Engineered_Dream
Incredere baiat - 28 ani, Piatra-Neamt, Romania
- Prieteni |
- Carte de Oaspeti
- | Poze
- | Blog
- | Grupuri
- | Filme
- | Muzica
- | Strigari
- | Chestionare
- | Aplicatii
Blog 301
Evoluţia unei minţi, în timp real...poate va fi folosită de psihologi ca eşantion de studiu al nebuniei 
-
BODYWORLD de Dash Shaw
Am aproape o obsesie cu structuri și ierarhizări, cu înrămări și contextualizări. Ca atare aveam plutind elicoidal în capul meu(și urma să și produc în scris sau video) o listă cu cele mai bune romane grafice, nu din toate timpurile, dar din câte am citit sau despre care am citit. Pe primele locuri pluteau Violent Cases, Mr Punch și Black Hole, iar Watchmen era de negăsit. Aveam o mică lume construită înăuntrul meu, din elemente care se apropie de artă, interacționând și crescând, cu suflet, chiar dacă din doar patru culori; iar Bodyworld a distrus lumea aceea.
L-am găsit pe Dash Shaw ca o recomandare retorică oferită lui Alan Moore, după ce acesta a zis că nu se mai face nimic original în industrie (exceptând desigur operele sale), iar Bodyworld e singura lucrare la care am avut acces, și asta din cauză că este un ... webcomic. Mă rog, bandă serializată între anii 2007-2009 pe siteul dânsului. Și chiar îmi pare rău, pentru că din câte văd, celelalte sunt chiar mai mindfuck și interesante.
Ok, paragraful trei, tre să zic ceva despre bandă. Primul lucru care m-a izbit a fost arta care îmi aduce aminte de un Paul Dini simplificat care desenează cu MSPaintul. Cu toate acestea personajele sunt al naibii de expresive, stilurile evocate prea greu de enumerat, panourile îngrămădite abundă cu informație, iar imaginile trezite sau sugerate răvășitoare și ajută la crearea unei atmosfere aproape delirante, psihedelice pe alocuri. Și a crescut pe mine. Nu știu dacă o înțeleg într-u-totul, se poate să se ascundă mai mult decât observațiile mele facile pe acolo, dar sunt axat pe idea de narațiune mai mult decât pe vizual luat separat.
Și aici începe cu adevărat. Dave Shaw înțelege perfect mediul și ceea ce trebuie să faci cu el. O bandă desenată foarte bună este lirică în exprimarea ideilor, lucrând mult mai mult cu aluzii, alegorii și metafore. Pentru că ea nu comunică numai prin vizual sau prin cuvând ci există o relație chiar mai puternică decât cea de sinergie între cele două; în unele cazuri, destul de rare, banda desenată este ea însăși un limbaj, o comunicare aproape alchimică eliberând idea din carcasa unor cuvinte care nu o pot exprima în toată splendoarea ei. Iar asta este Bodyworld.
Autorul pare să aibă o afinitate către structură, dând naștere unui întreg oraș, a cărui hartă îmi aduce aminte de o celulă animală, întrerupe aparent narațiunea pentru a explica regulile unui joc, care pare mai mult DnD cu oameni vii, sau pentru a ne arăta schmea arhitecturală a unei locuințe. Vedem totul, din toate puntele de vedere, din alte corpuri, cu alți ochi, simțim ce simt personajele, de parcă planta pe care o fumează ne-ar afecta și pe noi, iar sentimentele le este atât de reale pentru că le regăsim plantate în noi.
Bodyworld nu este o bandă despre droguri, deși mobilul din spatele poveștii este o plantă care conferă aptitudini pshych-ish. Este o bandă despre sexualitate represată, vise neîmplinite, mizerie umană și aspirații limitate. Este o bandă care spune o poveste și nu face din a prezenta conceptele delicioase un scop, ci ne lasă pe noi să le explorăm în structura ei, în substraturile ei. Bodyworld, este un trup cât o lume, o lume întreagă de idei și țipete și furie și regrete.
