Blogul lui elena reinerth

Criza din... noi înşine...

2007elena_mihaela — Fri, 20 Nov 2009 07:48:39 UT

Criză, cuvânt de ordine în zilele noastre…. Dicţionarul defineşte criza ca o manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Iar eu o simt ca pe o haină prea strâmtă. Care, cu cât respir, cu atât se strânge mai tare în jurul meu.
În asemenea vremuri când „tună şi fulgeră” în afară, am tendinţa să mă întorc spre mine. Dar şi acolo dau tot de criză. Aţi mai auzit de criză de identitate la patrujde ani…. ?
Am auzit ieri în autobuz o conversaţie între doi bărbaţi în vârstă:
- Câţi ani ai?
- 78.
- Ooooo, eşti mai mare ca mine cu 2 ani! Când eram tânăr şi auzeam că cineva a trecut de 50 de ani, îmi ziceam: „Ce bătrân e!” Da’ acum, un om la 50 de ani mi se pare un tinerel!
Aşa şi eu. La 20 de ani mă uitam la adulţii din jurul meu şi îmi păreau serioşi, aşezaţi şi maturi. Dar eu parcă n-am fost aşa niciodată. Mintea mea încă hoinăreşte pe coclauri neştiute de nimeni, încă mă bântuie întrebări existenţiale, încă stau cu ochii-n tavan când mă trezesc dimineaţa.
Cum aud mereu în jurul meu cuvântul criză, mă simt hărţuită. M-am săturat: ce are asta de-a face cu mine? Parcă sunt o picătură într-un ocean în furtună. Simt cum mă poartă valul în sus şi-n jos dar rămân tot eu. Nu mă rup, nu mă divizez, rămân tot eu, simt doar forţa furtunii cum mă poartă.
Pentru mine 2009 a fost un an greu. Un an de tăceri adânci. Un an de lipsuri mari. Un an de frământări extreme. M-am simţit tot anul ca la un sfârşit de ceva şi la un început de altceva, fără să pot defini nici una din stările astea. Mă simt fără putere ca atunci când am nevoie de vitamine, dar mi-e prea lene să mă ridic din pat să iau una.
Fiecare sfârşit de an îmi readuce speranţa. Am ocazia să trag linie şi să adun. Şi să sper că anul care vine va fi mai bun. Şi aşa va fi…
Am trăit un an de incertitudini. Trăiesc pentru a fi de folos altora. Şi e frustrant când ţi se spune: am nevoie de ajutorul tău, ca pe urmă să vezi că de fapt nimic din ce oferi nu este aprobat, nici apreciat. O spun la modul cel mai general, pentru că ştiu că mulţi vă recunoaşteţi în postura asta ingrată.
Îmi vine să-mi las baltă toate interesele (ca-n Primăvara lui Topârceanu)! Cam la asta mă gândesc acum. Cât timp şi energie să mai investesc în ceva ce s-a dovedit de multe ori a fi o imensă pierdere de vreme? Vorba ceea: decât să muncesc degeaba, mai bine stau degeaba.
N-am cum să nu văd în jurul meu câtă nevoie au oamenii de unele lucruri… şi când te oferi să-i ajuţi, dezinteresat, te trezeşti că te refuză. Şi n-ai de ales decât să baţi în retragere. Dragoste cu sila nu se poate face, pentru că asta se numeşte viol… Am constata că oamenii nu mai ştiu să primească. Poate pentru că nici ei nu sunt conştienţi de ceea ce vor, poate pentru că se tem să nu le ceri ceva în schimb! Şi atunci de ce se mai plâng? Suntem un neam de plângăcioşi… care nu fac nimic decât să stea pe la porţi cerşind. Care mai nou nu se mai roagă să moară capra vecinului, ci să moară vecinul ca să-i ia capra!
Când ai trecut cândva prin aceleaşi lucruri prin care trec acum alţii, rezonezi fără să vrei cu ei şi vrei să le întinzi o mână de ajutor, dar te trezeşti cu uşa trântită-n nas. Şi te întrebi ce rost mai are.
Ca să încerc să înţeleg şi eu: criza din afară ne modelează înlăuntrul sau criza din noi înşine se răsfrânge în afară, dând naştere efectului de domino pe care-l vedem cu toţii în jurul nostru?

Cum poţi să...

2007elena_mihaela — Tue, 17 Nov 2009 08:20:19 UT

La mine chestia asta du-te-vino e ciclică. Stau pe tuşă cu lunile, apoi aş reveni dar nu ştiu de unde să încep. Şi mai trece un timp. Ce ştiu este că mi-e tare dor de voi toţi. Aşa că am dat o raită, să văd ce-aţi mai făcut. Unii nu mai sunt pe aici. Alţii sunt pe baricade şi mă bucur tare. M-am amuzat de vaca lui Răsvan, de indecizia lui Lia, tot voi înşivă aţi rămas şi în lumea mea zguduită din ultima vreme, oaza voastră mi-a dat din nou siguranţă. Gândurile mele haotice nu vor să se aşeze deocamdată în ordine, aşa că mă mulţumesc să vă salut şi să vă asigur că sunt tot pe aici şi trec pe la voi chiar dacă tac. Uneori (mai tot timpul) mi se pare că n-am nimic de spus sau, cel puţin, nimic ce ar putea răsturna lumea cu susu-n jos şi atunci tac. Piticul nostru a început şcoala, cea mare este deja a cincea, iar nepoţica a făcut un an, dar am trecut peste toate fără să le împărtăşesc cu voi. Mi-am imaginat că dacă mă voi angaja, o să-mi ajut familia în vremea asta de criză, dar n-a fost aşa. Între nevoile financiare şi familie, după două luni grele şi frustrante am ales familia. Mi-e mai bine să fiu aici, cu ei, să ştiu pas cu pas ce se întâmplă şi ce au nevoie decât să stau plecată până seara şi să suport grandomania unora care-şi zic patroni numai pentru că au avut odată bani şi inspiraţia ce să facă cu ei. Deşi, dacă sunt cu totul sinceră, trebuie să recunosc că am dat peste oameni faini. Doar programul nelimitat cu muncă pe schimburi, cu ore suplimentare vineri şi sâmbătă, cu efortul acela care te seacă de viaţă, cu nivelul atât de … nu mai spun cum… al colegilor, al oamenilor cu care intram în contact… Am văzut oameni care cred sincer că munca pe brânci le aduce o oarecare satisfacţie. Vorbesc de muncă pe brânci la propriu, în fabrică unde se muncesc între 9 şi 12 ore într-un ritm inuman încât atunci când ajungi acasă nu poţi decât să te trânteşti în pat pentru că te dor toate celulele corpului… mă gândesc la cele 9 ore de la 9 la 6 zilnic în care nu-ţi stau picioarele în loc nici cât să mănânci şi pe deasupra frigul îţi pătrunde-n oase încât atunci când intri în casă, copleşit de frig şi oboseală te trage patul a somn şi nu mai eşti în stare nici să ţii ochii deschişi cât să vezi un serial de jumătate de oră. Şi atunci cum să nu fie românul îndobitocit? Cum să-şi facă românul o educaţie? M-am gândit mult la toate astea în ultima vreme, dar nu m-am adunat suficient cât să le scriu…. De când am acces la net mă tot plâng de nivelul de educaţie al românilor dar acum ŞTIU că n-au de ales. Pleci dimineaţa şi vii noaptea pentru un salariu care nu-ţi ajunge nici cât să supravieţuieşti, sau dacă-ţi ajunge, nu mai ai timp să te bucuri de nimic sau nici nu mai ştii cum s-o faci. Pentru că lucrurile s-au schimbat muuuult. Am văzut deunăzi un interviu mai vechi de-l lui Dinică la Garantat sută la sută în care vorbea de vremurile în care oamenii se adunau împreună de drag. Când aveau despre ce vorbi, când oamenii de valoare abia aşteptau să dea mai departe comorile lor de cultură, educaţie, experienţă de viaţă. Acum ştiu că este uşor să judeci oamenii când nu ştii ce se întâmplă în viaţa lor… dar când am trecut prin lunile astea în care n-am ştiut şi n-am putut să mai fac nimic pentru că nu mai era timp, mi-am dat seama că în viaţă nu poţi fi şi în car şi în căruţă. Iar alegerea este grea. Eu sunt o persoană destul de comodă şi probabil nu ştiu să mă organizez suficient de bine încât să le pot face toate. Ce mai pot face când ajung acasă la 6? Când găsesc toată casa-ntoarsă de nu ştiu de care treabă să mă apuc întâi?! Când sunt prea obosită ca să gândesc… Nu ştiu… eu n-am găsit încă soluţia. Cum poţi jongla între carieră şi familie? Cum poţi spera să-ţi crească bine şi curat copiii pe care-i vezi o oră pe zi? Cum poate sta-n picioare o căsnicie căreia-i acorzi 3-4 ore pe săptămână? Cum rezişti tu, ca om, fără să ai comunicare reală cu familia, cu prietenii şi totul ajunge să se reducă la câteva telefoane şi să nu-ţi mai rămână decât puţin timp, cât să dormi? Am rostit des anul acesta cuvântul îndobitocire… dar au fost două luni în care l-am trăit. Deocamdată îmi trag sufletul şi mă odihnesc. Şi mă gândesc: cât de bine-i acasă, chiar dacă ar fi să trăiesc cu coji de cartofi şi cotoare de varză…. (nu vă speriaţi, e o expresie a soacrei mele care a trecut prin aşa ceva, iar altă expresie de a ei este: mănânci luni, marţi şi duminică…. ). Cea mai mare dilemă a mea este cum să jonglez cu toate astea? Dacă mă voia mama jongler, mă dădea la circ… numai că viaţa este un circ mai mare decât Circul Mare Bucureşti! Se pare c-am trăit degeaba! Recitind textul ca să nu scap greşeli, la concluzia asta ajung! Nu degeaba-degeaba, că am unele care rămân în urma mea, ci degeaba că n-am înţeles nimic din viaţă! Voi înţelegeţi ceva?

CUM INCEPE O CEARTA...

2007elena_mihaela — Mon, 16 Nov 2009 16:12:17 UT

Culese de pe mess....

Sotia s-a asezat langa mine, in timp ce butonam canalele de televiziune... M-a intrebat: " Ce vezi la televizor?" I-am raspuns: "Praful". Si atunci, a inceput cearta....

Intr-o seara, dorind sa petrecem in oras, sotia mi-a cerut s-o duc intr-un loc scump . Si atunci, am dus-o la o benzinarie. Apoi, a inceput cearta...

Stateam la o masa la bowling cu sotia; eu schimbam priviri cu o fata ametita bine, singura la masa de alaturi, in timp ce ea legana paharul. Sotia m-a intrebat: " o cunosti?" "Da" am spus. " este o prietena mai veche... A inceput sa bea de cand ne-am despartit, sunt deja ani buni de atunci, si de aceea n-o mai prea vezi treaza. - "O, Doamne!", spuse sotia, "nu mi-am inchipuit ca cineva poate sarbatori atata timp !" si...a urmat cearta....

Mi-am scos sotia la un restaurant. Chelnerul, mi-a luat mie comanda: "Vreau o friptura de vita, cu garnitura." chelnerul m-a intrebat: "Nu va ingrijoreaza vaca nebuna ?" "Nu, poate sa-si comande si singura ce vrea" - am raspuns. Si atunci... a inceput cearta

Farsa de ... 27 august!

2007elena_mihaela — Wed, 26 Aug 2009 15:23:59 UT

Probabil ai primit în ultimele săptămâni un mesaj electronic care are cam urmatorul conţinut:

"Oriunde te vei afla pe 27 august 2009 la miezul nopţii şi 30 de min., nu uita să ridici ochii spre cer. Vor fi două luni pe cer. Planeta Marte va fi cea mai strălucitoare pe cerul înstelat şi va fi la fel de “grasă” ca luna plină. Marte se va afla la 34,65 milioane de mile faţă de Terra. Evenimentul se va mai produce tocmai în anul 2287, deci, e o unica posibilitate pentru a vedea fenomenul...."

Oamenii au fost victime ale păcălelii legate de Planeta Marte – că Marte va deveni la fel de mare ca şi lună plină. Acest zvon circulă începând cu 2003. Iată ce a scris NASA pe site-ul său la 7 iulie 2005:

"Un zvon despre Marte circulă prin internet. Iată câteva fragmente dintr-un larg-circulat mesaj de e-mail: "Planeta Roşie este pe cale să devină spectaculoasă."… "Pământul se va apropia de Marte cel mai mult în istoria înregistrată. "…" Pe 27 august ... Marte va fi vazută de pe Pamânt la fel de mare ca luna plină. " Şi, în sfârşit, "Nimeni nu va mai putea vedea asta a doua oară".

Numai în prima propoziţie este adevărată - "Planeta Roşie este pe cale să devină spectaculoasă." - NASA spune că "restul este o păcăleală."

Iată care sunt faptele communicate de NASA: "Pământ şi Marte sunt convergente pentru o strânsă întâlni în acest an pe 30 octombrie [2005], la 0319 Timpul Universal. Distanţa: 69 de milioane de kilometri… Marte se va arăta ca o stea strălucitoare de culoare roşie, o pinprick de lumina, însă cu siguranţă nu va fi aşa de mare ca şi luna plină. "

Preluat din

...............................
Farsa cu planeta Marte reapare

Planeta Marte va fi la fel de stralucitoare ca si Luna in noaptea de 27 august. Cel putin asa ne asigura ultima emisiune QTC din data de 9 iulie, transmisa de Vasile Ciobanita YO3APG de la Palatul Copiilor YO3KPA. Potrivit acestei stiri, preluate de la 4Z4BS, Marte va fi la acea data la o distanta minima fata de Pamant. Se dau si niste cifre, niste milioane de mile. Puteti asculta fragmentul din QTC descarcand acest mic fisier MP3. Inregistrarea originala a fost facuta de YO8KGA - Suceava Ham Radio Club.

Din nefericire stirea nu este adevarata. Este o farsa care circula pe internet de mai bine de cinci ani in a carei capcana continua sa cada o multime de internauti, cei mai multi de buna credinta. Deoarece stirea contine si elemente adevarate, cititorul neavizat este tentat sa creada intregul mesaj, de aici si succesul formidabil pe care il are aceasta poanta, care isi intensifica raspandirea ciclic in fiecare an in lunile iulie si august.

Elementul de adevar este data, 27 august, dar nu 2008 ci 2003. La acea data Marte s-a aflat la o distanta minima fata de Pamant (56 milioane de km) si stralucirea era comparabila cu cea a planetei Venus (sau Luceafarul). Anul acesta nu avem vreun eveniment astronomic remarcabil referitor la planeta Marte decat poate acela ca la 5 decembrie Planeta Rosie se va afla in conjunctie fata de Pamant, fiind la distanta maxima (deci avand stralucire minima). Pentru ca Marte sa fie la fel de stralucitore ca si Luna, ar trebui sa aiba un diametru aparent pe cer similar cu cel al Lunii, caci nici unul din corpurile ceresti nu are lumina proprie, ele reflecta lumina Soarelui. Deoarece Marte este cam de doua ori mai mare decat Luna, pentru a avea la data de 27 august doua luni pe cer de stralucire similara, ar trebui ca Marte sa se afle in acel moment la aproximativ 800000 de km distanta ceea ce desigur este imposibil.

Inainte de a trimite mai departe sau a difuza in masa stiri-bomba de acest gen, o simpla verificare este intodeauna bine venita. Recomandam lecturarea acestui material: http://science.nasa.gov/headlines/y2005/07jul_marshoax.htm

Actualizare (16 iulie): Desi ar fi avut ocazia la emisiunea QTC din 16 iulie, FRR nu a dezmintit aceasta stire, ceea ce induce perceptia ca informatia transmisa la 9 iulie a fost adevarata. Nici pe site-ul web al FRR nu a aparut vreun comentariu referitor la minunea care se va intampla in noaptea de 27 august.

