DanRopalidis
Incredere baiat - 28 ani, Iasi, Romania
Blog 13
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
-
Ceva muzica
ETEROPHONICA
Electro Industrial Project
[photo]10650450[/photo]
Probabil foarte multi dintre voi m-ati citit cu mai multa sau putina placere si cu toate ca nu incerc sa ma laud singur, trebuie sa mentionez ca numele meu a aparut destul de des atat in cuprinsul mai multor publicatii literare din Romania si Statele Unite cum ar fi Contemporanul, FEED-BACK sau Gracious Light - New York, cat si in diverse antologii de poezie. Totusi putini stiu, putini cunosc faptul ca adevarata mea pasiune a fost intodeauna muzica. Incepand de la 14-15 cand invatam sa cant pe o orga veche Yamaha si stricam zeci de discuri incercand sa mixez pe un pick-up clasic si pana am ajuns sa lucrez prima data profesional la 17 ani intr-un post de radio de cartier la stana lui Bucur -- adica in Bucuresti pt cei mai putin obisnuiti cu stilul meu de vorbire--intodeauna mi-am dorit sa fac muzica care imi placea sa sune mai bine sau, pur si simplu sa sune altfel, sa descopar piese mai putin sau deloc cunoscute, sa am un playlist cat mai substantial care sa contina cu totul altceva decat piesele de serie -- a se citi de top-- care fac tarabele, "discotecile" de mana a 3a si evident reclamele la pampers, tampoane sau laxative. Desi dupa armata, am mai colaborat cu diverse posturi de radio, un timp am cam abandonat muzica. Cred ca focul s-a aprins iar, ca sa spun asa, cand o piesa mixata de mine la rugamintea unui prieten (November mai precis) a ocupat locul 2 din peste 300 de melodii participante, la un concurs de disk-joking cu tema libera unde o inscrisesem de aiurea fara nici o speranta ca va face ceva fata pe acolo.
Si fiindca vorba lunga e saracia ...blogger-ului, pentru cei interesati, aveti mai sus link-ul la primul meu site personal de muzica, adica cu totul altul decat acel site pe care il citeste toata lumea.
Si fiindca mai multe persoane m-au intrebat "de ce Eterophonica?" voi incheia aici cu o explicatie. In primul rand, dupa cum cei care au ceva cunostinte muzicale deja stiu, Eterofonul este instrumentul ce a stat la baza muzicii electronice si care se aude din plin pe coloanele sonore a filmelor SF sau horror clasicesi nu numai.
Eterophonica este un proiect personal la care tin foarte mult, ce isi propune sa exploreze stiluri mai putin cunoscute, mai putin folosite in disk - joking si mult mai greu de mixat, deoarece este vorba de mixaje armonice, nu de cele clasice "la beat". Cateva piese ce se vor regasi pe acest viitor album, cum ar fi In Lord We Trust, Yereni Sevemen, sau Dimensions le gasiti si pe site.
Auditie placuta si nu uitati sa da-ti un vot pro sau contra si evident sa subscrieti la rubrica Listeners daca va place ce auziti. Pentru mine parerea voastra conteaza. -
Intermezzo
Te-ai gândit să iei o pauză? O pauză de timp, de oameni, de viaţă. Intr-o seară tuberculoasă de toamnă cu asfaltul luminat de ploaie şi felinare chioare, traversat tot mai rar de umbrele grăbite, cu cafenele încărcate de fum, viitori artişti rataţi şi discuţii grele, cu îmbrăţişări tremurânde în staţiile de autobuz, sau mai pe scurt într-o seară tuberculoasă de toamnă şi atât, să iei o pauză.
Pierdut într-un bar pustiu, ascuns de neoanele stinse, la cea mai intunecată masă poti să priveşti viaţa scurgându-se afară odată cu ploaia, fără să reuşească să te ajungă, fata de la bar şi copacii de afară legănându-se plictisit la unison în ritmul unei chitare sedate şi fumul, mai ales fumul, venind de la ţigara ta şi de niciunde şi adunându-se în tavan.
Timpul trece pe lânga tine ca un tren din care ai coborât undeva pe drum. Nu într-o gară. Gările sunt ude de o viaţă murdară ce curge fără oprire. Miros a transpiraţie, a mici din carne stricată, a bude infundate cu excremente si prezervative. In gări viaţa se transformă continuu, isteric în bagaje, posesori de bagaje, hoţi de bagaje, cărători de bagaje, câiini şi sobolani mâncători de bagaje, traficanţi de tigări, de curve şi de bilete. Sau mai pe scurt, gările sunt ude. Deci nu ai coborât sub nici o formă într-o gară. Undeva pe drum. Oricum e un tren destul de lung să te poţi urca înapoi. Nici o şansă să il pierzi. Din păcate sau din fericire.