PS:
http://dashshaw.com/bodyworld_prelude.html
NU AI NICIO SCUZĂ SĂ NU O CITEȘTI! -
Daredevil
Daredevil – v2(#26 – 81) desenată de Alex Maleev și scrisă de Brian Michael Bendis
Daredevil este unul dintre supereroii mei preferați, în primul rând datorită seriei lui Miller, care l-a transformat într-un soi de Batman ninja cu mai multe legături amoroase. Și tot am auzit pe interneți că de prin 2001 până în 2006 cineva a tot scos un Daredevil mai fain decât al lui, adică seria în cauză, așa că m-am apucat să o citesc și pe asta...Pot să spun că mi-a plăcut, iar acum să vedem de ce.
De obicei pun scriitorul înaintea artistului, pentru că sunt mai interesat de poveste decât artă, dar ceea ce face banda asta să fie o narațiune foarte bună este arta. Meleev a reușit cumva să atingă un compromis, nu, un echilibru între artă și ilustrație, desenele sale ridicând-o deasupra genului. E destul de clar că nu este o bandă cu supereroi, dar nici una polițistă, noir sau manga, deși apar destul de des supereroi, personajul principal fiind unul, mafioți și conține destule teme noir. Contrastele puternice și jocurile de umbră accentuează ambiguitatea morală ce caracterizează aproape toate personajele din bandă, iar fundalurile zgâriate și oamenii conturați ca niște crochiuri sugerează tensiunea emoțională care uneori duce la nebunie, ce încarcă lucrarea.
Artistul se pricepe de minune să își muleze stilul pe anumite perioade și genuri, fără să creeze discontinuități între porțiuni ale benzii, dar reușind să evoce diferite medii și perioade prin mici amănunte, cum ar fi textul neîncadrat găsit mai degrabă în manga(și nu numai, numerul 57 este plin de asemenea aluzii la banda desenată japoneză).
Personajele îi sunt frumos proporționate, foarte expresive și în ciuda aspectului de schiță sunt destul de realiste, iar emoțiile pe care le afișează veridice. Deasemenea secvențele sale de acțiune sunt superbe, fiind pline atât forță, cât și grație(dacă personajul dispune de așa ceva), iar modul cum arată Daredevil în umbre este înfiorător. Amplasarea panourile este inteligentă, reușind să ofere momente cinematice de relaxare, după câteva pagini pline de dialog, astfel o bandă poate fi citită destul de repede și totuși să ofere destul de multă narațiune. Și că tot veni vorba de personaje, aici și orașul este un personaj. Nu e la fel de evident, literal sau utilizat ca în Starman, Sandman, Ivizibles, dar orașul se schimbă cu timpul și comunică cu noi prin tarabe de ziare, îmbrăcăminte, mașini și postere. A, și coperțile sunt foarte faine.
Știu că în destule elemente pe care le-am menționat e posibil și foarte probabil să-și fi băgat coada și să fi pornit de la Bendis, dar sunt la fel de sigur că dacă nu ar fi fost Maleev ci un artist mai slab, nu ar fi avut nici pe departe același efect.
Așa...ce am uitat. Cum e povestea? E ok. Se întâmplă lucruri. Da, lucruri mari și impresioanante, cum ar fi faptul că Daredevil devine Kingpin, sau că presa află despre adevărata sa identitate, dar se trece cam ușor peste ele. Un talent al lui Bendis este că își gândește seriile din timp, iar asta se vede și este chiar interesant, dar mă întreb uneori cât MGH(paractic, steroizi mutanți) a putut să producă Owl, din moment ce îl făcea din propriul țeșut, de îl găsim în bandă până la sfârșit, în condițiile în care el a fost oprit destul de timpuriu în poveste. Dialogul este realist, cu persoanje care chiar dialoghează, fac glumițe și se întrerup, nu doar țin discursuri.
Până la urmă, este mai bună decât seria lui Miller?