Radioamator.ro

De-ale bucatariei

2007elena_mihaela — Wed, 12 Aug 2009 07:44:29 UT

Incepem cu un aperitiv,

Incheiem cu tortul miresei,

Iar savarinele sunt din alta zi

Asta este Raluca, cu rochita ei noua primita la ziua ei.

Altfel, nimic nou pe fronul de vest!
(Hunedoara e in vest, nu? )

Virtual versus real.... sau invers!

2007elena_mihaela — Tue, 16 Jun 2009 07:43:07 UT

Plecând de la o întrebare pe forumul Revistei şi de la definiţii:
VIRTUÁL, -Ă adj. 1. care există ca posibilitate, fără a se produce în fapt; potenţial. 2. (despre imaginea unui obiect) obţinută prin intersectarea prelungirilor unor raze de lumină divergente. 3. (despre noţiuni din mecanica cuantică) care nu desemnează obiecte sau fenomene reale.
REÁL, -Ă, reali, -e, adj. 1. Care are o existenţă obiectivă, independentă de conştiinţă sau de voinţă, care există în realitate; obiectiv, adevărat. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce există, ceea ce este real; realitate. 2. De netăgăduit; efectiv, indiscutabil, veritabil;
încerc să găsesc şi eu diferenţe sau similitudini între aceste două aspecte….
Aşa că m-am pus pe cercetat. Unde? Desigur: pe internet. Citez din Motzoc
(http://forum.softpedia.com/lofiversion/index.php/t210178.html)
„Să detaliez un pic:
În ceea ce priveşte comunicarea ... lumea virtuală este formată tot din oameni, la fel ca şi cea reală, iar oamenii sunt la fel peste tot, fie că sunt pe stradă sau în faţa monitorului. Să luăm exemplu forumului. Tot ca şi în viaţa reală, unii se poartă şi în virtual cu naturaleţe, alţii încearcă să pară ceea ce nu sunt în viaţa reală, fără să-şi dea seama că, mai devreme sau mai târziu, se trădează singuri. Dacă eşti puţin atent, îţi poţi face o idee despre un user urmărind ce, unde, când şi la ce anume subiect răspunde, sau ce post decide să citeze, sau cât timp petrece pe forum şi la ce ore sau cât de mult insistă să convingă pe ceilalţi de ceea ce spune etc. ... toate astea spun destul de multe despre acel om, trebuie doar să nu priveşti cu superficialitate, să ştii sau să vrei să le vezi.
Pentru unii oameni, (de exemplu cei timizi), să comunice pe forumuri/chat-uri/e-mail e mai uşor decât în viaţa reală pentru că, datorită emotivităţii excesive, puşi în faţa unui interlocutor, simţindu-se priviţi, se intimidează şi îşi pierd cuvintele, nu reuşesc să găsească o replică şi rămân apoi cu frustrarea că ar fi putut să spună ce aveau de spus, dar lumea virtuală este un lucru extraordinar şi reprezintă ceva benefic în măsura în care ne folosim de ea pentru a ne face viaţa mai uşoară. Problema intervine atunci când începi să cauţi în ea un refugiu, când preferi să trăieşti mai mult în virtual decât în real, pentru că asta înseamnă că ceva în viaţa ta reală nu este aşa cum ar trebui sau cum ţi-ai dori să fie. Iar uneori este mai uşor să te ascunzi undeva decât să lupţi cu realitatea.”

Asta este părerea dumnealui. Eu doar am câteva adăugiri de făcut. Mă gândeam şi eu la aspectul că şi lumea virtuală este alcătuită tot din oameni, până să fie alcătuită din roboţi mai avem… aşa că şi în spaţiul acesta regăsim aceleaşi caracteristici ca şi în realitate. Ce am observat eu ca fiind diferit este aceea că spaţiul virtual este mult mai generos şi mult mai permisiv, ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Dacă în lumea –hai să-i zicem mai degrabă materială decât reală - nu vei putea publica decât cu mare greutate şi mulţi bani o carte, în spaţiul virtual pătrunzi cu uşurinţă şi lumea este mult mai bogată acum, nemailovindu-se de atâtea „amenzi” şi critici ca şi până a nu fi existat internetul. Acum mai mulţi oameni au posibilitatea să se exprime aşa cum vor, fără a fi necesar să-şi dea adevăratul nume, ca să poată urmări în pace reacţiile celorlalţi. Odinioară, chiar şi o sumă de scriitori au folosit anonimatul pentru a se proteja sau pentru că nu puteau pătrunde altfel în tagma literaţilor….
Exact cum spunea domnul citat, mai devreme sau mai târziu vei ştii cu cine ai de-a face pentru că adevărata faţă va ieşi la iveală până la urmă.
Mie, de când mă învârt prin spaţiul virtual, mi-e tot mai clar un lucru: şi acesta este la fel de real ca… cel real. Poate mai poluat pentru că pot pătrunde şi oameni de calitate îndoielnică, dar cu puţin discernământ, vom ştii unde să ne oprim. În ce priveşte oamenii timizi, nu sunt în totalitate de acord. Eu sunt nici pe departe o persoană timidă, dar tot nu-mi place să vorbesc în public. Îmi pierd concentrarea şi prefer să scriu. Chiar şi acasă, când sunt lucruri serioase de rezolvat prefer să le scriu, ca să mi le pot ordona mai uşor, să nu-mi pierd controlul sau să nu uit ceva. Aşa că aici mă simt în largul meu şi mi s-a îmbunătăţit mult părerea despre oameni, în general, pentru că la un moment dat, mă temeam că spaţiul nostru (ca popor dominat de kitch şi manele) este atât de toxic încât cu greu îi poţi supravieţui fără să te molipseşti, însă aici am găsit valori cu care poate altfel nu m-aş fi întâlnit şi mi-au îmbogăţit viaţa mult.
În ce priveşte înlocuirea realităţii cu spaţiul virtual, chiar nu cred că acest lucru este posibil. Realitatea te confruntă zi de zi, oricât ai încerca să fugi de ea. Chiar cu câteva luni în urmă auzisem că cineva a spus despre o altă persoană că are dublă personalitate. Pentru că cunosc acea persoană, am început să mă informez cu privire la acest subiect şi, deşi am văzut o grămadă de filme care tratează acest subiect, am aflat că în România nu există cazuri diagnosticate cu dublă sau multiplă personalitate. Aşa că, n-avem de ce să ne temem! Putem fi online cineva şi în viaţa de zi cu zi altcineva fără ca persoana noastră să sufere dereglări sau deteriorări semnificative. Fiinţa umană este atât de complexă încât poate face faţă acestor provocări fără a se deregla. Şi poate că este bine să avem posibilitatea acesta nelimitată de a spune ce gândim, de a ne permite să fabulăm, pentru că spiritul omului este bogat şi liber şi de aici se pot naşte idei mari şi schimbări importante. N-am să cred niciodată că cineva se poate identifica până la contopire cu spaţiul virtual. Acesta aduce un plus vieţii reale dar n-o va înlocui niciodată. Lumea noastră de azi este mult mai bogată decât cea dinaintea internetului pentru că acordă o şansă celor care altfel nu ar fi avut niciodată posibilitatea de a se exprima liber. Chiar şi vulgaritatea este o formă de exprimare şi noi, cei cărora le repugnă, cu un singur clic putem schimba pagina. Cu toţii tindem spre mai bine, mai înalt, mai sus… dar oare ce ne face să credem că numai noi avem dreptate, că numai noi suntem corecţi şi perfecţi? În lumea aceasta mare au loc şi alţii, care au alte valori, altă educaţie, altă cultură. Făcând pe grozavii nu vom face decât să ne punem singuri la colţ…. să ne izolăm… să fugim de realitate.
Până la urmă: care este diferenţa între real şi virtual? Ştie cineva? Să-mi spună şi mie….
Şi, mai ales, dacă cineva a aflat unde e graniţa, aş vrea să aflu şi eu, pentru că, de una singură, cu cât sap mai adânc, cu atât îmi dau seama că Groapa Marianelor este doar un exemplu palid….
Ca să mă întorc de unde am plecat: definiţia sugerată de D.E.X. nu corespunde cu ceea ce înţelegem noi că este virtualul. Probabil că acum câţiva ani, înaintea netului şi a Wikipedia, Google, etc. consideram şi noi ca valabilă această definiţie. Dar acum ar trebui să apară o altă definiţie. Pentru că cine poate afirma că internetul nu este ceva real? La fel de real ca televiziunea sau radioul…. Se pare că mintea omului este în stare de mult mai multe decât ne-am fi imaginat cu o sută de ani în urmă, important este să ţinem pasul cu toate aceste schimbări. Întâi noi, ca adulţi, ca apoi să ne putem învăţa şi copiii să ia ce e bun din toate astea, deşi nu prea văd cum am putea să facem asta când, chiar şi cu o sută de ani în urmă, când nu exista nici măcar televiziune, părinţii tot erau consideraţi depăşiţi.
Unde este graniţa între virtual şi real? Cine poate spune?

Ascultand vocea lui Dumnezeu

2007elena_mihaela — Tue, 26 May 2009 14:33:55 UT

Această poveste este cunoscută, dar poate tu nu ai citit-o încă.
Dacă voia Domnului nu ne conduce, atunci nici harul Lui nu ne protejează.
Această poveste vă va da fiori, fiori de încântare….
Un tânăr a mers la studiul biblic de miercuri seara. Pastorul învăţa despre subiectul ascultării de Dumnezeu şi a voii Sale. Tânărul nu s-a putut opri să nu se întrebe: Dumnezeu mai vorbeşte încă oamenilor?
După studiu, a ieşit cu un prieten la o cafea şi o plăcintă şi au început să discute despre mesajul din studiul serii. Mulţi vorbesc despre felul în care Dumnezeu îi călăuzeşte pe cale. Era aproape 10 când tânărul s-a suit în maşină pentru a se întoarce acasă. Odată aşezat la volan a început să se roage: „Doamne, dacă Tu încă vorbeşti oamenilor, vorbeşte-mi şi mie. Vreau să Te aud şi vreau să fac tot posibilul pentru a Te asculta.”
Cum conducea el aşa, avu un gând de a intra la un magazin pentru a cumpăra 4 litri de lapte. A scuturat din cap şi a întrebat cu voce tare: „Doamne, acesta eşti Tu?”
Cum n-a auzit nici un răspuns, a continuat drumul. Dar gândul i-a revenit în duh: „Cumpără 4 litri de lapte!” Tânărul şi-a amintit de Samuel, care n-a recunoscut vocea imediat vocea Domnului şi a alergat la Eli gândindu-se că el îl chemase. „OK, Doamne, în cazul în care Tu mi-ai vorbit, eu am să cumpăr lapte!” Asta nu prea semăna cu un test important de ascultare, putea oricând să folosească el însuşi laptele pe care-l cumpăra. S-a oprit, a cumpărat laptele şi s-a gândit să meargă acasă. Mergând pe şosea a simţit dintr-odată un imbold: „întoarce pe strada asta”. „M-am ţicnit”, îşi zise şi îşi continuă drumul, dar gândul reveni aşa că întoarse către dreapta. Îşi zise pe un ton amuzat: „OK, Doamne, vin.” Intră pe o stradă cu case şi dintr-odată simţi nevoia să se oprească. Opri maşina şi se uită în jur. Se afla într-un cartier semicomercial al oraşului. Nu era nici cel mai rău dar nici cel mai bun loc din oraş. Magazinele erau închise şi în cele mai multe case luminile erau stinse şi oamenii se duseseră deja la culcare. Stând acolo simţi că ceva îi spunea: „Du-te şi dă laptele persoanei care locuieşte chiar în casa din faţă, după colţul străzii.” Tânărul privi casa şi se gândi că va trezi pe cei dinăuntru, care dormeau deja. Coborî din maşină şi imediat îl încercă un gând: „Doamne, asta n-are nici un sens. Oamenii ăştia s-au culcat şi dacă îi voi trezi se vor supăra pe mine iar eu voi părea stupid.” Încă odată simţi că trebuie să dea laptele acelor oameni. În cele din urmă, se hotărî şi spuse: „Bine, Doamne, dacă Tu mă trimiţi, voi merge la uşa aceea şi voi da laptele acelor oameni. Dacă vrei să arăt ca un prost, bine. Vreau să fiu ascultător, dar dacă nu deschid imediat uşa, eu plec.” A trecut drumul şi a sunat la uşă. Deodată auzi vocea unui om strigând: „Cine-i acolo? Ce vrei?” Înainte ca tânărul să aibă timp să răspundă, uşa se deschise. În faţa sa stătea un bărbat în blugi şi tricou. Părea abia ridicat din pat. Avea o privire ciudată şi nu părea prea fericit să fi fost deranjat de un străin. „Ce-i?” Tânărul îi întinse laptele. „Uite, v-am adus astea.” Omul luă laptele şi fugi către holul casei. Apoi apăru o femeie în capătul holului cu cei 4 litri de lapte în mână. Avea în braţe un bebe care plângea. Bărbatul care luase laptele avea lacrimi pe faţă. Începu să vorbească şi să plângă în acelaşi timp: „Noi eram în mijlocul unei rugăciuni. Avem facturi mari de plătit luna asta şi nu mai avem bani. Nu avem lapte pentru copil. Tocmai mă rugam ca Dumnezeu să-mi spună cum să mă descurc să pot face rost de lapte!” Iar femeia strigă din bucătărie: „I-am cerut lui Dumnezeu să ne trimită un înger care să ne aducă lapte. Tu eşti înger?” Tânărul ieşi ca să ia portmoneul şi luă din el toţi banii pe care-i avea acolo şi îi puse în mâna omului. Se întoarse la maşina sa gândindu-se la lacrimile care curgeau pe faţa bărbatului. Ştiu imediat că Dumnezeu răspunsese unei rugăciuni.
Iată: a fost un test simplu.
Dacă tu crezi că Dumnezeu e viu, trimite această poveste prietenilor tăi, ca ei să afle că Dumnezeu vorbeşte şi azi oamenilor. Din când în când, Dumnezeu ne cere să facem lucruri simple, ca să vadă cât suntem de ascultători, ca să învăţăm să înţelegem ceea ce ne cere. Citeşte Filipeni 4:13.
Iată un test simplu: scorul tău. 100% sau 0%.
Este alegerea ta.
Isus a spus: „Dacă te ruşinezi de Mine şi Eu mă voi ruşina cu tine înaintea Tatălui.”

Poezii pentru copii

2007elena_mihaela — Sun, 17 May 2009 09:17:43 UT

Printr-o întâmplare am descoperit prin casă un carneţel vechi de peste 20 de ani. Am strâns acolo câteva poezii pe care le-am folosit de-a lungul a 20 de ani, pentru a-mi învăţa toţii copiii să vorbească corect.
Pe când fiul meu era mic, am găsit aceste poezii afişate pe peretele unei grădiniţe din oraşul meu şi le-am copiat în carneţelul meu ca să le am şi eu. Iată-le:

Iepuraşul meu de pluş
Tare-i necăjit, că uite:
A-mplinit un an acuş’
Şi nu are nici un dinte.

Azi pisica mea e tristă
Că nu are o batistă
Să-şi şteargă cu ea mustaţa
Că i-a murdărit-o raţa.
Pisicuţo, stai niţel!
Îţi dau eu un prosopel,
Dar, până mă-ntorc cu el,
Ai grijă de şoricel!

Tic-pitic găseşte-n lac
Ierburi bune pentru leac
Şi-n cămară le agaţă
(Nu le ţine reci la gheaţă)

Tam-Tamtam hipopotam
S-a-ngrăşat un kilogram
De la pâine cu salam.
Tam-Tamtam cel dolofan
A spart cana şi-un pahar.

Pisicel a spus: „Nu vreau
Lapte dulce să mai beau.
Merg la frigider să-mi iau
Un iaurt cu zahăr. Miau!”

