Blogul lui Alin Rautoiu

F.E.A.R.

Engineered_Dream — Sun, 22 Nov 2009 18:57:29 UT

S.T.L.A.K.E.R. vs Fallout 3

Engineered_Dream — Sun, 22 Nov 2009 08:01:54 UT

Kick-Arse

Engineered_Dream — Fri, 20 Nov 2009 17:30:05 UT

Vlog 1

Engineered_Dream — Fri, 20 Nov 2009 15:36:19 UT

Batman e super-erou

Engineered_Dream — Wed, 18 Nov 2009 14:46:55 UT

Chiar nu aveam de gând să vorbesc despre asta, dar mă văd nevoit să o fac, chiar dacă numai pentru a da naștere unui catharsis penibil.

De obicei oamenii un pic mai luminați care contrazic acele afirmații cum că Batman n-ar fi super-erou, o fac prin contraexemple și explicând că nenea e antrenatși bla bla bla...Nu o să fac asta pentru că este penibil, dar în același timp aș zice că forța fizică și intelectuală îi diferă în funcție de necesitate, în cadrul fiecărei povești.

Dar să revenim la ceea ce contează de fapt. Denumirea de Super-erou, e doar o treabă de nomenclatură. E un titlu, nu vine de la super-puteri(care dacă stați să vă gândiți e același lucru, doar un titlu cu un prefix considerat cândva exotic și interesant). Statul de super-erou este ceva mai mult autoatribuit, sau derivă din dorința autorului de a scrie un asemenea personaj, fiind în foarte puțină legătură cu atribuțiile fizice(sau intelectuale, sau ezoterice) ale personajului în cauză. Că de cele mai multe ori au așa numitele super-puteri e adevărat. Dar la fel de important e și costumul, iar mult mai mult ar conta, zic eu, mitologia construită în jurul eroului. Și când zic de costum, mă refer la costumul clasic, cu mască și simbol, nu la rebutul Liefeldian. Tonul poveștii contează și el. De exemplu, Jack Knight, personajul principal din Starman este...dar nu este un supererou. Sau nu devine decât până destul de târziu în bandă. Desigur, are simbol, are istorie în spate, are un soi de costum și super-puteri, dar nu are determinarea, hotărârea, simțul misiunii pe care le-au avut tatăl și fratele lui, iar asta îl împiedică să devină un adevărat super-erou.

În schimb Batman are mitologie și istorie, are codul moral, are determinarea aceea supraomenească, are costumul și are toate acele elemente mai ridicole specifice super-eroilor, așa că dacă vă mai aud că Batman n-ar fi super-erou, rugați-vă să nu pun niciodată mâna pe o bâtă(da, am apucături sociopate...FUGIȚI!)

Kick-***

Engineered_Dream — Sun, 15 Nov 2009 09:58:36 UT

http://www.youtube.com/watch?v=5BYmN02kVT0

Ceva a murit in mine cand am vazut asta.

Rituri satanice

Engineered_Dream — Fri, 06 Nov 2009 18:12:30 UT

Am descoperit secretul din spatele acceleratorului de particule LHC.

Vă dați seama numai după magnitudinea construcției că nu aduce a bine. Undeva în adâncul minții, ceva vă trezește sentimente neplăcute, de teroare, greață și spaimă atavică. Vreți să vedețe de ce?

Totul este evident acum. Iar următorul pas este indubitabil:

Nu prima mea leapsa

Engineered_Dream — Thu, 05 Nov 2009 20:54:03 UT

Sunt: un cvasi-tocilar(nerd) aproape stereotipic, mai nou ochelarist.

As vrea: sa aiba ziua 36 de ore

Pastrez: nervi și frustrări

Mi-as fi dorit: să fi realizat mai devreme că trebuie să mă apuc de învățat

Nu imi place: cam nimic

Ma tem: să îi supăr/enervez/sperii/îndepărtez pe cei apropiați

Aud: cam prost/Child Song de la Cinematic Orchestra

Imi pare rau: că nu știu care e diferența dintre păreri de rău și regrete

Imi plac: prea puține lucruri

Nu sunt: liberal în gândire

Dansez: nope

Cant: când e muzica prea tare pentru a mă mai putea auzi

Niciodata: nu vreau să ajung să spun niciodată

Rar: pot respira cum trebuie

Plang: um...sunt băiat ce mama dracului

Nu imi place de mine pentru ca: uneori îmi place prea mult de mine

Sunt confuz: pentru că s-ar putea ca treaba asta să fi fost creată pentru fete

Am nevoie de: lecitină în doze industriale

Ar trebui: să mă gândesc serios dacă vreau să postez drăcia asta

furată de la don'șoara: http://ilisaiandreea.blogspot.com/

Moment de awesome

Engineered_Dream — Thu, 05 Nov 2009 15:09:06 UT

http://myspace.com/darkhorsepresents?issuenu=1&storynum=1

Interesanta initiativa baietilor de la Dark Horse de a urca Dark Horse Presents(o antologie de benzi desenate) pe MySpace, interesantă și inteligentă aș zice, atât timp cât autorii continuă să scrie pentru ei.

Sugarshock e singura pe care citit-o și e ilară. Absolut fără niciun sens, exagerată, aproape SF și am râs tot timpul până am rămas fără suflare.

Comentariu

Engineered_Dream — Sun, 01 Nov 2009 11:10:16 UT

Ceea ce urmează să fac este de mare porc și știu că nu se face, dar oricum nu cred să am vreun statut care să poată fi clătinat sau vreo integritate artistică pe care aș putea să o distrug, deci, urmează să vorbesc despre un text de-al meu, și anume basmul(ca pana în momentul de fața am unul singur).

Inițial în capul meu era doar structura narativă conturată, adică trei povești într-o poveste care să urmărească viața unui om simplu și interacțiunile sale cu Feți-Frumoși și cu vrășmașii lor. Structura e un lait-motiv al meu(doamne ce pretențios sună) iar perspectiva mi s-a părut ceva mai modernă, fără să dau în romantism(sper).

Apoi a venit gradarea violenței din povești, care să se reflectă prin îngroșarea fumului și cameră și plecarea copiilor din cameră, unul câte unul. Imediat după aceea. Nu știu de ce am vrut să fac asta, probabil pentru a reflecta maturizarea povestitorului, asa cum se intampla acum, iar odată cu asta m-am gândit că ar fi postmodernist să trasesz ceva paralele la Harap-Alb.

Și de aici lucrurile au început să se împută. Nu m-am putut abține de la a introduce elemente de misticism în poveste, alt lait-motiv și lucrurile au luat-o la goană. În capul meu a început să se închege o semnificație mai adâncă(a se citi obscură) pe care să o atribui textului. A început să fie mai puțin vorba despre un studiu al basmului românesc și mai mult o paralelă la înlocuirea sacrului cu profanul. Faptul că începusem deja să îl gândesc în raport cu Povestea lui Harap-Alb nu a ajutat deloc la stăvilirea acestui puhoi de gânduri, pentru că o semnficiație importantă găsită basmului lui Ion Creangă este refacerea lumii prin restabilirea dominației Sacrului. Spânul în basmul meu este omul care se simte lipsit de liberul arbitru și care consideră că latura mistică, religioasă, al cărei exponenți sunt Feții-Frumoși, opresc afirmarea omului simplu, îl țin la pământ. Chiar dacă Spânul(înainte de a deveni Spân) dă dovadă de vitejie, Făt-Frumos nu îl lasă să se lupte și implicit să crească, să iasă de sub imperiul religie. În scena cu omorârea balaurului printr-o crucificare, Făt-Frumos vrea înterește ideea că omul nu se poate mântui decât cu ajutor divin. Locul omului e la plug, el trebuie să fie simplu, prostimea, așă că povestitorul alege să se debaraseze de morală, de viața socială, de onoare(reflectată prin căderea părului), numai pentru că odată cu aceste valori umane, scăpă de sub dominația mistică și își căpăta liberul arbitru.