Da...și nu. Personajele sunt mai bine conturate, mai realiste și oarecum mai umane, arta este mai...artă din foarte multe puncte de vedere, dar parcă îi lipsește ceva. Un lucru e cert, Miller a fost mai vizionar, pentru că în momentul când s-a apucat să scrie la Daredevil, banda era una mediocră, iar el a făcut-o să fie printre cele mai bune scoase de Marvel la acea vreme, adâncind personajele și experimentând cu mediul, în măsura în care putea. Deasemenea, Miller se pricepe foarte bine la spus povești, care să mai și însemne ceva. Daredevilul lui Bendis minte și înșeală, cade pradă crizelor de furie și este cam...invincibil, toate astea fără să sufere o prea impresioanantă călătorie spre refacere spirituală.
Concluzie...Mi-a plăcut, e bună, dar nu-i revoluționară. -
Awesome movie of ...some period of time or another
The Imaginarium of Doctor Parnassus
Să văd și eu în sfârșit un film făcut din dăruire a fost o experiență extatică, aproape orgasmică. Filmul nu a fost...excelente, la un nivel obiectiv. Efectele speciale au fost destul de meh, povestea nu foarte muncită, personajele definite destul de puțin(mai ales că Ledger nu a putut scăpa de ticurile Jokerului) și ideea de imaginarium puternic subutilizată...Dar acesta cred eu că a fost și scopul. Destul de meta, dar aici a fost lucrată cum trebuie ideea. Pentru că la fel ca Paranassus, Gilliam nu vrea să schimbe lumea, să ne bage un mesaj în cap, pe care să îl asimilăm și după care să ne ghidăm. Ne oferă destulă puritate pentru a putea să ne guvernăm singuri.
Este o poveste despre povești, destul de puternică în motive, amintind de pactele Faustice, conflictele dintre diferite generații, religie, tehnologie și imaginație. De asemenea, scena de la început mi-a adus aminte de una asemănătoare din The Seventh Seal(calitativ nu există comparație, dar suportați un pic blasfemia), și au destul de multe teme în comun aceste două filme. Dar nu se ia desul de mult în serios încât să le aprofundeze. Desigur, în mod normal ar fi ceva rău, dar într-o eră când arta populară devine tot mai întunecată și mai cinică, o rază de culoare e cerută. Iar Gilliam a adus-o. Să nu rămâneți cu impresia că filmul este naiv. Arta cinematografică lucrează din plin în culise prin cadre și jocul actorilor care dau viață unor personaje altfel destul de ... goale. Așa că atunci când se ceartă, nu se ceartă două personaje, ci doi oameni și e perfect verosimil.
Filmul are o atmosferă apropiată de realismul magic, când toată magia nu are loc în spatele a două folii de staniol, ci în capul unui om. Scena e reală și deloc impresionantă, ceva ce ai putea vedea în viața de toate zilele, cu performanțe limitate și prost coregrafiate. Iar CGIul își face perfect treaba insuflând idea de ireal și imaterial, tocami datorită texturilor și animațiilor prea puțin lucrate.
A fost o poveste, una frumoasă,amuzantă, dar intensă și dramtică când a fost nevoie, cu un final aproape fericit, destul de plină în ciuda aparenței goliciuni. Și ar fi fost ironic, ca un film despre imaginație să fie atât de dens, încât să explice totul. -
Că tot îmi plac mie listele
Hai să facem un alfabet de muzică. Îmi lipsesc niște litere, dar rezolvăm noi cumva.
A - Atheist. Prog Death cum rar mi-a fost dat să ascult. Un bas superb și niște compoziții care scot fiori și dintr-un afon ca mine.
B - Aici se ba mulți printre care Beatles, Black Sabbath și nou veniții Big Elf, dar în final The Original Boy Band câștigă. E vina anturajului mai mult decât altceva.
C - Charles Mingus.
D - Dream Theater sau Decemberists...Cred că merg cu Dream Theater. Tie-Breakerul a fost faptul că au coveruri pentru mai toate trupele care îmi plac, dar nu le pun aici
E - La E, chiar nu am artist care să îmi placă în mod deosebit...Epica bănuiesc.
