Blogul lui Daniela Voiculescu

ACEL... DACĂ!

Gwydion11 — Tue, 24 Nov 2009 02:04:02 UT

dacă ar fi să pun semnul egal în dreptul numelui meu... aş scrie o fărâmă de sinceritate! de aici pleacă totul! viaţa m-a obligat să defilez cu măşti, dar sufletul meu a protestat mereu! el vorbeşte despre iubire. nu ai cum să greşeşti, când iubeşti. este unica filozofie! Dumnezeu.
dacă mă uit în urmă, mă văd un om obişnuit, luptând cu simplitate, rugăciune şi vers, pentru armonie! fragilitatea mea, floare de păr, oglindind albul zorilor, va rămâne în fiecare filă a cărţilor pe care le-am scris, va vorbi despre dulcea abundenţă a femeii! miraculum.
mi-aduc aminte de cuvintele lui Artur Sivestri...
„dacă ar trebui să rezum ceea ce defineşte, în mod torturant, viaţa mea, aceasta s-ar reduce la două realităţi ireductibile: scrisul şi moartea. ele stau împreună, dar exprimă participarea la o Luptă Universală, precum în religia creştinilor cathari. şi eu am trăit această stare şi o trăiesc, căci, fiind tânăr, odinioară, credeam că scriu ca să nu mor, iar astăzi, către bătrâneţe, privind adesea către Marele Morar ce macină timpul nedesluşit, îmi dau seama că scriu ca de frica morţii. dar, pentru mine, scrisul a însemnat şi altceva, ce pot descrie cu greu şi abia pot aşterne în cuvinte, încercând să denumesc. i-aş putea spune Lecţia Singurătăţii. când, cu ani în urmă, mulţi, poate prea mulţi, am început să scriu, gândul cel mai puternic a fost să fac, la rândul meu şi pentru alţii, oricine vor fi, Binele ce îl primisem şi eu, de la alţii, de dinainte, citindu-le ceea ce gândiseră să-mi lase şi mie. îi citeam şi le pomeneam, cu recunoştinţă, fapta şi gândul bun. şi mă gândeam că, odată şi-odată, voi scrie cărţi şi acestea se vor citi, pomenindu-mă şi pe mine, vreodată, cineva şi că, păstrându-se la o parte de timpul ruinător, poate nu voi muri de tot.“ (Memoria ca un concert baroc, vol. III, Cuvânt de taină tristă, Artur Silvestri)
straniu, chiar scrisul şi moartea m-au apropiat de Artur Silvestri! el m-a încurajat să scriu, chiar în momentul când mă hotărâsem să renunţ, iar moartea lui s-a transformat într-o tăcere senină, o mângâiere de zâmbet care va dăinui în România Tainică... acolo nu mai există singurătate! şi-am înţeles că trebuie să merg mai departe, în pofida tulburării pe care mi-o va provoca diavolul! au urmat torturi psihice, îndoieli şi speranţe şubrede! am slăbit în credinţă şi sufletul meu a navigat pe marea lacrimilor, unde timpul are gust de furtună! şi-am jucat ultima carte! o călătorie spre Mânăstirea Cotmeana, bătrâna doamnă a mânăstirilor valahe... pe 11 noiembrie 2009, părintele Ioasaf m-a întâmpinat cu un chip luminos, iubitor de oameni. am primit sfaturile sale înţelepte şi i-am mulţumit din toată inima! darul meu a fost bine primit. fotografii cu Artur Silvestri, cărţi despre Artur Silvestri... şi-o aură de înger a apărut pe neaşteptate! îşi privea prietenul cuprins de dor, depănând amintiri! bucuros să-l ştie aproape!
dacă am stărui să dăm întâietate inimii, faptelor alese, totul s-ar schimba!
mi-aduc aminte de cuvintele profesorului George Baciu...
„tot timpul se întâmplă ceva. câte amintiri îmi răscoală scaunul pe care stau. să fim ceea ce trebuie să fim. nu sta în calea luminii celuilalt. mulţi sunt orbi, unii nu pot să vadă, alţii nu văd. e periculos să fii cinstit? e vulgar să spui că iubeşti? lumea s-a aşezat cu capul în jos şi fiecare rugăciune a ei este rostire către genunchi, nu către inimă. să ascultăm toaca de la schitul tâmplei şi să ne furişăm către profunzimea LUI. poţi să prosteşti o perioadă de timp pe toată lumea, dar nu poţi să prosteşti tot timpul pe toată lumea (Abraham Lincoln). ne chinuim pentru o fărâmă de timp, numai că viaţa ar trebui măsurată nu după durată, ci după folosirea ei. mai ieri plângea un porumbel, fiindcă observase că suntem robii patimilor, nu ai sufletului. dacă drumul acesta nu duce la nicio biserică, el nu are niciun rost.” (Gânduri de la marginea lumii, George Baciu)

24 noiembrie 2009, 03:50
Daniela Voiculescu, L.S.R.