Prima poveste arată legătura dintre misticismul instinctual și cel religios, când mama își dă afară copii, pentru a se putea îngriji de rănit. Tot acolo, apare pentru prima dată ideea de ciclu, deși devine evidentă de abia la sfârșit, când starea în care se găsește tânărul este similară cu cea în care Spânul îl lasă la sfârșit, după acel botez profan. Astfel, Spânul nu este altceva decât un avatar al schimbării, care doboară sacrul, numai ca mai apoi să lase noi generații sarcina de a-l repune în centrul puterii(bine, asta nu reiese neaparat din textul meu...dar dacă este gândit în relație cu Harap-Alb...).

Nu prea știu ce să mai spun care să nu fie evident(nu că n-ar mai fi, dar nu-mi vine mie în minte acum nimic despre care să pot vorbi și să păstrez totuși oarecum ideea ce continuitate în discurs). Sper că ceea ce am scris mai sus eu nu este așa de urât și să fiu iertat pentru că am îndreznit să-mi expun opiniile cu privire la propriul meu text.

Basm(sortof)

Engineered_Dream — Sat, 31 Oct 2009 06:35:30 UT

A fost odată ca niciodată, prin niște meleaguri fără de uscăciune, fără de hoit și pline de mătrăgune, un târgușor clădit între coapsele unor dealuri. Pe timpul unei ierni strașnice cum erau cândva pe acele pământuri, un bătrân cu cap pleșuv își odihnea oasele la gura unui foc ce ardea cu fum alb de lemne uscate și ușoare . În jurul lui, prin odăile case, fiii lui, cu feciorii sau pruncii lor, încercau să își termine îndeletnicirile. Cei din urmă au fost aceia care au venit de afară cu lemne de stejar, încărcate cu zăpadă și așezat grămadă lângă foc.
- Taică, ziua e încă jună, copii n-are stare, dar nu ne lasă inima să-i dăm pe afară. Poți tu să-i ții în frâu cu isprăvi din tinerețea ta? l-a rugat unul dintre fii săi.
- Ba cum să nu. Haideți împielițaților să ședeți cu mine la lumina focului și să auziți despre vremurile când oamenii erau tari, nu ca acum, zicea asta uitându-se cu reproș la feciorii săi, iar omătul se așeza cât un stat de om, dar muica tot ne trimitea afară la jucat sau muncit ca să nu-i stăm pe cap.
Unii vrând, alții mai puțin, copii l-au înconjurat pe bătrân, cel mai mic cățărându-se pe genunchiul bătrânului, pentru a fi mai aproape de izvorul poveștii.
- A fost cândva când eram ca voi, mai mic chiar, când târgulețul nostru, era doar un sătuc din câteva cătune ridicate în jurul unei poteci de mocirlă. Pe atunci, într-o iarnă tare, mult mai rea decât asta, și foarte neagră, că dacă ai fi aprins o lumânare negura îi înghițea flacăra, când tot satucul nostru mic și sperios a fost sculat în picioare de urletele unuia care nu putea fi altceva decât un smintit. Muica mea a fost singura care a văzut, sau a simțit trebuie mai degrabă spus, că nu era așa. Cu inima și sufletul ei de femeie bună și de mamă a găsit durere în urletele ce nu puteau ieși din grumazul unui om. A ieșit afară pe frig și vejelie, prin nămeți și troiene, și-a croit drum până la cel ce urla și a găsit acolo un tânăr, aproape un băiețandru. L-a adus cu greu în casă, căci era mai greu decât părea și l-a așezat în patul meu și al fraților mei. Era chipeș și cu părul bălai. Pielea îi era roșie, tot corpul fleșcăit de parcă nu mai avea oase în el. De frică să nu-l deranjăm, mama a vrut să ne gonească din casă, de mine i s-a făcut însă milă și m-a lăsat să stau cuminte într-un colț. Îl dezmierda de parcă i-ar fi și lui mamă, cu dragoste și lacrimi. Îi pregătea alifii și leacuri, așa cum nimeni nu mai știa să facă. Am privit în ochii lui atât de bătrâni și am văzut un fel de ură, iar atunci am înțeles pentru prima oară cât de întunecată este lumea. N-am dormit în noaptea aceea ci am vegheat speriat asupra lui. Când zorii se mijeau, durerea băiatului a încetat, iar când soarele s-a ridicat pe cer și el s-a sculat din pat. I-a mulțumit femeii care l-a îngrijit. În timp ce eu căscam ochi mari și obosiți spre flăcăul care acum îmi părea un uriaș, el mi-a întors o provire tânără și senină, și-a trecut mâna prin părul meu brun, apoi a plecat. După câteva zile au venit oameni prin sat care povesteau despre o dâră de prăpăd lăsată de un voinic și de un monstru cu chip de om. Cică s-ar fi oprit pe undeva prin munți, unde l-au găsit pe tânăr stând deasupra unei bălți de sânge negru, zicând că totul e bine.
Bătrânul s-a oprit din povestit și a privit la mogâldeața de om adormit pe genunchiul său.
- Băi, duceți-l pe ăsta micu la culcare. Și mai puneți ceva lemne pe foc că îmi îngheață oasele.
- Cine era băiatul acela, bunicule? au întrebat copii într-un glas.
- Un om tare, născut din oameni vechi. Aproape tot neamul lor s-a stins când vă înțărcam tații.
- De ce? ochii fragezi scânteiau în camera acum încețoșată .
- Poate pentru că nu mai aveam nevoie de ei. Ehei...văd că sunteți lacomi îneseaeră...Mai vreți o poveste?
Copii ca un singur suflet au răspuns în multe glasuri pițigăiate că vor.
- Atunci asta este dintr-o vreme când eram mai mărișoș. Părul mi-era negru de-a binelea acum și tata mă lua cu el când ara, dar nu mă lăsa decât să stau cu boii când se adăpau sau odihneau. Nu numai eu crescusem, dar și sătucul nostru, care avea acum o biserică, oameni așezați la casele lor, unii chiar cu căruță și cu pluguri de fier. Totul a fost bun, creșteam cu toții și ne veseleam pentru că simțeam cum ne măream și trăiam vremuri aurii, pline de belșug.
- Și unde e povestea? îngânau nemulțumiți copii.
- Povestea e că în timpul acela de la o vreme începuseră să dispară vite. Copii care plecau cu ele la păscut ziceau că ar veni o umbră de după soare care s-ar pogorâ asupra joianelor și ar pleca cu câte una de parcă n-ar fi decât un mic iepure. Ziceau că are ochi de jăratec și lăsa în urmă o duhoare de pucioasă. La început am crezut că erau copii neîndemânatici și neatenți care le pierdeau, dar când și băieții mai mari ziceau același lucru, am închis vitele în grajduri și le aduceam noi lucrenă proaspăt cosită. Popa zicea că e dracul care ne pradă pentru păcatele noastre, ne chema tot mai des la biserică și mergea prin sat ținând slujbe pentru stârpirea sufletelor rele. Când să ne liniștim și noi, am început să auzit zvonuri de la oamenii de jos, din câmpie, că ar păți și ei la fel, iar nu în multă vreme, țara numai despre asta vuia. Atât de puternic a fost zvonul și atât de speriați erau oamenii, încât însuși craiul a dat poruncă să se strângă viteji care să găsească bestia sau duhul care se făcea vinovat, și să îl stârpească sau să îl alunge măcar. Bine, noi n-am auzit despre așa ceva decât atunci când a venit în satul nostru o bandă din asta care vâna umbra. Boierul care îi conducea zicea că au prins urmă și că trebuie să atace cât mai degrabă ca nu cumva să o scape, dar că nu au destui oameni. Călugărul care îi însoțea zicea că simte putuarea dracului și că toți, ca buni creștini trebuie să îl dăm afară de pe acest pământ. Nici nu mai spun că toți flăcăii din sat s-au alăturat trupei de viteji, până și eu. Am pornit înarmați care cu ce a avut, furci, topoare, chiar și cu ciomage. Până la codrul în care cică s-ar fi ascuns fiara n-am stătut din goană, iar eu simțeam cum îmi ardea sufletul de parcă aș fi băut apă tare.