F - Frank Zappa. Fără drept de apel.
G - Genesis, George Russell, Gordian Knot, Gogol Bordelo? Am deja Jazz, o să mai am progressiv...dar Gypsy Punk unde mai găsești? Gogol Bordelo
H - Iarăși, nu foarte legat de litera asta. Hammerfall
I - Scuze Iron Maiden, dar îmi plac Iced Earth mai mult
J - Jethro Tull, fără drept de apel și fără comentarii.
K - King Crimson sau Kreator...Ah, alegerile la care mă spun. Știu că din punct de vedere calitativ King Crimson sunt superiori nu numai lui Kreator, dar probabil tuturor celor din listă(înafară de Mingus)...dar Kreator sunt așa de amuzanți și viscerali...Thrashu câștigă
L - Led Zeppelin.
M - Megadeth, cred...
N - Necrophagist. Cam la fel ca Atheist, numai că mai scârboși în versuri...și cu atât mai fun
O - Opeth. Melodeath făcut cum trebuie de către niște oameni care știu să cânte, și fac ceea ce fac pentru a obține efecte melodice, nu pentru că le-ar fi frică să le coboare testiculele.
P - AAAAAAA! Aici cred că rup cel mai rău din mine. Pain of Salvation, Pink Floyd sau Porcupine Tree...Pink Floyd Nu te poți pune totuși cu ză big guys.
Q - Queen. Like duh!
R - Radiohead sunt destul de interesanți.
S - Aș zice Superchrist numai pentru a mă amuza. Neh...Symphony X
T - ascultam la o vreme Three Days Grace...dar mă dezic de ei acum...HA! Toni Ferguson din The String Quartet Tribute to Slayer: The Death Angel Remains
U - Unexpext avant-gard extreme metal...cu voce feminină. E awesome
V - Voltaire. Pentru că e bine să fii rău
W - Wintersun sunt drăguți...
X - Nu știu...
Y - Yes!!! Hell Yah!
Z - ...nu știu -
The Void
The Void: un joc in care culegi flori de culoare și îți umpli inimile cu ele.
Sincer nu știu ce naiba vrea să fie.
E o construcție superb de absurdă de o calitate artistică ce trece de la deliruri adolescentine la un suprarealism de geniu.
Deși pentru jocuri, chiar și delirul adolescentin este un pas în față. E shooter? E RPG? E adventure? E strategie?...E joc porno? Vă rog nu mă întrebați. E frumos? DA!
E de o frumusețe care apasă și sfâșie căci are colți de teroare finisată și existențială cum n-am mai simțit de la reinterpretarea spaniolă a lui Faust.
Îmi aduce aminte de Myst și de alte jocuri din vechime, la fel de ciudate, care te transportă în alte lumi, ale căror reguli trebuiesc învățate pentru a putea supraviețui chinurilor la care te supun.
Mi-e frică de ruși...
-
10 benzi faine - 1
#1 Sandman (75 de numere plus ceva spin-offs, scrisă de Neil Gaiman, desenată de mulți, coperți de Dave McKean, publicată de...DC Comics, sub Vertigo)
Ah, iarăși, despre Sandman am mai vorbit, dar nu destul și consider eu că nu așa cum trebuie. Banda asta este într-un fel o continuare, conceptuală, a lui Swamp Thing, apărând imediat ce Alan Moore a încetat să o scrie. Sandman este uimitoare din foarte multe motive, dar în primul rând scriitura. S-au perindat foarte mulți artiști peste paginile benzii, unii mai slabi, alții mai buni, cu stiluri diferite, dar care reușeau într-un fel sau altul să pună pe foi viziunea lui Gaiman. Prima dată când vorbeam despre ea, am spus că este diversitate și asta îmi place la ea. Un număr grafoman de personaje, dar care totuși sunt surprinzător de bine conturate și de diferențiate sunt prinse într-un vârtej al emoțiilor de neconceput. Aproape toate cele 75 de numere au fost gândite de foarte devreme și asta se vede, pentru că până la sfârșit, povești bune și interesante chiar luate singure, se îmbină în cele mai omogene moduri prin Dream și frații lui, care sunt Eterni și prezenți în orice cultură, astfel că rămâne un pic ambiguu dacă povestea este despre schimbarea celor eterni, sau despre schimbările ce se desfășoară în civilizația umană(tematică continuată în Zei Americani). Caracterizări bune am văzut și până acum, artă bună și coperți bune la fel, chiar structura poveștilor fiind mai mult o metaserie decât altceva, am mai văzut, dar este ceva ce ridică Sandman deasupra a tot ce a fost până acum aici.
