de la colţ, în aripa stângă, sunt lucrurile mele…
    - Aaa! Hotel New Montana! Aproape de teleferic, la o aruncătură de băţ, exclamă Laura privind încântată silueta impunătoare a edificiului. Patru stele… Cred că aici sunt cele mai mari preţuri.
    - Nu, nu sunt cele mai mari. Sunt şi alte…, dar ce sens are să facem comparaţii? Eu l-am arătat din reflex, trecând pe aici… Mă gândeam, dacă eşti de acord, să rămânem în zonă şi să cinăm la unul din restaurante… La o adică beneficiem de room service, dacă eşti de acord.
    - Şi cum rămâne cu „terenul neutru”, precum am stabilit?interveni Laura chicotind. Aici este terenul tău. Nu m-ar deranja, dar prefer un loc retras, cu puţină lume, cu protocol obişnuit sau… deloc.
    - Protocol lipsă? Unde crezi că s-ar găsi aşa ceva în Sinaia? ridică el sprâncenele zâmbindu-i şăgalnic.
    - Unde? ... La vila în care stau eu. Gazda poate primi comanda, iar preparatele ei sunt excelente. În plus, nu ne deranjează nimeni şi…
    - Şi cum rămâne cu „terenul neutru”, precum am stabilit? întrebă Iustin râzând cu poftă.
    - Răule! Eşti un rău. Eu sunt o doamnă! Poţi tu refuza o doamnă? Nu este frumos din partea ta.
    - Nu o pot refuza. În niciun caz nu aş îndrăzni pentru că..., pentru că… nu aş îndrăzni, este bine?
    - Nuuuu!
    - Nu aş îndrăzni pentru că nici nu mi-aş propune şi nici nu aş putea. Îmi place acea doamnă şi m-aş simţi în siguranţă în compania domniei sale, mărturisi Iustin oprindu-se din mers şi privind-o atent.
    - În acest caz…, să mergem „acasă”! Va avea şi proprietara timp să pregătească ceea ce dorim…