- De ce? aceeași întrebare izvorâtă dintr-un singur suflet cu prea multe guri.
- Cum de ce? De câte ori ai ocazia să devii bărbat?
- Tată, ai devenit bărbat când ai luat-o pe mama.
- Taci mă nesimțitule că sunt și copii aci. Așa...Dar totul a fost în zadar. Din inima codrului se auzeau zbierete și bufnituri, iar printre copaci era ruptă o potecă și pământul parcă era râcâit, negru și fierbinte. Ne-am călcat în picioare până să ajungem, dar apoi am fi vrut să ne înghită pământul sau să nu fi pornit niciodată. Călugărul a căzut în genunchi, a început să se roage și să plângă. Un tânăr, ca cel care fusese îngrijit de mumă-mea, era prins în strânsoarea unui șarpe împănat, uriaș. Balaurul se încolăcea dimprejurul lui gată să îi zdrobească oasele, iar flăcăul îi ardea pumni, atât de aprigi încât jur că ar fi rupt stejari în două. Cei mai mulți dintre viteji au rupt-o la fugă, lăsând în urma lor praf și arme. Călugărul bolborosea pe pământ rugăciuni care se luptau între ele să iasă pe gura bietului om; iar șarpele și flăcăul erau încleștați fiecare în strânsoarea celuilalt, într-o lupta care ar fi putut dura zile. Atunci am luat eu o suliță și am aruncat-o spre ochiul bestiei scârbnavice. Am stat pe loc uimit de mine însumi, așteptând parcă o vecie ca fierul să-și străpungă ținta, dar flăcăul cu plete blonde și haine însângerate a băgat mâna în calea ei și a ales să se rănească pe el însuși doar pentru a nu da altcuiva șansa de-a răpune diavolul. Mi-a aruncat o uitătură aprigă și s-a apucat să scoată colții șarpelui, să îl mântuiască prin moarte înfindu-i în ochi, în cerul gurii și în stomac. Bestia a scos un țipăt rece care a fost auzit până în sat. Apoi feciorul s-a ridicat șchiopătând și cu trupul rupt, uitându-se la mine acum cu scârbă.
- Ce s-a întâplat dup-aia? de data asta un singur glas întreba tremurând.
- Nu mai știu. M-au găsit niște pădurari mai târziu în timp ce căutau trupul fiarei. M-au scos afară din pădure pe poteci știute doar de dânșii, iar tot drumul nu au făcut nimic altceva decât să prea-mărească vitejia acelui flăcău cu păr bălai. Cu cât faptele lui deveneau mai grozave în ochii lor, cu atât rușinea și furia mea creșteau. M-am întors în sat cu coada între picioare, cu babele râzând de mine de parcă și eu aș fi fugit ca un prunc speriat. Simțeam că în sufletul meu crește un vierme de fiere și smoală, care mă rodea încetul cu încetul. Nicio fată nu se mai uita la mine, chiar dacă mă apropiam de vârsta însurătorii, iar tatăl meu s-a îmbolnăvit. Am vrut să-mi fac de lucru muncind pământul, dar nicio sămânță pe care să o fi atins nu dădea rod. Am vrut să-mi fac un rost prin ucenicie la diferiți meșteșugari, dar nu găseam în brațele mele nici forță, nici dibăcie. Nu îmi ieșea nimic, de parcă palmele mele erau acoperite cu moarte, iar în scurt timp biata mea mamă și-a dat duhul. M-am oprit din mers la biserică și după o vreme am plecat din sat pentru că nu mă mai lega nimic de el. Vedeți capul ăsta pleșuv?
Copii îngânau adormiți că da.
- Eh, de pe vremea aia îl am. Nici pe piept și nici pe față nu mai îmi creștea niciun fir de păr, de ziceai că eram muiere. Tu ăsta mai mare, du-i pe frații tăi la culcare că ce urmează nu e pentru urechile lor adormite.
Bătrânul s-a ridicat într-un trosnet de oase și a înfundat lacom gura sobei cu lemne, iar cămăruța a început să fie cotropită de un fum negru și amar și când s-a întors băiatul, povestea a pornit din nou.
- Ziceam că am plecat din sat. Stăteam pe drumuri, iar zilele treceau împletindu-se cu luni, drumurile mi se suiau peste dealuri și mă treceau peste râuri. A trecut ceva vreme, în care eu trăiam cerșind de pe la drumegi milostivi și apoi jefuind țărani sărmani sau, mai apoi, tâlhărind chiar negustori. Ajunsese să îmi placă. Prin peregrinările mele, am auzit zvonuri cum că cei din neamul cela de bărbați blonzi cu piepturi falnice și mădulare tari ca piatra, s-au ridicat în funcții dregătorești și unul chiar o curta pe fiica cea mică a craiului. Eu mă desfătam în ticăloșia mea sângeroasă, iar viermele creștea vârtos, mâncând cu lăcomie păcatele mele. Cred că-ți dai seama ce urmează să povestesc, așa-i? Nu după multă vreme de la căderea ultimului meu fir de păr, am prins veste prin satele din câmpie despre un bărbat cu păr de aur care mergea precum un pelerin și săvârșea fapte minunate. Știam că o să dau cu ochii de el într-un târziu și dimpreună cu viermele din mine, puneam la cale fel și fel de planuri, zi și noapte, căci nu mai cugetam, eu însumi nu mai eram o ființă din carne și oase ci un gând negru de răutate și răzbunare. Într-o dimineață i-am auzit pașii aceia mândri și ușori, m-am furișat mișel pe la spatele său și i-am trăznit un lat de topor peste ceafă, atât de tare încât s-a rupt și coada, dar țeasta tot nu i-a crăpat, chiar dacă l-a doborât la pământ. L-am legat fedeleș cu trei rânduri de frânghii și l-am agățat de un copac, când mi-am dat seamă că de fapt era tocmai tânărul din pruncia mea. Asta nu mi-a înmuiat inima, ba chiar m-a făcut să-i vreau răul cu o mai mare înverșunare. L-am bătut cu toate bâtele și ciomagele și crăcile pe care le-am găsit, i-am aruncat spini pe cap, iar apoi i-am mai ars o mamă de bătaie. Nu m-am îngrijit să nu moară, deși acum am coșmaruri cu el făcându-o, jefuindu-mă de încă o izbândă. Când s-a înnoptat l-am dat jos și de șaua calului l-am legat. Călărind, am petrecut așa încă șase zile și șapte nopți în care l-am târât peste pietre și nisip, ca apoi să-l smintesc în bătaie, îngrijindu-mă să-i zdrobesc fiecare os, și să îi rup pielea, iar în a opta zi, când nu i-a mai rămas nici măduva, l-am scăldat într-un râu. Îl băgam și îl ridicam din apă zicându-i într-un final:
”De azi ai un nume, care să fie cunoscut de toți. De azi ești la fel ca mine și ca toți ceilalți oameni egali sub ochii Domnului.„ Și l-am lăsat acolo să se târască spre mântuire sau spre moarte. M-am întors în satul nostru care acum era un târg cu un drum pietruit și case tari din cărămidă care au luat locul cocioabelor din chirpici. Mi-am făcut un rost, mi-am luat nevastă și acum pot să stau mulțumit să-mi încălzesc oasele la un foc negru.

