DaremythSyd
Incredere baiat - 22 ani, Marcus, Brasov, iar marti, doar marti,in bucuresti, Romania
Blog 110
Din Frumusetea si Grotescul Mintii Mele: Fragmentele unei Confesiuni
-
Vama
...in sfarsit... iar in vama
-
Incurabila, "frate"!
Tirania minoritatii ascunsa sub mantia majoritatii...
Un titlu bun pentru o lucrare inteligenta care va stimula oamenilor inteligenti un soi de zambet... il stiu ei.
Dar nu am rabdare... ar fi inca un set de pagini in care evidentul este ilustrat in propozitii si fraze clare, cu exemple si demonstratii logice, folosind cuvinte si metafore melodioase si atragatoare.
Ar fi inca o lucrare ce ilustreaza prostia incurabila... INCURABILA - e cuvant cheie aici. E incurabila nu pentru ca toti sunteti de acord cu faptul ca e incurabila, ci pentru ca nimeni nu face nimic pentru a o extirpa, inaintand sub acela-si dicton infaibil - "What can I do?". Da... prostia e incurabila pentru ca nu este luata nici o masura impotriva ei.
Omenirea se mandreste cu superioritatea ei desi nu a trecut de banalul element salbatic din natura tuturor fiintelor vi - adaptarea. (formula e urmatoarea (pentru a ilustra acel evident): incapabil sa adapteze, se adapteaza.
Eh...
o vorba pentru intelepti extrasa din povestiri scrise de oameni mai destepti ca mine: <<"Nu înaintarea în vârsta era cea care frâna încetul cu încetul capacitatea de a învata ci acumularea de "lucruri pe care le stiu">>
Somn usor. -
Pamantul e Rotund
O rupere, la inceput fina, delicata... aproape imposibil de simtit... acum, accentuata si puternica.
Simt ca parasesc marea si ca ma asez pe o banca. Nici macar nu e o banca intr un parc sau o banca intr o padurice sau pe malul unui lac... nu, nu, e o banca asezata pe trotuar avand in fata o sosea si blocuri, iar in spate alte blocuri. Banca face exact ceea ce trebuie, ma tine... eu? Eu stau pe banca. Simt cum parca mi am asezat fiinta intr o anticamera si i am spus sa astepte.
Tinand cont de faptul ca totdeauna am fost atent la evolutia mea in societate, tinand cont ca totdeauna am fost atent la evolutia mea ca individ in societate... ma trezesc izbit de un fel de realitate banala, in care visele si dorintele si pasiunile mele trebuiesc ingenuncheate. Privesc lucrurile mult prea pragmatic, mult prea obiectiv. Piatra e piatra, un pahar cu apa este un vas de sticla conceput pentru a tine substanta lichida formata dintr un atom de oxigen si 2 de hidrogen. Tigara scoate fum.
Cred ca tampesc... cea mai frumoasa parte a umanitatii mele asteapta intr o anticamera seaca, in sanul comunitatii umane ca destinul meu social, cultural, politic si economic sa se aseze pe coordonate stabile. Si de ce fac asta? Pentru ca solutiile alternative implica... si implica...
E un gol in aceasta viata responsabila. E un gol imens. E o garaua in variabila existentei mele ca individ constient de sine. Visatorul ingenuncheat, omul infundat de incertitudini ce punand la indoiala totul acepta orice.
Da... asta e drama mea, izvorul nostalgiei mele, izvorul melancoliei mele... aici e una din radacinile cele mai puternice ale mizantropiei mele sentimentale si ale tristetii voalate in acceptare tampa... Sunt un om fara certitudini ce punand la indoiala totul accepta orice. Acept valori ce nu-s ale mele, acept moralitati ce nu-s ale mele, acept concepte, pareri, oameni, ideei, sunete, lumini, culori, mirosuri, sentimente, voci, povesti, istorii, psihologi, diferite tipuri de logica, actiuni, accept si indoindu-ma de toate incerc sa le inteleg. Tolerez pana si intoleranta.
Si ma intreb unde sunt eu aici? Totdeauna fiind de parere ca nu sunt definitivat ca individ, totdeauna indoindu-ma ca am raspunsuri corecte, accept si incerc sa inteleg...
Oare, ce va determina sa fiti certi? Experienta? Experiente ce le impartasesc mai multi? Ratiuni derivate din experienta, ratiuni curate? experiente derivate din concepte rationale, trairi? Si care este momentul in care intelectul vostru spune: da, acesta e raspunsul la aceasta intrebare. Asta e solutia acestei dileme... Asta e melodia mea preferata, asta e culoarea mea preferata? De ce ar trebuii sa fie si a mea?