    … Laura zâmbi cu plăcere amintirilor şi se întinse languroasă, căutând din nou telefonul. Îl privi lung şi se întrebă, a câta oară: „De ce nu mă mai sună? Are nevoie să-i explic unde stau, cum se ajunge mai repede. A rămas stabilit să mă sune la intrarea în Bucureşti… A trecut de miezul nopţii deja… şi îmi este somn.”
    A coborât să-şi ia o ciocolată din frigider. Şi s-a aruncat din nou pe pat, uşor indispusă. Nu avea poftă de nimic. A lăsat ciocolata pe noptieră şi se adresă sieşi:
    - Eşti supărată, Laura?
    - Da, nu se vede?
    - Se vede, dar ştii bine că nu ai ales prea inspirată. Ştii tu cum se circulă pe şosele în condiţii de iarnă?
    - Nu am luat în consideraţie asta. Ai dreptate. Ce propui?
    - Să citeşti ceva, să asculţi muzică bună ori să-ţi aminteşti ceva drăguţ…
    - Bună idee! Vrei să ne amintim cum a fost acea seară şi… acea noapte cu Iustin?
    - O, da! Ştii bine cât de mult mi-a plăcut.
    - Păi… ce să spun…, a fost o seară frumoasă şi o noapte de vis. Tu eşti singura care ştie că nu am elemente de comparaţie. Am fost atâţia ani străină, lipsită de afecţiunea unui bărbat, lipsită de dragoste…
    - Lipsită de iubire, draga mea. De ce îţi este jenă să recunoşti?
    - Nu! De tine nu-mi este jenă… În seara acea am simţit plenar cât de mult aveam nevoie de afecţiune, mai întâi, iar el a fost mai bun decât m-aş fi dorit.
    - Să înţeleg că a fost minunat? Povesteşte-mi doar câteva secvenţe, Laura!
    - Da! Cu mare drag, te asigur… Până să ni se aducă aperitivul, am stat liniştiţi şi am vorbit generalităţi. El examina încăperea. S-a uitat peste tot şi a fost încântat de felul în care era organizat apartamentul… S-a oprit apoi în mijlocul sufrageriei, lângă mine. Fără să-mi impun m-am apropiat mult de el. Eram aproape lipiţi unul de altul. Îi simţeam privirea jucăuşă plimbându-se periculos de alunecos pe ceafa mea, după ce mi-a săltat buclele imaginând în palma sa o coamă bogată. Răsuflarea sa caldă îmi gâdila urechea dreaptă, în timp ce-mi admira curbura delicată a bărbiei şi a gâtului meu lung, care parcă implora sărutările sale.
    Încercam să fiu nepăsătoare la tot acest asediu aparent nevinovat, dar plin de o puternică încărcătură emoţională, care îmi accelera pulsul şi mă făcea să mă pierd, în timp ce-i răspundeam la întrebările puse aproape în şoaptă. De ce oare nu reuşeam să-mi controlez simţurile? De ce prezenţa acestui bărbat reuşea să mă zăpăcească atât de mult, încât să uit de mine şi de împrejurarea în care ne aflam?
    În mintea mea eram doar noi doi, prizonieri ai timpului, blocaţi împreună parcă pentru o eternitate şi nimeni de nicăieri nu putea să ne deranjeze…
    - Şi nu ţi-a plăcut să se întâmple ceea ce povesteşti acum?
    - O! Cum să nu-mi placă? Mi-a plăcut teribil de mult, dar mă temeam de mine, mă temeam că nu voi rezista şi am să-l iau în braţe, să-l întind pe pat şi să-l dezbrac în câteva secunde… Mintea mea plecase hai-hui, obosită şi ea de atâtea bariere puse fără rost atâţia ani de zile, de gânduri şi dorinţe înfrânate de teama de a nu suferi…
    - A fost un calvar lupta cu tine însăţi, bag seama. De ce nu ai renunţat? De ce nu ai lăsat liber instinctelor? Ai uitat să fii femeie mulţi ani. De ce?
    - Cum, de ce? Ai uitat şi tu… Au fost atâţia ani de studii, atâtea examene, atâtea trepte cu alte studii şi alte examene…, atâta încrâncenare, atâta zbucium şi atâtea emoţii, că nu mai am puterea să le număr ori să le expun!
    - Păi, de! De ce ţi-ai ales tocmai medicina?
    - Mda… Bună întrebare! Îmi amintesc de parcă ar fi azi o discuţie cu mama, care a suferit toată viaţa de o boală care a uscat-o pe picioare…, cred că îţi aduci aminte… „- Tare bine era, Tudore, dacă aveam şi noi o rudă pe la vreun spital… Că… Cine ştie… poate mă îngrijea şi pe mine mai cu simţ de răspundere cineva… Că dacă… nu îngrijeşti bolnavul şi cu omenie… cu suflet adică…” O priveam cu atâta milă şi teamă… Ţi-aminteşti, Laura? Te prefăceai bolnavă, inventând tot felul de dureri ca să intri în cabinetul şcolii să vezi cum procedează medicul… de parcă… puteai deveni medic doar… „furând”… Ţi-aminteşti? Mi-am jurat că mă voi face medic… Apoi, nu trebuia să-mi fac şi eu un rost? Să fiu pe picioarele mele şi să nu depind de nimeni?
    - Şi? Eşti mulţumită?
    - Dar tu ştii asta, draga mea. Profesional sunt mulţumită, deşi ar mai trebui un salt spre înălţimi…
    - Profesional, te înţeleg. Ai urcat cu brio trepte în cel mai scurt timp cu putinţă, ai ajuns şefă de secţie, ai cabinet particular, dar… familie şi copii ai?!
    - Ah! Chiar în inimă m-ai lovit cu întrebarea asta şi nu-mi face bine… Ştii bine cât de mult mi-am dorit să am o căsnicie fericită, un soţ blând, frumos şi inteligent, doi copii frumoşi ca noi şi…
    - Şi de ce nu-i ai? Cine te-a oprit?
    - Cum cine? … Presupun că studiile, examenele şi munca în sine… Nu am avut timp, crede-mă! Mai apoi nu am avut cu cine. Doar nu mă crezi în stare să alerg eu după un bărbat să-l rog să mă ia de nevastă! Poate că au fost amatori, dar numai de aventură, nu de căsnicie. Am înaintat în vârstă… La 35 de ani cine se mai uită la mine din iubire? Doar din interes, dar de asta fug ca dracu’ de tămâie, ştii bine. Offf! Cât de mult mi-am dorit să am copii, Doamne!
    - Şi nu ai avut, din nefericire? Dar aventuri câte ai avut, dragă Laura?
    - Asta-i bună! Eram tâmpită la cap să accept aşa ceva? Cum ţi-a trecut ideea asta năstruşnică prin cap?
    - Uite, aşa îmi veni mie… Dar la Sinaia cum a fost? Nu tu l-ai agăţat pe bietul om?
    - Nuuu! Departe de mine gândul, fetiţo! A fost o pură întâmplare. Sania este de vină! În plus, tipul este exact cum am visat eu să fie, dacă vrei să ştii.
    - O, da! Sunt convinsă. Altfel nu te văd în stare să-l inviţi la apartament, acolo, în vilă… Am dreptate?
    - Într-o oarecare măsură, da! Dar doresc să-ţi intre în cap că, mai întâi de toate, a dovedit că este un bărbat serios, curtenitor, delicat, intelectual sută la sută, excelent ascultător şi vorbitor în aceeaşi măsură. În plus, are un fizic de-ţi lasă gura apă. Are corp atletic, suplu, dar cu fibră fină, dacă vrei să ştii…