Băiatul cel mare, singurul care a mai rămas, își privea bunicul prin fumul gros care nu părea să le înțepe ochii.
- De ce mi-ai spus povestea asta? întreba copilul foarte serios, la care bunicul a răspuns destul de amuzat:
- Ca să știi ce te-așteaptă.
Au rămas așa, privindu-se, ceva vreme, până când pe ușa de afară a intrat un fecior de-al bătrânului, lăsând tot întunericul să iasă din cameră.
- Sunteți simtiți? Vroiați să vă sufocați? Ce te uiți așa mă?apoi parcă aflând ceva nou, chiar dacă nici nepotul, nici bunicul nu au spus nimic: Tată, le-ai spus și lor povestea aia cu Făt-Frumos?
- Da.
- Aia urâtă?
- Aia adevărată.
- Las-o-n brânză că la tine toate au fost adevărate. Te-ai acrit tu acuma la bătrânețe. Nu puteai să le-o spui pe aia frumoasă? Sau se le zici de omul care își bătea joc de draci?
- Celea nu mai sunt adevărate...
Iar cu ăst ultim răspuns, au pornit toți la culcare, căci ziua se speriase de mult, feciorii și-au terminat treburile, numai bătrânul a rămas să privească limbile de foc cum ling jăratecul.
Aș zice acum ceva de-o căpșună da-i prea frig în astă lună, aș zice de-o roată, dar una-i deja prea multă, aș zice de șa sau nunta, dar prefer ca încheierea mea să fie una mută.

Never Reason

Engineered_Dream — Fri, 30 Oct 2009 20:14:53 UT

Have you ever stopped to wonder
How the giants went to slumber
While their death machines still lumber?

Have you felt not harsh a shiver
When their venom left the quiver
And your bones were struck by silver?

Has your vision bore not crack
When you witnessed them unmask
Demons of the ruby dusk?

Were your lips shut oh-so strong
That no scream could lease your tongue
And no shout may break their bond?

Do you shiver?
Are you shattered?
From their cold do you not shudder?

Be it so, I shall depart,
For no words of fear or wisdom,
My poor mind can still uncover,
Through the maze with none a rhythm
Thorough the murk of never reason
Thorough the dark that brings abrupt...The End.

Batman in Media

Engineered_Dream — Thu, 29 Oct 2009 21:16:54 UT

Batman în alte medii

Cu 9 filme artistice, câteva animate, vreo 5 seriale(asta dacă nu punem și Justice League) și o serie de jocuri, Batman are cel mai mare succes înafara benzilor desenate dintre toți supereroii. NU voi sta să vorbesc despre toate, una la mână că nu am avut contact cu toate și apoi...chiar vă interesează de un film făcut în 43 pe fondul conflictului SUA-Japonia...cu Batman?

Filme

Primul Batman regizat de Timp Burton în `89 este preferatul meu. Atmosfera gotică-noir e aia care trebuie, conflictul Joker-Batman e creat cum trebuie, Michael Keaton portretizează un Batman care îmi aduce aminte de cel al lui Adams și O’Neil, uman și vulnerabil, dar în același timp puternic și determinat. E subtil, întunecat și destul de distractiv, iar muzica e o voluptate. Batman Returns a fost un deliciu vizual și o ciudățenie...dar a devenit mai puțin Batman și mai mult Tim Burton.
Batman Forever și Batman and Robin sunt o pată neagră în istoria cinematografiei în general, a lui Batman în special. Batman Begins pornește bine pe niște direcții și greșit pe altele. Este mai mult vorba despre explorarea unor teme, ceea ce e bine, e o chestie pe care nu o prea vezi în filmele de acțiune. Totuși asta nu înseamnă că personajele pot fi neglijate, ceea ce s-a și întâmplat. Costumul lui Batman n-ar trebui să fie o armură, ci o mască, un mijloc de a induce teroare. Și ce naiba e cu vocea? Știu că în benzi Batman rage, dar nu e același lucru. Apoi a fost Dark Knight, pe care unii îl consideră unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată? Nu e și dacă vi s-a părut atât de bun încât să detroneze Apocalypse Now șau M, înseamnă că ați avut niște așteptări foarte foarte joase. Este un film bun din multe motive greșite. Atmosfera e prea tehnologică, nu există distanțarea dintre personalitățilă Batman/Wayne. Joker este prea eficient și treaba cu haosul nu are sens când arăți destul de clar că omul nu-i nebun(loony) ci sociopat și nici nu îl pui în contrast cu altceva. Nu am probleme cu adaptarea/modernizarea/reinventarea unui personaj, dar deja diferența este prea mare dintre unul complet haotic, bizar, suspect de sexualizat și dintre un maniac violent, brutal, nihilist dar PERFECT RAȚIONAL(mă rog, e un pic aiurea, dar în capul meu, la ora asta are logică...și încă are).

Sumar: Batman și Dark Knight 2 filme foarte bune, primite foarte bine de critici și care vor rămâne în istoria cinematografiei. Nu cred că alt supererou se poate mândri cu asta. Și vedeți că Batman și Dark Knight sunt două filme foarte diferite, făcute în perioade diferite. Nu reduc deloc munca regizorală, dar trebuie să recunoașteți că farmecul și mitologia din jurul lui Batman a ajutat.

Desene animate

E de ajuns să menționăm doar prima serie. Este întunecată și matură, uneori chiar destul de violentă, animată foarte bine pentru vremea la care a fost făcută cu multe povești foarte bine scrise. Este pur și simplu unul dintre cele mai bune seriale animate de acțiune și suspans(occidentale). Stilul vizual este art deco, muzica orchestrală, poveștile inspirate(sau adaptate) din crema celor din benzi...ce poți cere mai mult? Ah, a câștigat și un Emmy.

Batman Beyond este un produs destul de ciudat, în sensul că se inspiră mai mult din benzile cu Spider-Man decât din cele cu Batman. Dar nu-i problemă pentru că este un serial bun, apare un Bruce Wayne bătrân cinic, mizantrop și încăpățânat(preferatul meu) și multă vreme a fost singura animație de la DC care să aibă secvențe bune de acțiune.

Nu prea m-am uitat la The Batman, nu mi-a placut cum arată personajele, cum se comportă, mi s-a părut prea animeizat. Dar acțiunea e bună și energică(ceea ce lipsește din cam TOATE animațiile de la DC), a rulat 5 sezoane și a câștigat ceva premii deci bănuiesc că e ceva de capul lui până la urmă.

The Brave and The Bold e amuzant și ușurel. Aspectul personajelor și stilul serialul este inspirat puternic de benzile din era de argint. Ceea ce nu este neapărat un lucru bun, pentru că pe unii s-ar putea să nu îi amuze. Adevăratul merit al serialului este totuși că introduce publicului personaje ceva mai puțin cunoscute din universul DC.

Singurul Erou care se mai poate mândri cu un serial de animație atât de bun ca Batman: TAS este, din nou, Spider-Man cu The Spectacular Spider-Man. Dar știți ce e amuzat? Batmanizat. New Yorkul lui Spidey a devenit mai întunecat, iar relația dintre el și antagoniști se apropie de cea pe care o are Batman cu ai săi. Bine, mult mai direct.