În Invisibles și în operele lui Alan Moore vorbeam despre referințe intertextuale sub diferite forme, dar operele la care fac referire sunt de cele mai multe ori nu numai obscure, dar chiar și neînsemnate pe alocuri. Iar lucrul acesta îi face să pară autodidacți mai mult decât culți și ar putea da impresia că opera este un colaj de simbolistică deloc evidentă, pusă acolo pentru preamărirea autorului, sau de comentarii cu scop didactice învelite într-o narațiune mai mult sau mai puțin bună. În Sandman nimic nu pare la nelalocul lui, totul are un rost în narațiune exterior de semnificația sa, chiar dacă sunt foarte puține elemente care să nu facă aluzie la altceva, fie la vreo mitologie, opere literară sau chiar bandă desenată. Dacă sunt benzi în care poți să suferi pentru că nu cunoști istoria universului în care are loc acțiune, pot să zic că deși nu știam nimic despre Doctor Destiny, Sandmanul lui Jack Kirby, John Constantine sau Metamorpho nu am fost deloc afectat, Gaiman transformând personajele altora în propriile lui personaje plătind tribut creatorilor originali, dar reușind să le insereze de minune în contextul propriei opere. La fel face și cu tematicile, care...devin teme și nu pur și simplu o adunătură de motive.
Tragedia antică este una dintre acestea, văzută în raport cu schimbarea. Dream este construit după tiparul eroului tragic, cu defectul fatal, care în cazul lui este rigiditatea, iar la final suferă catharsisul și moare, pentru că așa trebuie. Știm asta, el știe asta. Și chiar dacă poate să acționeze împotriva destinului și să îl cucerească nu o face. Pentru că și-ar încălca principiile, ar fi un alt fel de vis, mai maleabil și modern. Apoi este relația oamenilor cu cele șapte aspecte ale creație, antropomorfizate în cei șapte frați(Dream, Death, Destiny, Desire, Destruction, Derilium, Despair) care sunt exact asta și nu niște tipi cu superputeri. Totuși sunt suprinzători de umani, exagetat chiar pentru că sunt legați de cei pe care îi guvernează. Iar întrebarea rămâne mereu, dacă oamenii îi controlează sau ei controlează oamenii și se pare că este un cerc vicios. Cred că aș putea să vorbesc mult timp despre Sandman, mai mult decât aveți răbdare să ascultați delirul unui adolescent semidoct. -
Avatar
Nu aveam de gând să vorbesc despre Avatar, și în niciun caz în modul cum o voi face, dar mă doare capul de la lipsa de spirit critic pe care unii o afișează.
Nu mai criticați filmul degeaba! Ok, a fost o tâmpenie scăldată în clișee și plămăduită cu predică ecologistă al naibii de ofensivă pentru orice om capabil să facă două sinapse, dar atât. Unora le place foarte mult și sunt la fel de ignorați ca voi care îl criticați constant, dar măcar cu ei m-am obișnuit și nu se fac vinovați de ipocrizie și de snobism, așa ca voi.
