Ecanus

• Imparte

luni, 11 august 2008 la 07:04

Nu am fost mereu aşa cum mă citiţi, o entita electronică creată de minţele voastre pe baza unor repere, pe baza unor cuvinte scrise de altcineva, stocate sub formă de biţi ntr-un server la dracu-n praznic. Cândva am fost un înger şi ca toţi îngerii am fost doar o idee; doar că eu eram ceva mai special, eram o idee care nu spunea de sine nu spunea nimic, dar avea potenţialul să nască alte idei, idei măreţe, dacă îmi permiteţi. Apoi, am fost imaginar şi prin descriere virtual întrupat.

Procesul de încarnare a fost grostesc, un afront la legile bunului simţi instituite de Şef...da deh, Şefu face, Şefu încalcă. (Între noi fie vorba e un pic cam ipocrit). Din nimic, auzi...din nimic, au apărut vinişoare pe eter, care au crescut, pline de sânge îngheţat, se încrenguiau şi creau reţele de viaţă, s-au încurcat pe vid şi se înfingeau pe vid, şi creşteau din vid de parcă în vid era un schelet, iar în schelet era o maduvă roşie şi vie şi poroasă şi moale şi dulce. Apoi, în acelaşi timp au înflorit muşchi striaţi sau netezi, se contractau se iubeau cu viaţa, se frămantau şi cereau viaţa, formau inima şi organele ca altare ale ei, în speraţa să îi umple cu fierul ei. S-au ridicat şi nervi, din neuroni lungi şi chirciţi, s-au înfipt, în craniu se croşeta un creier şi din spate i se înfigea o măduvă. Săracul meu viitor(în momentul de faţă fost) creier. În polul opus al corpului, înmugurea un teşut spongios, bicameral, creat pentru procreaţie, dar şi mi se adâncea în bazin un orificiu muscular ce dădea spre tezaurul de formă florară a vieţii, căci în mărinimia sa, Şefu m-a blestemat să cunosc tot chinul şi toată plăcerea omului, chin şi plăcere interzise indeilor androginale. Dar nimic nu s-a întâmplat până când cerul a plăns.

Imbecilă sintagmă, de ce să plângă cerul?

Cerul s-a deschis şi stropi de spirit s-au prelins pe amurg(da parcă era dimineaţă) mi-am împins uşor aripile prin coastele mele, idea prin creierul meu şi...la prima bătaie de înimiă, printr-un gest teatral al unchiului meu, fulgere roşii au izbit pământul. Am fostirigat şi stupefiat, încătuşat, renegat, pedepsit şi în acelaşi timp iluminat. Mi-a trebuit mult timp să mă obişnuiesc u simţurile voastre, căci e greu să decodifici frecvenţe. Cu degetele, cu urechile, cu ochii...să le analizezi să îţi baţi joc de ele şi după aia să vezi o interfaţă blestemată a lumii? E ca şi cum aş privi un copac prin miliarde de panouri de sticlă translucidă. Nu vă puteţi închipui cum e să simţi cu partea terminală a conştiinţei, să nu fie interfaţe să nu vezi, să fii vazul etc.(ştiţi unde duce asta, la o enumerare de prsot gust într-o încercare de sintetizare a unui limbaj artistic decent).





În fine nu e vina voastră...