Jocuri

Pentru că este un nume așa de mare, au încercat să facă multe jocuri cu dânsul, iar unele chiar au reușit. În special cel de pe NES, inspirat oarecum de filmul lui Burton. Este un platformer asemănător din anumite privințe cu Ninja Gaiden.

Au mai urmat câteva, mediocre sau proaste. Pe SNES am impresia că a mai apărut un platformer bunicel. Pentru PS2 au scos iar un joc primit bine de public și inspirat de seria animată. Avea niște idei bune, dar nu cred că au fost executate la fel de bine cum s-ar fi vrut. A urmat o continuare mai slabă...iar apoi...

Batman: Arkham Asylum. Holy Smoke, jocul ăsta este bestial. De ce? Pentru că ești Batman, una la mână. Te simți Batman. Nu esti o clună de Sam Fisher, de Kratos, de Dante(ferească Dumnezeul) sau de 47. Ești Batman. Luptele sunt exilerante, secțiunile de furișat sunt simpliste, adevărat, dar sunt Batman. Povestea este interesantă, atmosfera perfectă, personajele conturate așa cum trebuie, părțile cu Scarcrow sunt o nebunie. Nu revoluționează, nu provoacă, nu oferă epifanii. În schimb este un flux de adrenalină și endorfină de la un capăt la celălalt.

Așa...acum ce am vrut să demonstrez prin asta. Că bine, bine filmele sunt bune, desenele sunt bune, jocurile sunt bune. Ăsta este meritul producătorilor, iar dacă personajul este grozav, a devenit așa prin ei, iar în cazul ăsta putea fi oricare altul, nu? Chiar dacă ar fi acesta cazul, nu schimbă cu nimic faptul că producătorii au ales să își canalizeze energiile dând naștere unei versiuni media excelentă lui Batman și nu lui Daredevil, nu lui Iron Man, nu lui Marv și nu lui V(deși consider că filmul ăsta este subapreciat). Apoi, și alte personaje au avut tentative de a fi scoase din benzile desenate de către oameni chiar competenți uneori și au eșuat lamentabil. Dar, Batman i-a făcut pe băieții de Eidos să publice în sfârșit un joc bun de la Blood Money. Batman a revoluționat animația americană. Cu Dark Knight își face Nolan(sau mă rog, studioul) publicitate în traillerul noului său film, nu cu Following sau Memento ori cu Insomnia(mult, mult mai bune) și Batman e singurul film din filmografia lui Burton pe care să îl poată aprecia toată lumea. Ideea e că Batman s-a infiltrat atât de adânc în cultura populară încât poată motiva crearea unor lucrări de asemenea valoare. Iar de aceea zic eu că este un personaj atât de bun.

Batman – Antagoniștii

Engineered_Dream — Thu, 29 Oct 2009 19:49:08 UT

Personajele negative sunt un element esențial în orice lucrare epică, iar în benzile desenate cu super-eroi, cu atât mai mult. Toți eroii au câte o galerie de antagoniști care de obicei reflectă anumite aspecte ale personajului principal, caracterizându-l prin antiteză sau scoțând în evidență anumite trăsături care nu ar avea cum altfel să reiasă. Iar dintre toți super-eroii clasici, Batman are cea mai interesantă bază de asemenea personaje. Singurul care s-ar apropia ar fi Spider-Man, dar în cazul lui aproape toți urmează același tipar: personaje care întruchipează un totem animalic și au o personalitate mai mult sau mai puțin tragică. Ce iese în evidență în primul rând în cazul Liliacului e că aproape toți au probleme la tărtăcuță. Two-Face are personalitate disociativă, la fel și Ventrilocul, care își proiectează pornirile ucigașe asupra unei păpuși, Firefly e piroman, Mad-Hatter e obsedat de Alice în țara minunilor și e oleacă pedofil, Maxie Zeus e megaloman și are complexul Mesia, Riddler e obsesiv compulsiv motiv pentru care tot lasă indicii. De Joker nici nu mai zic. Ideea, prezentată în Arkham, că și-ar recrea personalitatea periodic pentru a supraviețui vieții urbane, având de fapt o conștiință superioară omului normal, fiind într-un fel următorul pas evolutiv, a devenit canonică. Houray! Și chiar dacă nu sunt cu adevărat nebuni, tot sunt ciudați ca naiba.

Destul de des Batman primește critici referitoare la pericolul pe care îl postează până la urmă antagoniștii săi(sau mai degrabă, lipsa acestuia). Problema e că de cele mai multe ori nu pericolul fizic contează. Poveștile cu nenea ureacheat au de cele mai multe ori teme psihologice sau sociale, uneori chiar spirituale și alegorice. Sunt puternic încărcate tematic și dacă nu, se învârt în jurul personajelor și a personalității lor, Iar aproape mereu sunt atmosferice și întunecate. Așa că nu pricep ce naiba mai vreți. Să se bată cu un geniu pe steroizi care să-i rupă coloana?

Cu un zombi nemuritor și aproape la fel de puternic ca Superman?

Poate chiar cu Superman.

Chiar vreți așa ceva în locul analizei psihologice din The Killing Joke, a satirei sociale din cele două Dark Knight, a poveștilor noir din Year One, Long Halloween și Dark Victory?

Dar mai mult decât ciudățenie și nebunie, ceea ce le face pe toate aceste personaje să se ridice deasupra altora este relația dintre ele și Batman. Când și-a început activitatea Gotham era prădat de mafioți și secătuit de corupție. După, au început să apară tot felul de nebuni, parcă atrași într-un mod mistic de Cavalerul Întunecat. Ras Al Ghul vreau să îi moștenească imperiul, Joker îi contestă sănătatea mentală, Two-Face îl consideră un trădător, Scarecrow îl pune în fața temerilor sale și tot așa mai departe. Atunci când sunt folosiți bine, nu sunt pur și simplu obstacole fizice, devin mijloace de analiză și îl provoacă pe Batman la introspecție. Nu este mereu explicit faptul că fiecare reprezintă o manifestare a părții întunecate din mintea și sufletul lui Batman, dar asta este frumusețea benzii desenate, că odată ce s-a lansat o terorie sau o caracterizare, dacă nu există în canon alta care să o confirme, se aplică peste tot.

Final Crisis

Engineered_Dream — Mon, 26 Oct 2009 16:48:10 UT

Tocmai am terminat de citit Final Crisis de Morrison si imi vine sa ma dau cu capul de pereti. Nenea asta trebuie sa se lase de droguri. Sau ma rog, sa faca povesti cu supereroi numai cu Quitley. Plus ca a fost destul de inutila, fiind doar o combinatie dintre(in mare parte) Seven Soldiers of Victory si Stone of Ages(parca asa se chema arcul ala) din JLAul lui Morrison. N-ai cum sa bagi in 7 numere toate conceptele introduse acolo si sa faci o poveste care sa nu te tampeasca, mai ales daca scrii asa de haotic ca nenea asta.

Edit nr 13: Cu toate astea a fost cel mai bun Crisis de pana acum. Primul a fost pur si simplu un mod de a reface continuitatea(si a aduce la un loc, chiar si daca numai pentru 3 panouri fara scop, toate personajele din universul DC). Infinite a fost meh(Wonder Woman devenid spion? Really, Identity nu l-am citit dar din cate inteleg a fost naspa.

Viata unui sef de departament...