Trece şi viaţa. Si umbrelele grăbite. Si ploaia. Doar tu stai. La masa ta. Cu berea uitată în faţă. Cu chitara care nu se mai opreşte. Si puştoaica plictisită e în afara timpului cu tine. Numai ca puştoaica nu îşi dă seama. Sau nu îi pasă. La un moment dat în loc să te bucuri de pauză, s-ar putea să ti se facă frică, să te gândeşti ca laşi prea mult timpul să zboare aşa, de capul lui, că trece prea mult din viată fără tine şi poate, te cuprinde panica. Atunci de ce să nu opreşti timpul în loc? Da, evident că poţi. Doar e pauza ta. Ajunge să vrei şi viaţa se opreşte. Umbrelele încremenesc. Si vântul. Si individul din statia de autobuz aprinzându-şi o tigară. Picături de ploaie rămân în aer si ai putea să treci prin ele să faci un tunel. Sau un labirint. Sau pur şi simplu să scoti mâna pe geam şi să desenezi în ploaie vechea inimă străpunsă de sageată. Si ar rămâne acolo în aer până ai da drumul timpului înapoi. Ai putea, ar fi chiar un gest frumos, să te duci la femeia cu umbrela care a rămas pe bordură în mijlocul unui pas, să o iei si să o aşezi mai în urmă pe trotuar. Altfel când vei da drumul timpului sigur o să cadă fără să ştie măcar de ce. Dar e efortul prea mare. Mai bine te bucuri în liniste de peisajul împietrit de afară, de chitară, de berea caldă.
Sau... ai putea să te duci la fata de la bar, să o iei la o plimbare cu tine, să faceţi împreună tunele prin picăturile de ploaie şi să îi scrii în aer I LUV U. Sigur s-ar îndrăgosti de tine şi ar fi iubita ta cât ai vrea tu. Doar nu timpul e o problemă. Dar şi asta cere de asemenea un efort prea mare. In plus, când viaţa va porni iar cu siguranţă te va uita şi îşi va aminti ca are pe cineva sau ca oricum nu eşti genul ei. Deci chiar nu merită.
Târziu, termini berea în silă. Te ridici. Ti-a ajuns. Laşi banii pe masa jegoasă şi recuperezi în schimb telefonul lipicios de băutură varsată cu zile în urma şi zi după zi. Privirea fetei se îndreaptă spre tine, apoi spre bani fugitiv şi iar spre tine. Eşti verificat. Ai plătit deci poţi pleca. Odată cu aprobarea ei, ploaia porneşte. Zgomotul de afară te loveste brusc, dureros în urechi. Femeia ţipă şi împiedicându-se repetat
într-un balet ridicol reuşeste să rămană cumva în picioare. Departe în statie, bărbatul termină de aprins ţigara şi îi aruncă o privire absentă în întuneric. Nu vede proasta pe unde merge...
Incet, fără nici o tragere de inimă, deschizi uşile îngălbenite ale toamnei şi păşeşti şi tu acolo afară.
Undeva în centru prin "cafe"-urile artistice pline de lemnarie second-hand, lumanări şi meniuri cu sute de ceaiuri greţoase probabil s-au reluat deja discuţiile grele după un moment de nedumerire pe care nu l-a putut explica nimeni. Probabil cineva a comentat totuşi zâmbind prosteşte: "a trecut un înger..." -
Ziua cand se deschid cerurile
Partea buna este ca intodeauna exista si o parte buna. Partea proasta este ca afirmatia anterioara nu poate fi considerata axiomatica. Exista si exceptii. Unele probeaza regula, altele doar ii fac in ciuda.
O veche mantra spunea sa nu incerci sa nu iti inabusi frica, sa nu o infrunti ci sa o lasi sa treaca peste tine. Cu toata forta ei. Sa ramai calm, sa o lasi sa te cuprinda si sa treaca. Pentru ca trecand, precum o furtuna va spulbera totul si in urma ei nu va mai ramane nimic. Vei ramane doar tu.