Manastirea Cotmeana

Gwydion11 — Tue, 24 Nov 2009 01:06:50 UT

http://www.crestinortodox.ro/biserici-si-manastiri-din-romania/68028-manastirea-cotmeana

COPIII LUI TAMAR

Gwydion11 — Sat, 21 Nov 2009 11:59:48 UT

alunec pe zâmbetul lumii noastre
şi decupez codul suprem al înserării.
undeva, fireflies... şoptind a tremur
de verde fierbinte, întorcând marea
într-un cântec de pântec, stranietatea
lui Krypton... în poemul Baudelaire!
nu ai cum să mă mai pierzi, bucură-te!
vei patina pe chipul meu chihlimbariu!
spre stele din flori roşii de dud, calde...
sărutând fiecare naştere-n vălul dorului,
înviorat mereu de palma dreaptă a lunii!

20 noiembrie 2009, 20:45
Daniela Voiculescu, L.S.R.

William Shakespeare

Gwydion11 — Fri, 20 Nov 2009 20:21:04 UT

Timpul este prea lent pentru cei care asteapta, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sarbatoresc. Dar, pentru cei care iubesc, timpul este o eternitate.

ALANDALA

Gwydion11 — Tue, 17 Nov 2009 10:08:28 UT

mori de vânt
amanetate-n
ciob de orizont.
deschid insectarul
şi-mi aleg cărăbuşul,
ciob de onix.
tăcerile adulmecă
ceaţa iubirii,
ciob de dor.
şi mă tai...
fără lacrimă,
femeie descartiană.
uitând ploaia
de zahăr, visul
secundarului din vis!

17 noiembrie 2009, 10:13
daniela voiculescu

FÂŞIA INTERIOARĂ

Gwydion11 — Sun, 15 Nov 2009 23:52:24 UT

mi s-a presat sufletul
şi merge ca linia dreaptă
a frunzei de salcie,
împărţind visele dulci
ale timpului de jurnal,
tristeţea mijlocului
de noiembrie... yellow girl.
sunt cuprinsul nerostitelor
cuvinte, adormit straniu
pe cea mai albastră cremene.
şi îngerul meu păzitor
se joacă liniştit...
cu albul Sfântului Ioan.

tu, rupi foi, dai în clocot
o linie telefonică...
şi mă săruţi cu-o parodie!
tu, lipăi prin băile mirărilor,
căutându-mi sânii dilataţi
de aşteptări de margarete!
tu, istoriseşti o umbră-lună,
un gând care adună paiete
pentru ia cusută cu dor.
şi ce vârtej o să te ningă
pe ceafă, clapă de viitor
iubind a zor de libelule,
strigând... din nou, noi!

16 noiembrie 2009, 00:41
Daniela Voiculescu

GREIERI DE TOAMNĂ

Gwydion11 — Tue, 10 Nov 2009 02:44:30 UT

am recitit poemul tău. începutul şi sfârşitul sunt la fel. când gândeşte luna... oare simţi? sunt argint în ploaie, pe-o margine de dor, unde stau suspinele flăcărilor gemene, luminând urmele lăsate de Arhangheli şi Arhangheliţe. încerc să uit freamătul ce-mi înfloreşte sângele, mirosul tău lemnos, a băncuţă crescută-n inima grădinii de la ţară! şi candela pâlpâie a timp de gutuie, mângâietor... privesc şi tac, sufletul meu seamănă cu apa din ciutură, imitând cerul fără întrebări. sunt, iarăşi, aşteptare simplă, iubire uitată, doar durere!
aş fi vrut să scrii... când iubeşte luna! tot ce aduce pe cercul îmbrăţişării, cum năvăleşte minutul ei de frunză aurie! aş fi vrut să te schimbi, să mă priveşti în ochi precum infinitul, să ai curaj să strigi de fericire şi să mulţumeşti clipei care ne-a dat aceiaşi respiraţie! aş fi vrut o oră, pentru o viaţă pierdută-n lacrimi! ora noastră, împăturită bine-n misterul toamnei, care-i de fapt... jocul cu zmeul! înălţarea greierilor în văzduhul celor douăzeci şi doi de paşi, un dans asemănător cu lupta pentru o viaţă a cărei intensitate să triumfe, etern, asupra morţii!