    - Da, da,da! Înţeleg şi te cred…, dar în pat… cum este, draga mea Laura?
    - Eiii! Ce curioasă eşti. Invidioaso! Până la pat, stai să-ţi povestesc câte ceva! Vrei?
    - Asta-i bună! Ştii cât sunt de curioasă. Ascult!
    - Draga mea, am mâncat un aperitiv simplu, dar foarte gustos, apoi felul întâi… La fiecare am băut câte un păhărel cu băutură fină, adecvată… Mai mult eu, că el nu bea. A făcut o excepţie doar de dragul meu. Iar eu, în tot acest timp, mă perpeleam, mă ascundeam de el şi de mine însămi, speriată să nu mă dau de gol. Nici nu ştiu ce gust a avut mâncarea până atunci. Urmăream pe ascuns cât de elegant foloseşte tacâmul ori şerveţelul, cât de măsurat este în toate gesturile şi cât de rafinat în conversaţie. Îl sorbeam din ochi şi îmi era teamă să nu gafez prin gesturi anapoda ori prin vreo vorbă scăpată aiurea…
    Ei bine, eram la felul doi… Sorbeam puţin vin şi am înţeles că până şi băutura avea gustul lui, pe care nu-l ştiam, dar, de când îl cunoscusem, tot ce mâncam, beam sau vorbeam, avea aroma lui. Mă întrebam dacă voi reuşi să nu cedez acestei ispite puternice, care se chema IUSTIN şi, în acelaşi timp, îmi doream să mă las imediat învăluită de dorul sufletului şi al trupului meu bolnav de iubire neconsumată, care tânjea după atingerile lui. Abia înghiţeam câte puţin din mâncare. Îmi trecuse foamea ce-o simţisem după săniuş. Foamea mea era alta şi de această dată îmi doream cu adevărat să mi-o potolesc.
    - Chiar aşa, biată Laura?!
    - Da! Am adunat mereu, pe ascuns, în fiecare an, toate aromele primăverilor ce treceau pe lângă mine, iar acum mă simţeam pregătită să le ofer acestui bărbat, care mă zăpăcise complet şi pe care simţeam că îl iubesc cu disperare. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am convingerea intimă că toate gândurile mele îl împresurau pe el ca un păienjeniş fin, puţin câte puţin…, până cred că a început să simtă la fel ca mine. Poate mă înşel, deşi doresc să cred că aşa s-a întâmplat…
    - Şi nu te-ai temut că este posibil să rămâi însărcinată cu băiatul acela? Nici nu ştii cum îl cheamă, cu ce se ocupă…
    - Nici nu m-am gândit! Pentru mine el este şi rămâne singurul bărbat pe care-l iubesc şi căruia îi pot dărui copii, dar să lăsăm asta acum…
    … Cum spuneam, la mijlocul felului doi, o melodie mai plăcută ca toate cele ascultate în seara aceea a invadat spaţiul nostru, camera aceea în care doar ne prefăceam chinuit că luăm cina, când dorul nostru era cu totul altul. Cina fusese doar un pretext pentru a ne alătura… Ne-am privit lung, ne-am zâmbit şi ne-am ridicat amândoi odată, fără cuvinte, doar cu graiul ochilor. S-a apropiat de mine, mi-a prins mâna şi mi-a îndrumat paşii după ai lui, apropiindu-ne încet-încet de şemineu. Flăcările - limbi de foc ridicate din buşteni - ne fulgerau feţele în vii culori şi ochii noştri nu se săturau privindu-se.
    După câţiva paşi foarte lenţi şi-a întins braţele în jurul mijlocului meu fără ca privirea lui, nici măcar o secundă, să se desprindă de a mea şi am început să ne legănăm în ritmul melodiei pe care doar mintea sufletului nostru o auzea... Laura, dacă ai şti, draga mea Laura, ce frumos cântă sufletul! E ca un cântec de sirenă…Da, de sirenă pentru că îţi aminteşti ce ironic zâmbeam când auzeam acest cuvânt…Dar crede-mă! În acel moment mi se părea că plutesc şi că-mi aud sufletul cum cântă un cântec pe care nu-l mai auzisem vreodată… Lipită strâns de el, am închis ochii şi am simţit cum ameţesc de plăcere, dar nicio clipă nu mi-a fost teamă de cădere pentru că braţele lui mă susţineau strâns, dar atât de delicat… Dacă ai şti..., dacă ai şti cu câtă greutate mă abţineam să nu plâng... În momentul acela mi s-au topit toate frustrările şi mă simţeam ocrotită, dar şi supusă de bărbatul acesta. Îmi ţineam cu încăpăţânare ochii închişi dar îl vedeam cu ochii sufletului, sorbindu-i parfumul, atingându-l. I-am simţit buzele cum îmi atingeau fruntea, nasul şi, mai apoi, la fel de uşor şi aproape insesizabil, ca o umbră, a trecut delicat peste buzele mele.
    Mi-am stăpânit cu greu o tresărire de neplăcută şi neaşteptată surpriză. Se juca oare cu mine, sau ce? Nu, îşi dorea la fel de mult să mă sărute?!
    - Dar nu ai deschis ochii. Nu te-ai dat de gol, da?
    - Vai! Atât de greu m-am abţinut… Am continuat să dansăm. Când încă speram şi tocmai când mă întrebam ce va urma, mâinile lui au fost mai îndrăzneţe şi au început să se plimbe pe spatele meu în sus şi în jos, lent, elegant, fără să mă apese dureros. Încă nu reuşisem să înţeleg ce joc este acesta. Un sunet metalic, sfredelitor parcă şi totuşi cunoscut, m-a determinat să deschid ochii, dar numai pentru o clipită pentru că auzisem doar fermoarul, care eliberase spatele meu şi rochia, fără nici un efort, se desfăcea ca două petale de tulipă lăsându-mi umerii goi şi pe mine nedumerită cum de s-a întâmplat atât de repede!
    - Ha, ha! Păreai nedumerită ori fericită că a intrat bărbatul din el în acţiune?
    - Asta-i bună! Fericită, desigur, dar… Stai să vezi ce a urmat! Văzându-mi umerii goi şi rochia cum trece la podea ca o adiere, am încercat să spun ceva, dar cuvintele au fost gâtuite de emoţie şi nu s-a înţeles nimic. Nu m-am opus. Încă dansam când trupul meu rămânea doar în lenjeria intimă albă pe care o îmbrăcasem special pentru acea seară…
    Iustin a îngenuncheat şi a început să-mi sărute sânii uşor ca o boare, abia atingându-i, apoi pântecul, ceva mai vioi, trecând gradat la coapse, dar atât de apăsat, încât picioarele mele au început să tremure de plăcere. El a observat acest moment şi s-a ridicat încet, m-a luat în braţe şi aşa m-a purtat până în dormitor, unde m-a aşezat pe pat. Am simţit că leşin de fericire. Eram uşor umedă deja…
    - Wow! După mulţi ani de aşteptare, ai avut o senzaţie unică, Laura dragă…
    - Da este foarte adevărat şi acum, când retrăiesc acele clipe minunate, trupul meu trece atât de aproape de acele momente, încât… Gata! Nu mai vorbesc despre asta. Cât este ceasul? Nu se poate! A trecut de unu noaptea şi el n-a ajuns. Nu m-a sunat…