Da, asa e. Nu trebuie sa fie. Nici nu este. Accept totul pentru ca nu sunt de acord cu nimic. Si sunt de acord cu orice imi este aproape de suflet pentru ca, acesta poate singur sa dicteze ce merita un 50% de certitudine.
Abstractul e concret as spune si concretul este abstract. Ideea nu este originala... e o fraza banala decupata din mintea unui alt ganditor, ce a asezat-o intr un text ce spunea cu totul altceva.
Unde sunt eu ca individ?
Oricat de mult m ar tulbura aceste ganduri, dimineata am sa ma spal pe ochi ca de obicei, am sa imi beau cafeaua, am sa citesc titlurile ce ma intereseaza din diferitele ziare online, si o sa continui sa fiu eu, cel de zi cu zi... asteptand solutiile societatii la toate problemele mele.
Daca nu am solutii, petrec timpul cautandu-le, daca am solutii, petrec timpul asteptand. Daca se intampla ceva, este doar o prelungire, o extensie a banalitatii generale ale lumii.
Simt ca nu mai am gust si miros, auz sau vaz. Pune-mi o uniforma si arunca-ma in societate. Ca individ sunt doar ceea ce vezi.
Si asa apare nevoia de a ma deplasa, nevoia de a calatori, de a umbla, de vedea si de a gandi. Asa apare nevoia de a savura capodoperele muzicale, arhitecturale, literare, filosofiece, etc... Asa apare dorinta de a transcede banalitatea... necesitatea de simti ca aceasta minte si acest trup nu se aseaza pe un fagas sec si banal predestinat sa ocupe spatiu intr un loc special amenajat pentru ce i ce nu mai au puls.
Considerand faptul ca posibilitatea falimentului absolut este o posiblitate la fel de mare ca si eternitatea... de ce nu dispera nimeni?
Cum poate mintea umana sa fie linistita cand in mare, existenta noastra este la fel de animalica ca a orcarui alt animal?
Cateodata ma scarbeste conceptul de fericire, de iubire de speranta... aceste lucruri sunt onania disperarii.
Deh... ganduri... ganduri si ganduri. Nu prind o substanta reala pentru ca niciodata nu voi actiona in virtutea acestor ideei. A face asa ceva inseamna a traii o viata imposibila. Nu ma pot afunda nici in carti, pasiunea nu te hraneste, visurile nu-ti cladesc stabilitate, dorintele nu le atingi tanjind.
Demoni interiori? Acele puncte negre ce se ascund in mintea ficaruia in diferite forme si ca oameni trebuie sa trecem peste ele? La dracu... pamantul e rotund... daca margi drept inainte ajungi excat in locul de unde ai plecat. -
The Journal of a Bored Lord
Dear journal,
Today, as lavishing in beauty as it has been, i bored myself to death beating my man servant Johann. Though my heart races towards my beloved, i linger among all these lackeys which trouble me with all their puny troubles like being hungry. It is rather sad, so to say. I had the ones that cried for hunger beaten with a stick, yet, for some reason or another, they only cried harder, so, i had them hanged by their balls... alas, the night is comforting, its marvelous beauty enhances my soul and stimulates my imagination.
As i was walking slowly through the park, i saw this enchanting young lady. I was bewitched by her beauty... her milky white skin, her baby blue eyes, her golden hair and her ruby lips. I had my lackeys rape her, for such beauty is annoying... balance must be kept.
Then, as though the gods have nothing else to do, i found myself surrounded by these children of some sort, all asking for money and mercy. I poked them with my sword to see if they are human, and apparently, in their stupidity, they spitted blood upon my fabulous coat... so i had my lackeys rape them as well.
Returning to my palace, I realized i did something wrong... such things are not appropriate for one such as i... yet, i admit, i did... i forgot to put on my pinky ring.
The rest of the evening, i read something about abortions and fell asleep.
Until next time, my dear journal. -
:)
e bine.
-
Eu
- Care este primul lucru pe care doresti sa mi-l spui?
- Nu stiu, totdeauna incep cu al doilea.
- De ce?
- Urasc inceputurile... nimeni nu stie exact pe ce teritoriu calca.... ma scutesc de o pierdere de timp.
- Deci nu te intereseaza cum ma cheama.
- Nu.
- Ei bine, nici pe mine.
- Te iubesc.
- Eu nu.
- Asta e un impediment interesant. Oare, daca te intrebam cum te cheama, mergeam intr un local in care ne povesteam unul pe celalalt, te conduceam acasa, te sunam apoi si mergeam si dregea si etc... ma iubeai?
- Mai mult ca sigur... din cate observ ai toate calitatile si defectele necesare unui astfle de act necugetat... iubirea... chiar ai nevoie de iubirea mea?