10 noiembrie 2009, 04:24, daniela voiculescu

ORIZONTALUL E VERTICAL

Gwydion11 — Mon, 09 Nov 2009 17:09:15 UT

ce departe mă simt de Felix, parcă ar fi sonda Mars Pathfinder... pe Ares Vallis! cineva mă serveşte cu bomboane în formă de baloane de rugby, pe care scrie Phobos şi Deimos... dar sufletul meu – inundat de un sentiment nisipos – refuză trecutul abundent în catastrofe ambalate cu febră casanoviană! nu pot spune că nu-l mai iubesc pe Felix, el a fost, e şi va rămâne... bărbatul ideal! imaginarul... care mă face să văd culoarea vieţii, plinul jucăuş al unui timp normal! citez din blogul lui... ar fi ceva de comentat, din partea noastră, a gângăniilor? cred că nu. n-am creat lumea. nici măcar n-am inventat apa caldă. istoria ştiinţei omeneşti e mai curând una a erorilor – altfel spus, omul învaţă numai când dă cu capul în zid. şi uită sistematic, programat de propria încăpăţânare, de ceea ce contează. reversul medaliei e la fel de primejdios. a te concentra pe lucrurile care contează te poate face delirant, credul, habotnic. cel mai înţelept lucru e să ai o casă la ţară, să munceşti o grădină, un câmp, o livadă, să faci copii şi să mori în patul tău, înconjurat de nepoţi bine crescuţi. să fi avut răsărit dimineaţa si asfinţit seara. „asfinţit” – limba nu minte aici, ca logos – alpha nu e aici privativ: e doar nostalgic. accentul cade pe „sfinţit”. cum să nu-l iubeşti pe cel care gândeşte aşa? dar... s-a întâmplat ceva! nu-i mai aparţin în cealaltă jumătate, unde sufletul meu de femeie ameţeşte după fluturi şi libelule, autostrăzi de doruri şi poeme, gondole ornate în aşteptare de săruturi şi vise! dar... ironia sorţii e că atunci când am găsit bărbatul pentru care sunt făcută, el nu poate face parte din viaţa mea! imaginarul m-a pocnit cu mănuşa peste obraz, ca-ntr-un duel! şi m-a provocat la altă presupunere că sunt fericită! şi-am pierdut! nici nu aveam cum să câştig din depărtare! mi-am făcut inventarul vieţii şi-au ţaşnit atâtea lipsuri! tăcerea s-a săturat şi-a început să ţipe la mine până mi-a deschis ochii! nu am dimineţi, nici simple, nici pasionale. nu am acel mângâietor: ce faci, iubito? nu am seri, nici la gura sobei, nici pe patinoarul vulcanului. nu am acel îndrăzneţ: hai să mergem, iubirea mea! nu am vise adevărate, care să mă ducă firesc spre accentul unei bătrâneţi înţelepte, care să bea infuzie de liană! am să pun punctul pe i, da! ce rost are să mă mai mint? da, sunt singură! scriu la birou şi beau un shake excepţional, invenţie proprie... grepfruit roşu, avocado şi sharon! ultimul fruct e rodul copacului care a supravieţuit la Hiroshima! mă voi lupta cu cei care spun că viaţa e scurtă şi nu fac nimic pentru asta! nu vă gândiţi că aş putea să fac ceva rău, doar am evoluat spiritual! îi voi iubi, chiar dacă mi-au înmuiat peniţa în cerneala suferinţei, îi voi iubi pentru că aşa vor creşte mai mult! finalul celui care dăruieşte iubire... este mereu răsărit, scara reală! ei sunt treptele mele, eu, aur curat, strălucire sfântă, zâmbet de înger!