Năsturelul cel frumos
La rochiţă eu mi-l cos.
Vrei să-nveţi şi tu să coşi
Năsturei aşa frumoşi?

Eu un brad îţi desenez
Şi cu verde-l colorez.
Tu o floare-mi desenezi
Şi cu roz mi-o colorezi.

Uite-o poză cu un peşte.
Veronica o lipeşte.
Şi o poză cu trei peşti
Îţi dau ţie să lipeşti.

Pui de pernă, mic, de puf,
Vino după ce fac baie
Pe salteaua mea de paie
Să te joci cu mine! Buf!

Ştiu un urs de catifea
Care nu ştiu ce avea
Cu o ceaşcă de cafea:
Toată ziua o lovea!

Un covor, pe coridor,
Ţipă la aspirator.
Toată ziua ţipă dacă
Nu-l mai baţi puţin să tacă!

- Moş Martin, te lingi pe bot?
Bei un butoiaş cu bere?
- Ba eu beau compot de pere
Cu lămâie, dacă pot!

Are puiul de canar
Un sirop de tuse-amar
Şi un termometru mare.
Dar, temperatură n-are!

Îl cunoaşteţi? El e Ham,
Căţeluşul năzdrăvan.
A-mplinit abia un an
Şi vorbeşte: ham, ham, ham.
Ce căţel deştept mai am!

Două raţe, sub un fag
Ce mai gălăgie fac!
C-au găsit un rac în lac
Şi mărgele în şirag.

Ursuleţ găseşte-o fragă
Şi nu ştie ce să facă.
O să-i placă…. n-o să-i placă…
S-o mai lase… s-o culeagă…

Ursuleţ şi Ursufleţ
Au mâncare-n săculeţ.
Ursuleţ a scos budinci
Ursufleţ a scos vreo cinci
Ouă fierte şi fierbinţi.

Pisicel în spate cară
Doi saci mari pe după gât
Că vor puii lui, la gară
Să mănânce nu ştiu cât….

Trei găini şi-au pus în gând
Să gătească trei gogoşi
Să le dea la masă când
Vin acasă trei cocoşi.

Azi îmi repara un unchi
Zmeul mare în triunghi
Când l-a apucat un junghi
Dintr-odată la genunchi.

Ştiu doi fraţi, doi melci pribegi
Tare moi şi tare blegi.
Niciodată nu sunt treji,
Dar ei cred că sunt viteji!

Chiţ Chichiţ pe două ghete
Are două etichete.
Pe cea stângă scrie „gheată”
Pe cea dreaptă „descheiată”.

Plânge lângă geam Lucica.
Plânge c-a pierdut mărgica
Şi-a lăsat-o-n frig şi ger
Printre fulgi căzuţi din cer.

În cuptor sunt cinci budinci.
Pisicel, să nu le lingi!
Şi cârnaţi sunt tot vreo cinci.
Pisicel, să nu-i atingi!

E bolnavă păpuşica.
Singurică să n-o laşi!
Fă-i un ceai de tei, Lucica,
Dacă te pricepi să-i faci.

Trenuleţul Mărăcine
s-a rostogolit pe şine
şi-acum plânge de ruşine:
„Cine mă ridică, cine?”

Cocoşeii-s răguşiţi
C-au mâncat cartofi prăjiţi.
Prea-s fierbinţi şi plini de coji
Şi seminţe de la moşi.

Într-un lift, pe covoraş
Plânge-un pui de iepuraş.
Plânge că n-are curaj
Să se urce la etaj.

O cămilă cu cocoaşă
Tare-i rea şi nărăvaşă.
Nu vrea strugurii cu coajă.
Vrea numai să facă plajă.

Şapte porci aşteaptă-n şir
Şapte saci umpluţi cu jir
Şapte ghinde de stejar
Şi felii de gogoşar.

Dacă fac un singur pas
Pot să prind un fluturaş
Dar de ce să-l prind? Îl las
Că e mic şi drăgălaş.

Vine, vine, pe Siret
Un pantof fără şiret
Şi în el găseşti un peşte
Care-ţi spune o poveste.

Vezi ce are Pisicel?
Are ceai de muşeţel
Şi friptură de purcel
Învelită-n şerveţel.

Spune puiul: cip, cip, cip,
Dacă vine Radu ţip!
Că mă bate şi mă-nţeapă
Şi-mi aruncă coji de ceapă.

Cuţu ţine-n dinţi o plasă
Cu fasole şi verdeaţă
Şi ţelină din piaţă.
Ţi le duce şi acasă
Dacă-i faci şi lui, din oase
Supe calde şi gustoase
Că s-a săturat de ros
Oase goale, fără sos!

Ursuleţ şi Ursufleţ
Mure coapte au cules.
Dar, de ce plângi, Ursuleţ?
A! Acum am înţeles!
Te-ai pătat pe şorţuleţ.

Poeziile n-au pretentia ca ar fi foarte artistice, dar sunt placute si amuzante pentru copii si pentru parinti si ii ajuta, in acelasi timp, sa vorbeasca si sa memoreze. Sper sa va amuzati si voi macar tot atata cat am facut-o noi acum 20 de ani cand le-am descoperit prima data.

EURO BONITA

2007elena_mihaela — Sat, 09 May 2009 06:48:49 UT

Vă prezentăm un nou produs bancar:

EURO BONITA
Principiul acestui produs unic, înseamnă de fapt „lipsit de dovedirea bonităţii”, (solvabilităţii, capacităţii de plată şi credit) aşa cum însăşi denumirea o prezintă.
Acest produs acoperă un gol al pieţei în domeniul financiar al creditelor.
Ca el să fie într-adevăr fără concurenţă, societatea EURO CREDIT, a realizat parteneriatul intre două societăţi foarte puternice, care se află în top, fiecare pe domeniul său : EURO CASH s.r.o si KD Life.
EURO CASH s.r.o. prin serviciile sale, răspunde necesităţilor pieţei privind cererea soluţionării rapide a proiectelor de investiţii în cadrul sectorul nebancar (IFN) în valoare nelimitată, la care nu au capacitate să răspundă alte societăţi.
Principala ofertă a societăţii EURO CASH s.r.o., constă în acordarea creditelor nebancare.
KD Life = Membru al grupului financiar sloven KD Grup

Principiul EURO BONITEI este foarte simplu.
În cadrul contractului pentru credit prin EURO BONITA, clientul va încheia asigurarea de viaţă RENTABILIS pe o sumă lunară, aleasă de către el şi numai în baza disciplinei de plată a clientului, i se oferă începând cu a 13 lună, un credit, în valoare de 100 de ori mai mare decât contribuţia sa lunară în propria asigurare.
Exemplu: Clientul alege prima lunară de min 100 lei, la asigurare,
Societatea îi oferă ca şi credit de 100 de ori rata lui lunară, adică:
100 x 100 lei = 10.000 lei atât primeşte clientul, 10.000 lei credit, in a 13-a luna.
Daca plăteşte 1000 lei/lunar in asigurare: 100 x 1000lei = 100.000 lei credit.
Deci, EURO BONITA este destinată tuturor celor interesaţi (16 - 65 ani), care dacă ar depune o cerere pentru credit la bancă, nu ar avea succes, deoarece NU pot dovedi:
- Veniturile, sau NU au Carte de Muncă;
- NU sunt angajaţi de mult timp, sau sunt pe perioadă nedeterminată;
- NU vor, sau NU pot să pună in ipotecă un imobil;
- NU au un girant, sau pur şi simplu
- NU vor să fie verificaţi în biroul de credite;
Însă, TOŢI au nevoie de bani, de un credit.
În concluzie, dacă doriţi să-i rezolvaţi clientului o mulţime de probleme, legate de viitorul său, oferiţi-i produsul nostru fără concurenţă: EURO BONITA. Acesta uneşte o excelentă asigurare şi un credit unic pe piaţa noastră !
Reţineţi că asigurarea de viaţă este şi de investiţie, prin fondul de investiţie făcut la firma de asigurări, clientul, la terminarea contractului, va primi o sumă de bani proveniţi din acea asigurare, pe care îi poate scoate cash sau printr-un plan de pensie... Chiar dacă a făcut contract pe termen lung, poate cere întreruperea lui, după ce a terminat creditul şi obţine banii acumulaţi.
Reţineţi ca beneficiu pentru client, societatea, după rambursarea creditului, îi va acorda un al 2-lea credit, fără să ceară alte condiţii, mai mare faţă de primul! Astfel banca va fideliza clientul!
EURO BONITA vine în întâmpinarea tuturor clienţilor, cărora din vreun motiv anume:
§ banca nu le-a aprobat împrumutul
§ nu pot demonstra că au venituri proprii, sau nu au serviciu pe o perioadă nedeterminată
§ nu au, sau nu vor să garanteze cu proprietatea proprie
§ nu au girant, care, în vremurile de azi, nu este uşor de găsit
§ nu doresc ca cineva să îi cerceteze în registrul bancar
Îi vom menaja de toate acestea pe clienţii noştri. Le vom economisi timpul, banii pentru extrasele din registrele bancare, o mulţime de hârtii şi documente, prin care trebuie să-şi demonstreze bonitatea proprie în cazul altor credite. Acest produs este individual şi reprezintă o oportunitate extraordinară pentru fiecare client.
PRIMUL PAS
Pentru obţinerea produsului EURO BONITA contactaţi-ne la datele afişate
- mail: office@creditefinanciare.ro
- telefonic: 0723.149.535
- in 2009 vom acoperi toată Romania
PASUL AL DOILEA
Specialistul nostru vă va explica cum puteţi obţine un credit asigurat prin asigurare: produsul EURO BONITA.
PASUL AL TREILEA
Respectarea condiţiilor contractuale ale EURO BONITA şi mijlocirea ulterioară a creditului în numerar.
PASUL AL PATRULEA
Prestarea serviciilor ulterior pe durata întregii perioade de valabilitate a asigurării voastre şi în plus consultanţă gratuită în domeniul asigurării.

Pentru persoanele interesate din Hunedoara, mă puteţi contacta la 0766 626744 sau la elena_reinerth7@yahoo.com

Scrisori de la Teddy

2007elena_mihaela — Wed, 15 Apr 2009 15:16:25 UT

Am primit azi pe mail un mesaj pe care-l împărtăşesc cu voi, pentru că m-a marcat.Ar fi bine dacă fiecare din noi am fi mai buni, sau măcar am încerca. Biblia spune că nu păcătuim numai când facem rău, ci şi atunci când putem face bine şi nu facem.

În timp ce se afla în faţa copiilor din clasa a 5-a, doamna Thompson, în prima zi de şcoală, le-a spus un neadevăr. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor săi că îi iubeşte pe toţi la fel de mult.
Totuşi, acest lucru nu era posibil, deoarece în primul rând, cufundat în banca sa, era băieţelul numit Teddy Stallard.
Doamna Thompson îl urmărise pe Teddy în anul precedent şi observase că acesta nu se juca cu ceilalţi copii, hainele sale erau neîngrijite şi era murdar mai tot timpul..
Şi Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese până acolo încât Doamnei Thompson îi făcea plăcere să scrie pe lucrările acestuia, cu un creion gros şi roşu, un X mare şi îngroşat şi să îi dea nota 4.
La şcoala la care preda doamna Thompson, trebuia să revizuiască toate caracterizările elevilor, iar pe Teddy îl lăsase intenţionat la urmă. Totuşi, când a deschis dosarul acestuia, a rămas surprinsă să vadă că profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil isteţ, îşi face temele cu grijă, este manierat şi este o plăcere să fii în preajma lui".
Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii săi, dar este tulburat de faptul că mama sa suferă de o boala incurabilă, iar viaţa de acasă trebuie să fie foarte grea"
Profesoara din clasa a 3-a scrisese: "Moartea mamei sale îl afectează foarte mult. Se străduieşte foarte mult, dar pe tatăl său nu îl prea interesează, iar climatul de acasă îl va afecta în curând, dacă nu se va schimba ceva"
Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras şi nu mai este interesat de şcoală. Nu are mulţi prieteni şi uneori adoarme în timpul orei"
De-acum, doamna Thompson înţelesese problema şi i-a fost ruşine de ce făcuse. S-a simţit şi mai prost când elevii ei i-au adus cadouri de Crăciun, legate cu panglici frumoase şi împachetate în hârtie strălucitoare. Mai putin Teddy.
Cadoul acestuia era împachetat cu hârtie obişnuită de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu să îl deschidă în faţa celorlalţi. Unii dintre elevi au început să râdă când a descoperit o brăţară căreia îi lipseau unele pietre şi o sticluţă de parfum pe trei sferturi goală. Ea i-a certat când a observat că brăţara era drăguţă şi parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a rămas după ore în acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astăzi miroşi exact ca mama".
După ce copiii au plecat, a plâns timp de aproape o oră. În acea zi, a încetat să mai predea citirea, scrierea şi aritmetica şi a început să îi înveţe pe elevi.
Doamna Thompson i-a acordat o atenţie deosebită lui Teddy. Pe măsură ce lucra cu el, mintea sa a început să îşi revină. Cu cât îl încuraja mai des, cu atât acesta reacţiona mai bine. Până la sfârşitul anului, Teddy ajunsese cel mai isteţ elev din clasă si, în ciuda promisiunii că îi va iubi pe toţi la fel, Teddy a devenit alintatul său.
Un an mai târziu, a găsit o scrisoare de la Teddy în care îi spunea ca e cea mai bună profesoara pe care o avusese vreodată.
Au mai trecut încă şase ani până a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea în clasă şi că ea rămăsese cea mai bună profesoară pe care o avuse.
Patru ani mai târziu, a mai primit o scrisoare care spunea că va termina în curând şi facultatea cu cele mai bune rezultate. Încă o dată o asigura pe doamna Thompson că fusese cea mai bună profesoară.
Apoi au mai trecut încă patru ani şi a mai venit o scrisoare, cu acelaşi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.
Apoi o nouă scrisoare în care o anunţa că se va căsători. Îi spunea că tatăl său a murit cu câţiva ani în urmă şi o întreba dacă ar vrea să participe la nuntă şi să stea în locul în care stă de obicei mama mirelui. Bineînţeles că a acceptat. Şi a purtat brăţara căreia îi lipseau unele pietre şi a folosit acelaşi parfum pe care îl primise demult de la Teddy.
S-au îmbrăţişat, iar Teddy i-a şoptit la ureche "Mulţumesc pentru că ai crezut în mine. Mulţumesc pentru că m-ai făcut să mă simt important şi mi-ai arătat că pot însemna ceva."
Doamna Thompson i-a şoptit cu lacrimi în ochi "Teddy, ai înţeles greşit. Tu eşti cel care m-a învăţat că pot schimba ceva. Nu am ştiut cum să predau elevilor până te-am întâlnit pe tine."

MORALA:
Nu poţi niciodată să ştii cum poţi influenţa viaţa altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Ţine seama de acest lucru în aventura ta prin viaţă şi încearcă să schimbi ceva în viaţa celorlalţi (şi ar fi ideal dacă ar fi în bine).
Şi nu uita: Nimeni nu are dreptul să privească o altă persoană de sus, decât în momentul în care se apleacă şi îi întinde o mână pentru a-l ajuta să se ridice!