Engineered_Dream — Sat, 24 Oct 2009 20:42:12 UT

Viața unui șef de departament povestită de fiul său, Supermen
de Șerban Anghene
-recenzie-
Nu am nicio poveste despre cum am ajuns să citesc cartea asta. Pur și simplu am intrat într-o zi în librărie și mi-au căzut ochii pe ea. Titlul comercial și-a făcut treaba, m-a făcut să o studiez, chiar să o răsfoiesc, iar astfel, am ieșit pe ușă cu ghiozdanul ceva mai greu. Romanul tânărului Șerban Anghene este o scriitură frumușică prin poveste, chiar dacă numai Cărtărescu a saturat piața în ultima vreme mergând pe aceeași idee, și interesantă prin tehnică. Dar nu astea sunt motivele care mă fac să scriu despre ea. Viața unui șef de departament este, consider eu, prima(și dacă nu, sigur una dintre primele)cărți scrise și pentru generația noastră. Și asta nu pentru că a fost concepută să satisfacă anumite nevoi ale psihologiei adolescentine, și să alimenteze cele frustrări, ci pentru că este o carte în care adolescentul de azi și cred că numai acesta, își poate regăsi trecutul; atât cel prenatal cât și cel care corespunde fragedei copilării, fiind mult mai puternic implicat la nivel emoțional, nu numai la unul intelectual. Eu sigur am făcut-o, cu ajutorul naratorului probabil auctorial care refuză să își spună altfel decât Supermen. Acest personaj care ne este prezentat alternativ ca adolescent, copil și aproape adult, construiește două lumi separate doar temporal, prin care se perindă două generații.

Pornind de la amintirile moștenite, se schițează o lume tristă și rece, dar care în mod ciudat este mult mai puțin dramatică decât palmele primite pentru un 9(nouă). Asta și pentru că tatăl a încercat mereu șă își aducă aminte de momentele mai fericite și mai puțin tensionate ale anilor în care Supermen încă nu se născuse. De asemenea amintirile tatălui sunt privite cu mult mai mult realism decât cele ale fiului, iar acest lucru este perfect; pentru că lumea colorată, dramatizată inutil, în mare parte inventată prin refolosirea complet absurdă a personajelor furate din ecranul televizorului se suprapune perfect cu propriile mele amintiri adânc refulate. Este o lume ilogică, bizară și pe alocuri sinistră. Plină de inamici, comploturi și acțiuni pe care autorul a avut curajul să le hiperbolizeze în cel mai pueril mod, iar acesta este un element care cred că nu a fost înțeles și nu știu în ce măsură poate fi înțeles de cei care i-ar putea fi părinți, sau frați mai mari, lui Șerban. Acele pasaje când Supermen se refugiază în Antisubsol și vorbeșe cu prietenii săi imaginari nu sunt pur și simplu exerciții de stilistică suprarealistă, sunt de fapt realitatea unui copil supraalimentat cu desene animate și jocuri video, distanțat de părinți și alienat de restul lumii.

Și că am adus aminte de părerile unor oameni cu o altă etate, aici lucrurile m-au făcut să fiu confuz pentru o vreme. Vorbeau despre reconstruirea realităților și a sistemului birocratic comunist bucată cu bucată pornind de la amintirile primite de la tatăl său. Iar eu n-am văzut asta. Am văzut un copil încercând să își înțeleagă tatăl, să îi trăiască viața pentru a nu îi repeta greșelile când va veni să și-o trăiască pe a sa. Iar apoi am înțeles că doar despre asta e vorba în carte. Despre parinți și generații, despre un tată ”ratat” și un fiu ”Supermen” . Lumile celor două personaje nu sunt construite, nici măcar schițate. Apar linkuri(urluri de-alea albastre) și legături direct către subconștientul individului, menite să trezească cele mai vivide și veridice trăiri, pentru că nu sunt ale autorului, ci ale cititorului.

În încheiere, cărticica asta de aproape 300 de pagini este mai densă, mai stratificată și mai bine gândită decât multe tomuri care au rupt rafturile. Nu știu cât de bine va suporta testul timpului, motiv pentru care zic eu că ar fi bine să fie citită acum, cât e caldă și cât încă mai poate acționa drept punte între două generații separate de mult mai mult decât de 18 ani și o Revoluție.

Monstri: Strigoiul

Engineered_Dream — Thu, 22 Oct 2009 20:34:00 UT

Sunt atât de plin de moarte. Iar moartea mi-i rece și grea și udă, dar e tot ce mi-a mai rămas după ce viermii au mâncat și ce-a mai rămas din viața mea, iar dracii au jucat în jurul mormântului meu. Nici crucea, nici descântecele popii sau candele aprinse cu jale nu i-au speriat. Și-au tărânt copitele prin pământul ud și gras, m-au însurat cu moartea și m-au fătat din nou în lume. Le-am privit coarnele scântietore și nu m-am speriat. Pentru că sunt mort și gol. Am pornit în lume cu dorință de carne și sânge, vrând să rup coaste de prunc și să sug măduvă de femeie. Dracii se joacă lângă mine. Nu mă amuză. Nu îi urăsc. Nu vreau nimic. Ei mă trag, mă îndrumă, mă îndeamnă, mă ademenesc. Îmi arată femeia plângând despletită, fără de bărbat. Îi ofer moartea din mine, pentru că este tot ceea ce mai am și sunt plin de ea. Dracii îmi ridică brațul și mă trag spre cocioabe pline de țigănci. Dracii chicotesc și râd și se fericesc de trupurile muierilor în timp ce ele blesteamă și aruncă cu deochiul și cu farmece. Eu mă ridic și pogorâm dimpreună peste bărbați pe care se poate să-i fi cunoscut. Bărbați în toată firea și se scapă pe ei când le dăruiesc moartea...care nu mă mai golește. Încet, moarte dăruită cu viață luată și chicot de drac, mă îmbrac în păcate și în lacrimi. Draci se supără că le stric jocul și mă trec prin mocirlă și sânge și umori și ape care nu mă pot spăla. Sunt ars și înghețat în același timp, iar pentru prima oară de când mă știu, mi-e frică.

Scuze

Engineered_Dream — Tue, 20 Oct 2009 06:38:43 UT

Din cauza unor probleme de sanatate saptamana Batman va lua o pauza.

EPIC FAIL!!!!!!!!!!

Engineered_Dream — Mon, 19 Oct 2009 12:09:22 UT

http://www.youtube.com/watch?v=yNsCU-_V0oM

Un comentariu complet, definitiv si irevocabil IMBECIL:

CWSSje (6 months ago)
crap!! that last bit of reaction before you get the clear reaction is sooo alike the hollow -ichigo hierachy in the anime "Bleach" it kicks ass man. damn good science is FUN

Cele multe feţe ale lui Batman

Engineered_Dream — Mon, 19 Oct 2009 04:01:55 UT

După cum am mai spus, conceptual de Batman este schizoid motiv pentru care nu putem vorbi despre un singur personaj care să poarte acest nume, nu îi pot oferi o singură caracterizare pentru că până şi cea canon este kaleidoscopică, iar acesta este un plus pentru personaj, căci există câte un Batman pentru toată lumea.

E doar un joc

Cea mai ciudată ar fi imaginea lui Batman din Era de argint şi cea din serialul din `60. Campy, exagerată, neserioasă şi amuzantă. Relaţia cu antagoniştii se rezumă doar la un joc. Jokeru scapă din Arkham şi fură un diamant imposibil, vine Batman şi îl opreşte. Acest Batman nu are demoni interiori, frustrări şi nici adâncime. Ca aspect este doar un nene într-un costum prost. Din cauza asta, mulţi desconsideră această caracterizare, şi pe bună dreptate. Dar este totuşi o dimensiune a personajului, este o parte din istoria sa pe care nu putem şi nu avem de ce să o renegăm, mai ales când furnizează material pentru scriitori deconstructivi.