9 octombrie 2009, 18:42, Daniela voiculescu

SHAKESPEARE

Gwydion11 — Sun, 08 Nov 2009 10:41:13 UT

Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.

CÂND GÂNDEŞTE SOARELE

Gwydion11 — Sat, 07 Nov 2009 12:49:09 UT

când gândeşte soarele, fluturii verbelor
cad pe crizanteme de obsidian, trezind
amorul eroic, infernal, al unui colibri
cu ochi tomnatici... picături de ploaie
din compas, gânduri saturniene, triste.

un opt de aramă se desface la ora şapte,
traversând izvorul din săgeata lui Apollo,
delirând prin inima de rege a calului nălucă!
şi timpul se face un pântec de ţipete, arbore
născând prin iluziile care duc la realitate...

el adoră să mă devoreze ca pe doisprezece,
rădăcinos şi sonor înmulţind triunghiurile
cu patrulaterele, extaziat de chihlimbarul
nostalgic al evantaiului, râzând magnetic
de dublul cheii ce-mi stăpâneşte drumul!

6 noiembrie 2009, 21:26, Daniela Voiculescu

LUNA PĂTRATĂ

Gwydion11 — Thu, 05 Nov 2009 23:48:13 UT

cocoşul se-neacă cu ceaţă,
câinele se sperie-n somn,
iar strada face sudoku
pe spinarea cometei...
cifrele vin spre tine, ascuţind
un şir indian... te vei trezi
în sunete stranii,
căutându-mă prin plicul
de ceai... prăfuit de vreme.
eu sunt monograma dimineţii,
proptită-n colţul oglinzii...
eu îţi dau prima mângâiere.
mă simţi, din fugă. te-ntorci
şi mă furi... îmi faci loc
sub capacul ceasului...
până seara! abia atunci
începi povestea de dragoste.
adormi strigând... ascuţind
un şir indian, lacrimogen.
şi visul tău visează o rază,
ştampilează pătrat un dor,
răsărit pe două adrese de gmail.

5 noiembrie 2009, 05:40
Daniela Voiculescu, L.S.R.

UNSPREZECE

Gwydion11 — Thu, 05 Nov 2009 02:31:32 UT

de fapt, pe ultima pagină a agendei... vreau să scriu despre ce-mi doresc! încep cu pantaloni negri de piele şi tricou alb cu bretele. mai pun şi-o pereche de botine, alb cu negru, să calc dulce şi sălbatic, precum o zebră din Africa de Sud... şi nu uit de zâmbet! îmi trebuie un zâmbet, fabricat cu dor şi pasiune, chitară electrică roşie în frac de rândunică! buze în zbor... pentru că mi-e dor!
aşa scriam ieri, pe la 11:30. nu am mai continuat, pentru că mi-am dat seama că am ajuns tot la vis. l-am refuzat! vreau realitatea, chiar dacă marele premiu va fi, vorba lui Horia, o bezea! şi diavolul nu mă scapă din ochi deloc! ce poţi face cu ea? şi râde prin logica mea... îşi face derdeluş din sângele meu şi mă duce-n albul nopţii! mă văruieşte! ca şi cum mi-ar fi venit rândul să mor, ca să înţeleg jocul... e simplu! roşu şi alb, culori opuse, dar care se completează foarte bine! amestecul e roz, culoarea iubirii! şi mă simt precum Michael Jackson, privind trist colţul problemei! când eşti negru, vrei alb! când eşti alb, vrei negru! poate că nu trebuie să renunţi la doime, poate că fericirea urăşte idealiştii!
viaţa şi moartea rimează cu o plimbare cu tractorul, ceva ciudat! pricep până şi rostul diavolului! cu iubire, el se face treaptă! şi îşi aduce aminte de inima îngerului! prima lecţie pe care o va preda... se va ţine în cabinetul de desen, unde vom combina anotimpuri şi aripi de îngeri, lumi paralele şi vise lucide, diagonalele ploilor şi perpendicularele ninsorilor, versurile mele şi versurile tale!