Powder

2007elena_mihaela — Tue, 14 Apr 2009 14:44:59 UT

Azi am plâns. Am revăzut un film pe care, ori de câte ori îl văd, plâng. Nu ştiu ce mă înduioşează atât de tare. Faptul că e diferit, faptul că e... alb... răutatea oamenilor, lipsa lor de omenie sau, poate, felul în care atingerea lui schimbă vieţi...
Mă face să merg cu gândul la sensul nostru pe pământul ăsta. Suntem aici pentru că...
.........
-L-ai citit pe Einstein? Nu? Ei bine, cred cã ţi-ar plăcea. Einstein credea în viaţa de apoi, deoarece energia, spunea el, nu dispare, ci se transformã continuu. Şi mai spunea cã, dacã ne-am putea folosi creierul în totalitate ...am deveni energie purã şi n-am mai avea nevoie de trupuri.
Ce-ar fi dacã ţi-aş spune cã, graţie unei întâmplări neobişnuite, absolut ieşitã din comun, tu eşti mai aproape de nivelul acela de energie decât orice fiinţă omenească?
-Eu zic: şi ce dacã?
-Şi ce dacã? Jeremy, viaţa ta de pânã acum s-a limitat la casa aceea, ai trăit doar în lumea cãrţilor. Acum eşti pe punctul de a afla cã rãul descris în cãrţi e real.
Tragedia vieţii este realã. Credeai cã nu? ... Vânătoare... crezi cã asta este latura întunecatã a omului? Sã ucidã animale de plăcere? Îmi pare rãu cã trebuie sã-ţi spun, dar n-ai vãzut nimic încă! Oamenii bâjbâie printr-o epocă întunecatã, încercând sã nu se ucidã unii pe alţii. De aceea mã doare când spui "şi ce dacã?". Nu numai tu eşti altfel, Jeremy, dar mintea ta e la un nivel la care omenirea nu va ajunge, probabil, nici într-o mie de ani. Poate vii din viitor...
Nu vreau sã te rãnesc. Jeremy, Vreau sã-ţi fiu prieten. Vreau sã discutãm. Ai avut vreodatã un prieten?
- N-am nevoie de prieteni.
- Chiar aşa? Te credeam un tip genial... Ştii cã e adevărat ce-ţi spun. N-ai dat mâna cu cineva pânã acum?
- Bunicilor mei le era teamã sã mã atingã. Se speriau de mine.
- Teamã sã te atingã? Jeremy, asta nu e drept!
...............
-"Este evident cã tehnologia de azi a luat- o înaintea omenirii".
- Albert Einstein.
- Privindu-te, îmi vine sã cred cã într-o bunã zi ..... omenirea va ajunge sã depăşească tehnologia.
...........................
Oare va ajunge?
După felul în care merg lucrurile, mă îndoiesc....
Atâta răutate, atâta făţărnicie, atâta egoism...
.............
- Să nu-mi spui, că iar vezi înăuntrul lor? Cum arată oamenii pe dinăuntru?
- Cei mai mulţi oameni se simt separaţi. Separaţi de orice.
- Şi...?
- Şi nu e aşa. Sunt parte din toţi, şi orice.
- Orice? Adică eu sunt parte dintr-un copac… parte din Zack, care latră peste gard? Sunt parte din pescarul italian, din apele unui ocean de care n-am auzit?! Un condamnat la moarte... Sunt parte şi din el?!
- Nu mă crezi...
- E greu de crezut... toate astea.
- Pentru că mintea ta nu te lasă să vezi adevărul. Bunica şi bunicul făceau la fel. Fuseserã învăţaţi să creadă că sunt rupţi de tot.
- Şi ce ar fi văzut, dacă ar fi putut? Că sunt conectaţi?
- Da. Şi cât de minunaţi sunt. Şi nu e nevoie să se ascundă sau să mintă. Poţi vorbi cu cineva fără să minţi, fără să fi sarcastic, fără să înşeli, fără să exagerezi, fără nimic din ce folosesc oamenii ca să distorsioneze adevărul.
- Eu nu ştiu pe nimeni care să vorbească aşa.
................
Poţi vorbi în zilele noastre fără să te temi? Fără să vrei să pari altcineva decât cel care eşti? Să fii tu însuţi, cel adevărat? Care sunt rezultatele? Eşti minţit... eşti înşelat... eşti batjocorit... mai ales când nu eşti ca... restul. Eşti ridiculizat, ajungi ţinta batjocurii "cocălarilor" şi "piţipoancelor". Te decizi să iei atitudine. Ca într-un şir imaginar în care te-ai afla, toţi vor face un pas înapoi, trezindu-te singur în linia întâi. Opinia publică, respectul, bunul simţ, sunt noţiuni de mult detronate de nepăsare, obrăznicie, lipsa bunei creşteri. Ce vedem când dăm drumul televizorului sau răsfoim un ziar? Crime, violuri, incesturi, probleme peste tot şi cam asta este ceea ce ne oferă societatea de azi la capitolul cultură şi educaţie. Lehamite este singurul lucru pe care-l mai pot simţi.... şi plâng până mi se usucă lacrimile când văd un film ca acesta.
Ce înseamnă a fi curajos în lumea de azi? A fi diferit într-o lume care te respinge dacă nu te identifici cu ea. A fi educat într-o lume de piţipoance şi cocălari. A avea ceva de spus acolo unde toţi tac. Uniformizare, intoleranţă, ostilitate, ipocrizie. Cuvinte de ordine a lumii în care trăim.
Am pierdut valori. Am pierdut educaţia. Am "câştigat" nonvaloarea, incompetenţa, nepriceperea şi slăbiciunea. Nu suntem în stare să facem nimic. Suntem mici şi slabi în faţa banului şi gurilor mari şi spurcate. Nu ne rămâne decât să ne ascundem sub propriul bolovan. Nu ne rămâne decât să ne plângem neputinţa înaintea celor ca noi, nu ne rămâne decât să turnăm cu pâlnia în capetele copiilor noştri valori cu care nu vor avea ce face când vor creşte. Ascundem capul în nisip imitând un animal cu gâtul lung... uitând că restul trupului va rămâne expus.
........
Şi cât de minunaţi sunt. Şi nu e nevoie să se ascundă sau să mintă. Poţi vorbi cu cineva fără să minţi, fără să fii sarcastic, fără să înşeli, fără să exagerezi, fără nimic din ce folosesc oamenii ca să distorsioneze adevărul.
- Eu nu ştiu pe nimeni care să vorbească aşa.

Repetiţii?!

2007elena_mihaela — Tue, 03 Feb 2009 10:43:13 UT

Pauzele lungi şi dese.... ştiţi: cheia marilor succese!
Deh, ce să-i faci? Sechele ale educaţiei comuniste! Mi-e tare dor de voi, de toţi, de blog! Lunile de pauză au folosit unor noi experienţe. Printre care şi acea în care joc un rol nou: acela de bunică. Sentimente amestecate: de a-mi vedea existenţa încununată cu urmaşi, acela de a mă simţi în acelaşi timp tânără şi bătrână, sentimente pe care nu le bănuiam şi abia acum încep să le desluşesc. Poţi fi tânăr şi bătrân în acelaşi timp? Este un sentiment plăcut acela de a fi căutat şi dorit şi ascultat datorită experienţei acumulate... însă există acolo şi o teamă de a nu fi depăşit, expirat... Ce înseamnă a te lăsa în voia sentimentelor? Ce înseamnă a simţi? Trec ani după ani şi viaţa se desfăşoară înaintea mea iar eu sunt actorul sau spectatorul?! Iată nepoţica şi tortul ei! Totul roz... te duce cu gândul la spuma de căpşuni. Cercul închis al vieţii: pe când să spun"am scăpat de scutece" ele apar din nou în viaţa mea. Roluri, experienţe... Viaţă! Nu-mi ajunge timpul să mă bucur de toate. Parcă trece din ce în ce mai repede: acum e dimineaţă, acum e seară. Acum e Revelionul, acum e iar Crăciun. Acum începe anul şcolar, acum ne pregătim de serbarea de sfârşit de an şcolar. Unde se duce timpul? Ce-l înghite? Voi ştiţi? Contează ce rămâne... sau mai bine zis: contează ce rămâne? Îi mai pasă cuiva? Tonul meu dulce-amar nu vine dintr-o decepţie, aşa cum probabil pare. Ci din gânduri acumulate în luni de tăcere. Who cares?

Asteptand minunea

2007elena_mihaela — Fri, 28 Nov 2008 07:25:22 UT

Am facut cum ai spus tu... Am trimis e-mailul tau la 10 persoane...
Astept in continuare nenorocita de minune care o sa se intample!!!

Pentru toti prietenii care mi-au trimis in ultimul an e-mailuri (in) lant cu promisiuni de minuni, sau alte promisiuni de noroc, fericire, etc., etc., daca trimit respectivul e-mail mai departe la mai multe persoane:

Anul viitor trimiteti-mi mai bine bani, cecuri de calatorie, bilete de film, cupoane de benzina, bonuri de masa, etc.

Astept cu nerabdare (sa fiti mai..........practici).

Va multumesc anticipat !

Dileme filozofice

2007elena_mihaela — Fri, 31 Oct 2008 08:50:32 UT

N-am fost prea activă în ultima vreme în ce priveşte bloguitul, mă şi mir că mai treceţi pe la mine, dar aşa am fost eu întotdeauna: muncesc în salturi. Acum, de când sunt creştină, pun asta pe „seama” versetelor din Ecleziastul „este o vreme pentru orice”. La mine a fost o vreme pentru acumulare. Am străbătut o lună încărcată de semnificaţii şi acum încerc să le discern.
N-am putut niciodată să văd lumea întru totul materială. Deşi am crescut influenţată de teoria darwinistă despre lume, întotdeauna am avut întrebări despre ceea ce nu se vede.
Am citit de curând un articol foarte interesant despre Will Keepin şi astrologie, articol care mi-a plăcut mult. Nu mai este de găsit pe internet, dar o să pun un fragment din el aici:
„Nu Pluto trimite radiaţii către creierul nostru, care, lucrând ca un receptor radio, le preia şi se duce şi face lucruri plutoniene. Iar Pluto nu este conţinut în noi în sensul în care Pluto, fizic vorbind, e prea mare pentru a fi cuprins în corpul nostru fizic. Ci în sensul că şi noi ne supunem aceloraşi procese cărora li se supune şi Pluto. Literalmente.
Acum, un alt exemplu al unei structuri de tip holografic în astrologie: poţi face o interpretare completă bazată doar pe poziţia planetelor în semne. Semnele zodiacale se raportează de fapt la întregul cosmos, fiindcă divizează universul în douăsprezece sectoare. Pe de alta parte, poţi face o interpretare completa analizând numai aspectele şi punctele mijlocii dintre planete. Iar în cazul acesta, te raportezi numai la nivelul sistemului planetar. Poţi sa ignori complet semnele zodiacale, şi tot obţii o interpretare destul de precisă. Deci, aceeaşi informaţie este cuprinsă la diferite nivele, şi într-un fel, este replicată atât la nivelul sistemului solar, cât şi la nivel cosmic.
Mai este un ultim lucru pe care vreau să-l menţionez cu privire la opera lui David Bohm. Este foarte important, şi multe dintre scrierile despre el nu îl menţionează. Bohm a venit cu ideea unei aşa-numite ontologii tripartite. Care spune că realitatea constă în materie, energie şi semnificaţie [meaning în original - nota tr.]. Concepţia pe care fizica o vehiculează în mod comun în ştiinţă este că universul este alcătuit din materie şi energie, iar Einstein a creat celebra ecuaţie E=mc2. Cu toate astea, Bohm zice că semnificaţia are aceeaşi întâietate ontologica precum materia şi energia. Permiteţi-mi să îl citez în mod direct. Bohm spunea: "Energia conţine materie şi semnificaţie, iar materia conţine energie şi semnificaţie" (când auziţi acest cuvânt, "conţine", amintiţi-vă de picătura de cerneală care dispare în glicerină: Imaginaţi-vă un recipient umplut cu un fluid dens şi transparent, ca glicerina, un fluid cu o vâscozitate ridicată. În centrul recipientului se află o vergea cilindrică echipată cu un mâner, astfel încât vergeaua să poată fi rotită. Adăugaţi o picătură de cerneală în glicerină, şi veţi vedea că picătura rămâne pur şi simplu acolo unde aţi pus-o. Dar atunci când rotiţi cilindrul interior, acesta trage de picătura de cerneală şi o alungeşte. Dacă veţi continua să îl rotiţi, cerneala se va desface în linii din ce în ce mai alungite, mai subţiri şi mai estompate. Eventual, dacă continuaţi să faceţi asta, cerneala va dispărea complet. Nu o mai puteţi vedea. În acest punct, este foarte tentant să conchideţi că ordinea prezentă iniţial în picătura de cerneală a fost redusă la o stare complet aleatorie şi haotică, prin amestecarea cernelii în glicerină. Atât de mult, încât cerneala nici nu mai poate fi văzută. Totuşi, dacă veţi roti din nou cilindrul, dar în sens invers, veţi constata că acele linii subţiri şi alungite de cerneală reîncep să apară. Şi dacă continuaţi să rotiţi invers, ele vor continua să devină din ce în ce mai îngroşate şi mai clar definite şi picătura de cerneală se va reconstitui complet. Asta este o metaforă mecanică pentru ceea ce spune Bohm. El ne spune că în tot ceea ce ne apare ca fiind aleator poate fi prezentă o ordine ascunsă. Acesta este un concept foarte important al lui Bohm, aşa încât aş vrea să-l repet. Referitor la exemplul dat şi referitor la realitatea înconjurătoare, în general, tot ceea ce pare a fi aleator poate, de fapt, să conţină o ordine ascunsă. Şi, dacă nu ai o reţea epistemologică suficient de fină sau suficient de extinsă, se poate să "ratezi" aceasta ordine ascunsă.
Bohm numea aceasta ordine implicată deoarece, deşi cerneala poate fi disipată până ajunge să fie invizibilă, într-un fel sau altul, ordinea ei s-a păstrat. Sau, aş spune mai degrabă că a fost transformată într-o alta formă, dar nu a fost distrusă. Şi că poate ajunge să fie implicată în ceea ce Bohm numeşte ordine explicată, stare în care ordinea a fost făcută vizibilă şi manifestă. Acea stare în care picătura de cerneală reapare. Când picătura de cerneală dispare, Bohm spune că ordinea sa este conţinută în glicerină. Când picătura de cerneala reapare, ordinea sa e readusă înapoi, în ordinea explicată. Voi tot folosi aceşti termeni, aşa că doresc să va fie familiari. Relaţia de ansamblu dintre ordinea explicată şi cea implicată este una destul de complexă şi vă voi spune imediat câteva lucruri despre ea. Dacă vă daţi silinţa să asimilaţi mental toate astea, o cale foarte simplă de înţelegere ar fi aceea că ordinea explicată reprezintă tărâmul manifest; este universul real spaţio-temporal în care trăim. Apoi, ordinea implicată este tărâmul nevăzut, sau nemanifest. Ar fi tentant, poate, să privim ordinea explicată ca pe o realitate primă, iar ordinea implicată ca pe o subtilă realitate secundară. Pentru Bohm, situaţia se prezintă exact invers: realitatea primară fundamentală este ordinea implicată, iar ordinea explicată nu este decât un ansamblu de vălurele de la suprafaţa ordinii implicate. Aşadar, ceea ce putem vedea, şi simţi şi atinge, sunt numai valurile de la suprafaţa realităţii, care realitate este oceanul vast al ordinii implicate.
”Dar semnificaţia conţine şi ea deopotrivă materie şi energie. Aşadar, fiecare dintre aceste trei noţiuni de bază le conţine pe celelalte două”. Aşadar, Bohm propune un fel de interdependenţă între materie, energie şi semnificaţie. El merge mai departe şi spune: «Aceasta ne sugerează, în contrast cu vederile generale, că semnificaţia este o componentă inerentă şi esenţială a realităţii înconjurătoare, şi nu doar o noţiune pur abstractă ce sălăşluieşte numai în mintea, sau, altfel spus, în viaţa omului. La modul general, semnificaţie înseamnă existenţă. Într-un fel, am putea spune că suntem suma semnificaţiilor noastre». Pentru Bohm, natura realităţii este întrepătruderea dintre materie, energie şi semnificaţie. Tărâmul materie-energie este ordinea explicată sau tărâmul manifest. Tărâmul semnificaţiei este ordinea implicată şi este o întrepătrundere între cele două.
Deci, pentru a conchide, aş dori să dau o viziune pozitivă asupra viitorului ştiinţei. Înainte de toate, ce este ştiinţa? Ştiinţa este un fel de căutare a paternurilor [identificare a modelelor], iar ceea ce cere ea, acel sine qua non al ştiinţei, este un anume fel de ordine. Exista o ordine fundamentala în tărâmul material, pe care se sprijină ştiinţa convenţională şi care rezultă din studiul ordinii materiei şi energiei.
Ca dovadă, există o ordine şi în semnificaţie. Semnificaţia este ordonată, nu arbitrară. Există o mulţime de exemple cu referire la asta, unul dintre ele fiind frumuseţea muzicii lui Mozart, în comparaţie cu cea a lui Salieri, care este un fapt obiectiv. Dar ea nu poate fi măsurată cu instrumente de laborator şi nici culeasă cu microfonul. Aşa cum nici analiza Fourier a formelor ondulatorii redate pe microfilm nu ar putea vreodată să ne ajute să facem diferenţa între muzica lui Mozart şi cea a lui Salieri, în termenii geniului şi frumuseţii absolute. Dar ea există.”
Mi-a fost recomandat de un prieten şi la prima vedere am fost reţinută pentru că apărea pe un site de astrologie, dar după ce l-am citit am înţeles că Will Keepin, intrând în contact cu ideea de astrologie, este provocat în concepţiile lui de fizician renumit şi recunoscut de limitarea pe care o aduce în viaţa noastră astrologia. Cum spune el, cum se poate ca planeta Pluto să influenţeze destinul meu dacă m-am născut sub semnul ei zodiacal? Dacă doctorul nu poate să mă influenţeze în nici un fel şi el este acolo, fizic, cum ar putea să mă influenţeze o planetă? Din toată expunerea lui Keepin am înţeles un lucru: a demonstrat că în nici un caz oamenii nu sunt dependenţi de mişcarea astrelor, că energii atât de îndepărtate nu au cum să influenţeze viaţa noastră şi că, atât mişcarea planetelor, cât şi viaţa oamenilor fac parte dintr-un plan mai mare ca fiecare luată în parte, de aceea pare că ele coincid, însă adevărul este că nu depind una de alta ci că împreună sunt parte dintr-un plan mai complex. A demonstrat de asemeni că anumite evenimente din viaţa omului pot fi calculate în multe alte feluri şi se va ajunge la aceleaşi rezultate. Oamenii de ştiinţă calculează toate astea prin metode total diferite şi ajung la aceleaşi concluzii. Exemplul pe care l-a dat el a fost, cât stres îi trebuie unui om să facă o depresie? Planetele şi soarta nu au o relaţie cauză-efect ci doar merg împreună în aceeaşi direcţie. Dacă încercăm să vedem dincolo de toate aceste demonstraţii, vom vedea că la cârma tuturor lucrurilor stă Dumnezeu, că toate lucrurile sunt guvernate de aceleaşi legi şi din toate astea se poate trage o singură concluzie: şi în ce priveşte astrele, oamenii s-au oprit la jumătatea drumului.
Mă încântă faptul că de ceva ani încoace oamenii de ştiinţă refuză să se mai mulţumească cu ideea că materia e materie şi energia energie, ci caută să explice interacţiunile dintre ele. Ca un profan ce sunt, urmăresc cu mare interes toate aceste căutări pentru că în mintea mea, în concepţiile mele, lucrurile inexplicabile trebuie să aibă o explicaţie. Atunci când omul a luat din pomul cunoştinţei a intrat pe tărâmul cunoaşterii şi acum facem acelaşi lucru. Nu putem explica inexplicabilul decât prin aceea că există Dumnezeu. Ni-L putem imagina în fel şi chip, totul depinde de percepţia noastră şi aici vreau să adaug noul subiect pe care vreau să vi-l propun. Am văzut acum câteva zile un film pe Dămaideparte care explică multe din concluziile la care am ajuns singură iar acum le găsesc expuse şi susţinute de un redutabil om de ştiinţă.
Ca şi Keepin, Dr. Bruce Lipton şi-a adunat ideile în jurul ideii că omul este de sine stătător. El vorbeşte despre credinţa lui în Dumnezeu, însă susţine ideea de dezvoltare personală la modul susţinut de adepţii trezirii conştiinţei promovat de orientalişti. Vizionând filmele lui am rămas plăcut surprinsă de descoperirile lui şi mă întreb de ce noi continuăm să ne limităm la medicina alopată, tradiţionalistă? Aici aş vrea să ştiu părerea domnilor doctori, voi ce credeţi despre lucrurile demonstrate de Lipton? Nu ne-ar fi mai uşor să ajutăm bolnavii acceptând ideea că omul nu este numai o adunătură de celule ci şi o fiinţă spirituală? N-ar fi benefic pentru noi să aflăm cum funcţionează mecanismele de transmitere a informaţiei generaţionale, ereditare pentru ca să putem gestiona mai bine conştientizarea faptului că spiritul ar trebui să fie cel care conduce fiinţa noastră iar Duhul Sfânt este Cel care face diferenţa din toate punctele de vedere în viaţa noastră atunci când ne întoarcem la Dumnezeu şi credem?
Pe mine, una, toate aceste lucruri m-au pus pe gânduri şi acum m-am hotărât să le împărtăşesc cu voi şi în acelaşi timp să vă cer părerea în legătură cu ele. Aş vrea să îmi spuneţi dacă risc să cad în erezie ascultând aceste noi idei care schimbă fizica şi medicina, pentru că se pare că vor revoluţiona felul în care ştiinţa va evolua în drumul ei către cunoaştere.
Aştept comentariile voastre cu mare interes.