  • E ziua ta, FEMEIE!

    De ziua ta

    De ziua ta, amică virtuală,
    Eu îţi doresc mulţi ani cu sănătate,
    Cu dragoste şi împliniri în toate,
    Femeie simplă, mamă ori vestală!

    De ziua ta, primeşte-mă la tine
    S-aduc prinos cuvinte de iubire
    Şi de respect cu-adâncă preţuire,
    Într-un buchet cu gândul meu de bine!

    De ziua ta eu vin să-mi cer iertare,
    Îngenunchind smerit, cum se cuvine,
    Că n-am putut să vin cu alinare

    În zilele ce nu ţi-au fost senine!
    Dar sunt acum prezent şi-ţi fac urare:
    Să ai doar zile de iubire pline!

    Îţi mulţumesc, iubită mamă!

    Îţi mulţumesc, iubită mamă,
    Că m-ai crescut, m-ai îngrijit!
    Eu ştiu că uneori te supăr,
    Dar, ne-ncetat, tu m-ai iubit!

    Eu te-am văzut plângând cu jale
    Când, grav bolnav, am fost la pat.
    În nopţi întregi tu, nedormită,
    Durerile mi-ai alinat.

    M-ai învăţat ce-i poezia,
    În lumea basmului m-ai dus,
    Iar toate hainele frumoase
    Tu ai muncit şi mi-ai adus.

    Din mâna ta am luat creionul
    Şi-am scris, apoi am socotit,
    Cu-aceeaşi mână, până-n şcoală,
    Tu m-ai condus când m-am mărit.

    De-aceea eu, iubită mamă,
    Îţi mulţumesc şi te sărut,
    De ziua ta ţi-aduc o floare
    Şi-ţi modelez chipul în lut!

    Ţie, femeie iubită!

    Îţi dărui roşu trandafir
    Să-l prinzi la piept, iubita mea,
    Sub unda caldă de zefir
    Să fii strălucitoare stea.

    Când plete-mi laşi să le răsfir
    În umbra dată de perdea,
    Îţi dărui roşu trandafir
    Să-l prinzi la piept, iubita mea.

    Eu vorba dulce îţi respir
    Mărturisindu-mi dragostea
    Şi-ţi gust pe buze elixir
    Sub cer senin de peruzea,

    Când îţi ofer un trandafir!

    Îţi aminteşti, iubito?

    Îţi aminteşti cum aşteptam ninsoarea
    Cu palmele-căuş sub pomii de pe-alei?
    Ne întreceam să urmărim mişcarea
    Cristalelor gingaşe-n dans de funigei…

    Prin voalul iernii-ţi desluşeam candoarea
    Şi gingăşia pur-a jocului de miei…
    Îţi aminteşti cum aşteptam ninsoarea
    Cu palmele-căuş sub pomii de pe-alei?

    Valsam într-un ocean de alb sub zarea
    Cu străluciri de stele-n ramuri de polei
    Şi îţi sorbeam sărut, călcând cărarea
    Să auzim sunând de gheaţă clopoţei…

    Îţi aminteşti cum aşteptam ninsoarea…?

    În vraja de-o clipă

    În vraja de-o clipă cât sunt doar cu tine
    Şi-ţi simt răsuflare-adiere de foc,
    Uşor se-nfiripă o stare de bine
    Şi-ţi gust sărutarea oprind timpu-n loc.

    Te-ating din risipă pe braţele-ţi fine
    Şi-ţi simt frământarea în ritmuri de joc,
    În vraja de-o clipă cât sunt doar cu tine
    Şi-ţi simt răsuflare-adiere de foc.

    Tu, albă tulipă, deschizi către mine
    Petale din floarea ajunsă-n soroc,
    Iar trupul tău ţipă în furci caudine
    Să soarbă licoarea ce-aduce noroc,

    În vraja de-o clipă cât sunt doar cu tine…

    Sărutul iubirii

    Pe buze-ţi simt sărat sărutul
    Spălat de lacrima iubirii
    Şi modelat ca-n palmă lutul
    În gest divin al făuririi.

    Când îţi ascult tăcut cuvântul,
    Ce dă alt sens mărturisirii,
    Pe buze-ţi simt sărat sărutul
    Spălat de lacrima iubirii.

    În taina nopţii când zefirii
    Învăluie călduţ pământul
    Şi intri în valsul fericirii
    Grăbit-abandonând veşmântul,

    Pe buze-ţi simt sărat sărutul.


    Dorinţă


    Visez s-adorm în asfinţit
    Sub cer proptit pe fruntea mea,
    În roşu, trupu-ţi mult dorit
    S-ascundă-n umbră orice stea.

    Sărutul astrului să-l simt
    Prin gura ce ţi-oi frământa.
    Pe-al tău, iubito, să-l presimt
    Prin freamăt şi strânsoarea ta.

    Albastrul bolţii din amurg
    Ascunsă lin în ochii tăi,
    Să-mi lase cale să mă scurg
    Aprins iubirii prin văpăi.

    În aşternutu-mi - câmp de flori,
    Sărutul tău - parfum de vis,
    Din asfinţit şi până-n zori
    Să ne înalţe-n paradis!

    Dintre toate

    Dintre toate
    iluziile,
    cea mai autentică
    şi des întâlnită
    este FEMEIA...

    Dintre toate
    durerile,
    cea mai pustiitoare
    este săpată
    de FEMEIE...
    Dintre toate
    plăcerile,
    cea mai dulce
    este creată
    de FEMEIE...

    Dintre toate
    drumurile,
    cel mai scurt
    este cel ce duce
    la FEMEIA iubită...

    Dintre toate
    FEMEILE,
    cea mai bună
    şi cea mai curată
    şi iubitoare
    şi plină de grijă
    şi afectuoasă,
    este FEMEIA
    pe care o alegi
    şi cu care faci casă!

  • PRIMĂVARĂ SENINĂ, DOAMNELOR ŞI DOMNIŞOARELOR!

    Mărţişor de suflet

    La început de primăvară
    Îţi dăruiesc un mărţişor
    Să-l prinzi la piept în astă seară
    Să-ţi fie somnul lin, uşor...

    E mărţişor cu prima floare
    Ce-i vestitor la noul an
    Un ghiocel văzut de soare
    Îţit din albul său suman...