5 noiembrie 2009, 04:17, Daniela Voiculescu

DANIELA

Gwydion11 — Tue, 03 Nov 2009 17:02:49 UT

eu nu am ascuns nimic,
am iubit ca noiembrie,
până la ultima frunză,
şi m-am îndoit ca lebăda mută,
din melancolie în melancolie...
până la viscolul unei seri de poezie,
cu rime de echer pe un guler tăiat.
m-am trezit plină de azi şi sânge!
dorind să-mi vând nisipul roşu...
unei clepsidre ce strigă de din tine.
şi mi-a ieşit în cale adevăratul viscol!
stânga, arhanghel, dreapta, arhanghel,
plecând cu mine spre „vara iernii”...
dorind să-mi vând întunericul gândit.
miercurile mov, lacrimile sânilor...
vinerile negre, amintirile palmelor!
ei vor să uit orele din coarne de taur,
ei vor să dorm uşor, vis verde, abur
enigmatic, şapte şoapte de cochilie!

3 noiembrie 2009, 18:00
Daniela Voiculescu

Cantec de trei

Gwydion11 — Tue, 03 Nov 2009 13:05:51 UT

Noi suntem doi, tu esti singura,
Noi suntem doi, tu esti singura,
de aceea te lasam sa faci ce vrei tu.
Noi iti dam doua inimi;
una o tinem in mine,
cealalta o tinem in tine.
Chipul tau il facem sa semene
cu chipul nostru,
asa cum monezile sunt aidoma
celor doua apasari brutale
ale tiparului care le naste.
Noi doi suntem doua ramuri ale tale,
una izbucnita spre luna,
din dragostea ta pentru cer.
Alta izbucnita din pantecul tau,
din dragostea ta pentru pamant.
Noi si cu tine am vrut sa fim unul.
Dar materia care uneste adevarul
ne-a pedepsit si ne-a facut trei.
Noi suntem doi si tu esti singura
de aceea tu ne stapanesti,
de aceea tu esti regina
pentru ca noi doi suntem la fel.
Iar un lucru aidoma altuia nu exista
decat in monotonele povestiri despre fericire.

Nichita Stanescu, Necuvintele, 1969

INIMA SE TOPEŞTE!

Gwydion11 — Tue, 03 Nov 2009 02:19:48 UT

m-am oprit să vorbesc cu Nichita... i-am dat dreptate. nu pot scăpa de singurătate!
şi-am vorbit prin lacrimi, şi îngerii ne-au privit... ne tremurau bărbiile, necuvintele! pavam o lume cu bucăţi de timp, prin căderea unui albastru evadat din povestirile lui Borges! palpam moartea şi busola, orbi eram şi înotam prin oceanul galben! albastrul gusta galbenul...
ne înălţa sfâşierea valurilor, cheile din cuvinte descuiau participiul creierelor, bolboroseau a egoism. undeva, statuile se uitau pe cerul tălpilor, culegeau stelele şi le lipeau pe plictiseala margaretelor indecise. picura a infinit de dor, ca o rotunjire de Dora, alergarea pe loc. nimeni nu stă la pândă lângă inima soarelui, nimeni! şi-atunci Nichita a plecat, să se facă buzdugan!

3 noiembrie 2009, 02:19, Daniela Voiculescu

PIRUETE

Gwydion11 — Mon, 02 Nov 2009 12:07:55 UT

pădurea e un joc
cu buchete de aramă,
venusiene târzii,
adorate de noiembrie.
vântul caută iluziile
ascunse în zâmbet
de Jhonny Deep.
pustiul fumează
o dimineaţă de cimitir.
alchimiştii se roagă,
amestecând frenetic
ochiuri de andrele.
şi eu... înghit...
o firimitură de suspin.
şi tu... primul meu iubit!