Bunica

2007elena_mihaela — Wed, 01 Oct 2008 07:30:33 UT

Ca în povestea lui Delavrancea, o mai văd doar în vis! S-a stins demult… odată cu copilăria mea… odată cu candoarea ei… bunicuţa mea, micuţă şi firavă, cea care rămânea în urma autobuzului fluturând din mână până nu o mai puteam vedea şi cu lacrimile adunându-i-se sub bărbie în ciorchini grei...
Ca scriitorul poveştii cu bunica, mi-o amintesc cu buzunarele pline de bomboane, cu caierul înfipt la brâu… cu surâsul acela unic mereu aşezat în colţul gurii, cu mişcarea neîncetată din buze şi limba uşor scoasă dintre ele atunci când se concentra la lucrul ei, cu munca ei neostoită din zori şi până-n noapte, cu alergările ei de la găini la porci şi apoi la legumele din grădină… cum le îngrijea pe toate de parcă ar fi fost fiinţe cu raţiune, iar pentru ea aşa erau…
Îmi amintesc mersul ei drept şi demn, de femeie simplă de la ţară, obişnuită să-şi ducă pe cap cobiliţa cu care aducea apa de la fântână… îmi amintesc braţele ei firave şi harnice care nu se mai opreau de dimineaţa până seara şi cu care plivea neobosită buruienele din grădina ei dragă, cerându-şi parcă scuze că trebuie să le smulgă… cu aceleaşi mâni hrănea animalele şi mulgea vaca să ne aducă nouă în casă laptele proaspăt, aburind, cu aceleaşi mâni frământa aluatul pâinii şi aprindea focul în cuptorul de lut şi cărămizi din curte… cu aceleaşi mâini răsfoia iubita ei Biblie şi ne citea din ea seara, până adormeam vrăjite de glasul ei dulce… cu aceleaşi mâini ne dezmierda creştetul când făceam câte una lată, ca atunci când am pus un pumn în loc de 2, 3 seminţe în câte un cuib săpat de ea pentru ridichi şi n-a crescut nimic.. cu aceleaşi mâini făcea renumitele ei masaje şi punea la loc membre sucite de fuga nărăvaşă prin curte şi bandaja juliturile unor zgâtii de fete… tot cu ele aducea pe lume puii găinii, a raţelor, gâştelor, purcelelor şi vitelor din ograda ei… tot cu ele răsucea fusul şi ţesea covoarele în război, cu ele turna cimentul din curte şi spoia pereţii casei, cu ele îşi despletea şi-şi pieptăna cu grijă părul în fiecare seară când credea că noi am adormit, iar dimineaţa îl împletea la loc şi-şi punea broboada cu care îl ferea de privirile indiscrete ale lumii, ca pe o podoabă de preţ.
Îmi amintesc cum fugea din curte când venea momentul tăierii porcului de Crăciun şi venea înapoi după ce se stingea ultimul guiţat de moarte şi se apuca harnică de umplutul cârnaţilor.
Îmi amintesc lăzile cu prune, nuci şi castraveţi care veneau în fiecare an şi umpleau cămările noastre ca noi, copiii, să aruncăm cu ele de pe balcon după copiii care râdeau de noi că eram pedepsite să stăm în casă după câte o notă mai slabă.
Îmi amintesc cum îşi făcea timp pentru noi la câte o sărbătoare când nu putea lucra prin grădină şi ne ducea la staţiunea din apropiere să facem băi calde şi să ne răsfăţa. Îmi amintesc cât se mândrea cu noi când reuşeam să învăţăm câte o poezie sau un cântecel cu care ne „produceam” duminica la biserică.
Îmi amintesc cu drag cum ne ferea din calea bunicului nervos care se întorcea de la muncă obosit şi pus pe harţă.
Câte şi mai câte făcea bunicuţa mea, de ne miram de ea cum nu stătea locului un pic… cum avea timp pentru toate, cum îşi iubea animalele, nepoţii, copiii şi vecinii deopotrivă, cum singurul ei gând era să ajute oamenii şi să le facă bine.
Când îmi amintesc de bunica mea, îngerul copilăriei mele fericite, îmi vine în minte un singur cuvânt care ar putea-o descrie pe deplin: o sfântă.
A murit la fel de uşor şi neauzit cum a trecut prin viaţă: având toţi copii alături şi dăruind fiicei ei Biblia ei dragă, cu ultima respiraţie. A fost condusă pe ultimul drum de toată suflarea satului şi a fost plânsă cum numai o sfântă putea fi plânsă. A lăsat în urma ei un gol pe care nimic niciodată nu-l va putea umple şi amintiri pe măsură.
Dar amintirea ei încă ne umple inimile de recunoştinţa de a fi putut creşte lângă ea, bucuria că am fost dezmierdate de ea, mustrate şi iubite de ea. Ne-a lăsat moştenire bunătatea şi credinţa ei, zâmbetul ei candid cu care a trecut prin lume, puterea ei de a trece peste necazuri şi nenorociri, dorinţa ei de a-şi proteja familia cu orice preţ, hărnicia şi îndemânarea ei, felul în care făcea minuni din orice mic nimic…. seninătatea ei în faţa morţii.
Suntem mai bogaţi pentru că am avut-o în viaţa noastră şi că ne-a învăţat tot ce ştia.

Roluri

2007elena_mihaela — Thu, 25 Sep 2008 09:30:26 UT

Când a murit Laura Stoica mi-am amintit de piesa ei „un actor grăbit” care la vremea când a apărut mi-a plăcut mult. La întâlnirile noastre cu femeile vorbim mult despre rolurile nostru de soţii, mame, femei. S-ar putea spune mult despre diversele roluri pe care le avem fiecare în viaţă. Cum să le împleteşti pe toate, cum să te bucuri de fiecare, cum să faci să schimbi „macazul” atunci când schimbi rolul, ca să fii eficient?
Sorina spunea într-un blog: „cu doar 90 cents/ride, în Central Park te simţi copil… pe căluţul de lemn…cu palmele transpirate-n strânsoarea hăţurilor…şi toate trec repede pe lângă tine…până să faci din mână celor dragi… dispar… dar aştepţi runda următoare…
să treci iar pe lângă ei…le zâmbeşti fericit şi iar dispar… şi iar…iar.. un perpetuum mobile cu flashuri de bucurii… aşa-i şi-n viaţă… ai senzaţia că tu stai şi lucrurile se învârt în jurul tău… se-nvârt de multe ori mai repede decât trebuie… şi ameţeşti… este iar luni_şi_marţi_şi_vineri… şi_pleci_şi_vii_şi_iar_te_duci… cunoşti o mulţime de oameni… şi_strigi_şi_fluieri_ţipi_şi_urli… şi iar e luni… e doar o chestie de lumini şi umbre…cred… şi, câteodată şi de culoare…”
Aşa e, câteodată ţi se pare că-ţi fuge covorul de sub picioare, dar nu-i minunat când simţi adrenalina pompându-ţi prin vene viaţă? Nu mă refer la caruselul propriu-zis, ci la luni, când te scoli ştiind că începe o nouă săptămână şi-I mulţumeşti lui Dumnezeu că poţi sta pe propriile picioare, că poţi mirosi aerul rece de afară... la vineri când ştii că s-a mai încheiat o săptămână şi ai câteva zile numai pentru tine... la duminica în familie sau când ai musafiri la masă şi te speteşti muncind în bucătărie numai ca să le vezi bucuria de pe feţe când îţi gustă bucatele.... da, e minunată viaţa văzută din carusel, când el se opreşte puţin, numai cât să ai timp să vezi cam pe unde sunt ai tăi să le faci cu mâna...
Protagonist principal: eu!
Eu în rol de femeie activă, vie, fremătând de ceea ce pâlpâie în mine purtând numele de viaţă… Eu, în rol de mamă care stă mereu cu sufletul la gură atunci când copilul se ascunde în dulap că a făcut o boacănă şi ştie că va fi pedepsit… iar eu îl caut alergând prin cartier ca o femeie nebună….. Eu, în rol de soţie care doreşte cel mai mult din toate să-şi vadă soţul fericit, să-l vadă trăgându-i ocheade ca în luna de miere… Eu în rol de învăţătoare în ale vieţii pentru copiii din familii destrămate…. Eu în rolul prietenei înţelegătoare sunată de amicele dezamăgite de soţi şi iubiţi… Eu în rolul fiicei iubitoare care sărbătoreşte recunoscătoare cea de-a 65-a aniversare a mamei… Eu în rolul bunicii încă buimăcită de acest rol nou şi necunoscut…. Eu în rolul blogăriţei însetate de nou, care bântuie pe internet avidă de ultimele apariţii… eu în rolul… eu în toate rolurile pe care mi le-a hărăzit viaţa şi pe care le iau în serios.
E minunat în caruselul vieţii care mă ameţeşte uneori, care îmi scaldă inima cu adrenalină, care mă învaţă zi de zi tot mai multele feţe ale verbului „a trăi”.
Aveam intenţia să scriu un articol despre ce ne motivează să mergem mai departe, dar cred că tocmai mi-am răspuns la asta acum. Când ne plictisim de un rol, trecem la altul… şi nici măcar nu facem asta conştient ci pentru că acel carusel despre care spune Sorina se învârte implacabil… Cum poate spune cineva că se plictiseşte? Când are timp să se plictisească… să-şi plângă de milă?
Viaţa n-a fost blândă cu mine, n-a purtat mănuşi (decât pe cele de box) aşa că acum parcă vreau să recuperez ceea ce am pierdut când eram prea tânără să-mi dau seama că trăiesc. Mi-am dat seama că am trăit ani buni fără să observ nuanţele cerului de răsărit, de înserat, mirosul aerului după ploaie… mi-am dat seama că nu ştiam să mă bucur de plânsul copiilor mei când le era foame sau când se loveau – mă enervam în loc să fiu recunoscătoare că sunt cu mine, lângă mine. Mi-am dat seama că nu ştiam că iarba e verde, alegeam să bombănesc că sunt alergică, că mă murdăresc… că vreau acasă în izolarea mea! Mă uitam urât la cei care îmi călcau pragul neanunţaţi, pentru că-mi deranjau tabieturile… dar acum îi primesc cu bucurie pentru că vor să fie cu mine, pentru că le pasă de mine, pentru că acum ştiu că viaţa e scurtă, pentru că ştiu că nu duc nimic cu mine, decât bogăţia sufletească pe care o voi putea aduna…
E minunat caruselul vieţii cu toate ameţelile, suişurile şi coborâşurile lui… e minunat când sunt pe culme şi îmi adun entuziastă energia pentru coborâre, e minunat când sunt în vale, pentru că ştiu că singurul drum este în sus….
Pentru voi cum e în carusel?