Este un film de Cameron, nu de Michael Bay, dar mă îndoiesc că are vreo importanță pentru voi, căci știu cum gândiți(sunt mai divin de felul meu), iar în capul vostru nu există bine definită noțiunea de creator al unui produs. Omul ăsta a făcut Titanic și The Abiss, deci știe să facă filme, iar toate tâmpeniile cu care îi scoateți ochii nu arata decât cât de disperați sunteți de atenția care vă lipsește atât de mult. Toate bubele în poveste pe care le găsiți, cu săgețile, cu luptele, cu degetele sunt numai în capul vostru pentru că în ciuda pretențiilor de inteligență pe care le aveți nu sunteți în stare să pricepeți fie niște aspecte care v-au fost sugerate și nu bătute în cap, sau niște principii simple de fizică. Mă satur să văd cum încercați să vă validați, balmând un film care nu a păcătuit cu nimic altceva înafară de faptul că a încercat să facă prea mult.
În loc să vă fericiți ca niște oameni, că a apărut un blockbuster SF, care a împins oleacă în fața tehnologia CGI și care nici măcar nu e prost, voi îl boicotați. Și măcar de ați aduce argumente valide. Dacă v-ați lega de toată franciza creată în jurul lui, numai pentru a mai seca poporul de bani, lucru care îi reduce lui Cameron din meritele artistice. Dacă ați zice că paralele la situația din Irak sunt complet nefondate, că repovestirea colonizării americii nu-și are rostul, sau că mesajul ecologist vă insultă, aș înțelege și aș sta lângă voi. Dar nuuuuuu! Nu pricepeți de ce săgețile penetrează geamul și aveți impresia că a plagiat pe nu știu cine în crearea Pandorei. -
10 benzi faine - 2
#2 The Invisibles( 59 de numere(cred) scrisă de Grant Morrison, desenată de ...mai mulți, cel mai mult de Phil Jimenez, publicată de DC, sub Vertigo)
Grant Morrison aproape că este scriitorul meu preferat în ale benzilor desenate. Lansează niște concepte geniale, nu se sfiește de personaje îmbrăcate în izmene, e oleacă pudic și îi place mai mult să sugereze violența decât să o arate. Numai că nu știe să închege o narațiune. Nu o să zic că e neapărat greu de înțeles pentru că nu este dacă...doamne ferește, depui un pic de efort și te implici conștient în actul citirii. Un pic antitetic cu scopul benzii desentate, dar deh, arta cere sacrificii. Problema mea este că nu prea știe să mențiă suspansul sau tensiunea și nici să le creeze intenționat...decât dacă se chinuie sau are o legătură instinctivă cu subiectul ori coboară din cer o rază roz care să îi controleze acțiunile. The Invisibles este una dintre acele rare instanțe când omul reușește să facă o narațiunea acceptabilă. E Cities of the red night în variantă de bandă desenată. Voodoo, sex, magie, teorii ale conspirație, călătorii în timp...în același mod bizar și un pic haotic.
Este un melanj de cultură populară în care John Lenon a devenit un zeu psihedelic, extratereștrii elevează conștiința umană, conformismul se luptă cu anarhismul numai pentru a afla că sunt două fețe ale aceleiași monede, iar în 2012 ... eh o să vedeți. Personajele sunt ...bizare ca toate personajele lui Morrison, dar stratificate și surprinzător de verosimile. Este o bandă destul de diferită de ceea ce a scris după, având mult mai mult text, acum mizând prea mult pe capacitatea artistului de a pune în scenă ideile sale. Se pot găsi foarte multe fraze și idei preluate din alți autori printre care și Burroughs, Dick sau Moorcock , și e adevărat că ceea ce face stă periculos de aproape de plagirism, pentru că sunt prea puternic țesute unele elemente în textul lui pentru a fi triburi inserate acolo din dragoste pentru mai marii lui, dar se folosește de textele lor pentru a da naștere unor idei aproape imposibil de exprimat într-o bandă desenată și sunt pe acolo autori de care nu aș fi auzit dacă nu ar fi fost el. Iar dacă stau să mă gândesc, nici nu se ferește de treaba asta, pentru tocmai în așa ceva stă pulpa benzii.