Batman Renăscut

Batman în viziunea lui O’Neil și al lui Adams. Nu sunt singurii care l-au scris și, respectiv, desenat astfel dar sunt cei care au inițiat transformarea. I-aș mai menționa pe Steve Englehart și pe Marshall Rogers aici, pentru cele 6 numere pe care le-au făcut împreună care, cred eu, sunt chiar mai bune. Acest Batman este unul mai întunecat, dar creat cu stil, cu grație. Aici începe să se facă tranziția de la un simplu erou, la unul byronic, cu o natură duală, fiind până la urmă doar un om imperfect sfâșiat între misiunea sa și tentațiile vieții lui Bruce Wayne. Este o un om, iar aici stă de fapt esența acestui Batman. Faptul că este uman. Are nevoi și slăbiciune atât fiziologice cât și emoționale. Iubește și este iubit. Elementele de SF(prost) nu mai sunt, în schimb au fost înlocuite de o atmosferă gotică și mistică. Tot aici l-aș pune și pe Batmanul lui Tim Burton și Michael Keaton.

Miller - Batman I

Pentru Frank Miller însă lucrurile nu stau așa. În Dark Knight, Batman își pierde dimensiunea umana și capătă una mitică. Este o forță a naturii, iar trupul său există numai pentru a răni și a fi rănit(în special coastele, nu știu ce naiba are Miller cu coastele lui). El nu poate simți, pentru că Bruce Wayne nu mai există, bărbatul de 50 de ani este doar o carcasă pentru forța nemuritoare reprezentată de Batman. Această forță există numai pentru a da naștere schimbării, iar în viziunea lui Miller asta reprezintă personajul. Un exponent al schimbării, al rebeliunii. Aduce după sine dărâmarea Status Quoului, chiar dacă asta îl va distruge. Este într-o oarecare măsură psihotic, complexat sexual(autorul consideră că Batman luptând cu criminali, canalizează tensiunea homosexuală dintre el și Joker), foarte distructiv, dar nu este un psihopat. Nu este un monstru amoral și anarhist cum consideră unii că ar fi. Este un personaj creat totuși foarte bine, iar determinarea sa aproape nebunească izvorăște din imensa responsabilitate ce o cară pe umeri.

Miller Batman II

În Year One Miller nu se axează atât de mult pe caracterizarea lui Batman ci pe zămilslirea unui fundal în care existența sa să aibă mai mult sens. Chiar și așa, modul cum apare aici este destul de diferit față de ceea ce s-a făcut înainte. Inițial nu există niciun Batman și niciun Bruce Wayne. Există doar un tânăr cu o misiune. Un moștenitor care dorește să schimbe ceva și nu o poate face numai cu banii săi. Abia pe parcurs se crează acea dihotomie între cele două personalități ale lui Batman. Și zic ale lui Batman pentru că devine evidentă falsitatea lui Bruce Wayne. Orfanul, moștenitorul, răzbunătorul își divide personalitatea în două, aruncă tot ceea ce este slab, fad și uman într-un playboy răsfățat în timp ce el păstrează numai forța, furia și determinarea de a schimba ceva.

Joseph Loeb - Batman

În The Long Halloween și Dark Victory Leob își amintește că Batman este detectiv și încă unul foarte bun, lucru pe care mulți îl ignoră, iar povestea devine astfel un noir cu nebuni mascați. Avem eroul misterios, mafiotul asupra căruia nu pot fi aruncate acuzații, La Femme Fatale, polițiștii corupți etc. Dar totul devine sub penița lui Tim Sale un carnaval suprarealist din care nu se poate scăpa. Aici Batman apare stilizat, o umbră musculoasă și amenințătoare, cu mintea ageră și alertă, dar care poate greși și care află că nu are cum să supraviețiască singur în noapte.
În Hush Batman își pierde din misticitate, devine un personaj mai concret, mai tehnic, iar tehnologia capătă un rol important în poveste. Elementele ce țin de latura sa detectivistă sunt un pic diluate. Dar înafară de asta nu există alte diferențe majore. Ah, și aici îl bate pe Superman.

Morrison – Batman

Morrison nu are un Batman al său. Nici în Arkham nici în Gothic, în JLA, Son of Batman sau în R.I.P. nu a scris un personaj complet diferit de ceea ce s-a văzut înainte. Despre cel din Arkham Asylum am vorbit, iar în celelalte urmează următoarea rețetă: îl face destul de puternic, inteligent și autodestructiv încât să poată învinge fără prea mari probleme adversar orice cu care s-ar confrunta, dar în schimb petrece mult timp în capul său analizând motivațiile și istoria personajului, adâncindu-l foarte mult.

Let There Be Batman

Engineered_Dream — Sun, 18 Oct 2009 11:09:15 UT

Dacă până acum nu a devenit evident ca Batman este personajul meu preferat de Benzi, devine acum. Nu vreau să vă plictisesc cu istoria lui, deci voi fi succint. A fost creat de Bob Kane și de Bill Finger (care pentru mult timp nu a fost creditat) în Mai 1939. A avut o curbă de evoluție similară cu a celorlate personaje din aceeași perioadă, trecând de la un personaj nemilos și violent, la unul foarte...ludic. În anii 60 a primit propriul său serial de televiziune care îl portretiza într-un mod foarte campy. Atmosfera era jucăușă, de multe ori ironică sau chiar autoironică, iar poveștile croite după tipare ce rămân neschimbate. Totuși a fost foarte popular, iar această imagine a rămas pentru multă vreme asociată cu Batman( în SUA). Începând cu anii 70 o serie de scriitori au început să readucă la viaţă acel personaj întunecat care era la început, iar cât despre cum arată acum e prea mult de vorbit. Este unul dintre cele mai cunoscute personaje de BD, părăsind foarte repede mediul cu un serial lansat în cinematografe încă din 1943, iar în săptămâna ce urmează veți afla de ce.

Drag Me to Hell - Recenzie de film

Engineered_Dream — Mon, 05 Oct 2009 18:44:12 UT

Drag me to hell e genul ăla de film gândit pentru (contra)cultura americană și nu îl poți aprecia decât dacă ajungi să cunoști valorile lor. Și când vorbesc despre cultura americană, vorbesc despre una singură și anume despre cea a Internetului. Adolescenți sau tineri adulți care de-a lungul copilăriei au tot fost îmbrânciți pe holuri și umiliți în sălile de clase, foștii tocilari(iar la ei termenul ăsta definește cu totul altceva decât o face la noi) care puteau să recite pe de rost replicile din Dune sau care terminau Super Metroid în 20 de minute. Acești oameni s-au unit prin intermediul internetului într-o biosferă digitială de unde pot să arunce cu foc și pucioasă în fața idolilor celor care le-au făcut viața un chin. Acest film este pentru ei. Nu că ar oferi fanservice, dar se încadrează perfect în mentalitatea lor. Este un film grețos și amuzant, ridicol și oarecum artistic în narațiunea sa lipsită de grație. Original și necompromițător oferă o experiență care nu te umple cu nimic altceva decât de satisfacția că cineva undeva a zis că asemenea filme nu pot fi bune. Și totuși este. Nu am nimic ce reproșa din punct de vedere vizual sau naratorial. Se bazează oarecum pe întorsături de situație, dar asta nu îl face deloc mai puțin interesant de revizitat și nu pare să aibă fire nelegate. Poartă învățături morale într-o masă de mucoasă bucală, vomă și pisici regurgitate. Nu mi-a plăcut foarte mult jocul actorilor, dar a fost în concordanță cu performanța celor din filme de categoria B ale anilor 80, filme cărora Drag me to Hell plătește omagiu și cu care mai sus menționată comunitate s-a alimentat de-a lungul pubertății.