    Cu şnur legat în două fire
    Să-ţi fie faţa-n alb curat
    Şi roş obrazul tău subţire
    Să-ţi fie dulce sărutat...

    Să-ţi poarte mult noroc tot anul
    Iubire să-ţi aducă-n prag
    I-am prins în nod de şnur şi banul
    De-argint ce ţi-l ofer cu drag...

    De suflet este mărţişorul
    Simbol al dragostei ce-ţi port
    În spaţiu ne uneşte dorul
    Iar din respect fac paşaport!


    Semne de primăvară


    Sub cânt în graiul păsăresc,
    Ce din văzduh coboară lin,
    Se-ntorc cocori la vechi cămin
    Şi râuri vesel clipocesc.

    Un ghiocel discret şi fin
    Salută soarele-ngeresc
    Sub cânt în graiul păsăresc,
    Ce din văzduh coboară lin.

    Vâlcelele se-mpodobesc
    Cu-amenţi de sălcii şi anin
    Şi albăstrele se-mbulzesc
    Să-şi spele chipul cu senin,

    Sub cânt în graiul păsăresc.


    Rondelul primăverii


    Şi vioreaua a-nflorit
    Săltând prin brazda din livadă,
    Când ghiocelul te-a vestit
    Iţindu-se de sub zăpadă.

    Pământu-ntreg s-a-nveselit,
    Iar fulgi au încetat să cadă
    Şi vioreaua a-nflorit
    Săltând prin brazda din livadă

    Venit-au berze-n esplanadă
    Şi multe flori s-au dezvelit,
    Iar ciocârlia din estradă
    Spre înălţimi s-a sumeţit,

    Când vioreaua a-nflorit.


    Sărutul primăverii


    Chiar din zori, aşa de-odată, par a-mboboci toţi merii,
    Saltă ghiocei sub soare şi nou val de viorele,
    Ce-şi culeg din cer culoare, să dea lumii-acum şi ele
    Vestea cea mai aşteptată, a sosirii primăverii!

    Ciripit de păsărele din desişuri se avântă,
    Cucul cuibul îşi clădeşte tot strigându-se pe nume,
    Vrăbiuţa ciripeşte, liberă în astă lume,
    Peste vârf de rămurele până-n vale şi ne-ncântă.

    Râul saltă, clocoteşte, topind gheţuri până-n vale,
    Apele îşi limpezeşte făcând cerului oglindă,
    Sălcioara înfloreşte chiar în faldurile sale…

    Glastre-nţelegând tot tâlcul par a-nmuguri în tindă,
    Iar de sus străbate cântul de cocori din lungă cale
    Spre ţări calde-aduşi de vântul ce pământul îl colindă.


    Renaştere


    Aştept să vină primăvara
    Să-ţi împletesc cu flori cosiţe
    Şi să te-alerg prin poieniţe
    De dimineaţa până seara.

    În răsărit să ne sărute
    Izvorul de lumină fruntea
    Şi-mbrăţişaţi să trecem puntea
    În ciclu nou de zile nenăscute.

    La asfinţit să-mi scald privirea
    În ochii-ţi plini de vii dorinţe,
    Cu-a tale multe-ngăduinţe
    Să simt ce este fericirea.

    Să fim tot una cu natura,
    Cu păsări să zburăm în cârduri,
    Ca flori să înflorim în gânduri,
    Sărutul să ne umple gura.

