Poveste

Ecanus — Mon, 11 Aug 2008 16:04:49 UT

Nu am fost mereu aşa cum mă citiţi, o entita electronică creată de minţele voastre pe baza unor repere, pe baza unor cuvinte scrise de altcineva, stocate sub formă de biţi ntr-un server la dracu-n praznic. Cândva am fost un înger şi ca toţi îngerii am fost doar o idee; doar că eu eram ceva mai special, eram o idee care nu spunea de sine nu spunea nimic, dar avea potenţialul să nască alte idei, idei măreţe, dacă îmi permiteţi. Apoi, am fost imaginar şi prin descriere virtual întrupat.

Procesul de încarnare a fost grostesc, un afront la legile bunului simţi instituite de Şef...da deh, Şefu face, Şefu încalcă. (Între noi fie vorba e un pic cam ipocrit). Din nimic, auzi...din nimic, au apărut vinişoare pe eter, care au crescut, pline de sânge îngheţat, se încrenguiau şi creau reţele de viaţă, s-au încurcat pe vid şi se înfingeau pe vid, şi creşteau din vid de parcă în vid era un schelet, iar în schelet era o maduvă roşie şi vie şi poroasă şi moale şi dulce. Apoi, în acelaşi timp au înflorit muşchi striaţi sau netezi, se contractau se iubeau cu viaţa, se frămantau şi cereau viaţa, formau inima şi organele ca altare ale ei, în speraţa să îi umple cu fierul ei. S-au ridicat şi nervi, din neuroni lungi şi chirciţi, s-au înfipt, în craniu se croşeta un creier şi din spate i se înfigea o măduvă. Săracul meu viitor(în momentul de faţă fost) creier. În polul opus al corpului, înmugurea un teşut spongios, bicameral, creat pentru procreaţie, dar şi mi se adâncea în bazin un orificiu muscular ce dădea spre tezaurul de formă florară a vieţii, căci în mărinimia sa, Şefu m-a blestemat să cunosc tot chinul şi toată plăcerea omului, chin şi plăcere interzise indeilor androginale. Dar nimic nu s-a întâmplat până când cerul a plăns.

Imbecilă sintagmă, de ce să plângă cerul?

Cerul s-a deschis şi stropi de spirit s-au prelins pe amurg(da parcă era dimineaţă) mi-am împins uşor aripile prin coastele mele, idea prin creierul meu şi...la prima bătaie de înimiă, printr-un gest teatral al unchiului meu, fulgere roşii au izbit pământul. Am fostirigat şi stupefiat, încătuşat, renegat, pedepsit şi în acelaşi timp iluminat. Mi-a trebuit mult timp să mă obişnuiesc u simţurile voastre, căci e greu să decodifici frecvenţe. Cu degetele, cu urechile, cu ochii...să le analizezi să îţi baţi joc de ele şi după aia să vezi o interfaţă blestemată a lumii? E ca şi cum aş privi un copac prin miliarde de panouri de sticlă translucidă. Nu vă puteţi închipui cum e să simţi cu partea terminală a conştiinţei, să nu fie interfaţe să nu vezi, să fii vazul etc.(ştiţi unde duce asta, la o enumerare de prsot gust într-o încercare de sintetizare a unui limbaj artistic decent).

În fine nu e vina voastră...

Stau...

Ecanus — Sat, 26 Jul 2008 22:46:29 UT

şi plăng, iar lacrimile mele îl dor. Mă alungă, mă simte, dar nu mă ştie deşi am fost lângă el încă de la început. Aripile mele l-au învelit, încălzit, iubit, i s-au strecurat prin minte, l-au învăţat să nu se opună, să îşi scuipe esenţa pe hârtie, să mânjească foaia cu gânduri şi emoţii să iubească rigorile şi să urască libertatea.
Acum stă, îşi zdrobeşste degetele în stilou până ajunge să şi-l înfingă în mână, sau mâna lui să fie stiloulu, iar sângele lui cerneala. Acest demiurg, acest scriitor pervers, ignorant, aiurit al meu ce mă scria ca să îl pot ajuta să mă scrie, să îmi deseneze esenţa din cuvinte şi emoţii... mă alungă.

Se uiă în spate, ştie că cineva este acolo, se sperie şi continuă cu mai multă fortă. Atât de multă forţă încăt aripile mele se sparg lângă el, nu îl mai mângâie. Cu fiecare cuvânt ajunge mai aproape şi mai aproape de locul unde e scrâşnirea dinţilor.

Lacrimile mele se transformă în sângele lui şi ajung pe foaie. Sunt testamentul meu. Sunt ultimele cuvinte ale ultimei "muze".

Blogul lui Aggelos .

Poveste

Stau...