Filmul lui Sam Raimi nu vă va mulțumi însă și pe voi pentru că nu este făcut să vă mulțumească. Este un film contracultural în parte. Are o estetică a urâtului pe care nu toți o acceptă. Prietena mea stă mărturie.
(Sau poate mie mi-a plăcut pentru că am râs ca boul la toate scârboșeniile aruncate pe ecrant fiindcă mi s-au storcit creierii de la atâta colindat pe Internet)

American Psycho - Recenzie

Engineered_Dream — Sun, 04 Oct 2009 15:37:33 UT

Nu cred că am mai văzut vreun film care să mă satisfacă atât de mult la nivel visceral, dar și intelectual, ca American Psycho. La început am crezut pur și simplu că este o copie/remake de Psycho și juca Christian Bale în rolul principal(iar asta era pe vremea când nu știam că nenea poate să joace) deci m-am ferit de el. Apoi am văzut The Machinsit, am fost șocat de rolul lui Bale, de cât de multe a făcut pentru a intra în pielea personajului și am vrut să văd cum a fost înainte să apară în Batman și în Equlibrium(tâmpenie de film pretențios). A meritat pentru că este un film aproape perfect.

Patrick Bateman este vicepreședintele unei firme de pe Wall Street. Este chipeș, lasciv de bogat, aparent inteligent și rafinat, iar toți oamenii cu care se înconjoară îi seamă. Seamănă între ei atât de mult încât se confundă între ei. Îi place să se drogeze și nu are nicio remușcare dacă își înșeală logodnica, fie cu alte femei din aceeași clasă socială(ele la rândul lor logodite) sau cu prostituate de la colțul străzii. Deasemenea este un criminal. Unul foarte prolific.

Filmul este construit pe mai multe nivele, iar primul ar fi cel al filmelor slasher. Nu este unul, dar plătește omagiu unora dintre ele și, este până la urmă, vorba despre un nene care omoară oameni. Sunt câteva scene care amintesc de Psycho prin acea tensiune specifică lui Hitchcock, alta în care Bateman fugărește o fată pe hol cu o drujbă. De asemenea Patrick își canibalizează victimele. Când apar aceste momente, încep nervii să tremure, pentru că de multe ori suspansul se joacă cu ridicolul. Dar este mult mai mult de atât.

Filmul satirizează foarte puternic societatea americană a anilor 80, vanitatea și snobismul păturilor sociale superioare. Patrick este produsul suprem al acestei lumi, complet obsedat de sine(întreține relații sexuale privindu-și în oglindă reflexia bicepșilor încordați), lipsit de sentimente, iar singurul său scop în viața este să fie la fel ca ceilalți, să fie o matriță. Scenele când vorbește despre muzică sunt de un umor indescriptibil, Bale descriind cu un limbaj de lemn de ce artiștii săi preferați au atins adevărata calitatea doar când s-au debarasat de orice fel de integritate artistică. De abia atunci a început să poate empatiza cu ei, pentru că au devenit lipsiți de substanță, la fel ca toți ceilalți...la fel ca el. Mare parte dintre recenzii și critici se axează pe aspectul acesta care până la urmă nu înseamnă atât de mult pentru mine. E și de înțeles, americanii care au experimentat cultura anilor 80 pot simți mult mai intes satira. Eu mă voi opri aici cu ea pentru că sunt alte lucruri și mai interesante în film.

A treia dimensiune a filmului este una care îi conferă atemporalitate. Întreaga structură narativă este construită asemeni unei tragedii grecești în care morala a fost pervertită. Patrick este fiul președintelui companiei la care lucrează, este adonisiac în aspect și uliseic în gândire(mă rog, ceea ce se înțelege în societatea sa, ca fiind înțelepciune). Cu toate acestea, are un defect. Nu este întradevăr la fel ca ceilalți. Nu este cu adevărat gol. Este umplut de ură, invidie, violență și psihoze. Patrick Bateman este doar o mască a sănătății mentale, care pe parcursul filmului începe să alunece. El vrea să fie mai bun, iar dorința această îl face să recurgă la măsuri atavice. Își înfrânge oponenții omorându-i, își domină partenerii sexuali consumându-i, arată milă curmând vieți. Încetul cu încetul aceste lucruri îl corodează, crimele scapă de sub control, tensiunea acumulându-se, totul terminându-se într-o noapte de măcel când în sfârșit cedează. După ce a omorât polițiști și îngrijitori suferă catharsisul, își recunoaște vina și este pregătit să își primească pedeapsa. Doar că revelația finală nu a adus nimic după ea. Nici sentință, nici răsplată. Nu a avut niciun sens, niciun scop, chinul său continuă pentru că nu a existat niciodată.

Iar dimensiunea finală, care le leagă pe toate celelalte este ambiguitatea. Dar o ambiguitate foarte adâncă, abstractă, kafkiană chiar. Personajele sunt confundate între ele permanent, cele inofensive par incredibil de amenințătoare. Punctul culminant de care am vorbit mai devreme capătă dimensiuni suprarealiste atât din cauza a ceea ce se întâmplă, dar și din cauza unghiurilor și a filtrelor aplicate. Mare parte dintre elemente de satiră intră pentru mine tot în categoria asta. Mai ales scena când se compară cărțile de vizită. Toate cărțile sunt la fel, dar Patrick intră în șoc datorită unui tip de filigran pus pe una dintre ele. Iar finalul, oh finalul. Nu este un film care să mizeze totul pe acea întorsătură de situație și mi-ar fi plăcut la de mult și fără el, dar uneori sfârșitul poate disipa toată energia acumulată de-a lungul peliculei. Nu este și aici cazul. Totul rămâne acolo pentru că nici nu-i poți spune coadă de pește. Au existat crimele? Au fost doar o fantezie a minții bolnave și alimentate cu droguri a lui Bateman? Cine știe. Poate doar Bret Easton Ellis.

Monstri: Muma-Pădurii

Engineered_Dream — Fri, 02 Oct 2009 11:16:03 UT

Copii...mici, curați sau murdari, cu oase dulci și sânge proaspăt, carne fragedă dar umplută cu griji și cu cele vicere golite de respect, pierduți într-o lume fără viață. Îmi calcă codrul întunecat în picioare și îmi sperie lighioanele cu făclii în ochi. Născuți din oameni murdari cu oase tari și sânge îmbâcsit care nici nu mai vânează între copacii crescuți din mădularele mele ci au învățat animalele să stea în timp ce li se crapă capetele. Au fugit toți de mine, de amurgul veșnic al frunzelor, de respirația caldă a sălbăticiunilor, de buciumul vântului și de flautul izvorului. De zilele ce miros a noapte și de nopțile ce miros a lumea cealaltă, cu lumini fără de flacără și pași fără de urme.

Când au fugit prin umbre ca niște lași i-am urmărit și am râcâit cerul până la al său pământ, dar au scos focul din lemn și au ars cicatrici pe fața mea, după care au scăpat și au pornit să-și găsească norocul într-o lume înnecată de lumină, atât de goală și cu bolta prea sus deasupra capului.

Bărbatul văzându-se stăpânt peste câmpiile neprihănite, a uitat de mine și legile scrise încă de la căderea sa. Părul și-a tuns scurt, barba îl încurca, și-a ridicat toiag din cioate, iar pe muiere a luat-o de plete și a aruncat-o într-o casă din lut spre a-i crește copii. Copii...