  • NEVĂZĂTOR

    [i]După orânduiala ce-i intrase în reflex în atât de mulţi ani, se întinse pe marginea patului pipăind uşor cu degetele răsfirate scândura, aşa cum făcea de atâţia ani şi rămase nemişcat, adâncit în gânduri. Într-un târziu, simţind lumina soarelui dincolo de ferestrele acoperite de draperii, se ridică încet şi, fără să caute sprijin, se deplasă încet până la uşă. Întinzând mâna până simţi lemnul lucios, prinse bastonul atârnat de cuiul pe care îl aşeza de ani de zile şi ieşi închizând uşa cu o mişcare lentă astfel că nici el, deşi urechile i se obişnuiseră să recepteze cea mai fină adiere de vânt, nu auzi atingerea tocului şi nici trecerea zăvorului în locaşul său metalic.
    Nu era nevoie să numere paşii parcurşi până la poartă. Îşi aşeză mâna direct şi sigur pe clanţă. Ieşi liniştit şi îşi îndreptă capul spre soare. Nu-l vedea, dar îi simţea privirea luminoasă şi mângâierea pe frunte. Nu ştia cât era ora, dar era sigur că astrul zilei nu se înălţase mai mult decât potrivit orei nouă. Plecă în mers liniştit pe trotuar, cu paşi egali, lăsând bastonul să-i atârne leneş de braţul drept. Nu-l folosea aproape niciodată în zonele bine cunoscute. De acasă pornind, ştia cât să meargă până la intersecţie şi cunoştea fiecare uşoară denivelare de teren. Zâmbea plăcut la apropierea de oameni şi schiţa câte un salut pentru fiecare. Nu i se răspundea întotdeauna. Erau puţini aceia care-l cunoşteau şi îi dădeau bineţe:
    - Ziua bună, băiete!
    - Mulţumesc! Şi dumneavoastră să vă fie! răspundea el satisfăcut, afişându-şi bucuria cu întreaga expresie a feţei.
    Alţii, ştiind că nu sunt văzuţi, îşi vedeau de drum. Unii îl priveau cu milă. Printre ei erau unii, puţini, care se rugau în gând pentru el, pentru sănătatea lui. Alţii nici nu-l vedeau. Treceau, parcă, pe lângă o fantomă. Pentru ei, el nu exista.
    La câţiva paşi de intersecţie ridică bastonul şi se pregăti să-l pună la lucru pentru a fi sigur că bordura nu este nici mai aproape şi nici mai departe de piciorul său. Ascultă cu atenţie mărită zgomotele străzii. Era trafic obişnuit pe partea carosabilă. Pe trotuar erau puţini pietoni. Urechea nu-l înşela. Nu coborî de pe bordură decât atunci când se asigură că înaintea lui, a mai coborât o persoană. De când a rămas cu acest handicap învăţase o groază de lucruri care-l ajutau sa facă faţă unor situaţii speciale „Este copil!” a exclamat el în gând. „Se grăbeşte. Oare se duce undeva la joacă ori a întârziat la şcoală? Nu este obligatoriu... Poate l-a trimis mama lui să ia pâine ori să cumpere altceva…”.
    Încercând să-şi imagineze cât de mare este copilul şi cu ce este încălţat, întinse bastonul şi făcu primii paşi. Două turisme opriră aproape de trecerea de pietoni. Frâna se folosise foarte puţin şi uşor. Turaţia motoarelor i-a dat de ştire despre acest fapt real. Un al treilea a frânat brusc şi cu forţă. Frecarea anvelopelor aproape blocate pe asfalt nu-l putea înşela. „N-a fost atent ori poate că nici nu m-a văzut”, a concluzionat el. „Este în spatele maşinii oprite pe banda a doua. Poate că este şi el grăbit ca acel copil care a trecut ca acceleratul pe lângă mine! Bine că au ţinut frânele!”, medita nevăzătorul înaintând încet, dar sigur, mulţumind cu braţul liber, printr-un semn prietenesc folosit numai de el, şoferilor în cauză.
    A mai făcut doi paşi. Se gândea deja că după următorii trei va fi pe trotuarul celălalt, dar nu a mai apucat să-i facă…
    Câteva secvenţe de secundă, în spatele pleoapelor sale larg deschise, s-a derulat un film năucitor de rapid şi de înfricoşător. În spatele autoturismului, care oprise brusc prin folosirea brutală a sistemului de frânare, şi-a făcut apariţia o camionetă de transport marfă de culoare albă. Venea în mare viteză. Şoferul a intenţionat să depăşească, dar în acel moment a făcut explozie cauciucul montat pe roata dreaptă faţă. Şoferul, speriat de zgomotul exploziei şi derutat de faptul că maşina se îndrepta direct spre cea staţionată, a pierdut controlul autovehiculului şi a acţionat brusc frâna de picior. A fost manevra prin care ciocnirea a devenit iminentă. Lovitura a fost laterală. Efortul de a trage de volan puternic spre stânga, cu ambele mâini de data aceasta, în afară de faptul că a fost salutar şi a evitat lovitura din plin cu maşina cealaltă, l-a tensionat pe şofer şi, în momentul următor, a acţionat inconştient pedala de acceleraţie.
    Maşina pătrundea în intersecţie. Se îndrepta direct către el şi s-a văzut lovit de bara de protecţie şi aruncat pe asfalt. Filmul s-a întrerupt la fel de neaşteptat precum începuse. O voce, nu se ştie de unde, i-a poruncit: „Opreşte-te, omule!” Nevăzătorul s-a speriat A făcut un pas sau doi înapoi şi a rămas pe loc, ca încremenit. Mâna cu bastonul rămăsese întinsă, tremurând. În acea clipă a simţit că i se smulge bastonul de o forţă nevăzută. A auzit un pocnet sec şi atât. Viziuni şi gânduri s-au întrerupt. A avut senzaţia că intră într-un întuneric de nepătruns, rece, dens ca un lichid vâscos. A întins ambele braţe în faţă ca şi când intenţiona să se prindă de ceva. Nu avea de ce. Genunchii i s-au înmuiat şi s-a prăbuşit pe caldarâm. Din acea clipă nu a mai conştientizat nimic din ce se întâmplă în jurul său.
    … Era departe, pe un povârniş lipsit de vegetaţie, aplecat mult din mijloc pentru a susţine greutatea rucsacului prins bine pe spate şi a putea urca prin minim de efort. Aerul cald era împrăştiat uşor de o boare ce abia punea în mişcare vârful puţinelor fire de iarbă aproape îngălbenite. Liniştea apăsătoare se întindea până departe, la vârful pe care dorea să-l cerceteze la lumina zilei. Spera să ajungă la timp, să nu-l prindă noaptea la întoarcere. Câteva pietre dislocate de talpa bocancilor se prăvăliră la vale şi zgomotul făcut de ele îi părea a fi ca o muzică ritmată. Se opri şi, cu intenţie, desprinse şi altele pentru a savura ritmul, dar acestea făcură un zgomot ciudat, neîntrerupt, care se amplifică nejustificat de mult. Surprins, se opri şi încercă să se uite în valea adâncă. Nu ajunse cu privirea până departe. Îl cuprinse o ameţeală puternică şi simţi o durere ascuţită în zona parietală a capului. Închise ochii şi ascultă zgomotul pietrelor căzute ca într-o puternică avalanşă. Curând, zgomotul se transformă, prinzând alte nuanţe. Auzi voci. Din ce în ce mai clare până începu să înţeleagă cuvintele. Se simţea obosit, foarte obosit şi durerea era ascuţită, dar încercă să se concentreze pentru a înţelege ce se vorbeşte. Simţea că în jurul lui sunt mai mulţi oameni, că sunt agitaţi, câţiva dintre ei manifestându-se îngrijoraţi.
    „De unde au venit oamenii aceştia? se întrebă el surprins şi oarecum temător. Am urcat singur şi era pustiu tot versantul... Când m-au ajuns ei? Nu se poate! S-a întâmplat ceva. Unde sunt?” se întreba el contrariat şi speriat. Apoi înţelese că se vorbea chiar despre el. Foarte atent, a ascultat fără să clintească un deget. Până a auzit că un om este învinovăţit că l-a lovit cu maşina. Se spunea că este în comă, că poate muri… „Nu se poate!” , încercă el să riposteze cu voce tare. „Sun viu, oameni buni, lăsaţi omul în pace!”, dar nu-l auzi nimeni. „Targă? De ce targă? Sunt întreg, nu m-a lovit maşina, oameni buni!” încercă din nou să le explice. Se sforţă, dar nu văzu nimic. În schimb, oamenii de lângă el au văzut că a deschis ochii şi s-au agitat.
    - Doctore, a deschis ochii! a exclamat un bărbat.
    - Da, da! Am văzut şi eu, dar nu mişcă deloc, se auzi o altă voce.
    - Dacă ne auzi, te rog să nu te mişti, domnule! Mai întâi să stabilim dacă eşti rănit grav. Mă înţelegi? Închide şi deschide ochii dacă m-ai înţeles! i se adresă un al treilea bărbat cu voce blândă, îngrijorat. Apoi vom încerca să vorbim… Ia să vedem: m-ai înţeles?
    Bietul om, cu ultima fărâmă de energie pe care simţea că o are, se forţă şi reuşi să îşi mişte pleoapele de mai multe ori. Spre mirarea tuturor, începu să vorbească.
    - Nu este el… Nu este vinovat. Lăsaţi omul… în pace, oameni buni! şopti el, destul de greu, dar clar, cu voce rugătoare.
    - De unde ştii tu că nu este vinovat? îl întrebă cineva obişnuit să pună întrebări şi să i se răspundă.
    - Eu…, eu l-am văzut… Are explozie de cauciuc… N-a putut controla maşina…
    Se făcuse linişte deplină încă din momentul în care doctorul i-a vorbit omului accidentat, dar acum, auzind şi înţelegând vorbele acelui om, toată lumea înmărmurise. Se auzeau doar respiraţiile acelor oameni. Se uitau unii la alţii şi nu le venea să creadă că au auzit cele spuse.
    - Domnule…, ai bastonul de nevăzător şi… doi oameni care te cunosc mi-au spus că, într-adevăr, eşti nevăzător… Cum poţi afirma că ai văzut?
    - Domnule doctor, ştiu că sunteţi dumneavoastră..., am ascultat câte puţin…, sunt nevăzător, da…
    - Păi, dacă eşti cu adevărat, cum poţi afirma că ai văzut?
    - Am văzut cu urechile…, domnule doctor. Aud foarte bine şi… interpretez bine zgomotele. Nu m-a lovit cu maşina, domnilor poliţişti… Mă auziţi? Am căzut eu…, dar după ce mi-a lovit bastonul… Trecuse de mine, a mai rostit nevăzătorul, destul de greu, trăgându-şi pleoapele peste ochii lipsiţi de lumină. Leşinase.
    - Şi-a pierdut cunoştinţa! a exclamat medicul şi a dat imediat indicaţii oamenilor ce-l însoţeau.
    L-au ridicat cu mare grijă şi l-au aşezat pe targă. Odată urcat în maşină, aceasta a demarat în trombă cu toate mijloacele de semnalizare acustică în funcţiune. Mulţimea de curioşi a rămas să dezbată întâmplarea, nepăsătoare la eforturile poliţiştilor de a repune circulaţia rutieră din zonă în drepturi. Era o întâmplare neobişnuită, spuneau şi susţineau ei, dar o întâmplare care, foarte repede, a născut alte întâmplări potrivite cu gradul de înţelegere şi de interpretare al fiecărui om din mulţime…
    [/i]