Scoate la iveală nebunia din spatele teorilor conspirației, adunându-le pe toate într-o masă mai coerentă decât vor putea ele singure să fie vreodată. De asemenea cred că banda asta conține cea mai bună folosire a elementelor de metaficțiune din câte am întâlnit, prin transformarea autorului într-un avatar al unuia dintre personaje, dar care avatar are la rândul lui deliruri având impresia că este personajul unui roman pe care îl scrie. Pare derivativ, dar credeți-mă, după ce trăiți toată treabă și aflați de unde a luat textul din fragmentul respectiv veți înțelege cât de personală este bandă.
-
10 benzi faine - 3
#3 Transmetropolitan(60 de numere, scrisă de Warren Ellis, desenată în cea mai mare parte de Darick Robertson, publicată la DC Comics, sub Vertigo)
Pentru a câta oară vorbesc despre Transmet?
http://ro.netlog.com/Engineered_Dream/blog/blog...-
http://ro.netlog.com/Engineered_Dream/blog/blog...-
http://ro.netlog.com/Engineered_Dream/blog/blog...-
Să văd ceva ce n-am mai zis?
Urmărind programele televizate despre recent încheiata campanie electorală mi-a crescut enorm admirația pentru Transmetropolitan, reușesc să înțeleg satira politică din paginile benzii la un cu totul alt nivel decât o făceam înainte.
Chiar dacă nu reușește să păstreze aceeași nebunie din primele 20(să zicem) de numere, după ce Spider își pierde locul de muncă povestea capătă un ton ceva mai sobru și mai sumbru dar și mai matur. Pentru că nu mai este Spider țipând la oameni prin piețe, fiind singurul maniac sănătos la cap.
Drogurile încep să-și spună cuvântul, inamicii lui sunt mai puternici decât se aștepta, prietenii îl pot ajuta tot mai puțin iar tensiunea crește foarte mult producând nevroze în rândul cititorilor. Citește-o...ACUM!
-
10 benzi faine - 4
#4 Saga of the Swamp Thing( 44 de numere(sub echipa enunțată, în total...multe), scrisă de Alan Moore, ca artiști Stephen Bissetie & John Totleben, publicată de DC Comics)
Alan Moore a scris multe, multe chestii faine care mie nu îmi plac. Adică îmi plac foarte mult, dar cu câteva excepții, doar la nivel intelectual, după ce mă forțează să le recitesc. Nu acesta e și cazul lui Swamp Thing. Că o fi vanitatea și autoindulgența lui Moore direct proporțională cu barba lui,
că arta spectaculoasă mă face să trec peste discursul său în general lipsit de sentiment... chiar nu știu. Dar cu Swamp Thing, Moore & co m-au prins din prima într-o poveste cu teme horror, foarte imaginativă, foarte bine scrisă și desenată, cu personaje umane, chiar dacă unele sunt de fapt monștri. Până la urmă cred că asta este. În Swamp Thing apare o latură optimistă a umanității care lipsește de obicei din operele lui Moore, apar elemente de puritate, secvențe de emoție netensionată, relaxare și delectare. Spre deosebire de alte benzi ale distinsului scriitor, asta nu este creată din start cu scopul de a ne îmbăta cu înțelepciunea și știința sa divină, ci e scrisă pentru a povesti ceva. Și cu toate astea, mesajul este mai puternic decât în multe dintre operele sale mai recente. Astfel vedem că nu e nevoie să ai inimă și plămâni pentru a fi om sau pentru a iubi, că eliminarea rasei umane nu ar face neapărat bine naturii, că ar fi necesar să te mai uiți la ce face ăla micu’ ... și din nou, că Batman e awesome.
Dând naștere unei atitudini pe care destui alți scriitori o vor accepta, în Swamp Thing, Moore mitizează universul DC, folosidu-se de diferite personaje obscure pentru a crea panteoane în locul ligilor de oameni îmbrăcați în izmene. Pe ici pe colo răsar ceva referințe la opere litareare, care capătă semnificații în desfășurarea poveștilor.
Și coperțile sunt awesome.