2 noiembrie 2009, 09:55
daniela voiculescu

ÎNŢELEPCIUNEA INIMII

Gwydion11 — Mon, 02 Nov 2009 11:47:16 UT

stau şi mă gândesc... cum m-ai pierdut? de fapt, cum m-ai pierdut şi a doua oară, şi a treia oară? unde te va duce drumul, motanule filozof? cum ai să înnozi cozile viselor?
mi-aduc aminte de focul dragostei! şi-mi cad lacrimi de toamnă, puţin reci... şi tresar! pe mine, violeta, unde mă va duce drumul? voi alerga tot spre seva misterioasă a viselor?
ţi-am oferit atât de simplu douăzeci de ani de vise! am privit cum focul se îmblanzea, unind imaginile cu Ares şi Afrodita, rostogolind inele de dor... da, mă visam în braţele tale, suflet mic... de porumbel! acolo, mi-am găsit liniştea! şi speram că am să te întâlnesc într-o zi, să schimbi totul! dar m-am împiedicat, iar, de foarfecă! şi s-a tăiat şi ziua magică! ţi-am dat numărul de telefon... greşit! eram prea emoţionată, pletele tale dansau, de parcă vântul le cânta în ritm de rock! şi-a trebuit, din nou, să îmblânzesc focul... să par o ciudată, o fantomă mult prea tristă! mă ascundeam, înmulţeam verbele viselor, enigmele fărâmelor. te chemam, deşi aveam numai tatuaje de logică pe sâni! îi urmăream ca pe copiii orfani, lipsiţi de dragoste şi totuşi... puternici, crescând din ceva... poate din imnul îngerilor!
mi-aduc aminte şi de fila de calendar a reîntâlnirii noastre virtuale: 4 aprilie 2008. era o dimineaţă stranie, cu nervi de trandafir, dorind să mă-nvălui cu răspunsul tău, zâmbindu-mi din colţul de trifoi, unde m-ai iubit un pic!
ţi-am oferit atât de simplu douăzeci de ani de iubire! şi-am privit cum focul lăcrima, micşorându-şi visele, ochi de păianjeni! prăpastia s-a mărit, experimentul asupra timpului a murit, scriind despre lecţia singurătăţii... tu calculai cărţile din bibliotecă, cd-urile şi paşii până la uşă! nu bănuiai că destinul îmi trimite o haină din blană de tigru... şi nici eu nu bănuiam că o voi mângâia, dorind să mă pierd ca uraniul ei pasional! şi m-am îndepărtat de tine, cu fiecare vers, sărut, dor... trimis de iubitul meu! mă înălţam încet, precum un clopot de fântână! mă minunam de înfometata atingere a mâinii lui şi mă bucuram că sânii mei purtau două globuri fierbinţi, amintindu-mi de pieptul lui... mi-a însemnat viaţa cu suprem!
stau şi mă gândesc... cum ne-am pierdut? miroase curios a Halloween şi a castane coapte! undeva, sunt îngerii tăi, le-aud galopul! în noaptea asta, îmi iau la revedere! plec spre fericire, cântându-i! give me the splendid silent sun!

31 octombrie 2009, 21:26, pentru Felix
Daniela Voiculescu

AHA DE NOI!

Gwydion11 — Fri, 30 Oct 2009 14:05:03 UT

nu-mi mai e teamă de dor, lacrima lui va fi un semn de carte... şi se va opri pe mirarea care ţi-a subţiat constatarea... târziu, dar eşti iubit! aşa cum pâlpâie macul, amintind de simpla dăruire a sufletului.
poate că vei înţelege cât de greu mi-a fost să cred că iubirea ta e reală! abia ieri m-am convins că tu, încet-încet, m-ai dus în lumea ta, unde totul e magic! rostirile sunt pline de noi, mă fac să simt casa pe care ai construit-o... cu rugăciuni strânse din rădăcinile luminii! am să învăţ să intru, să te aştept la fereastra cu flori de inimă! şi-am să las silabele să se joace prin grădina rotundă a viselor tale, căluţii să necheze a bucurie deplină!
nu-ţi promit decât buze turcoaz, sâni de jad alb, soare de pântec şi ochii primei noastre toamne...