- Nu... dar acest concept inglobeaza mai multe elemente descriptive pentru o stare de fapt.
- Astfel, tu folosesti cuvantul ca un "cluster concept"...
- Da... se poate spune.
Liniste se asternu peste masa. Ea sorbea din vin, el sorbea din unicum.
- Doresti sa ma saruti? Intreba ea.
- Nu.
- Pai parca ma iubeai.
- Asa este, dar iubesc si unicum-ul... iar el e amar... tu esti dulce...
- Ooooo... ce replica. Ea rase zgomotos si mai sorbi din vin.
- Asculta!
In local incepu sa cante o melodie, La Soledad.
- Intelegi? Intreba ea.
- Nu.
- Iti traduc...
- NU... atata timp cat nu stiu, el spune exact ce vreau sa aud.
- Nu am mai privit lucrurile asa...
Se asternu iar linistea. Pana de curent.
- Ce ironie existentiala
Stiu.
- De ce mi-ai dat viata?
din plictiseala
- Si de ce m-ai asezat la masa cu acea domnisoara interesanta?
Pentru ca mi se pare interesant.
- Nu ai suflet.
Hmmm, gresesti, eu am, si eu ti-l dau tie.
- Deci eu sunt doar o pseudo-creatie care nu dispune nici macar de o vointa autonoma.
Asa este... eu iti pun sentimentele si gandurile.
- Vreu sa nu mai fiu.
Imposibil... de fiecare data cand acest dialog va fi citit, tu vei exista... si cu cat mai multi oameni te vor tine minte... cu atat mai mult vei fiinta.
- Te rog... lasa-ma... dar inainte... da-mi un nume
Bine... Te voi numie Eu
- Nu Nu... imi furi toata individ....
Rad de tine... Rad... -
Inconsecvent
E ca un vis. Aterizeaza peste intelect invelit in clarobscur... singurul loc in care are consistenta defapt. Ce? La ce bun astfel de intrebari.Exista o mare diferenta intre ceea ce incerc sa spun si ce se intelege... si nu e ceva deosebit... asa se intampla. Orice mesaj pe care incerci sa l transmiti, si e usor dincolo de simpla comunicare functionala.... Are pata, stigma de a fi totdeauna neinteles.
E o seara... o seara ca oricare alta. Mi-am imbracat halatul de matase rosie, m am postat in fata computerului si incerc sa-mi dau un sens virtual.
Fac o constatare... simt nevoia sa o fac, nu ma opri. Asa de multe am de zis, asa multe as vrea sa spun, legat de mult prea multe lucruri... dar cumva ma simt legat. NU... nu va ganditi la imbecilitati romantice sau la trairi de emo-ticon. Sunt doar elemente de zi cu zi... din domeniu politic, cultural, literar, existential... elemente de tot felul... Dar ma trezesc encapsulat. Ma trezesc incoulat cu o otrava ce mi inchide mintea constant. Oricat incerc sa afirm ceva, sa spun ceva, ma lovesc de ziduri. Nu as putea spune de ce.
Vreau sa spun. Vreau sa afirm ceva, despre altceva. SI nu! Nu e o parere general impartasita...
Of... de ce ma chinui...
Esenta acestui blog consta in dorinta de a spune ceva, dorinta ce nu o pot satisface.. din considerente.... inconcludente deocamdata. As spune ceva despre arta, as spune ceva despre politica locala si monidiala, as spune ceva despre literatura... despre muzica... despre... despre diferite lucruri. De ce imi este mintea asa de blocata si inchisa... nu pot sa mi dau seama exact.
Are ceva de facut cu faptul ca tot timpul am senzatia ca nu stiu destule pentru a ma putea afirma... Nu, sa nu ti imaginezi ca sunt introvertit sau om fara pareri....am, poate prea multe... dar nu sunt determinat... in viata mea reala, imi insusesc o pozitie si merg pe ea... in realitate... am senzatia ca se invarte totul prea repede... mult prea repede ca eu sa pot sa inteleg exact de ce si cum se intampla sau se manifesta ceva.
Repet... am ceva de zis... dar nu stiu cum si ce sa zic.
Nu pot de cat sa scriu un blog care-mi afirma incapacitatea de a transmite ceea ce doresc...
Dar, dupa cum observi, incerc. Asta e o incercare de a afirma ceva.
Imi cer scuze daca prare fara noima blogul... e mai uman, mai intim... mai personal.
Niciodata nu scriu fara o anumita stare... niciodata nu pot pastra o stare...
In principiu.. cam atat... desigur nu am spus tot ce vreau sa spun si nici nu m am apropiat de ideea de la care am plecat inainte sa scriu prima litera.