Acelasi lucru se aplica si in ce priveste durerea. Durerea pe care o tii in tine devine un cancer care te roade incet, zi de zi. Durerea nu trebuie uitata, inecata in alcool sau in sperante stupide, nu trebuie incuitata undeva, la loc sigur, de unde poate iesi atunci cand esti singur, cand ti -au inecat corabiile si esti cel mai vulnerabil in fata ei. Trebuie sa te lasi prada ei. Sa o lasi sa creasca. Fara sa-i pui nici o stavila in cale. Deoarece durerea ca si frica are o limita bine definita.
La fel ca un balon care se umfla pana in momentul in care se sparge. Aceea e limita. Dincolo de ea nu mai exista nimic. Nu mai exista delfinul, penisul urias facut funda, iepurasul "full" sau realizat cu maiestrie din acelasi penis urias, steaua pictata inspirat cu stelute, durerea, frica sau smiley-ul yahoo obez. Nimic. Ramane numai un gol. Intr-devar incredibil de greu de suportat, uneori. Dar totusi ce altceva ti-ai putea dori "dupa"? Atunci cand toate sperantele tale s-au dus pe apa sambetei sau a altei zile lucratoare, cand realizezi ca ai iubit in van, cand toate amintirile cu cat sunt mai frumoase cu atat dor mai tare, intr-un cuvant...dupa. Ce altceva decat un gol care sa inlocuiasca furia, ura, noptile in care ai plans, remuscarile, durerea? Un gol pe care sa il poti umple candva.
Iar partea buna, ca sa revenim la ea este aceasta limita a durerii devine tot mai usor de atins, se afla tot mai jos de fiecare data. O parte din sufletul tau ramane fie ca vrei, fie ca nu, in fiecare moment cand ai fost fericit, in fiecare amintire, o parte din el se pierde cu fiecare dezamgire, iubire pierduta, speranta data la cos. Si asta pana intr-o zi cand nu mai exista durere si nu mai exista nici golul "de dupa". Ziua cand ai dat deja tot ce aveai de dat. Cand nu se mai poate bucura nici o femeie de durerea ta. Cand esti in fine liber. Liber sa nu mai speri, sa nu iti mai cauti jumatatea, sa nu mai crezi ca exista, sa nu mai iubesti asteptand prosteste sa fii iubit desi deja stii ca asta nu se poate, pe scurt, liber sa fii fericit. Da fericirea aia fara vise despre Romeo si Julieta sau alti ratati, superficiala , idioata, in care nu conteaza ca sotia te inseala fiindca si tu o inseli si oricum te-ai casatorit cu ea doar fiindca are bani si arata bine, fericirea adusa de o prostituata mai priceputa ca altele, care te si place fiindca i-ai lasat bacsis sau de inca o tipa adaugata pe lista de cuceriri, evident, fara dragoste, fara resentimente. Si poate ca aceea e singura fericire reala, posibila, de durata, ce nu se pierde nici cand EA te inseala, nici cand EA s-a saturat pur si simplu de tine si paraseste. Nu se pierde din motivul elementar ca EA, jumatatea perfecta nu exista. S-a dus definitiv odata cu durerea. O data, de doua, de trei ori, pana la limita. La fel ca prietenul imaginar din copilarie. Este EA numai pentru ca nu te mai ajuta memoria sa retii numele unei tarfe oarecare si cu atat mai putin a uneia care ti-a facut binele sa te paraseasca.
Desi nu credeam ca voi spune vreodata asta tot mai des imi doresc sa vina si pentru mine ziua aceea. Ceea ce inseamna probabil ca e destul de aproape. Cel putin asa sper.
Doar un exercitiu de logica. Logica nebunului. Perfecta. Asa ca nu incerca sa ma contrazici. Ti-ai pierde timpul si in plus chiar daca e greu sa accepti, stii ca intr-o Zi imi vei da dreptate si ma vei ura pentru asta. Ura care imi face sincer placere de altfel. Dragostea nu aduce decat suferinta.
Partea buna e ca intodeauna exista o parte buna. O alta parte buna e ca unele lucruri mor atunci cand nu mai crezi in ele. Si evident doare dar de multe ori merita. -
Nothing ( just to remember)
Rain. Status Quo. Much of Status Quo. Speed on a lonely road. Hunting the death up to 130km/h. Just for fun. Jack Daniels. Bad jokes. Beer. Heavy philosophical debates.
Cold wind. A whore shared with a best friend. The painful finding that i don't miss you anymore. The rain drops on the water screen feeling so empty. A burdensome autumnal evening in the middle of spring. A much natural day then any other one. My birthday. -
Curvelor, cu drag....