30 octombrie 2009, 12:24, daniela voiculescu

AFLAŢI ÎN JOCUL IUBIRII ADEVĂRATE

Gwydion11 — Sun, 25 Oct 2009 02:59:07 UT

trebuie să opresc balansul balanţei, să nu mă mai amăgesc... să cred în roza păcii şi să nu-mi înşel blândeţea. trebuie să renunţ la „filmul negru”, să arunc foarfeca de capete! eu vreau doar iubire, să-i culeg vise şi să-i cânt de dor! nu vreau să fur, ci să primesc... ascult concluzia, şoaptele ei... nu mai cauţi, nu mai aştepţi! dar sufletul se dezleagă de timp, iubeşte, se încercuieşte cu tine, pentru că te simte prima iubire adevărată... la mia anima gemella! şi te aşteaptă, George! adoră să prindă fiecare fisă pe care mi-o arunci pe email, felul în care-i sărut tonul şi mă las purtată de colindul ferestrei tale, mereu deschisă spre mine! ai ghicit, el face terapie cu violet, cu lucruri simple şi mătăsoase, care alunecă într-o lume unde blogul libertăţii este scris de îngerii noştri păzitori! nu pot să te părăsesc, iubitule, nu pot să fug şi de data asta! simt cum îmi face semn aripa de pescăruş... nu trebuie să uit că el este îngerul mării! voi învăţa să-mi duc melancolia pe inima speranţei, să fiu lângă tine şi-atunci când nu rulează filme de Oscar!
şi mi-aduc aminte ce-ai spus tu... „eu te iubesc şi atât. mi-ai umplut viaţa cu lumină şi linişte. te iubesc pentru că mă iubeşti. simt nevoia să iubesc şi să mă simt iubit... să mă las pradă instinctelor şi deliciilor pasiunilor, aşa cum am scris şi în eseu. sunt Scorpion şi dacă iubesc, iubesc, dacă urăsc, urăsc. ard ca un opaiţ la începutul lumii... azi, m-au devastat buzele tale, ţi-am simţit vibraţia, inima, sufletul, aroma trupului învăluindu-mă, copleşindu-mă, fericindu-mă. te iubesc pentru că exişti. te iubesc pentru că nu mai vreau să mor. te iubesc pentru că aşa îmi spune destinul.” cum să uit? „primeşte, dar, în palme, inima mea şi, dacă îţi face trebuinţă, păstreaz-o. ai grijă să nu-ţi scape, fiindcă doar ea a mai rămas din mine.” nu vreau să fii „un vis ce moare sub geana abia deschisă a dimineţii”, ci vreau să exclam! „e bine. e frumos că ne iubim. auzi, bre, NE IUBIM!” da, iubire, am să aştept să se întâmple promisiunea ta... „am să fac un cântec din trupul tău şi un vers din buzele tale!” declaraţia mea de dragoste e simplă – tot cuvintele tale... „tu eşti cartea mea cea mai importantă!”

25 octombrie 2009, 04:26, daniela voiculescu

FRAGIL

Gwydion11 — Fri, 23 Oct 2009 13:44:49 UT

ei ştiu că plâng...
s-au întâlnit cu lacrimile mele,
atunci când chelnerul
a încurcat paharele...
versurile au alunecat spre inimă,
ca o lecţie de dragoste, intensivă.
şi-apoi au fugit cu nota de plată
la cel mai bun traducător!
dar totul durea, lupa se dilua,
ceaţa-i purta spre farsa timpului.
ea numără marcaje de fiori.
... ţiganca o priveşte negativ.
îi pregăteşte o lovitură la călcâi.

23 octombrie 2009, 12:00
daniela voiculescu

FOAIE VERDE, FERICIRE!

Gwydion11 — Fri, 23 Oct 2009 01:59:15 UT

elfii dansează cu mine, un dans inventat pe umărul nopţii, ameţindu-ne special, ca să uităm... ei au pierdut numărul inelelor de bambus, urcând visători spre cerul din Sagano, râu de dor, stradă asfaltată cu gri Bacovia... eu am pierdut numărul nopţilor care mi-au ars sufletul, privind patul de tăciuni... cât îmi doresc sărutări pasionale, petale de trandafiri şi declaraţii de dragoste!
elfii desenează cu săbiile fiecare vers care-mi vine în minte. şi poemul haiku sângerează straniu, aducând pe lume şoapte în întuneric... mi-aduc aminte cum se ţesea vraja primei noastre întâlniri, ochii tăi aduşi de viscol, încercând să se trezească din vis, aşteptând să-i fiu femeia înţeleaptă, cu braţe deschise, unul înmugurind a iubire, altul rodind a lumină, început şi sfârşit, sens!
douăsprezece bătăi de tobă ne-au anunţat fericirea... şi filozofii au devenit piese de domino, răsturnate de atingerea inimii!