  • La mulţi ani, prieteni!

    La mulţi ani cu sănătate,
    E urarea din străbuni!
    La mulţi ani cu spor în toate,
    Vă doresc, prieteni buni!

    La mulţi ani cu împliniri
    Şi cu pace sufletească!
    La mulţi ani cu noi zidiri,
    Care-n veci să vă-nsoţească!

    La mulţi ani cu rod bogat,
    În familii să vă fie!
    La mulţi ani cu bun ce-aţi dat,
    Înmiit să vă îmbie!

    La mulţi ani cu bucurii
    Şi cu ploi de mulţumire!
    La mulţi ani cu armonii
    Şi ninsori de fericire!

    S-aveţi zile minunate,
    Lauri, flori, pe cap cununi,
    Copii şi nepoţi să-şi poarte
    Ochi şi paşi peste genuni!

    S-aveţi poezii frumoase
    Cu metafore model
    Şi cuvintele duioase
    Nelipsite în rondel!

    S-aveţi proză împănată
    Cu nuvelă şi roman,
    Exprimare elevată
    Comentarii în noian!

    S-aveţi visele curate,
    Zbor cu aripi de lăstuni
    Şi mulţi ani cu sănătate
    Ca-n urarea din străbuni!

    La mulţi ani urez eu vouă
    La cumpăna dintre ani!
    La mulţi ani şi viaţă nouă
    Cu-mpliniri şi cu mulţi fani!


    P.S.

    Mulţumiri din suflet tuturor persoanelor - cititori din lista mea de prieteni ori din afara acesteia - care m-au felicitat cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, a Crăciunului şi zilei mele aniversare! Fiind plecat departe, în judeţul Gorj, la majoratul primei copile a finilor mei de la Cărbuneşti, nu am avut timp suficient să răspund la toate mesajele. Deci, mulţumiri, dragii mei! Nu vă voi uita niciodată. La mulţi ani cu bucurii şi împliniri!

  • CU DRAG, LA DISPOZIŢIA CITITORILOR

    Bine v-am (re)găsit, dragi prieteni!

    Nu vă invit pentru a-mi lectura poezii ori proză create în ultimul timp. Nu vă invit pentru a vă oferi vreun material-surpriză dedicat sărbătorilor de iarnă. Şi nu se întâmplă asta pentru că nu aş avea cu ce vă delecta, nici că nu ar exista dorinţa de a face acest gest, pe care-l presupun că ar fi fost dorit de domniile voastre, dar simţul datoriei mă îndeamnă la un alt subiect! Fireşte, nu am uitat că mă aflu, totuşi, la dispoziţia cititorilor, ceea ce presupune să vin întotdeauna în întâmpinarea lor.