De ce le place oamenilor să-şi complice existenţa?

2007elena_mihaela — Wed, 24 Sep 2008 08:23:11 UT

Îmi pun întrebarea asta de peste douăzeci de ani şi tot nu am ajuns la un răspuns. Pe de o parte, suntem oameni, avem raţiune şi imaginaţie şi suntem capabili să ne închipuim realitatea aşa cum vrem noi. Pe de altă parte, sumedenia de curente religioase şi filozofii care s-au dezvoltat de-a lungul miilor ani de existenţă a omului au avut contribuţia lor în „complicarea” existenţei. De ce e aşa şi nu aşa? De ce să nu am eu dreptate şi să ai tu? Dacă lucrurile sunt albe sau negre, de ce există atâtea nuanţe de gri?
Mă gândeam la complicaţiile pe care ni le aducem în viaţă prin neacceptare. De exemplu, în dragoste. Citeam zilele astea un articol în care cineva spunea că gelozia se naşte odată cu dragostea, dar nu moare odată cu ea. Foarte adevărat. Pasiuni nebune au dat naştere la poveşti nebuneşti care s-au scris şi au rămas peste veacuri, dar nu numai acelea sunt de scris şi de citit...
Gândindu-mă la zicala: “Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate duce”, mă gândeam care or fi resorturile noastre interioare care ne motivează să mergem înainte, în ciuda circumstanţelor….
Mă inspiră articolele pe care le răsfoiesc zilnic, mă fascinează gândirea umană cu „răsucirile” ei, creativitatea unora, modestia altora… profunzimea tuturor.
Mi-am zis de nenumărate ori: mă voi opri. Dar n-am făcut-o, încă. Ceva mă mână să merg mai departe.
Să mergi împotriva curentului sau cu el? Oamenii se formează singuri sau îi formează alţii? Cât la sută din ceea ce vedem asimilăm şi internalizăm şi cât respingem? Suntem produsul finit a educaţiei, familiei sau circumstanţelor?
De curând am găsit pe blogger un nou prieten, îmi permit să-l numesc aşa, care m-a fascinat cu scriiturile lui. Nu se sfiieşte să-şi arunce în lume trăirile profunde… nu-i pasă dacă vede cineva, citeşte cineva, comentează cineva… el are ceva de spus şi spune. Un asemenea potenţial, cultivat adecvat, poate genera o somitate. În ce vrea el.
Redau un citat din blogul lui „de început”: „Sunt un tânăr care simte ca deja a trăit destul – prea mult. De ce nu mă sinucid ? Poate o voi face cândva. Până una, alta vreau să-mi golesc sufletul de impurităţi . Vreau să mi-l golesc prin scris şi nu prin viu grai pentru că un gând scris mi se pare mult mai real decât amintirea unei conversaţii. Avându-mi scrierea în mână poate îmi voi aminti că m-am scuturat de noroi şi, poate, mă voi simţi curat. Conversaţiile mi se par de cele mai multe ori iluzorii şi plictisitoare. M-am săturat şi de vocea mea, m-am săturat şi de mine. De multă vreme nu mai sper nimic altceva decât ca o dată totul se va termina şi-mi voi uita existenţa.”

Cuvintele lui îmi amintesc de strigătele de durere ale fiului meu care trecea prin „suferinţele” adolescenţei… pun ghilimele nu ca să minimalizez trăirile lui, ci pentru că nu mă refer la suferinţă fizică ci la acele „dureri ale facerii sinelui”, a căutării scopului de a trăi. Deşi n-am avut nici eu o adolescenţă liniştită, totuşi parcă zbaterile tineretului de azi seamănă mai mult a agonie ca pe vremea mea! Generaţia Emo, sau cum şi-or fi zicând parcă sună tare din clopoţel atenţionându-ne: „adulţilor, nu avem modele… voi ce păziţi, ne lăsaţi să ne scufundăm?” De multe ori noi, părinţii, credem că deţinem meritul şi „patentul” a ceea ce devin fii noştri, dar abia trecând prin aceste momente cu fiul meu îmi dau seama că ceea ce este el azi este rezultatul propriilor lui zbateri, propriilor lui căutări, frământări, descoperiri. Şi atunci realizez că suntem suma mai multor factori. Are şi ereditatea cuvântul ei de spus, are şi temperamentul nativ, dar mai mare aport pare a avea experienţa personală. Fără vreo tentativă de discriminare, ţin să subliniez că am cunoscut oameni mari, capacităţi fantastice, aproape supraomeneşti care sunt proveniţi din familii modeste, simple, comune, fără nimic special, după criteriile societăţii. Să aibă, totuşi, autoeducarea cel mai mare aport? Eu cânt, eu descânt! Nu ştiu, aştept să vă spuneţi şi voi părerea, pentru că, deşi la vremea când aveam 20 de ani credeam că ştiu deja totul, acum cred că nu mai ştiu nimic. Parcă nu mai există în lumea asta stâlpi, jaloane, absoluturi! Parcă totul este schimbător şi relativ.
Într-un alt articol vorbeşte, în felul lui plastic şi direct, despre lanţuri. Am scris şi eu despre asta vreo 7 articole, dar parcă el reuşeşte să spună în câteva cuvinte ceea ce m-am chinuit eu să pun în atât de multe pagini: „Suntem atât de plini de lanţuri, încât nici nu ne dăm seama că am putea scăpa cel puţin de unele dintre ele. Spre deosebire de animale noi avem această posibilitate, pentru că s-ar putea ca cel care ne-a legat să fie un alt om, sau chiar noi înşine. Ne încătuşăm unii pe alţii ca într-un cerc vicios. Deşi tot mai mulţi oameni încep să-şi dea seama că stă în puterea lor să-şi reducă numărul lanţurilor, să-şi micşoreze numărul stăpânilor, majoritatea nu fac decât să şi-i schimbe. Oare, de ce toată lumea caută cheia fericirii!? Pentru că este închisă? Nu, ci pentru că nu este altceva decât un alt lanţ pe care îl purtăm. Şi cheia adevărului o căutăm din acelaşi motiv - ca să ne eliberăm de el. Vrem să scăpăm de adevăr pentru că acesta ne produce cea mai mare suferinţă. Unii ar putea susţine că prostia este cheia adevărului, dar prostia s-ar putea să fie un alt stăpân. Poate părea paradoxal dar adevărul este totodată şi o cheie universală. Însă eliberându-ne de aproape toate celelalte lanţuri, devine stăpânul nostru suprem. Adevărul ca stăpân este un sadic fără milă. S-ar putea ca moartea să ne elibereze şi de adevăr, dar, vai, ea poate fi un stăpân şi mai înfricoşător decât adevărul.”
Toată admiraţia pentru asemenea minte, pentru asemenea trăiri. Deşi, după concepţiile mele, moartea nu este finalitate ci un nou început. Staţi, nu daţi cu pietre, nu cred în reîncarnare! Acesta este iar un subiect despre care aş putea să discut la infinit. De ce ne temem de moarte? Ne înconjoară mereu, zi de zi şi totuşi ne inspiră groază… poate cineva defini moartea? Dau o cafea celui care poate….
Mă opresc aici. Articolul devine prea lung şi pică greu la stomac dacă se „diluează”!
Pe data viitoare.

Ce are a face caracterul cu puterea?

2007elena_mihaela — Wed, 17 Sep 2008 08:26:58 UT

Mă gândesc de ceva vreme la putere. Puterea care te autorizează. Cea care face din tine un lider. Ce este puterea? Ceea ce văd în jurul meu, mai ales în politică, nu mă convinge. Eu asociez puterea cu un caracter frumos. Unde vezi caracter ales la politicienii noştri? Sau la patronii noştri?
Oare de ce în lumea în care trăim azi nu se mai pune preţ pe valoare? Oare de ce azi contează „puterea” pe care o dă un buzunar burduşit de bancnote, dacă se poate, străine… aşa că suntem bombardaţi de nulităţi agramate care se erijează în lideri pe toate posturile de televiziune şi în toată mass-media?!
Aceştia sunt oamenii care ne reprezintă? Aceştia sunt oamenii care ne conduc? Aceştia sunt oamenii în a căror mâini stau destinele noastre?
Am văzut azi dimineaţă un film care demasca goana omului contemporan după senzaţional. Descria descoperirea filmului original de la Roswell şi apoi distrugerea lui, mascarada care a urmat în încercarea de a câştiga un ban în plus speculând foamea omului după dramatic. Filmul surprinde foarte bine spiritul de turmă şi lipsa de discernământ a omului de rând, felul în care autorităţile maschează lucruri pe care muritorul nu trebuie să le ştie pentru că n-ar ştii ce sa facă cu ele… cum să le explice, cum să le administreze.
Căutând pe internet definiţii ale puterii, am găsit câteva maxime şi citate din diverşi autori care m-au ajutat să stabilesc câteva jaloane în gândirea mea.
Abraham Lincoln spune: „Aproape toţi oamenii rezistă nenorocirilor. Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere.”
Asta am experimentat-o şi eu deseori. Am tot auzit că un om care suferă îşi şlefuieşte caracterul sau cam aşa ceva, dar adevăratul caracter al omului poate fi văzut numai când are putere: ce va face cu ea, cum se va purta cu alţi oameni?
Albert Einstein este de părere că ar trebui să încercăm să fim oameni de valoare şi nu neapărat oameni de succes. Aş fi curioasă câţi din parveniţii de azi ar fi de acord cu el.
„Aceasta este puterea - să ţii în mâini frica altcuiva şi să i-o araţi.” spune Amy Tan şi eu tind să-i dau dreptate. Cam aşa sunt văzute lucrurile pe la noi. Şi atunci ce să facem? Să trăim într-un asemenea compromis grosolan care ne dezumanizează şi distruge valorile în care credem sau să ţinem fruntea sus cu riscul de a nu reuşi nimic în viaţă, după standardele care ne definesc ca oameni de succes?
Aşa că m-am gândit mult la ce spune David Brink: „Un om de succes este acela care poate construi o fundaţie solidă cu cărămizile pe care alţii le aruncă în el.”
După ce principii mai trăim azi? Sau, oare mai avem principii? Lăsăm mereu pe alţii să ne spună cum să trăim sau ce să facem sau trăim aşa cum ştim că e bine, facem lucruri care ne-ar ajuta să ţinem mereu fruntea sus?
Până la urmă puterea, ca mulţi alţi termeni, capătă în secolul nostru cu totul alte conotaţii decât cu ceva vreme în urmă, deşi dacă stau bine să mă gândesc, întotdeauna au existat excepţii care să confirme regula.
Piramida lui Maslow are pe ultima treaptă autorealizarea sau împlinirea nevoilor spirituale. Aş fi crezut că un om care tinde către realizare personală are şi valori care să-l motiveze, dar din ce văd, societatea se îndreaptă vertiginos către anularea principiilor şi valorilor sănătoase. Am eludat valorile familiei, am anulat legea care spune că sexul are parteneri de două genuri şi milităm pentru drepturile homosexualilor, am ignorat libertatea individului de a-şi alege religia, am impus „standarde” de neatins din punct de vedere material pentru a confirma statutul de om realizat, bombardăm tinerele generaţii cu imagini pline de vulgaritate, le dăm liber acces la imoralitate susţinând lipsa valorilor cu exemplul personal a unor „vedete” adulate. Ironizăm sinceritatea şi deschiderea, transparenţa în relaţii şi în viaţa publică sau politică promovând lipsa de educaţie şi parvenitismul.
Şi vrem să ne fie bine!
Ce este puterea şi ce facem cu ea? Nu avea dreptate Lincoln „Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere”? Oare s-a răsturnat lumea cu susul în jos sau aşa a fost mereu şi n-am văzut eu? De vreo 20 de ani mă întreb dacă soluţia este trăirea sub un glob de sticlă sau confruntarea acestor mizerii care ne otrăvesc viaţa transformând-o în iadul pe pământ?! Cum să faci asta când publicarea într-un blog personal a unei păreri personale atrage după sine proces în instanţă? Ce s-a întâmplat cu libertatea cuvântului într-o ţară care se crede şi se declară liberă? Cum să crezi că eşti într-o ţară liberă când cei aleşi să te conducă te manevrează după bunul lor plac încât începi să te îndoieşti de integritatea ta mintală atunci când ştii că lucrurile sunt într-un fel şi când ieşi din casă le vezi întoarse pe dos şi pare că nimeni nu se miră. Nimeni nu ia atitudine… nimeni nu încearcă să facă ceva… toţi se uită ciudat la tine ca şi cum ai fi vreun ciumat?
Încotro ne îndreptăm?