Am sa ma indepartez putin astazi de tema acestui blog. Am sa o fac pentru niste femei care merita asta din plin. Desi, in mod ironic, de 8 Martie ne gandim la ele mai putin ca niciodata. Sau chiar deloc. Tocmai atunci, pe langa ghioceii "3 la un 1leu" si iepurasii lavabili made in China scoate capul la lumina si moralitatea muribunda din noi. Deodata ca niciodata ne indignam profund numai amintindu-ne de ele. Desi poate doar cu o seara in urma le-am vizitat.Si chiar nu mi se pare drept.
De asta vreau azi, macar eu, sa urez un sincer La multi ani si o primavara frumoasa, tuturor prostituatelor care ma cunosc sau nu, si pur si simplu, sa le multumesc cu aceasta ocazie.
Sa le multumesc fiindca sunt singurele femei care nu au adus niciodata suferinta, care nu au facut nici un barbat sa planga sau sa devina alcoolic, care nu inseala, nu judeca, nu dau sperante false.
Sa le multumesc fiindca nu fac decat sa aduca placere (intr-adevar trecatoare dar macar reala) fara sa promita mai mult si fara sa ceara nimic in schimb in afara unor sume de mizerie, fiindca te ajuta sa uiti atunci cand o curva in adevaratul sens al cuvantului te-a dat dracului dupa ce s-a folosit de tine sau cand aceeasi curva sau alta, ti-a umplut capul de vrajeli si dragoste eterna, ti-a jurat de zeci de ori ca va fi numai a ta si nu te vrea decat pe tine pentru ca fara tine nu ar putea trai si ar face si cadere de calciu daca nu ai fi prea mult timp langa ea, pentru ca apoi sa o vezi intamplator pe strada limba in limba cu un fraier cand iti este lumea mai draga.
Evident, au si defecte. Evident poti deveni client fidel la Dermato-Venerice dupa ce ai fost clientul lor. Sau e foarte posibil sa iti salte portofelul in timp ce te inghite.
Dar, sincer acum, cate sanse exista ca dupa 3-4 ani sa te gandesti inca la un portofel nenorocit si cate sa te gandesti inca la o tarfa care ti-a distrus viata si ti-a facut poate si copii pe care nu ai dreptul sa-i vezi decat cu portia dar esti obligat in schimb sa le platesti pensie alimentara?
Nu incerc aici sa ajung la nici o concluzie despre bine si rau, alb si negru si alte specii asemenea pescuite din mlastina eterna a filozofiei.
E doar un gand bun pentru singuratatea lor, pentru toate visele pe care le-au pierdut si toate noptile in care au plans fara sa le vada nimeni. Si mai ales, un gand bun printre toate alea rele care planeaza fara motiv asupra lor.
Inca o data, fetelor, o primavara frumoasa si sa vina o zi in care sa fiti iubite. -
Blossom Of The Fall
So this is how the pain begins
In the autumn coming,
Thru its agony of leaves,
Down the silence
Of the cold parks humified
By the rain, by sadness
Like a hermit's heart.
And after love
It always takes
More strength to cry
Than to find the peace of blindness
And deny
So this is where the pain rises within
An old piano playing softly
The november settled in
Here in the stronghold of the fall
After storm it grows and lingers over all
Cause no one notices
When tears are falling in the rain
All these drops keep coming
And the pain remains
Eternally the same -
Atonement
In the scent of night
White courtains of melancholy wave
Around and around...
Thru the souvenirs' graves
A dream reflection calling me
To lounge about.
And where,
Where's the pain when i need it
To releave me?
And why all of my tears are gone,
Now when i need them
To assuage this grievous thirst
For you?
Solitary stones smothering me
Slowly.
Solitude burning deep inside me.
And where,
Where's my strength
To tear you out from me,
To bleed my veins eternal
In the livid bloom of autumn sleep?
Secluded in the everlasting peace
Of tombstones
I cry
And the amber light release my soul
Hunted down by you,
A stray running alone to the core
Of silence. -
Fragment de seara
Trec pasari. E cerul plin de pasari. Sau resturi de pasari...Sau poate, doar tipete de pasari? Da, cu siguranta sunt doar tipete de pasari. Si cerul se face negru de stoluri de tipete care fug lasand in urma toamna, viata, orasele. Tipete contorsionadu-se sub soarele dupa-amiezii de august cu trupuri negre, tacute. Sau, poate nici nu au trupuri. Poate agonia acelor trupuri se naste in mintea mea din fragmente de ganduri, din iarba fumata in exces noaptea trecuta ca sa uit de tine si sa pot adormi, din lacrimile printre care incerc sa nu vad in fata mea doi indragostiti sarutandu-se orgasmic pe banca noastra. Banca pe care, nu demult am stat si noi. Nu demult... doar cu o viata in urma.