    Astăzi este vorba de apariţia numărului 7/ decembrie 2013 al Revistei de Cultură Universală – SFERA EONICĂ, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români, iar datoria mea este de a vă reţine atenţia şi a vă îndemna să o citiţi, cunoscând că sunt multe persoane doritoare de lectură, dar care nu ştiu unde să o descopere. Ei bine, vă voi aminti eu, însă numai după ce, cu permisiunea dumneavoastră, voi puncta câteva elemente raportate la conţinutul revistei amintite.

    Nu sunt toate de noutate. Nu sunt toate importante, cum este firesc de altfel, pentru acele persoane care urmăresc cu totul altceva în paginile acestei publicaţii de prestigiu. De unde atâta prestigiu?! Din acela câştigat prin calitatea lucrărilor literare pe care le-a publicat în timp şi prin calitatea de necontestat a autorilor acestor materiale. Cu alte cuvinte, pentru iubitorii de literatură bună este simplu: pot citi toate materialele prezentate, fie ele proză ori poezie. Toate merită să le dedicaţi o parte din timpul dumneavoastră personal.

    Iată, bunăoară, după ce v-am oferit în acest spaţiu virtual (în care domnul Octavian Lupu a reunit o serie de buni şi foarte buni autori de literatură) eseul meu, intitulat DARUL IUBIRII, pe care l-am dorit a fi vrednic să vă introducă smeriţi şi plini de dragoste în marea sărbătoare creştină – Naşterea Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul lumii – era firesc să descoperiţi în prima pagină din SFERA EONICĂ un alt material dedicat aceleiaşi mari zile din ciclul sărbătorilor de iarnă. De data aceasta autorul este un profesionist în domeniu:)r. Prof. univ. Dr. Theodor Damian / S.U.A., semnatarul articolului intitulat: „Naşterea Domnului ca recapitulare a existenţei noastre paradisiace”.

    Dacă nu aţi înţeles suficient de bine esenţa credinţei creştin-ortodoxe, aveţi ocazia să aprofundaţi cunoaşterea ei, citind, printre altele, articolul intitulat „Despre Biserică, abordarea misiunii ei în istorie, precum şi raportul intelectualilor cu aceasta…”şi semnat de domnul Dr. Stelian Gomboş – consilier superior la Secretariatul de Stat pentru culte din cadrul Guvernului României din Bucureşti, cunoscut domniilor voastre din multele materiale publicate aici, în „Confluenţe Literare”.

    Tot în acest număr al Revistei SFERA EONICĂ, aveţi marea şansă de a trece de la Lumina Lui Hristos la Lumina Soarelui! Este simplu de ajuns acolo dacă lecturaţi materialul următor, oferit de Domnul Prof. Dr. Adrian Botez – Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş”/ Adjud, România: „Soarele, Făt Frumos, Caloianul, Orfeul/Ripheul şi Hristos”.

    Şi dacă tot în această seară vă permite timpul personal, nu lăsaţi pe mâine şi mergeţi mai departe pentru a primi „O rază strălucind! Nichita Stănescu”, bogat material oferit prin amabilitatea distinsei doamne, Prof. Livia Ciupercă – Şefă Departament Critică Literară al Revistei SFERA EONICĂ.

    Şi tot aşa, rămânând în sfera literaturii religioase, treceţi în pagina următoare la „Icoane din cuvinte în poezia Iulianei Paloda-Popescu” , pusă la dispoziţia dumneavoastră de o altă distinsă doamnă, Eliza Roha – membră a USR, Redactor-Şef Adjunct al aceleiaşi prodigioase publicaţii.

    Nu merg mai departe pentru a răsfoi revista pentru fiecare cititor în parte. Aş fi plictisitor, presupun. Aveţi un Sumar, clar evidenţiat în pagina 4, din care vă alegeţi următoarele materiale în ordinea prezentării ori în ordinea preferinţelor. Ţin să reamintesc faptul că toate sunt de calitate, fie ele de proză sau de poezie. Aveţi autorii preferaţi. O enumerare ar crea suspiciuni, dar vă amintesc, cu tot riscul, că veţi regăsi în acest număr al revistei numele dragi dumneavoastră. Îmi permit doar să remarc prezenţa domnului Director al Revistei SFERA EONICĂ – N. N. Negulescu, a doamnei Ing. Rodica Cernea – Redactor Principal Tehnoredactare, dar şi a domnului Octavian Lupu – amabila noastră gazdă şi prietenul tuturor colaboratorilor şi cititorilor paginilor din „Confluenţe Literare”.

    Dragi prieteni, înainte de a mă retrage, vă doresc să aveţi lectură agreabilă în aceste zile de binemeritat concediu, în timp ce vă beţi în linişte cafeaua ori gustaţi câte puţin din vinul preferat pentru a vă crea dispoziţie ori pentru a vă relaxa!

    Vă doresc să aveţi în suflet şi în casă Lumina Naşterii Domnului, bucuria Crăciunului şi iubirea membrilor de familie, a prietenilor şi semenilor dumneavoastră!

    Sărbători fericite!

    Revistele de Cultură Universală "Sfera Eonică" şi "Regatul Cuvântului" pot fi lecturate la următoarele adrese:

    http://www.editii.com/sferaeonica

    http://www.editii.com/regatulcuvantului

    Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Iarnă, Colectivul de Redacţie al celor două reviste şi, personal, domnul Director-Fondator şi Redactor-Şef al acestora, publicistul N. N. Negulescu, vă transmit un sincer şi călduros LA MULŢI ANI!

    Secretar Directorat,

    Marian Malciu

1 2 3 4 5 ...