La 11 ani

2007elena_mihaela — Tue, 09 Sep 2008 09:55:29 UT

Articol dedicat soţului meu

Viaţa n-a fost blândă cu ei. Încercările s-au ţinut lanţ aşa încât de câtăva vreme se întreba mereu: „Unde am greşit? Ce n-am făcut? Doamne, de ce noi? Cât vom mai putea rezista?”
Se cunoscuseră după divorţul ei. Ea lucra la o cofetărie şi el era mare amator de îngheţată. Dar după ce s-a angajat ea acolo, începuse să-i placă ea mai mult ca îngheţata. Reprezentase o provocare pentru el şi când auzi că era cu 9 ani mai mare ca el, fu puţin descurajat. Dar au rămas împreună. După armata lui s-au căsătorit şi apoi L-au cunoscut pe Dumnezeu împreună. Relaţia cu familia lui, dintotdeuna rece şi dificilă, acum s-a destrămat de tot. Îl acuzau că s-a lăsat prostit, că ea i-a spălat creierul s-o ia de nevastă cu doi copii, aşa că a încetat să-i mai caute. Începură să meargă la biserică şi s-au botezat împreună cu mama ei. După 11 luni a venit pe lume prima lor fetiţă şi după alţi patru ani, a doua. Credeau că sunt împliniţi şi fericiţi, dar neajunsurile nu-i lăsau să se bucure unul de altul cum ar fi trebuit. Ea fusese obişnuită să aibă tot ce dorea, iar acum i se părea că trăieşte sub nivelul cu care fusese obişnuită şi îl învinuia pe el. Era mereu nemulţumită şi supărată şi bombănea că nu aduce destul în casă.
Când s-au pocăit a crezut că de acum va fi bine şi nu le va lipsi nimic. Credea în mod greşit, că Dumnezeu este un automat în care bagi o monedă şi scoţi ce vrei, dar s-a dovedit să nu fie aşa. Prietena ei îi spusese de multe ori că atitudinea ei e de vină, dar ea se revolta şi spunea: „Ce mai vrea Dumnezeu de la mine? N-am făcut ce mi-a cerut? Ce mai trebuie să fac?” Nu voia să înţeleagă că Dumnezeu nu-i cerea nimic. Îi părea că de o vreme viaţa ei stătea pe loc, ba uneori o lua de-a-ndoaselea şi nu o mai putea struni. Parcă scăpase cândva hăţurile şi acum o luase pe mirişte, iar zdruncinăturile îi făceau mult rău. Nu crezuse niciodată că e egoistă, poate pentru că avusese totul de-a gata şi acum nu voia să se mai mulţumească cu puţin. Toată lumea îi lăuda soţul, cât e de priceput, cât e de harnic, câte face pentru ea, iar ea răspundea invariabil: „Da, crezi tu, că nu tu trăieşti cu el!” Cu doi adolescenţi răzvrătiţi, cele mici mai tot timpul bonave, ea la fel... parcă şirul nenorocirilor nu mai încetau. Şi unde mai pui că nici banii nu le mai ajungeau... făcuseră o ipotecă să-şi poată lua un apartament mai mare şi acum ratele depăşeau salariul.
În timp ce spăla vasele în bucătărie într-o zi, simţi un impuls să plece de la vase şi să ia Biblia în mână. Întrebă în sinea ei: „Doamne, ce vrei să-mi spui?” Când se lăsă convinsă merse în sufragerie, luă Biblia şi citi: „Fiul omului, croieşte-ţi două drumuri pe unde să treacă sabia împăratului Babilonului! Amîndouă trebuie să iasă din aceeaşi ţară. Fă un semn pe drum, fă-l la începutul drumului care duce într-o cetate.” Cetate... dar se afla deja într-o cetate... Deva era o cetate... ce cetate mai este prin împrejurimi? Hunedoara?
Citi mai departe: „În curînd cel încovoiat sub fiare va fi deslegat; nu va muri în groapă, şi nu va duce lipsă de pîne..... El m'a scos la loc larg, şi m'a scăpat, pentrucă mă iubeşte.” „Da, sigur!”, gândi ea... oare ce-o mai fi şi asta? Dându-şi seama că se răzvrăteşte, zise în sinea ei: „Doamne, iartă-mă! Sunt atât de supărată că nu mai gândesc limpede! Facă-se voia Ta, deşi habar n-am care-i aia!” Apoi citi mai departe: „Elisei a zis femeii pe al cărei fiu îl înviase: "Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimete o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început." Femeia s'a sculat, şi a făcut după cuvântul omului lui Dumnezeu: a plecat, ea şi casa ei, şi a locuit şapte ani în ţara Filistenilor. După şapte ani, femeia s'a întors din ţara Filistenilor, şi s'a dus să roage pe împărat pentru casa şi ogorul ei..... Împăratul a întrebat pe femeie, şi ea i-a istorisit faptul. Apoi împăratul i-a dat un dregător, căruia i-a zis: "Vezi să se dea înapoi tot ce este al femeii acesteia, cu toate veniturile ogorului, din ziua cînd a părăsit ţara şi pînă acum!"
Asta o descumpăni de tot. Nu înţelese, dar nu-şi mai bătu capul. Când soţul ei se întoarse de la lucru, îi povesti ce citise, îi citi şi lui şi nu înţelese nici unul. După vreo lună, ea îi zise: „Ce zici să ne mutăm la Hunedoara? Am auzit că acolo apartamentele sunt mai ieftine şi mulţi pleacă de aici ca să se mute acolo.” El se împotrivi. Declară că nici nu se poate pune problema mutării. După un timp i-a zis: „Hai, totuşi, să vedem oraşul!” Şi s-au dus. Au luat şi fetiţa cea mare cu ei ca să vadă şi grădina zoologică cu un drum. Oraşul era plin de verdeaţă, de parcuri, de zone verzi. A fost impresionată. Copil fiind, a fost de mult ori în oraş, avusese un unchi acolo, dar i se păruse întotdeauna sumbru.... murdar, ponosit ca o haină veche şi uzată... dar acum nu-şi credea ochilor! Era acelaşi oraş? Şi îi părea mai mare, mai întins decât îl ştiuse. Se hotărâră imediat. Dacă soţul ei accepta, se vor muta. Deja se simţea ca acasă. Mai trecu puţin, vara se apropia de sfârşit şi cum începea în curând anul şcolar, fetiţa făcuse 6 ani iar fiul ei mergea în ultimul an de liceu, se hotărâră: se vor muta. Într-o lună au vândut la Deva şi au cumpărat la Hunedoara. S-au mutat pe 10 septembrie, ziua în care fosta proprietară avea termenul de predare. Mai aveau cinci zile până la începerea şcolii, dar cum erau ca picaţi din lună, au ales să mai ţină fata un an la grădiniţă pentru că era prea mult dintr-o dată pentru ea. Zugrăvitul, aranjarea lucrurilor îi luă un timp, au făcut totul în mare grabă, ca să-şi găsescă lucrurile până în 15, aşa că într-una din zile, obosită şi prăfuită, deschise larg geamul de la bucătărie să ia puţin aer şi îi veni în minte versetul: „....El m'a scos la loc larg”. I se umplură ochii de lacrimi. Cât vedeai cu ochii era loc larg. Dealuri, pădure, nu mai era nici un bloc după al lor. Acum înţelese ce a vrut Dumnezeu să-i spună! Îi mulţumi şi Îi fu recunoscătoare. Poate pentru prima dată de când Îl cunoscuse pe Dumnezeu începea să înţeleagă... Pe când se gândea la toate astea sună telefonul. era soţul ei care-i zise: „Tu ştii când ne-am mutat noi?” „Da’ cum să nu ştiu? Pe 10 septembrie! Aşa ne-am înţeles cu proprietara, ca să ne putem aşeza până începe şcoala.” „Dar ce s-a întâmplat în 10 septembrie, ce zi e?”, insistă el. Ea calculă: ziua mamei mele nu e, că e numai în 20 şi zise: „Nu ştiu. Ce zi e?” El continuă: „Pe ce dată ne-am căsătorit noi?” Ea simţi cum i se pune un ghem în stomac. Pe 10 septembrie era ziua căsătoriei lor. Nu uita niciodată datele şi de data asta uitase. Prinsă cu toate evenimentele trecu fără să fi băgat de seamă. Apoi îşi aminti că împlineau şapte ani şi îşi aminti promisiunea: „.. După şapte ani, femeia s'a întors din ţara Filistenilor, şi s'a dus să roage pe împărat pentru casa şi ogorul ei..... "Vezi să se dea înapoi tot ce este al femeii acesteia, cu toate veniturile ogorului, din ziua cînd a părăsit ţara şi pînă acum!"
Din nou i se umplură ochii de lacrimi. Din nou înţelese că Dumnezeu fusese credincios promisiunii făcute, în ciuda împotrivirii şi necredinţei ei. Şi apoi făcu legătura şi cu cetatea. Acum ştia că plecase dintr-o cetate în alta urmând fără să-şi dea seama călăuzirea lui Dumnezeu şi ştiu că va fi bine.
Au mai trecut 3 ani. Se apropia aniversarea a 10 ani de căsătorie. Se gândeau cum vor petrece acea zi şi se hotărâră repede. Se vor întoarce, de data asta toţi patru, în locul în care s-au hotărât să se căsătorească, la Tîrgu Jiu şi vor arăta şi fetelor locurile acelea.

A mai trecut un an de atunci. Oare ce le va mai aduce anul care urmează? Acum, că au învăţat dependenţa de Dumnezeu, ştiu că totul se află în controlul Lui. Şi că e un Tată bun şi că nimic nu se va întâmpla fără voia Lui. Văzute din perspectivă divină acum lucrurile stau altfel. Ce e un necaz, o lipsă, o nevoie, o boală, din perspectiva veşniciei?
Cum spune Pavel: „Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” „Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”
Fericirea pe acest pământ poate fi (şi este) un lucru relativ, depinde de fiecare om ce înţelege prin asta. Dar ei acum ştiu că sunt fericiţi. Sunt în mâna lui Dumnezeu şi ştiu că El le vrea binele.

Mai în glumă, mai în serios!

2007elena_mihaela — Mon, 01 Sep 2008 16:32:17 UT

Primesc zilnic mesaje de genul „dă mai departe, ajută un suflet, dacă nu dai mai departe....etc.” De unde-o fi apărut mania asta de a da mai departe? Vrute şi nevrute, aiureli unele mai mari ca altele.... Mă simt uneori, când primesc asemenea mesaje însoţite de ameninţări ca: „dacă nu trimiţi până la ora sau la numărul de persoane... îţi va cădea o cărămidă în cap, vei avea ghinion...” , ca în şcoala generală când cea mai mare distracţie era să scrii în „oracolul” vreunui coleg. Şi când mă gândesc că pe vremea aia chiar credeam că oamenii de 30-40 de ani sunt „bătrâni, maturi şi înţelepţi”. Joaca asta de-a internetul ne-a prins atât de tare că uităm unde să ne oprim, devenind uneori ridicoli. Să nu vă miraţi dacă toate lanţurile astea purtătoare de „noroc” se opresc la mine, pentru că eu nu le dau NICIODATĂ mai departe decât pe acelea care se dovedesc de un real ajutor pentru unii. Dar, pentru că n-am deschis ochii la timp, m-am trezit acum cu spamuri care-mi încarcă căsuţa poştală şi nu mai scap de ele nici cu slujbe! Zilele trecute am primit iar un mesaj, dar de data asta era diferit. Aşa că m-am gândit să vi-l împărtăşesc şi vouă, să râdem împreună.

„Ţin să mulţumesc tuturor prietenilor care mi-au trimis e-mailuri înlănţuite până la această dată deoarece, graţie amabilităţii voastre :
1. Am încetat de a mai bea Cola de când am descoperit că dizolvă tartrul de pe pereţii vasului de WC !
2. Nu mă mai duc la cinema de frică să nu mă aşez pe un ac de seringă infectat cu SIDA!
3. Miros urât deoarece nu mai folosesc deodorant care poate să-mi provoace cancer!
4. Nu mai staţionez cu maşina în parcare deoarece mi-e frică să nu-mi înmâneze cineva un eşantion de parfum pentru a mă droga şi după aceea să mă jefuiască!
5. Nu mai răspund la telefon deoarece mi se poate solicita să formez un număr lung şi stupid urmând să primesc o factură infernală cu apeluri în Uganda, Singapore sau Tokyosau voi face cancer la cap!
6. Când ies la club nu îndrăznesc să mă uit după nici o fată, chiar dacă este foarte frumoasă, deoarece mi-e frică să nu mă atragă într-un hotel, să nu mă drogheze şi să-mi preleveze rinichii pentru a-i vinde pe piaţa neagră!
8. Am depus toate economiile în contul lui Amy Bruce, o fetiţă sărmană care a fost spitalizată cu o maladie îngrozitoare de cel puţin 7000 de ori. (Ceea ce este straniu este că această fetiţă continuă să aibă 8 ani din 1995...)
9. GSM-ul meu Nokia gratuit n-a sosit niciodată, nici vacanţele plătite la Dysneyland care le-am câştigat !
10. Mi-am pus cel puţin 50 de dorinţe care nu s-au realizat niciodată şi am difuzat mesajele „norocoase” la toate cunoştinţele mele de frică să nu fiu atins de vreo criză cardiacă, dacă nu le trimit !
Tuturor le MULŢUMESC DIN INIMĂ!
IMPORTANT: Dacă nu trimiţi acest mesaj în următoarele 10 secunde la cel puţin 12000 persoane.....”
Plec câteva zile şi îmi iau rămas bun, mă întorc vineri. Toate cele bune, dragii mei, rămâneţi cu Dumnezeu şi aveţi grijă de voi că a venit toamna, deci sezonul guturaielor.

La munte, continuare

2007elena_mihaela — Thu, 28 Aug 2008 15:53:57 UT

O călătorie de câteva zile la munte poate însemna uneori mai mult decât ne-am aştepta. Dar gândurile mele sunt împărţite. Între minunăţiile pe care le-am văzut şi nu sunt vrednică să le descriu şi ignoranţa, neglijenţa, nepăsarea oamenilor cărora le-au fost dăruite, adică noi, românii. La orele de istorie şi geografie din şcola generală învăţam cât de frumoasă şi bogată este ţara noastră, cât de făloşi sunt românii că sunt dăruiţi cu forme de relief de la câmpie la munţi înalţi, cu bogăţii ale subsolului pentru care mulţi ne invidiază, cu câmpii mănoase şi rodnice, şi aşa mai departe. Recunoaşteţi expresiile de lemn a epocii de aur, nu? Dar dicolo de polilogia găunoasă a epocii ceuşiste este un adevăr pe care îl ignorăm de când ne ştim: avem un pământ binecuvântat şi ne batem joc de el!
Am mai fost în Valea Jiului şi anul trecut în toamnă, când am călătorit către Târgu Jiu iar la întoarcere ne-am oprit în Vale la Hanul boleştilor, dar, parcă anul ăsta am văzut altfel lucrurile. Ne-am izbit de „civilizaţie” mai tare decât ar fi trebuit.
Când am intrat în Petroşani primul meu gând a fost: risipă, irosire! Şi am continuat să mă mir cum putem sta aşa nepăsători la distrugerea bunurilor noastre cele mai de preţ. Cu aşa munţi, străinii au turism, au zone de agrement, au bucuria de a se lăuda cu ele tuturor. Noi avem gunoaie, clădiri părăsite şi abandonate, ruinele unei epoci a „pompei” şi distrugerii, mastodonţi a prostului gust şi megalomaniei. Îţi vine să te urci în cel mai înalt vârf şi să nu mai cobori de acolo niciodată!
Ca să nu mai pomenesc de despăduririle grosolane care au lăsat nu numai amintirea a ceea ce a fost ţara noastră odată ci şi drum liber apelor să spele agoniseala de o viaţă a sărmanilor care au avut curaj (şi ghinion) să stea în calea lor!
Suntem bogaţi şi proşti. Nu ştim să ne gospodărim. Nu ştim să administrăm ce avem, de parcă am trăi dupa principiul: „după mine, potopul!” Ni s-a dat şansa să îndreptăm lucrurile după Revoluţie şi noi ce facem cu ea? O dăm porcilor! Când spun „porcilor” nu mă refer nici pe departe la dragii noştri edili, deşi aşa s-ar părea. Voiam să spun că nu ştim să folosim oportunitatea de a fi liberi, pentru a schimba ceva în ţara asta.
Acest articol nu s-a vrut o critică la adresa a ceea ce se numeşte sistem sau autoritate în ţara asta (deşi noi suntem de vină că am dat ţara pe mâna lor) pentru că noi i-am ales. Am vrut să vorbesc despre ceea ce Dumnezeu ne-a dat spre folosire şi despre minunile pe care le-am vâzut, dar gustul amar care mi-a rămas primează, deşi mi-am promis să nu mă las doborâtă de silă, ci să văd ceea ce trebuie: splendoarea naturii noastre.

Aşa că, încerc să „cotesc” spre acest scop şi să spun că am fost copleşită. Nu ştiu de ce mi-a plăcut întotdeuna muntele mai mult ca marea. Mă simt mică şi nesemnificativă în prezenţa muntelui şi-mi dau seama ce fărâmă mică sunt în această minunată creaţie a lui Dumnezeu (cei care sunteţi evoluţionişti abţineţi-vă de la a mă critica, am fost acolo şi ştiu cum e aşa că am ales creaţia). Acea putere care transpare din culoarea şi tăria stâncilor, aerul curat şi rece, repeziciunea cu care curg râurile de munte alergând la vale de parcă de asta ar depinde existenţa lor....

Toate mă fac să mă împart în două: sunt mândră să fiu om şi să am ochi şi urechi cu care să văd şi să aud şi apoi, sunt smerită şi umilită de toată această frumuseţe şi sălbăticie care descrie puterea Creatorului meu, mă simt mică şi strivită şi nevrednică de a mă bucura de toate astea. Atunci împing pieptul îninte, mândră că văd, că aud, deşi ştiu că nu e meritul meu, las totul la o parte şi respir adânc, încărcându-mi bateriile ca să-mi ajungă până data viitoare când voi putea din nou să merg şi să mă închin puterii şi bunăvoinţei Lui.

photo]6021607[/photo]

Avem munţi frumoşi. Avem natură bogată şi anotimpuri care să o coloreze în mii de nuanţe. Avem ape limpezi şi repezi de munte, pe care le poluăm uitând că tot noi vom bea din ele. Avem minte şi imaginaţie, dar o folosim căutând să tragem focul sub oala noastră şi să stoarcem tot ce putem ca să ne umplem buzunarele. Până când? Toamna şi primăvara, când ne acoperă apele, umplem bisericile şi ne rugăm de îndurare, dar uităm iar până ne loveşte năpasta din nou. Ne considerăm deştepţi, dar faptele dovedesc că mintea noastră e plecată cu sorcova nu numai la Anul Nou! Ne săpăm singuri groapa!