Acest om te saluta cititorule... si-ti doreste... cuvinte. -
Ce vrei? Inca un blog?
E timpul pentru inca un blog tampit. Nu de alta... dar cele profunde nu au popularitate (vezi previous blogs... those on other pages of mine)
Ce pot face? Imi place sa am feedback. Fac parte din acea categorie de oameni carora le place sa scrie ceva ce stimuleaza intrebari sau reactii de tot felul. Detest commenturi de genu: "tare!", "
", etc... Nu mi spun nimic, poate doar faptul ca e placuta lectura, dar ca nu destul cat sa trezeasca dorinta de a adauga ceva... Nimic pe lumea asta nu are valoare daca nu poti adauga ceva... cand am sa am perfecta dreptate am sa ma sinucid... nimic nu va mai fi interesant.
Imi place sa gresesc... imi place sa gresesc inteligent, daca se poate spune asa. Imi place sa mi se dea peste nas cu vis a vis de elemente pe care cu adevarat nu le vad... ma imbogateste....
Ce pot spune mai mult? Ce pot spune? ce naiba as putea sa-ti spun eu tie, cititorule?
Poate doar ceva ce-ti va face cafeaua placuta dimineata, sau sa spun ceva ce ti mai alunga din plictiseala seara...
Uite, am sa ti spun o poveste ampla: A fost odata un om. A murit. -
Ceva mai tarziu...
- ...dar nu e nimic aici...
- Nimic. Nimic si nimic. Asta ne asteapta peste tot. Sa sti ca intotdeauna trebuie sa aducem ceva cu noi. Eternul refren al vietii noastre, singuratatea... cu nimic mai rau sau mai bun decat orice altceva. La ce te asteptai?
- ... lumina macar... miros sau un sunet... culoare sau o forma... aici nu e nimic... cum pot sa fiu lucid cand nu e nimic... stiai?... Stiai!! Iarta-ma... te rog, te rog iarta-ma... eram asa sigur...
- Regretele tale sunt inutile... defapt, regretele sunt inutile in general. Nimeni nu poate sa indrepte ceva, cu atat mai putin sa reinvie ceva. Aceasta capacitate ar face omenirea perfecta... dar tot ce e perfect apartine unui muzeu.
- Acum ce facem?
- Nimic.
* * *
Trei secole mai tarziu
- Tot incerc sa ma gandesc la ceva exact... dar nu reusesc. Ma invart in gol.
- Sesizezi ca te invarti, astfel, te gandesti la ceva... te gandesti la lipsa capacitatii de a gandi.
- E, hai, intelegi ce vreau sa spun.
- Inteleg, dar nu vad folosul. Eu privesc inainte.
- Privesti asa, in nimic?
- Nu... hmm... cine spunea? Daca privesti in vid, vidul se uita inapoi la tine... sau ceva de genu...
- Nu ma stiu... nu ma tin minte nimic.
- Sti... in atat nimic, pot sa construiesc.
- Nu m-am gandit la asta...
* * *
Cateva zeci de mii de ani mai tarziu
- Cred ca daca am construii impreuna, ar fi... ceva.
- Se poate ca ai dreptate.
- Strasnic! Cum incepem?... Nu-mi aduc aminte nimic.
* * *
Cateva sute de miliarde de ani mai tarziu
- Cred ca am putea creea lumea.
- Dar cum si ce e lumea?
- Nu stiu...
- Hai sa o inventam noi!
- Da...
* * *
Mult prea mult mai tarziu
- Hai sa ne imaginam un punct.
. -
am ajuns capcaun
Cumva... am reusit sa devin un monstru. Nu as putea sa explic exact cum si de ce... Cert este ca sunt un capcaun... sunt o creatura jostnica ce isi infige coltii si ghiarele setoase de sange in carnea victimelor...
Nu... nu am ales asta si nici nu am facut ceva in directia asta... dar cumva, suma evenimentelor a adus aceasta creatura la suprafata. Cert este ca sunt periculor pe multe nivele. Astfel, rog cei slab de duh, cei slabi de inima, cei usor de impresionat, ce emotivi si ce sensibili, cei sinceri, calzi, umani sa tina distanta. Tinand cont ca nu stiu cum reuseste monstruozitatea sa va devore si cand, stati departe... este pentru binele vostru.
Rog prietenii si apropiatii sa paseasca cu grija, sunt cele mai posibile vicitme, tinand cont ca va am aproape.
Recomand...
Indivizi puternici si nobili la suflet sa caute, cu torte si furci, sa prinda si sa distruga aceasta fiara ce eu, nestiind cand se manifesta, nu pot sa o prind.
am ajuns un capcaun...