Nu, cu siguranta nu au trupuri. Sunt doar tipete. Mii de tipete alungate de trezirea convulsiva a toamnei urbane.
"Aveti o mie?"
Vocea ragusita ma rupe brusc, dureros de brusc de stolurile negre, de sarutul orgasmic, de o zi de acum un an si jumatate cand eram pe acea banca, cand tu stateai la mine in brate si gustam pentru prima data buzele tale incredibil de moi, zambetul tau de copil...Ramane numai batranul. Acelasi cersetor un pic turmentat caruia, in ziua aia, i-am dat amandoi bani, parca multumindu-i pentru fericirea noastra. Oare ma recunoaste? Putin probabil.
"Vezi cum pleaca tipetele? Mii de tipete. Noua ne lasa tacerea, prietene..."
Ma priveste absent, cu un zambet sedat, flamand.
"As e...Tacerea de la Dumnezeu vine, o data si o data...nimeni nu scapa...Imi da-ti o mie?"
Aprob din cap dar mana bagata in buzunar dupa maruntis se opreste pe manerul cutitului. Aproape fara voia mea incepe sa se joace cu cele doua cleme de siguranta. Aproape fara voia mea il strange din ce in ce mai tare...
Ma uit in sus la privirea sedata, flamanda.As putea fi dumnezeul tau, nebunule. Si acum in ultima secunda a vietii tale mi te-ai inchina mie. Mi-ai aduce mie jertfa suprema a tacerii tale vesnice, m-ai boteza cu sangele tau adormit in alcool si as muri blestemat din vina ta, pagan nenorocit!
Fac un efort sa dau drumul cutitului si inca tremurand reusesc sa extrag tot maruntisul de prin buzunare si sa i-l pun in palma. Reusesc sa-i zambesc chiar. Fals, a dracu de fals.
"Ai grija de tine, prietene"
"Bogda proste, sanatate. Sa va dea Domnul tot ce va doriti.... sa se implineasca..."
Da. Tot ce-mi doresc...Cat de gol suna. Tot ce-mi doresc... sa fii acum la mine in brate, sa te alint, sa te sarut pe par, sa te enervezi cand ma joc prin el... O sa mai fie vreodata asa?
Cu un gand bun pentru copii de la politia comunitara care se plimba ignorand total persoana mea si pentru inocenta lor, aprind jumatate de "iarba". Atat mai am la mine.
Au trecut stolurile. A trecut ziua. Ciudat. Nici nu observasem ca se intunecat. Mai trec si resturile pasari, de tipete...ici, colo, pete negre pe cer, nehotarate, stinghere. Batranul s-a oprit la banca din fata mea si cei doi ii dau de pomana. Parca multumindu-i pentru fericirea lor...
Mi se pune un nod in gat si simt tipatul care se trezeste zbatandu-se in mine. Tipatul care o sa ma sfasie, o sa ma imprastie in bucati pe pavajul asta nenorocit, o sa zboare sa-si ajunga din urma stolul de trupuri negre, tacute, departe de singuratate, de toamna. Tipatul care devine tot mai puternic, care ma roade tot mai dureros zi dupa zi, noapte dupa noapte, incearcand cu disperare sa scape fara sa-l mai pot opri: MI-E DOR DE TINE -
Final
E în noapte
O clipă de fum
Învăluită în şoapte
Plăsmuită în scrum
Departe vesteşte-o cântare
Pe acorduri de crom
Că-n uitate abisuri stelare
Se stinge în flăcări
Ultimul om. -
Prefata de septembrie
E toamna. Compunere cu inceput dat... Dat de cine? De profa de romana? De prima zi de scoala scumpa si draga? De pasarile moarte care se rup cand cainii se joaca prin gunoaie cu ele? De viermii care mor si ei prin cimintire si lasa cadavrele--iarta-ma, trupurile ce odihnesc in pacea vesniciei relative cu 7 ani garantie--doar partial curatate? De noptile in care plangi in perna fara sa stie nimeni?