La munte

2007elena_mihaela — Tue, 26 Aug 2008 17:11:50 UT

Înălţimi, urcuşuri, povârnişuri, cursuri de ape reci şi repezi, doar câteva cuvinte care definesc muntele. Am avut un sfărşit de săptămână la munte. Prieteni dragi, glasuri limpezi de copii, cânt şi voie bună au întregit cele patru zile de odihnă activă.

Am vizitat împrejurimile oraşului Lupeni. Ne-a surprins frumuseţea naturii din zonă, însă acum nu mai spun că prima impresie pe care am avut-o a fost: "Doamne, să ai lângă tine asemenea frumuseţe şi să nu faci nimic pentru a o exploata!" Dar, nu-i nimc nou în asta, c-aşa-i românul, vorba cântecului. Am surprins fără să vreau, un pisc în lumina soareleui şi iată-l:

Ce poate fi mai frumos?
Mi-a atras atenţia un pîlc de mesteceni tineri şi m-am bucurat că totuşi, mai există oameni care plantează, nu numai care distrug.

De flori, nu mai zic! Minunate! Colorate, vii. Am văzut pentru prima dată o floare care părea a fi un ghimpe, foarte frumoasă, camera nu a putut să-i surprindă strălucirea argintie. Iat-o:

A comentat-o o prietenă zicând că e ca floarea-soarelui decolorată.
Trandafiri şi floarea soarelui:

Când o să scriu mai multe despre astea, voi reveni. A fost prea frumos ca să nu vă povestesc.

Blogul este făcut să fie scris sau citit?

2007elena_mihaela — Wed, 20 Aug 2008 09:34:39 UT

Citeam într-una din zilele astea despre existenţa blogului… Multă lume se întreabă, ca şi mine, „ce caut eu aici, de ce scriu... „ - pentru că este un fenomen relativ nou pe „piaţa” media. „De ce va faceti blog , copii? Care este scopul vostru?” zice cetin.ro şi tot el zice “Blogurile sunt scrise pentru cititor. Cred că aceasta este definiţia care ar trebui să existe în wikipedia. Voi…pentru cine scrieţi?”
„Scriu, fiindcă – de multă vreme consider – aş avea ceva de spus şi ar fi, în ochii mei, păcat să nu spun. Scriu pentru oamenii (cîţi sunt şi vor mai fi) care citesc cu ochi buni cele scrise de mine şi care cred că scriu cinstit ceea ce scriu.” spune Alexandru Husar.
„De ce scrieti sau de ce scriem si in ce scop ? Nu stiu daca chiar toti scriitorii sunt framintati de astfel de intrebari, cum cred cei doi profesori de literatura, dar ceea ce este sigur e curiozitatea noastra, a cititorilor, de a afla raspunsuri. Borges constata: "Scriu pentru ca asta e destinul meu". La Fontaine credea, si el, in predestinare: "Cerul m-a facut autor". Cu o modestie jucata, Beckett marturisea: "Nu sint bun decit pentru asta". Cu alt prilej, Borges definea simplu scopul a ceea ce face: "Scriu pentru mine, pentru prieteni, pentru a mai indulci mersul lucrurilor". Altii cred ca a scrie e un mod de distractie, dar si un mod de a rezista la mizeriile, tragismul si absurdul existentei. "Ceea ce ma obliga sa scriu este, cred eu, teama de a innebuni" – zicea Bataille, iar Gide era si mai categoric: "Scriu pentru ca nimeni nu asculta. Daca n-as scrie, m-as sinucide". In esenta, nu altceva voia sa spuna si Michel Buton: "Nu scriu romane pentru a le vinde, ci ca sa realizez o unitate in viata mea". Sau Hrabal: "A scrie e un mod de a ma apara impotriva sinuciderii; un mod de a fugi de toate". Tot un refugiu este scrisul si pentru Nathalie Sarrante: "Cind scriu nu ma gindesc la nimic din afara. Nu exista atunci pentru mine decit textul". Dar printre scriitori nu sint deloc putini cei pragmatici sau lucrativi. Giraudoux a recunoscut ca scrie "pentru a fi bogat si luat in seama". In seama a fost luat; nu stiu daca s-a si imbogatit, fiindca nu am citit nici o biografie a lui. Paul Morand avea aceeasi motivatie: "Scriu pentru a fi bogat si stimat". Mai putin pretentios este Saint-John Perse al carui raspuns este: "pentru a trai mai bine". Jules Renard scria "pentru a fi iubit", iar Byron "pentru a place femeilor". Soupanet vede in scris un prilej de amuzament. Paul Valery marturisea ca scrie "din slabiciune", pe cind Joseph Roth "pentru ca primavara sa revina".
In ce ma priveste, ma impresioneaza mai mult confesiunea lui Bernanos: "Scriu pentru a ma justifica in ochii copilului care am fost". Dar si mai mult, la intrebarea de ce scrieti?, mi-a placut raspunsul lui Cendrars: "Pentru că." spune autorul articolului în http://www.evenimentul.ro/articol/scriu-pentru-ca-nimeni.html
Blogul este scris ca să fie citit sau ca să fie scris?
Odată cu explozia asta de bloguri, găsim fel şi fel de ciudăţenii pe internet. Dar, pentru că în ultima vreme oamenii sunt prea grăbiţi, parcă şi pentru a exista, nu mai ştim să legăm, să păstrăm şi să construim relaţii. Avem nevoie să ne exprimăm. Omul este fiinţă socială şi are nevoie de comunicare. Ce comunicăm? Atitudini, gânduri proprii, critici la adresa sistemului în care trăim, informaţii?! De toate pentru toţi... Ne face asta mai bogaţi intelectual sau sufleteşte? Ne ajută să ne exprimăm mai bine, sau ne însingurează şi mai tare? Ce e blogul? Am mai scris despre asta .
Eu ştiu preferinţele mele: vreau să fiu informată corect, îmi plac blogurile care conţin psihologie şi cele cu conţinut literar. Nu mă interesează cele care conţin limbaj vulgar, cele cu trimiteri la youtube şi cele care au articole foarte scurte. Când am auzit prima dată cuvinte ca blog, bloger, nu ştiam cu ce se mănâncă, (de parcă acum aş stii mai mult), dar mă pun dimineaţa în faţa calculatorului şi citesc. Am găsit, pe unde am umblat, valori adevărate. Am găsit oameni creativi, cu suflet frumos. Mi-a făcut plăcere să citesc gândurile lor. Încă nu ştiu de ce mi-am făcut blog. Am început din nevoia de a-mi face publică Asociaţia. Apoi m-am gândit că ar trebui să-mi fac o pagină a mea, care nu are legătură cu munca din asociaţie, unde să spun ce gândesc. Poate şi ce simt, deşi aici sunt cam repetentă. Marea mea pasiune a rămas scrisul. Doar o pasiune. Fără a deveni vocaţie. Fără a deveni sursă de venit. Scriu pentru că-mi place. Este modul meu de a mă exprima. Nu îndrăzneam să sper că cineva îmi va citi rândurile stângace. Când m-am găsit pe google, aproape că am plâns. E un efort? Poate şi asta. Dar neînsemnat, pe lângă satisfacţia pe care o am citind rânduri scrise de alţii. În prima tinereţe citeam mult. Acum mi-am mai pierdut din această obişnuinţă, chiar dacă îi simt lipsa, nu mai am atâta timp. E greu să accepţi schimbarea de la o anumită vârstă, dar este posibil, dacă vrei să faci faţă ritmului în care cresc copiii. Detest expresii ca „pe vremea mea, nu era aşa... sau nu se făcea aşa...” pentru că sunt spuse cu un aer superior de reproş „copile, eu ştiu mai bine, eu sunt buricul pământului, tu nu ştii nimic, fără mine eşti mort...”. Viteza cu care se schimbă lumea, media, mediul... ne-a cam prins cu garda jos. Dacă nu încercăm să ne adaptăm, noi vom fi cei „morţi”, nu tinerii!
A lua atitudine. Este şi ăsta un motiv de a scrie. Ce mă doare, este că, deşi se tot „ia atitudine” în diverse domenii, se ia doar vorbit, nu se face nimic practic. Mie nu-mi plac balivernele, ci faptele. Aş vrea să văd că oamenii se adună la propriu şi încetează să se ascundă după nick-uri şi schimbă lumea. Deocamdată rămâne doar un deziderat.
Aşa că rămâne întrebarea, blogul se scrie pentru a fi scris, sau pentru a fi citit?
Ca şi mine, mulţi au început să scrie pentru că le place... timpul triază nonvalorile (să sperăm) şi va rămâne doar ce este veritabil. Va deveni blogul sursa noastră viitoare de informaţie, de cultură, de ce-o mai fi, aşa cum spun documentarele? Sau vor deveni amintiri ale unei epoci de tranziţie... de la scrisul pe hârtie la pagini electronice? Vom vedea. Eu continui să scriu, dar mai ales să citesc. Îmi umplu mintea şi inima cu gândurile voastre minunate. Şi vreau să vă mulţumesc pentru ce-mi dăruiţi.

Cursuri haioase

2007elena_mihaela — Mon, 18 Aug 2008 13:52:14 UT

Cursuri organizate de Ministerul Sanatatii in colaborare cu Ministerul Educatiei si Invatamantului
Curs special pentru barbati
Obiectivul pedagogic al cursului de formare este de a le permite barbatilor sa-si dezvolte acea parte a creierului a carei existenta o ignorau.
Program: 4 module dintre care unul obligatoriu:
Modulul 1: (curs obligatoriu)
1. Sa invat sa traiesc fara mama mea (2000 ore)
2. Sotia mea nu este mama mea (350 ore)
3. Sa inteleg ca fotbalul nu este altceva decat un sport
Modulul 2: Viata in doi
1. Sa am copii fara sa devin gelos (pe ei) (50 ore)
2. Sa nu mai zic prostii atunci cand nevasta isi primeste prietenele (500 ore)
3. Sa depasesc sindromul controlului telecomenzii (550 ore)
4. Sa inteleg ca pantalonii nu se duc niciodata singuri pana la dulap (800 ore)
5. Cum sa ajung pana la cosul cu rufe murdare fara sa ma ratacesc (500 ore)
6. Cum sa supravietuiesc unei raceli fara sa agonizez
Modulul 3: Timpul liber
1. Sa calc in doua etape o camasa in mai putin de doua ore (exercitiu practic)
Modulul 4 : Curs de bucatarie
1. nivelul 1 (incepatori) : Electrocasnicele : ON deschis ; OFF inchis
2. nivelul 2 (avansati): prima mea supa instant fara sa ard cratita
Exercitiu practic: fierbe apa inainte de a adauga pastele
CURS INTENSIV
Din ratiuni de dificultate si de intindere a temelor, cursurile vor avea maxim 8 inscrisi.
Tema 1: Calcatul, acest proces misterios: de la masina de spalat pana la dulap
Tema 2: Riscurile umplerii tavii pentru gheata (demonstratie sustinuta de diapozitive)
Tema 3: Tu si electricitatea. Avantajele economice de a angaja personal calificat pentru reparatii (chiar si cele elementare)
Tema 4: Ultima descoperire stiintifica. A gati si a duce gunoiul nu provoaca impotenta si nici tetraplagie. (Practica laborator).
Tema 5: De ce nu este un delict sa-i oferi flori, chiar daca te-ai casatorit cu ea
Tema 6: Sulul de hartie igienica. Hartia igienica nu creste langa veceu. Expozitii cu tema "generatia spontana"
Tema 7: Cum sa coboram capacul de la wc pas cu pas (Teleconferinta cu Universitatea Harvard)
Tema 8: Barbatii la volan. Daca se ratacesc, pot cere informatii fara riscul de a parea impotenti? (Marturisiri)
Tema 9: Masina de spalat, acest mare mister din casa.
Tema 10: Diferente fundamentale: cosul pentru rufe murdare si podeaua (exercitii in laboratoarele cu terapie muzicala)
Tema 11: Barbatul in scaunul pasagerului. Este posibil sa nu vorbeasca sau sa se agite compulsiv in timp ce ea parcheaza?
Tema 12: Ceasca de la micul dejun nu leviteaza singura pana la chiuveta

Curs special pentru femei
Tema: Dezvoltarea functiunilor creierului la femeia moderna.
Scop: Participantele vor fi confruntate cu o experienta fascinanta (folosirea creierului).
Conditii: Vointa de a invata ceva nou (chiar daca se va dovedi a fi ceva greu)
Durata: Brunete 1,5 luni fiecare modul
Roscate 3 luni fiecare modul
Blonde 6 luni fiecare modul
Cursul contine 4 module
Modulul I
1. Acceptarea soartei: m-am nascut femeie
2. Cunoasterea locului de desfasurare a vietii: bucataria
3. Cum pastrez ordinea in poseta? (sub control strict)
4. Cum fac cumparaturi in mai putin de 4 ore: notiuni elementare
5. Pastrarea limitelor: Cum ma machiez corect
6. Curs de programare I (toate categoriile) : folosirea cuptorului cu microunde
7. Curs de programareII (numai brunetele si roscatele): Videorecorderul
Modulul II
1. Ecuatia cu o necunoscuta: Automobilul
2. Exercitii de dinamica grupului: Ce trebuie sa fac cand stam in masina
3. Parcarea, ParteaI: Notiuni elementare
4. Parcarea, Partea II: Manevre
5. O adevarata provocare: Frana si acceleratia.
6. Cutia de viteze. Descriere completa (pentru blonde numai cutia automata)
7. Folosirea corecta a semnalizatorului.
8. Notiuni elementare de fizica: Corpuri in miscare
9. Adevaruri optice: Luminile rosie, galbena si verde ale semaforului.
10. Curs special: Parcarea in garaj.
11. Ecuatia cu mai multe necunoscute: Cutia de scule
12. Curs de supravietuire I: Unde se afla lumina de avarie
13. Curs de supravietuire II: Schimbarea unui cauciuc
14. Curs de supravietuire III: Schimbarea mai multor cauciucuri (Da, este posibil!!)
15. Curs de supravietuireIV: Verificarea cu succes a nivelului uleiului si a apei.
Modulul III
1. Notiuni elementare: Nici o cucerire a tehnicii moderne nu ma va putea ridica la nivelul barbatului
2.. Vocabular I: Definitia cuvantului „DA". Corectarea exercitiului „Esti gata?"
3. Vocabular II: Definitia notiunii „5 Minute"
4. Sociologie: Fotbalul nu este un sport ci o religie.
5. Drept cetatenesc si morala I: Discutii barbatilor despre tema fotbal
6. Drept cetatenesc si morala II: A nu te amesteca nicicodata in aceste discutii
7. Cum evit intrebarile inutile (de ex. „Ma iubesti?", „Sant frumoasa?", „Am ceva special?"
8. Adevaruri zilnice: Si femeile ragaie, exercitii in grup.
9. Adevaruri zilnice: Barbieritul (curs intensiv pentru brunete): Partea barbateasca a femeii
10. Comportamentul la cumparaturi: Cardul Visa, Definirea notiunii de limita de suma
11. Comportamentul la cumparaturi: Si eu pot cara naveta de bere
12. De ce mama nu e binevenita la noi? (1000 de studii de caz)
Modulul IV
1. Telefonul: Cand trebuie sa inchid? Exercitii de grup: 4 femei/telefon( nu uitati sacul de dormit)
2. Machiajul: Metamorfoza femeii
3. Terapie TV I: Si fara telenovele se poate trai!
4. Terapie TV II: Filmele de dragoste sant pura fictiune si nu realitate
5. Eu si corpul meu: Legea gravitatiei
6. Oglinzile nu mint: Ma accept asa cum sunt