Gwydion11
online fata - 40 ani
Blog 123
-
COPIII LUI TAMAR
alunec pe zâmbetul lumii noastre
şi decupez codul suprem al înserării.
undeva, fireflies... şoptind a tremur
de verde fierbinte, întorcând marea
într-un cântec de pântec, stranietatea
lui Krypton... în poemul Baudelaire!
nu ai cum să mă mai pierzi, bucură-te!
vei patina pe chipul meu chihlimbariu!
spre stele din flori roşii de dud, calde...
sărutând fiecare naştere-n vălul dorului,
înviorat mereu de palma dreaptă a lunii!
20 noiembrie 2009, 20:45
Daniela Voiculescu, L.S.R. -
William Shakespeare
Timpul este prea lent pentru cei care asteapta, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sarbatoresc. Dar, pentru cei care iubesc, timpul este o eternitate.
-
ALANDALA
mori de vânt
amanetate-n
ciob de orizont.
deschid insectarul
şi-mi aleg cărăbuşul,
ciob de onix.
tăcerile adulmecă
ceaţa iubirii,
ciob de dor.
şi mă tai...
fără lacrimă,
femeie descartiană.
uitând ploaia
de zahăr, visul
secundarului din vis!
17 noiembrie 2009, 10:13
daniela voiculescu -
FÂŞIA INTERIOARĂ
mi s-a presat sufletul
şi merge ca linia dreaptă
a frunzei de salcie,
împărţind visele dulci
ale timpului de jurnal,
tristeţea mijlocului
de noiembrie... yellow girl.
sunt cuprinsul nerostitelor
cuvinte, adormit straniu
pe cea mai albastră cremene.
şi îngerul meu păzitor
se joacă liniştit...
cu albul Sfântului Ioan.
tu, rupi foi, dai în clocot
o linie telefonică...
şi mă săruţi cu-o parodie!
tu, lipăi prin băile mirărilor,
căutându-mi sânii dilataţi
de aşteptări de margarete!
tu, istoriseşti o umbră-lună,
un gând care adună paiete
pentru ia cusută cu dor.
şi ce vârtej o să te ningă
pe ceafă, clapă de viitor
iubind a zor de libelule,
strigând... din nou, noi!
16 noiembrie 2009, 00:41
Daniela Voiculescu
-
GREIERI DE TOAMNĂ
am recitit poemul tău. începutul şi sfârşitul sunt la fel. când gândeşte luna... oare simţi? sunt argint în ploaie, pe-o margine de dor, unde stau suspinele flăcărilor gemene, luminând urmele lăsate de Arhangheli şi Arhangheliţe. încerc să uit freamătul ce-mi înfloreşte sângele, mirosul tău lemnos, a băncuţă crescută-n inima grădinii de la ţară! şi candela pâlpâie a timp de gutuie, mângâietor... privesc şi tac, sufletul meu seamănă cu apa din ciutură, imitând cerul fără întrebări. sunt, iarăşi, aşteptare simplă, iubire uitată, doar durere!
aş fi vrut să scrii... când iubeşte luna! tot ce aduce pe cercul îmbrăţişării, cum năvăleşte minutul ei de frunză aurie! aş fi vrut să te schimbi, să mă priveşti în ochi precum infinitul, să ai curaj să strigi de fericire şi să mulţumeşti clipei care ne-a dat aceiaşi respiraţie! aş fi vrut o oră, pentru o viaţă pierdută-n lacrimi! ora noastră, împăturită bine-n misterul toamnei, care-i de fapt... jocul cu zmeul! înălţarea greierilor în văzduhul celor douăzeci şi doi de paşi, un dans asemănător cu lupta pentru o viaţă a cărei intensitate să triumfe, etern, asupra morţii!
10 noiembrie 2009, 04:24, daniela voiculescu -
ORIZONTALUL E VERTICAL
ce departe mă simt de Felix, parcă ar fi sonda Mars Pathfinder... pe Ares Vallis! cineva mă serveşte cu bomboane în formă de baloane de rugby, pe care scrie Phobos şi Deimos... dar sufletul meu – inundat de un sentiment nisipos – refuză trecutul abundent în catastrofe ambalate cu febră casanoviană! nu pot spune că nu-l mai iubesc pe Felix, el a fost, e şi va rămâne... bărbatul ideal! imaginarul... care mă face să văd culoarea vieţii, plinul jucăuş al unui timp normal! citez din blogul lui... ar fi ceva de comentat, din partea noastră, a gângăniilor? cred că nu. n-am creat lumea. nici măcar n-am inventat apa caldă. istoria ştiinţei omeneşti e mai curând una a erorilor – altfel spus, omul învaţă numai când dă cu capul în zid. şi uită sistematic, programat de propria încăpăţânare, de ceea ce contează. reversul medaliei e la fel de primejdios. a te concentra pe lucrurile care contează te poate face delirant, credul, habotnic. cel mai înţelept lucru e să ai o casă la ţară, să munceşti o grădină, un câmp, o livadă, să faci copii şi să mori în patul tău, înconjurat de nepoţi bine crescuţi. să fi avut răsărit dimineaţa si asfinţit seara. „asfinţit” – limba nu minte aici, ca logos – alpha nu e aici privativ: e doar nostalgic. accentul cade pe „sfinţit”. cum să nu-l iubeşti pe cel care gândeşte aşa? dar... s-a întâmplat ceva! nu-i mai aparţin în cealaltă jumătate, unde sufletul meu de femeie ameţeşte după fluturi şi libelule, autostrăzi de doruri şi poeme, gondole ornate în aşteptare de săruturi şi