23 octombrie 2009, 04:24, daniela voiculescu

NUNTA ALBASTRĂ

Gwydion11 — Thu, 22 Oct 2009 16:13:53 UT

un moment de linişte în casa mea... nu aprind lumina, stau să gust din mirajul acestei înserări, să te chem pe linul adevărat al ivirii mele. mi-aduc aminte de tăcere... cum m-a pus să-i semnez contractul sfânt. cât am tăcut, lipind vise pe anotimpurile zilelor! şi-am trecut cu barca sufletului spre liniştea durerii... un accept ascuns în irişii felinei care-mi toarcea a destin. îmi toarcea a lacrimă, până m-a învăţat să plâng...
mă îmbrăţişez, conştientă că raţiunea este doar o castană comestibilă. logic, o curăţ şi o consum, ca să visez mai bine... venirea ta tulburătoare, toamna inimii tale, pregătită pentru ora de geometrie – compasul şi echerul, învăţând să deseneze melancolia chipului meu... o poveste de octombrie, când străzile miros a dor duios... şi cum mă ridică fila acestei dulci pierderi, şi cum mă las miruită cu floarea florilor de doi... din iubire, de din NOI!

21 octombrie 2009, 19:45, daniela voiculescu

DOUBTFUL

Gwydion11 — Thu, 22 Oct 2009 15:38:09 UT

eu... o să mă pierzi, iubire... timpul o să mă fure... pentru că este înnebunit după oglinzile ochilor mei, unde mieii stau cuminţi, răsucind firul ierbii, de la stânga la dreapta...
tu... o să te pierd, iubire... timpul o să te fure... pentru că este înnebunit după drumurile ochilor tăi, unde frunzele aleargă nebune, răsucind sufletul neantului, de la şoaptă la strigăt...
noi... o să ne pierdem, iubire... desfăcând nasturii fiecărei avalanşe de dor! ne vom sufoca după fiecare despărţire, până când lacrimile ne vor vinde cea mai mică monedă a viitorului!
eu... trâgând de lună...
tu... trăgând de soare...
noi... cu palmele sfâşiate de agonia sforilor!
nehotărâţi să eşuăm în ceea ce nu se poate măsura, credinţa iubirii!
eu... luna...
tu... soarele...
noi... luminând mereu, de bucurie!

22 octombrie 2009, 01:34, daniela voiculescu

http://www.youtube.com/watch?v=2C8Ycz9toYs

TWENTY ONE RED TULIPS

Gwydion11 — Wed, 21 Oct 2009 02:38:11 UT

ce uşor e să plângi în hohote,
de fapt, să înţelegi cât de mic
e timpul în faţa iubirii...
o iubesc mult pe Flavia, aş vrea
să-i desfac aripile de înger –
ea încă nu ştie să zboare, a strâns
prea multă frică, prea multă nepăsare
din partea lumii, încât cerul ei
s-a întâmplat vis, mare şi legănare...
„am visat că cineva a luat un tablou.
şi, brusc, am privit tabloul...
şi se mişca imaginea în el. era marea,
albastră, atât de clară... de limpede!
mereu visez mare... şi am asistat
la schimbarea culorilor...
căci marea mea devenise, brusc,
mai închisă, aproape cerneală...
... apoi... din cerneală se făcea...
cărbune se făcea. devenea smoală.
... apoi... m-am speriat şi am zis...
dar cum se face că marea e neagră?
şi mi s-a spus... că negrul este alb.
şi, brusc, marea mea a devenit lapte.
era albă. era marea mea albă...
da... şi era atât de albă...
valul ei era caimac... de lapte.”

sunt bombardată emoţional!
de un cretin cu crize sentimentale,
de dorul misteriosului Felix, aprig,
de îngerul care are nevoie de îngeri...
şi de sufletul meu ce cântă, jungle drum,
la poarta ta întomnată, înnoptată...
mă simt un capăt de aţă, tras pe mosor,
cu lăcomie, amestecându-mi-se orele,
gândurile, dorinţele, speranţele...
îmi fierbe fiecare neuron al inimii!
iuhuuu! cade câte-o amintire prin sita
pântecului meu, rimând cu atingerea ta,
şoptind... „te iubesc, iubita mea!”
iuhuuu! saltă câte-o privire prin mira
fericirii mele, rimând cu sărutul tău,
şoptind... „ce dor mi-era...”
şi din toate câte sunt nu iau decât una,
frântura din Adam... firimitura cu gust
de explozie, fericirea târzie, departele
care îmi apropie palmele pe inimă!
e vremea să facem schimb de stele,
de alergări... să ne aşteptăm simplu,
într-un buchet roşu, de tandreţe,
căci viaţa e scurtă şi mult ciudată...
caimac de iluzii, lut picurat din sân,
strigând după iubire, divin şi demonic!

21 octombrie 2009, 05:17
daniela voiculescu

jungle drum