Sunt sumbru si scarbos, stiu. Nu te obosi sa-mi lasi un comentariu genial in care sa-mi zici asta.
Cineva se intreba de ce nu scriu despre toamna. Ce dracu sa mai scriu cand scrie ea insasi zeci sute de pagini in fiecare zi? Moartea scoasa la tipar in cenusiu si galben putred, turnata in tine, imprastiata peste tot in jurul tau. Vrei cumva un autograf?
Azi am fost in Copou. Daca nu esti de pe aici, un parc nenorocit la fel cu parcul nenorocit din orasul tau nenorocit. Prima data singur. Nu mai stiam cum e, sincer. Cum e Copoul toamna. Cum e sa fiu singur, sa incerc sa ignor cuplurile artificiale, clisee vii tremurand buza-n buza, postate ici- colo in mijlocul naturii ce putrezeste poetic sub ploaia de septembrie. M-am intalnit si cu Ea, amintire scorojita pe vopseaua unei banci. In trecere m-am jucat cu degetele prin ploaia din parul ei si i-am zambit. Din pacate, Ea nu mai era acolo si n-a bagat de seama. Asta e...
Cad prea multe frunze. Ploua prea des. E prea mult galben. Culoarea mortii. Crede-ma, e culoarea mortii. As vrea sa-l fi cunoscut pe nebunul care a spus primul ca galbenul e culoarea sanatatii--da, a fost unul, daca nu stiai--sa-l fi dus la o plimbare azi prin Copou ca sa-i arat moartea sanatoasa si galbena. E prea greu sa plangi intr-o zi ca asta. Intr-un cuvant, e prea toamna. Ingrozitor de toamna. Nu toamna promotionala cu recolte bogate si tractorase rosii, cu soimi stragulati de cravate tricolore scosi in turma fericita (turma de soimi...!? ) la cules de struguri si copile de tara virgine, zambitoare, imbracate a la Romanian Gipsy Folk Fashion... Toamna reala, urbana, bolnava de singuratate, de frig, de lacrimi, de amintiri moarte, de frunze, de pietre umede, inghetate...
Ma intreb daca stii cata liniste iti dau pietrele astea cand le mangai cu palma. Ma intreb daca stii cat de rece e singuratatea toamna.
Nu te grabi sa-mi raspunzi cu vreo metafora stupid de sublima. Sunt cel mai tare rahat in metafore in caz ca n-ai observat inca. Asa ca o sa ma lase, evident...rece. Mai bine spune-mi ca ma urasti. Am sa-ti zambesc cu un craniu curatat pe jumatate (au murit viermii, da? ) am sa-ti ling limba peste fata sa te gust si daca nu-mi placi am sa te scuip inapoi. Poate impreuna cu ceva bale insangerate de TBC. Fereste-te!
Sau spune-mi ca ti-e scarba de mine, ca niciodata nu ai face dragoste cu mine, niciodata nu mai strange in brate, ca asta ar fi cel mai urat cosmar al tau si pentru o secunda o sa ma faci fericit.
Eram in Copou azi si as fi vrut sa ma culc printre frunze, sa le las sa ma ingroape, sa ma lase sa putrezesc odata cu ele. Si poate sa rasar la primavara. Si atunci sa nu mai stie nimeni ce am fost.
Sa fiu eventual un ghiocel pe care un indragostit il culege eroic cu sabia amenzii pentru (in)calcarea spatiului verde atarnand deasupra capului si il ofera alesei inimii sale care il saruta--ghiocelul--cu buze calde si nemarginita tandrete in ochii blanzi de caprioara...
Cat de perpetuu gretos romantic pot fi! Sigur ti-am stors o lacrima la partea asta.
Daca ai citit pana aici probabil te intrebi disperat si confuz care dracu e subiectul. Iar eu te intreb: chiar esti asa soarece de biblioteca ca, in loc sa savurezi relaxat aceasta lectura fuck-cool-tativa, ai transpirat cautandu-i subiectul? Subiectul nici eu nu stiu care-i, puiule. Nu vreau sa cred ca e toamna. Ar fi prea trist si sec. Dar ca sa nu te dezamagesc total, sa fie o concluzie...
Sunt zile care, parca, nu se mai termina niciodata. Si totusi, fiecare se termina doar ca sa inceapa alta. Sunt vieti care, parca, nu se mai termina niciodata. A mea e una din ele. Si e toamna. Compunere cu sfarsit dat. Un sfarsit ca oricare altul