vise! dar... ironia sorţii e că atunci când am găsit bărbatul pentru care sunt făcută, el nu poate face parte din viaţa mea! imaginarul m-a pocnit cu mănuşa peste obraz, ca-ntr-un duel! şi m-a provocat la altă presupunere că sunt fericită! şi-am pierdut! nici nu aveam cum să câştig din depărtare! mi-am făcut inventarul vieţii şi-au ţaşnit atâtea lipsuri! tăcerea s-a săturat şi-a început să ţipe la mine până mi-a deschis ochii! nu am dimineţi, nici simple, nici pasionale. nu am acel mângâietor: ce faci, iubito? nu am seri, nici la gura sobei, nici pe patinoarul vulcanului. nu am acel îndrăzneţ: hai să mergem, iubirea mea! nu am vise adevărate, care să mă ducă firesc spre accentul unei bătrâneţi înţelepte, care să bea infuzie de liană! am să pun punctul pe i, da! ce rost are să mă mai mint? da, sunt singură! scriu la birou şi beau un shake excepţional, invenţie proprie... grepfruit roşu, avocado şi sharon! ultimul fruct e rodul copacului care a supravieţuit la Hiroshima! mă voi lupta cu cei care spun că viaţa e scurtă şi nu fac nimic pentru asta! nu vă gândiţi că aş putea să fac ceva rău, doar am evoluat spiritual! îi voi iubi, chiar dacă mi-au înmuiat peniţa în cerneala suferinţei, îi voi iubi pentru că aşa vor creşte mai mult! finalul celui care dăruieşte iubire... este mereu răsărit, scara reală! ei sunt treptele mele, eu, aur curat, strălucire sfântă, zâmbet de înger!
9 octombrie 2009, 18:42, Daniela voiculescu
-
SHAKESPEARE
Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.
-
CÂND GÂNDEŞTE SOARELE
când gândeşte soarele, fluturii verbelor
cad pe crizanteme de obsidian, trezind
amorul eroic, infernal, al unui colibri
cu ochi tomnatici... picături de ploaie
din compas, gânduri saturniene, triste.
un opt de aramă se desface la ora şapte,
traversând izvorul din săgeata lui Apollo,
delirând prin inima de rege a calului nălucă!
şi timpul se face un pântec de ţipete, arbore
născând prin iluziile care duc la realitate...
el adoră să mă devoreze ca pe doisprezece,
rădăcinos şi sonor înmulţind triunghiurile
cu patrulaterele, extaziat de chihlimbarul
nostalgic al evantaiului, râzând magnetic
de dublul cheii ce-mi stăpâneşte drumul!
6 noiembrie 2009, 21:26, Daniela Voiculescu -
LUNA PĂTRATĂ
cocoşul se-neacă cu ceaţă,
câinele se sperie-n somn,
iar strada face sudoku
pe spinarea cometei...
cifrele vin spre tine, ascuţind
un şir indian... te vei trezi
în sunete stranii,
căutându-mă prin plicul
de ceai... prăfuit de vreme.
eu sunt monograma dimineţii,
proptită-n colţul oglinzii...
eu îţi dau prima mângâiere.
mă simţi, din fugă. te-ntorci
şi mă furi... îmi faci loc
sub capacul ceasului...
până seara! abia atunci
începi povestea de dragoste.
adormi strigând... ascuţind
un şir indian, lacrimogen.
şi visul tău visează o rază,
ştampilează pătrat un dor,
răsărit pe două adrese de gmail.
5 noiembrie 2009, 05:40
Daniela Voiculescu, L.S.R.
-
UNSPREZECE
de fapt, pe ultima pagină a agendei... vreau să scriu despre ce-mi doresc! încep cu pantaloni negri de piele şi tricou alb cu bretele. mai pun şi-o pereche de botine, alb cu negru, să calc dulce şi sălbatic, precum o zebră din Africa de Sud... şi nu uit de zâmbet! îmi trebuie un zâmbet, fabricat cu dor şi pasiune, chitară electrică roşie în frac de rândunică! buze în zbor... pentru că mi-e dor!
aşa scriam ieri, pe la 11:30. nu am mai continuat, pentru că mi-am dat seama că am ajuns tot la vis. l-am refuzat! vreau realitatea, chiar dacă marele premiu va fi, vorba lui Horia, o bezea! şi diavolul nu mă scapă din ochi deloc! ce poţi face cu ea? şi râde prin logica mea... îşi face derdeluş din sângele meu şi mă duce-n albul nopţii! mă văruieşte! ca şi cum mi-ar fi venit rândul să mor, ca să înţeleg jocul... e simplu! roşu şi alb, culori opuse, dar care se completează foarte bine! amestecul e roz, culoarea iubirii! şi mă simt precum Michael Jackson, privind trist colţul problemei! când eşti negru, vrei alb! când eşti alb, vrei negru! poate că nu trebuie să renunţi la doime, poate că fericirea urăşte idealiştii!
viaţa şi moartea rimează cu o plimbare cu tractorul, ceva ciudat! pricep până şi rostul diavolului! cu iubire, el se face treaptă! şi îşi aduce aminte de inima îngerului! prima lecţie pe care o va preda... se va ţine în cabinetul de desen, unde vom combina anotimpuri şi aripi de îngeri, lumi paralele şi vise lucide, diagonalele ploilor şi perpendicularele ninsorilor, versurile mele şi versurile tale!
5 noiembrie 2009, 04:17, Daniela Voiculescu
Tag-uri blog
Nici un tag utilizat
